luni, 29 noiembrie 2010

Cum se coc norii

continuarea povestii de aici

Părăsind pisoii cu stele în frunte, fetiţa întinse mâna piticului-grădinar şi se grăbi spre locul care avea să o ajute să ajungă mai repede la bunica. Unde era locul acela se pare că piticul-grădinar-al-cerului nu prea ştia, căci bâjbâia mai rău decât bâjbâia ea în cămara întunecoasă a bunicii atunci când dădea iama prin borcanele cu dulceaţă căutând-o cu osârdie pe cea de nuci şi coji de portocală, ce te făcea să-ţi lingi buzele şi toate degetele de la mâini, ba chiar şi de la picioare, de bună ce era.
Piticul grădinar întrebă în stânga, întrebă în dreapta, dar nimeni nu ştia precis cum se poate ajunge la casa bunicii.
- Eiii… dar ia stai aşa, că eu am un văr brutar care a lucrat la viaţa lui şi la pivniţele cereşti, el cu siguranţă trebuie să ştie care e drumul spre casa bunicii – se lumină piticul-grădinar-al-cerului şi spunând asta grăbi paşii spre o clădire mare şi albă ca o biserică.
Era chiar o brutărie, putu să constate fetiţa. Dar, după ce studie mai atent lucrurile, tare se minună. Căci nu era o brutărie ca oricare alta, ci una în care se frământau norii. Da, chiar aşa, toţi piticii aceia brutari aveau pungi mari cu făină de nori, câte o cană cu apă de ploaie şi din amestecul lor plămădeau nori, care mai mari ca nişte baloane umplute cu aer, care mai mici ca nişte pâinici.
- Asta nu e o brutărie de pâine – exclamă fetiţa încântată şi bătând din palme.
- Nu! – confirmă piticul-grădinar mirat. Asta e o brutărie de nori, ce să facem noi cu pâinea?!
Fetiţa nu se mai sătura să privească piticii aceia albi până în vârful nasului, cu şorţuri în jurul brâului şi bonete de bucătar în vârful clăilor de păr ciufulit, muncind cu râvnă la frământatul norilor exact aşa cum muncea şi bunica la coca pentru scovergi. Aveau nişte ligheane uriaşe şi tot adăugau făină de nori şi apoi puţină apă şi iar făină de nori şi apoi iar puţină apă, şi tot aşa până când rotocoalele albe creşteau mari şi pufoase numai bune de a fi întinse pe cer.
- Frământatul norilor nu este o joacă ci are o importanţă foarte mare pentru toată suflarea - îi explică piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, văr cu piticul-grădinar-al-cerului. De noi depinde dacă plouă sau nu, de noi depinde dacă vara florile au umbră să crească şi să nu le pârjolească vâlvătăile cerului, sau dacă iarna soarele încălzeşte întinderile îngheţate pentru a le menţine în viaţă, noi ajutăm vântul să cureţe străzile de frunze şi câte şi mai câte – spuse el mândru.
Erau tare caraghioşi piticii-aceştia-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes, cu obrăjorii lor roşii pudraţi cu făină albă de nori, strălucind în lumina lunii exact ca ochii de mâţă în noapte. N-ar fi bănuit în ruptul capului că trebuie atâta muncă să faci nişte nori albi şi pufoşi, dar privindu-le trupurile încordate şi râvna cu care munceau fetiţa îşi schimbă parerile cu privire la nori.
- Eiii… fugi de aici pufoşenie – auzi fetiţa la un moment dat un piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes stropşindu-se la cineva. Era pentru prima dată când auzea un pitic-al-cerului ridicând glasul. Când întoarse privirile nu-şi putu crede ochilor. Pisoiul Jill se suise pe masă, intrase într-un lighean cu făină de nori şi se tăvălea de mama focului că în cada de baie la spălat.
Deşi nasul pudrat al lui Jill tare o mai făcea să râdă, fetiţa îşi muşcă buzele şi se ruşină până peste poate. Îl lua de guler pe neobrăzat şi îl muştrului cu toată seriozitatea.
- Ei poftim, m-ai făcut de ruşine faţă de piticii ăştia. Ce o să creadă acuma despre noi, că suntem nişte needucaţi, că n-avem cei şapte ani de acasă – îl certă fetiţa ameninţându-l într-una cu degetul. Nu-i mai puţin adevărat ca niciunul dintre ei nu avea la drept vorbind cei şapte ani de acasă pentru că pur şi simplu nu-i împliniseră încă, deci ar fi fost loc de puţină îngăduinţă. Îngăduinţă de care ambele părţi dădură dovadă, căci pisicul Jill îşi coborî botul în pământ şi-şi plecă ochii, recunoscându-şi deschis vinovăţia, iar fetiţa îl iertă imediat pe neobrăzat.
Dintr-o dată un zgomot teribil le pocni urechile, în timp ce o lumină albă strălucitoare aprinse cerul pentru o secundă apoi dispăru.
- Tună şopti ea – şi se aplecă să-l ia pe motanul Jill în braţe scuturându-l de alb.
- Ce face? – întrebă piticul-grădinar.
- Tună – repetă fetiţa cu glas pierit strângându-şi pisicul la piept.
- Ce-i aia “tună”?! – o privi piticul încruntat.
Fetiţa îşi întoarse capul către el, încruntă sprâncenele, înclină capul într-o parte şi îl privi pieziş şi lung. Nu-i era foarte clar dacă piticul era atât de nătâng să nu ştie ce-i acela tunet sau vrea doar s-o pună la încercare. Nu-i plăceau deloc oamenii mari care o prindeau cu degetele de bărbie şi o întrebau ca pe un pudel cârlionţat “ia spune tu fetiţo, câţi ani ani! şi cum te cheamă pe tine?!”. Şi nici întrebările tâmpite nu-i plăceau. Mmm… dar piticul nu era chiar un om mare. Era aşaaaa, ceva între un om mare şi unul mic.
- Tunetul e zgomotul pe care îl fac doi nori care se ciocnesc – îi explică fetiţa hotărât şi ferm. Şi apoi adăugă pentru a da greutate vorbelor sale. Aşa cum s-ar ciocni pe pământ două camioane.
Piticul începu să râdă hohotit, ca un pitic cu barbă albă şi pomeţii rotunjori si roşii. Şi râse, şi râse, apoi făcu o pauză scurtă să-şi tragă sufletul şi începu să râdă din nou.
- Este tare nepoliticos să râzi aşa… de cei cu care vorbeşti – se oţărî fetiţa spre pitic ţuguindu-şi buzele, iar acesta încetă pe dată să mai râdă, ba chiar îşi luă iar mina serioasă şi uşor severă pe care o purta de când se întâlniseră. Fetiţa i-ar fi spus exact ca bunica “Eiii…. da’ ce te râzi ca proasta-n târg?!” dar pe lângă faptul că expresia “ce te râzi” tare îi mai zgâria timpanele, toată fraza i se părea la rândul ei destul de nelaloc, mai ales dacă era adresată unui pitic cu barbă albă, mic, ţâfnos şi încruntat de fel.
- Ooo… ai crezut că zgomotul acesta este cauzat de ciocnirea norilor?! Offf… voi copiii cum mai ştiţi să înventaţi minunăţii şi să înfloriţi lucrurile pe marginea realităţii. Haide să-ţi arăt de unde vine zgomotul acela pe care l-ai auzit.
Fetiţa clipi de câteva ori din gene ca un flutur. Nu-i plăcuse cum spusese “voi copiii”. Parcă ar fi spus “voi cremvuştii” şi s-ar fi pregătit s-o apuce de umeri şi s-o vânture prin borcanul cu muştar. Nu avea nicio îndoială că zgomotul provenea de la un tunet iar flacăra aurie de la un trăznet, nu era născută de ieri de azi ca să nu ştie nici măcar atâta lucru. Piticul trebuie să fi fost tare zăpăcit, părere ce se contura tot mai clar pe măsură ce timpul trecea şi tot mai multe întâmplări se adunau grămadă, ca să confunde o asemenea apariţie cu cine ştie ce bâzdâganie. De aceea invitaţia sa grozav îi mai stârni curiozitatea. Piticul o luă înainte, se strecură pe lângă piticii-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes, trecu pe lângă dulapul cu instrumente de bucătărit şi apoi intră printr-o uşă imaginară într-o altă încăpere. Aici, alţi pitici-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes coceau norii într-o mulţime de aragaze mari cât casa lu’ Tanti Margareta de la Tărlungeni, care de altfel era mică, foarte mică, adică ceva mai mare decât o ciupercă uriaşă, atâta cât să încapă într-ânsa un pat, o masă şi două poliţe. Pesemne că importanţa piticilor din urmă era mai mare decât a pitici-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes care frământau coca, căci fesurile lor erau de două ori mai înalte iar şorţurile care le acopereau burţile rotunde ca pepenii galbeni atârnau luuuung până în pământ. Fetiţa îşi duse un deget la buze şi îi privi încântată. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că e atâta vânzoleală în cer şi atâta muncă cu norii aceia pe care ea îi vedea de jos aşaaaa, nişte nori simpli ca toţi norii şi nimic mai mult. Deodată un clinchet scurt răscoli liniştea care se aşezase pe vine chiar la intrare. Unul din aragazele uriaşe tocmai le comunica piticilor-brutari-cu-şorţ-şi-cu-fes că procesul de coacere s-a încheiat şi norii sunt gata. Un pitic roşcovan îşi luă o pereche de mănuşi, deschise uşa cuptorului şi scoase o tavă mare de nori rumeni şi dodoloţi. Îi cercetă atent cu vârful degetului mare ca să le confirme frăgezimea, având grijă ca între fiecare verificare să-şi răcorească degetul înfierbântat între buze, apoi mulţumit îi pasă tava unui ajutor de pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes. Acesta o luă, desprinse uşor norii cu lopăţica de fundul lipicios al tăvii şi deschizând o uşiţă mică, aşa cam cât gura de la borcanul cu castraveţi, le făcu vânt afară. Fetiţa privi pe geam. Norii cădeau unul câte pe cerul albastru şi începeau să plutească depărtându-se încet cam aşa cum pluteau răţuştele de plastic atunci când ea însăşi făcea baie când era mică, vara în curte, în copaia de lemn a bunicii.
- Vrei sa încerci? – întrebă piticul-grădinar şi fără să mai aştepte un răspuns rupse un colţ dintr-un nor tocmai scos din cuptor, suflă un pic peste el să-l mai răcorească şi i-l întinse fetiţei.
- Mmmm….. are gust de corn cu lapte şi seminţe de mac – se bucură fetiţa, apoi aruncă iar un ochi pe geam. Norii se strângeau tot mai deşi, pe măsură ce alte cuptoare anunţau cu clinghete scurte că treaba lor s-a încheiat şi e timpul ca norii bine rumeniţi, unii dintre ei chiar îmbufnaţi şi plumburii, să-şi ia zborul peste întinderea de albastru. Ai fi putut jura că se strâng să pună de-o ploaie de toamnă măruntă şi deasă, atât de deşi şi de cenuşii erau.
- Tiii…. – chicoti fetiţa – cine ar fi crezut una ca asta, eu credeam că norii apar aşaaa din pământ şi din apă, dintre crengile copacilor!
Apoi brusc bubuitul acela serios şi grav pe care îl auzise mai devreme se prăvăli din nou peste capetele lor. Roti degrabă ochii de jur împrejur să descopere sursa sa şi o găsi. Un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes tocmai împingea în cuptor o tavă uriaşă cu nori albi şi pufoşi pudraţi cu făină, iar zgomotul venea chiar de la tava împinsă în cuptorul imens lovindu-se de marginile sale metalice. Fetiţa aşteptă însă mirată să vadă şi cauza panglicii luminoase ce brăzda cerul aproape de fiecare dată când apărea şi zgomotul. Şi curiozitatea îi fu răsplătită pe dată căci imediat ce închise uşa cuptorului piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, atât de pitic încât fu nevoit să se suie pe un scăunel ca să ajungă la butoanele aragazului, răsuci butonul la gaze şi apăsă aprinderea electronică. O lumină ascuţită ca un vârf de ac invadă încăperea, le trecu în fugă prin faţa ochilor şi ieşi val-vârtej pe uşa pe unde intraseră, într-o rostogolire argintie. Fetiţa zâmbi din nou. Aşa ceva chiar nu mai pomenise, nici măcar fulgerul nu era ceea ce credea!
Şi ca ziua să fie perfectă, din ultima tavă scoasă din cuptor un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, tinerel şi mărunţel ca un copil de şcoală, începu să dezlipească un nor-cal, un nor-cămilă, un nor-elefant, un nor-păpădie, un nor-vrăbie… Le dezlipi pe toate şi le aşeză tacticos pe o farfurie. Erau o mulţime de forme, atât de multe şi atât de variate cum nu văzuse niciodată, iar norii arătau absolut fabulos, ca într-o carte cu poveşti.
- Ăştia i-am făcut special pentru tine – îi spuse piticul-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes, tinerel şi măruntel, roşind în obraji mai mult decât roşea în obrajii dolofani în mod obişnuit un pitic-brutar-cu-şorţ-şi-cu-fes aşezat în faţa cuptorului.
Fetiţa luă cu două degete abia atingându-l un nor-pisic şi roşi la rândul ei politicos chinuindu-se să-şi încurce degetele lungi şi subţiri printre codiţele blonde frumos rânduite.
- Cred că e timpul să mergem, bunica trebuie să fie deja îngrijorată – spuse ea întorcându-se spre piticul-grădinar-al-cerului cu două lacrimi mici ca două perle mijindu-i în ochii delicaţi.
- Să mergem atunci – răspunse resemnat piticul-grădinar-al-cerului cu un gol în gât, făcându-se că nu observă perlele.


Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!).

duminică, 28 noiembrie 2010

Anunţ destul de / aproape umanitar

M are nevoie urgentă de un debulinizator pentru scos bulele din apa minerală ca să nu-i mai iasă gazul pe nas când duce paharul la gură…

miercuri, 24 noiembrie 2010

Turnul

Strada începu să se agite dintr-o dată. Oameni alergând care încotro, claxoane de maşini, ţipete, scrâşnete de frâne, o salvare cu girofarul aprins stropind zidurile cu albastru. O femeie între două vârste cu trei sacoşe voluminoase pline cu d-ale gurii trecu în grabă pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi existat şi izbindu-l îl rostogoli dincolo de bordură într-o baltă rotundă. Un bărbat cu bicicleta abia avu timp să îl ferească dar se depărtă prea mult de bordură fiind lovit la rândul său de o maşină ce scrâşni scurt şi se opri cu roata din dreapta în cadrul metalic al bicicletei. Bărbatul se depărtă în grabă, privind cu teamă peste umăr cum biciclistul şi soferul maşinii coboară din vehicule şi se încaieră în mijlocul străzii smulgându-şi unul altuia părul. Un camion care transporta sticle cu lapte venind din faţă drept spre dânsul îl evită în ultima clipă, dar şoferul nu mai putu să redreseze maşina şi aceasta se prăvăli peste vitrina unei cesornicării aruncând timpul în aer. Bărbatul era complet ameţit. Doar câteva minute mai devreme, se plimba agale pe o stradă liniştită din centrul oraşului admirând pălăriile elegante ale doamnelor şi pantofii negri strălucitori cu cataramă aurie ai domnilor şi dintr-o dată începuse nebunia. Îi fu peste măsură de neînţeles de unde pornise toată urgia. Iar ceea ce se întâmpla nu putea fi parte decât a unei poveşti încă nescrise, căci în viaţa reală nu şi-ar fi putut imagina vreodată că se poate întâmpla aşa ceva. Nici nu apucă să-şi termine gândul că un stâlp de telegraf se prăbuşi la picioarele sale lovit de un autobuz plin ochi cu pasageri ce încerca să se strecoare prin sita deasă de oameni şi vehicule dar pesemne că nu izbutise căci rămase întepenit în ciotul de lemn, cu apa ţâşnind ca sângele din radiatorul fierbinte şi oamenii prăvăliţi claie pste grămadă spre locurile din faţă. Ieşi cu greu de sub plasa de sârme şi cabluri şi o porni în fugă de-a dreptul speriat. Nu era defel un fricos, dar putea face faţă doar situaţiilor controlabile, concrete, analizabile. Iar haosul care se desfăşura sub privirile sale nu avea nimic raţional. Era materializarea nebuniei, a fricii, a panicii. Deja bulevardul era blocat pentru maşini şi se umplea degrabă de oameni care coborau îngrijoraţi din blocurile dimprejur, din maşini, din autobuze, căutând o cale de eliberare precum şuvoaiele de munte. Iscodi din priviri, fără izbândă, după un loc unde să se adăpostească până trece nebunia, o portiţă spre linişte, o curbură rotundă ca un culcuş în linia dreaptă a timpului. Deodată un bărbat mic de statură ivit de niciunde, cu o mustaţă lungă, subţire şi încolăcită la vârfuri, îmbrăcat caraghios ca un fachir, îl apucă de braţ şi-l smuci din mijlocul mulţimii din ce în ce mai nervoase. Îl trase printr-un gang îngust crăpat între două clădiri zbârcite cu nisipul scurgându-se din crăpăturile largi, ca timpul din clepsidră, şi-l scoase într-o uliţă dosnică aproape liberă. Erau doar câţiva oameni care îşi încărcau în maşini cele d-ale casei, în încercarea disperată de a pleca cu cât mai multe catrafuse şi a nu le lăsa de izbelişte pradă dezordinii. Unii le înghesuiau în portbagajul maşinii, alţii le legau de cadrul bicicletelor, alţii le puneau înghesuite în cărucioare mici din cele pentru copii sau pentru zarzavaturi, sau în cele mai măricele pentru cărat mărfuri la târg. Omuleţul se opri, apoi coti brusc şi deschise o uşă verde. În mod mai mult decât ciudat uşa răsărise ca din pământ, căci era singură şi dreaptă în mijlocul drumului ca şi cum toată clădirea ce-ar fi cuprins-o cândva s-ar fi dărâmat şi doar usa ar fi rămas în picioare sau ar fi dispărut pur şi simplu sub bagheta magică a unui vrăjitor. Bărbatul ezită să-l urmeze dar omuleţul îi făcu un semn scurt din cap şi bărbatul întră dupa el, apoi închise uşa. Părea că abia îi ajunge la umăr, atât de mic era mărunţelul. Era îmbrăcat cu nişte pantaloni largi ca şalvarii, pantofi ciudaţi cu vârful răsucit în sus asemănători cu condurii lui Muc cel Mic şi o bluză largă prinsă la mâneci şi la gât cu sforicele roşii. Avea o faţă tare smochinită şi părea a fi turc. Dincolo de uşă era holul unui bloc vechi cu o podea obosită din marmură albă şi neagră, cu grilaje metalice din fier forjat şi o scară îngustă cu trepte de beton şi pereţi scorojiţi. Şi scara răsărise tot în mijlocul străzii. Până să deschidă uşa nu se văzuse, ea se ivise doar când trecuse de partea cealaltă a uşii şi o închisese în urma-i. Ciudat însă, dejurîmprejurul rămăsese acelaşi, aceeaşi uliţă, aceiaşi oameni încărcându-şi maşinile sau cărucioarele, aceleaşi clădiri vechi cu trei patru etaje, doar uşa şi scara apăruseră în plus. Omuleţul începu să urce treptele pieptiş, una câte una, fără să se grăbească, ca şi cum ar fi pornit la un drum lung care necesită înainte de toate o bună dozare a efortului. Bărbatul îl urmă fără să crâcnească. Şi urcară… şi urcară... O vreme bărbatul urcă fără gânduri. Era prea neliniştit pentru ca gândurile sale să se aşeze la locurile lor şi să-i lase minţile limpezi. Abia după o vreme aruncâdu-şi ochii într-o parte şi alta constată că a depăşit demult acoperişurile oraşului, ba chiar şi înălţimea turnului de apă aflat nu departe pe o ridicătură de pământ. Continuă însă să urce ca în transă încercând să adune frânturi de gânduri pentru a găsi raţiunea agitaţiei din mijlocul căreia se refugiase. Căpătase o senzatie ciudată după ce închisese uşa aceea, ca şi cum ar fi închis cu ea lumea reală într-ânsul iar în afară ar fi rămas doar imaginea sa despre lume. Nici nu şi-a dat seama cât a urcat, s-a trezit din transă abia când o pasăre mare cu aripi negre s-a lovit de dânsul. Era mult deasupra oraşului. Casele se vedeau mici mici precum cutiile de chibrituri, turnul de apă ca un băţ stând în picioare, iar oamenii mărunţi şi mulţi ca praful de puşcă. Se îngrijoră. Îl trase de şalvari pe mărunţel iar acesta se întoarse încruntat. Scara devenise tare îngustă. Nu mai aveau loc două persoane. Mărunţelul îl privi de deasupra cu buzele strânse şi ochii mici şi abia întredeschisi în două fante drepte. Nu îi văzuse bine prima dată. Nu avea figură de turc ci mai degrabă de mongoloid. Avea ochii alungiţi, şi chipul rotund, şi pomeţi proeminenţi şi părul strâns la spate într-o coadă de cal. Clar se înşelase asupra individului. Nu avea deloc o figură simpatică, era mai degrabă aprig şi dur. Îi făcu semn să-l urmeze mai departe iar bărbatul continuă să urce apăsat ţinându-se cu mână de zidul central în jurul căruia se răsucea scară. N-a mai privit nici în stânga, nici în dreapta, a continuat să urce cu privirea în pământ numărând treptele ca să-i treacă urâtul şi frica. Treptele continuau să se îngusteze iar stâlpul central să devină tot mai subţire. La zece mii se opri. Treapta pe care călcau nu era mai mare decât două tălpi puse una lânga alta, iar în jos golul era fără sfârşit. Din oraş nu se mai putea distinge nimic, era doar o pată sângerie ce începuse să fumege. Bărbatul tresări. Aruncă încă un ochi spre pământ. Era neîndoielnic, oraşul ardea cu flăcări mari roşgălbui. Un fum gros se alungea înspre vest alungat de vântul iute de la răsărit. Nu mai avea unde coborî. Singurul său drum era doar înainte. Omuleţul se oprise şi îl privea. Îl aşteptă să se odihnească câteva minute apoi îi făcu iar semn din cap. “Mai stai” oftă bărbatul printre buze şi abia atunci realiză că erau singurele cuvinte pe care le schimbaseră de când îl întâlnise. Atât, altfel nici un cuvânt. Nu ştia de ce trebuie să mai stea. Nu era vorba de oboseală în nici un caz şi nici de reculegere sau analiză, lucrurile erau clare. Voia doar să tragă de timp. Îl privi pe bărbat. Chipul său nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzuse mai devreme. Nu avea ochii atât de alungiţi cum crezuse, şi nici faţa atât de rotundă, şi nici părul strâns în coadă de cal. Nu, nu… părul lui era creţ, negru şi creţ, şi avea buzele mari şi răsfrânte ca ale negrilor, şi faţa prelungă şi pielea aspră. Cum de putuse să se înşele atât de tare şi să nu-şi dea seama de asta mai devreme?! Că doar nu se schimbaseră între timp, omul mersese tot timpul în faţa sa! Apoi bărbatul fu străfulgerat de un gând. Greu de digerat dar asta era. Fizionomia omuleţului se modifica pe măsură ce urcau! Era singura explicaţie. Absolut ilogică, dar nu putea să existe alta. Omul din faţa sa nu-l mai aşteptă. Se răsuci si continuă să urce. Coloana de beton pe care erau înfipte treptele se transformă încet încet într-o bară metalică din ce în ce mai subţire, iar pe trepte nu mai puteau fi puse două tălpi de pantof ci doar una. Bărbatul mergea lipit de omul din faţa sa. Nu mai avea curaj să rămână în urmă, să se uite în jos sau în lateral. Se agăţă de acesta şi făcu exact aceleaşi mişcări ca şi el. Priviţi din lateral păreau a fi una şi aceeaşi persoană. Bărbatul simţi cu urcuşul devine practic imposibil. Singurul gând care îi mai păstra o licărire de optimism era legat de omul care urca înaintea sa. De ce l-ar fi tras din mulţime dacă nu l-ar fi putut ajuta să se salveze?! Ar fi avut rost atâta chin dacă drumul acesta n-ar fi dus niciunde?! Ar fi mers omul acela tot timpul în faţă dacă dintr-acolo ar fi venit pericolul?! Nu ştia să răspundă la niciuna din întrebări dar spera că raţionamentul său este drept. Când bara de metal se subţie într-atât încât deveni o vergea de metal care începu să se clatine, iar pe treaptă abia mai putea pune un vârf de pantof, bărbatul privi doar înspre cer. Căuta din ochi o scăpare. O scară, o frânghie, o pasăre, o aripă. Dar nu se putea zări nimic. Şi dintr-o dată treptele se terminară. O platformă mică de tot, nu mai mare decât talpa unui pantof era ultima ei porţiune. Nu mai erau însă nici un fel de trepte până la ea, doar un stalp lung si neted. Omul dinaintea sa cuprinse bara cu braţele şi picioarele şi începu să se caţere ca o maimuţă. Ajunse în cele din urmă in varf şi se aşeză chiar deasupra. Într-un picior, pe celălalt sprijinindu-l în aer. Îi făcu semn să urce. Bărbatul cuprinse şi el bara cu braţele şi picioarele. Îi era frică, teribil de frică. Pe de altă parte ştia că acesta nu poate fi altceva decât sfârşitul. Sfârşitul şi nimic altceva. Urcă încet şi ajunse cu greu până la platforma cât o talpă de pantof. Bărbatul de deasupra se aplecă şi-i întinse mâna. Bărbatul de dedesubt îi privi ochii şi se cutremură. Cel ce-i întindea mâna era chiar el. El însuşi. Aceeaşi faţă, aceleaşi grimase, aceiaşi ochi.. Deodată i se făcu frig, tare frig.
- Dă-mi mâna – îi spuse aplecându-se bărbatul cu propriul său glas.
Apoi îi cuprinse mâinile şi îl ridică încă aproape un metru aluncând pe ţeava subţire. Când ajunse aproape de el îi arătă din priviri o gaură în cer pe care nu o văzuse până atunci. Ca un chepeng de pod. Nu era mai mare decât circumferinţa unui om. De dincolo de ea omul putu auzi glasuri de bărbaţi şi femei discutând, râzând. Auzi chiar şi muzică şi clinchet de pahare. La început nu putu înţelege ce voia bărbatul-cu-chipul-său dar după câteva secunde pricepu. Ar fi trebuit să urce pe platforma, să îl ia pe acesta în braţe, să îl impingă prin gaură şi apoi ajutat să treacă şi el. Nu era deloc uşor. De fapt era aproape imposibil. Bărbatul se căzni preţ de câteva ore, dar nu găsi nicio soluţie. Abia târziu, târziu de tot, când cerul începuse să se coloreze în înnoptare reuşi. Bărbatul-cu-chipul-său trecuse dincolo prin gura căscată în cer, iar el stând într-un picior ca un cocostârc şi sprijinindu-l pe celălalt pe aerul rece, întinse mâinile spre ultimul hop. Bărbatul-cu-chipul-său se lăsă pe vine şi îşi apropie capul de deschizătură. Pentru câteva secunde se priviră în ochi. Era atât de aproape şi atât de el însuşi încât bărbatul fu convins că în gaura aceea de cer nu e decât o oglindă, o oglindă în care se reflecta propriul său chip. Mişcă un deget. Bărbatul mişcă şi el. Încruntă sprâncenele. Bărbatul încruntă şi el. Ridică braţele. Şi atunci bărbatul facu un gest pe care nu şi-l putu explica. În loc să întindă şi el braţele şi să-l ajute să treacă dincolo îi facu vânt înapoi spre pământ.
“Totul n-a fost decât o înşelăciune” – gândi bărbatul alunecând cu viteză ametitoare spre pământ. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. Doar când trupul se strivi de pământ, se trezi din leşin. Simţi o durere sfâşietoare în tot trupul, bucăţile de craniu sfredelindu-i creierul, oasele sfărâmate sfâşiindu-i carnea, sângele ţâşnind prin toate rupturile şi înnecându-i ochii şi nasul şi gura…
- Vă rugăm depărtaţi-vă, nu vă apropiaţi, lăsaţi medicul să treacă …
- Da dom’le s-a aruncat de la etaj! Ce, n-ai mai pomenit sinucigaşi?! – mai auzi glasurile şoptite şi apoi căzu într-un somn luuung, lung de tot…

luni, 22 noiembrie 2010

sfaturi pentru tinerii învăţăcei (na că era să fac titlul mai mare ca sfatul)

viaţa-i o luptă deci te luptă… o, nu, nuuuu… e veeechi, e perimaaat, e dus…; viaţa nu-i o luptă, viaţa e o tranzacţie; învaţă deci sa te târguieşti!!!!!!

duminică, 21 noiembrie 2010

surpriză

earthwalker, care este înainte de toate un artist cu sufletul, adică pictează cu sufletul, desenează cu sufletul, meştereşte bijuterii cu sufletul, priveşte cu sufletul, mi-a făcut o mare surpriză; am primit cadou o pictură care să ilustreze una din poveştile mele, este vorba despre Bunica şi Spaima Zmeilor; picturile lui beatrice sunt tare migăloase şi delicate de-ai spune că sunt făcute din fulgi de zăpadă micimici de ţi se face teamă că până dimineaţă când te trezeşti s-au topit, sau din aripi de fluturi care la prima adiere a răsăritului îşi iau zborul…
beatrice mi-a spus că ilustraţia aceasta nu va fi singura şi că în măsura în care poate şi poveştile mele se împletesc cu viziunile ei artistice vor mai urma şi altele; aşa că mai priviţi din când în când în urmă, cine ştie ce-a mai lăsat în uşă viaţa; sau beatrice… :))

mulţumesc mult beatrice!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Gândacul

Ridică cu greu capul de pe pernă. De fapt nu era cap, era o bucată rotundă de plumb cu câteva găuri pentru urechi, ochi, nas şi gură. O gură teribil de grea. Ar fi dat orice să poată scăpa de ea, să o poată înlocui cu una de schimb, aşa cum bogaţii înlocuiau punga din găleata de gunoi la fiecare plin pentru a nu-i murdări interiorul. Avea senzaţia că putreziciunea gurii i se prelinge în tot interiorul, în stomac, în braţe, în piept, în tălpile picioarelor, că i se întinde ca o cangrenă în toate organele. Nu avea însă de ce să se îngrijoreze în privinţa infectării, căci trupul său era plin cu alcool exact ca o sticlă de Stolichnaya de trei sferturi.
Se ridică încet într-un cot, apoi se opri o clipă să se odihnească căci puţinele mişcări îl extenuară teribil şi mai ales pentru ca să atenueze vibraţiile necontenite din interiorul cutiei craniene care-l făceau să tremure din toate încheieturile. Scoase un picior de sub pătură şi îl întinse înspre podea într-o încercare disperată de a găsi un punct de sprijin ceva mai ferm decât salteaua moale, ca o sperietoare de paie, a patului. Pipăi aerul cu talpa, îşi îndoi genunchiul şi în cele din urmă atinse podeaua. Scoase apoi şi al doilea picior şi-şi ridică toată greutatea trupului ca pe un sac de cartofi în poziţie verticală şezând. Urmă apoi un ultim efort spre adoptarea poziţiei bipede. Era mult mai rău însă decât şezând. Casa începu să alunece uşor înspre dreapta şi fu nevoit să se sprijine de bara de metal de la capătul patului pentru a nu se rostogoli peste scaunul care zăcea sub grămada de haine mototolite. “Ce dracu, tâmpiţii ăştia cu şanţul pentru canalizare au săpat atât de mult că a început să se scufunde blocul în groapă!” – îşi spuse în gând, apoi se aşeză la loc pe pat aşteptând ca blocul să revină la linia de plutire. Ceea ce se şi întâmplă după câteva mici oscilaţii spre stânga şi spre dreapta de parcă n-ar fi fost un simplu bloc de locuinţe de patru etaje mizer şi puturos, ci un ditamai transatlanticul înfruntând furtunile oceanului…
Când ajunse în faţa ligheanului de tablă înfipt în găoacea lavoarului fu cel mai fericit om din lume. Ridică cana cu apă şi aplecându-se uşor o turnă pe toată după ceafă. Adună în pumn picăturile ce coborau în fugă pe lângă ureche ca o turmă de oi gonite din staul şi îşi muie ochii în palme. Ziua avea deja altă culoare. În tonuri cenuşii e adevărat, dar cu mici puncte colorate ca un gherghef în care sunt înfipte fire răzleţe multicolore.
Deschise fereastra. Din faţa blocului îl izbi mirosul gunoiului pe care vecinii îl aruncau de la etaj spre ceea ce ar fi trebuit să fie o platformă de colectare, dar pe unde nu trecuse niciodată vre-un cazan de gunoi. Şi totuşi printre miasmele de peşte stricat, zarzavaturi clocite şi carne putrezită, se putea distinge mirosul câtorva fire de iarbă ce se încăpăţânau să rămână verzi şi drepte printre tălpile deşirate şi pungile cu împuţiciuni.
Ridică ligheanul pentru a zvârli pe fereastră apa murdară. Nu apucă să facă însă nici un pas căci de sub marginea ruginită a ligheanului ţâşni un gândac negru ca tăciunele şi mare cât un bivol. Dădu drumul ligheanului care căzu peste buzele lavoarului revărsându-şi pe podea jumătate din conţinut şi încercă de câteva ori să-l pocnească cu podul palmei, dovedind o agerime de care nu s-ar fi crezut în stare ţinând cont de condiţia în care se afla. Gândacul eschivă şi palma nemiloasă nimeri în gol, apoi coti brusc spre stânga spre pămătuful de bărbierit şi din nou spre dreapta printre tubul de pastă şi cutia aparatului de bărbierit, ascunzându-se pentru câteva secunde în spatele savonierei pentru a-şi trage răsuflarea. Bărbatul ridică cu mişcări lente un picior ca un cocostârc, apucă cu gesturi delicate de chirurg papucul de plastic, apoi întinse braţul încetişor ca o macara tocmai trezită din somn. Ridică brusc capacul galben al savonierei şi izbi cu papucul cu toată forţa. Gândacul ştia însă ce îl aşteaptă şi la prima clătinare a cutiei o zbughi ca într-o cursă de ogari, ocoli elegant coaja de săpun, ajunse la marginea lavoarului şi fără nici o ezitare se aruncă în gol. Izbitura papucului nimeri în marginea ligheanului şi un nou val de apă transformă praful de pe podea în brobonele cenuşii ca mărgelele. Dar asta nu-l împiedică pe bărbat să se oprească din vânătoare. Încercă de câteva ori să-l calce cu piciorul rămas încălţat, apoi aruncă după el cu papucul pe care încă îl mai ţinea în mâna dreaptă. Nu-l nimeri. Gândacul alergă într-un suflet spre primul perete, urcă şi coborî peste tigaia murdară, ocoli un borcan ce conţinea un lichid dubios, apoi înaintă pe lângă perete căutând cu disperare o gaură în care să-şi piardă urma. Fiindcă nu-l nimerise bărbatul continuă să-l urmărească atent şi-l încolţi în cele din urmă după picioarele dulapului. Terminându-şi însă gloanţele schimbă tactica. În loc să mai foloseasca armele grele preferă să utilizeze metode soft proiectate să anihileze duşmanul şi nu să-l distrugă. Aşa că înşfăcă hipnotizat din dulapul de haine singurul pahar de sticlă existent în garsonieră şi cu gesturi de felină se apropie de gândac. Cu o mână se prefăcu că îi ţine calea din faţă, în timp ce pe cealaltă o apropie pe furiş de înapoia jivinei. Gândacul privi îngrozit mâna care se apropia ameninţător, tremură câteva secunde din toate mădularele, apoi se răsuci brusc cu 180 de grade şi o luă la goană înapoi spre borcanul dubios. Fatal însă. Ca din senin cuşca de sticlă se prăbuşi peste dânsul. Bărbatul zâmbi mulţumit şi-şi relaxă dintr-o dată tot trupul. Apoi se aplecă la baza lavoarului, ridică un cui aşezat langă unul din picioarele mesei şi scrijeli pe piciorul de lemn o linie nouă. Le numără. Era a şaptezeci şi noua. “Ăsta-i tata lor, e de două ori mai mare decât toţi ceilalţi” îşi spuse bărbatul în barbă încântat şi aruncă un ochi spre cimitirul de gândaci organizat într-o cutie veche de pantofi unde odihneau cadavrele celor şaptezeci şi opt de nefericiţi capturaţi înainte. Era mai mult decât satisfăcut. Se întoarse la ultimul prizonier, se aşeză în genunchi, apoi se aplecă pe vine şi-şi propti coatele pe podea. Îşi sprijini capul în palme şi îşi privi duşmanul în ochi. Era cu adevarat uriaş. Abia acum îl vedea la adevăratele sale dimensiuni. Avea şase picioare articulate în câte trei fragmente, două aripi mari şi tari ca două scuturi de metal, un cap rotund şi puternic dotat cu două antene şi două coarne ca de taur. Bărbatul numără din nou. Nu, nu erau două coarne, era doar unul. Strâmbă din nas. Un duşman handicapat! Asta nu şi-ar fi dorit niciodată, oricât de slab s-ar fi simţit. Era sub demnitatea sa. Pentru o clipă îi trecu prin cap să ridice paharul şi să-i dea drumul vietăţii, apoi se răzgândi, se ridică în picioare şi începu să studieze cu migală câmpul de luptă.
- Haaaa…….. - se auzi un răcnet de izbândă care zgâlţâi ferestrele de la apartamentele ultimelor două nivele.
Îl găsise. Apăsă buricul degetului mare peste corpul delict, apoi îl ridică în dreptul ochilor şi-l privi ca pe o relicvă captivă într-o lamelă de microscop. Era chiar cornul lipsă. Nu era mai mare decât negreala de sub unghia de la arătător, dar arăta exact ca un corn de bivol în miniatură. Bărbatul îşi duse pentru câteva secunde degetul la tâmplă, zâmbi malefic şi alergă surescitat spre cutia cu maimuţe. Scotoci printre diversele nimicuri pe care le strânsese de-a lungul vremii în ideea că cine ştie unde îi vor mai trebui vreodată şi după ce răscoli preţ de câteva minute găsi ceea ce căuta. Apoi se întoarse la captivul care se agita sub paharul de sticlă dând rotocoale pereţilor rotunzi într-un sens, pentru a se opri, a privi mirat prin zidul de sticlă spre lumea liberă şi a-şi relua alergarea fără sorţi de izbândă în direcţie opusă în încercarea disperată de a găsi măcar o fisură în sistemul care îl împresura. Bărbatul ridică paharul şi cu mâna făcută cauş îl acoperi să nu fugă. Îl ridică apoi la înălţimea privirilor sale şi-şi împărţiră uitături ascuţite ca doi vechi duşmani ce se aflau. Scoase apoi din buzunar papiota de aţă, îl înfăşură de câteva ori cu firul subţire, făcu un nod, apoi legă firul de unul din cele două sârme ce spânzurau din tavan, sârme de care ar fi trebuit să fie legat becul. Gândacului nu-i plăcea deloc strânsoarea coconului de bumbac şi după ce analiză buimac pentru o clipă situaţia în care se afla, începu să dea bezmetic din picioare, încercând să prindă sub ele măcar o speranţă, dacă nu ceva mult mai concret.
Bărbatul băgă din nou mâna în buzunar şi scoase un bold subţire şi un tub. Înţepă tubul, apoi cu vârful acului luă o picătură de lichid în care mozoli cornul gândacului. Prinse apoi cu multă migală cornul între degete şi apucând strâns cu cealaltă mână dihania îi fixă cornul la locul său. Suflă apoi să usuce lichidul lipicios şi dădu drumul gândacului în paharul întors cu gura în sus. Acesta se privi pentru o clipă în peretele de sticlă ca-ntr-o oglindă, tresări la revederea cornului care îşi reluase locul în creştet lângă celălalt frate, apoi o luă din nou la fugă, continuând să se învârtă nebuneşte în încercarea de a evada.
Bărbatul îi aruncă două firimituri de pâine iar gândacul se opri şi începu să amuşineze ca un câine de vânătoare. Apoi se opri asupra uneia dintre ele, o roti pe toate părţile ajutându-se de coarne şi de picioarele din faţă şi în cele din urmă începu să înfulece. Omul zâmbi. Se întoarse la lavoar, scutură cana de apă în palmă şi apoi picură de pe degete câţiva stropi rotunzi în paharul în care gândacul îşi lua micul dejun. Îşi trase scaunul lângă masa şchiopă şi începu să-l urmărească pe cel ce, până de curând, fusese duşmanul său cel mai aprig. Când gândacul termină cele două firimituri bărbatul îi mai aruncă două, de data asta mult mai voluminoase, nu înainte însă de a şterge cu ele prin cutia de tablă pe care scria cu litere mari rotunjite “costiţă cu fasole”. Gândacul se repezi fără să mai stea pe gânduri şi le înfulecă şi pe acestea.
- Olalaaaa… nemâncatule, îţi era tare foame sărăcuţul de tine.. – îl căină bărbatul şi mai scutură încă o dată cana de apă. O singură picatură se prelinse pe marginea ei şi căzu ca un balon uriaş de lichid peste trupul gândacului.
- Na, că ai făcut şi duş nespălatule. Negrule! Luate-ar naiba să te ia, tu ai mâncat, ai băut, ai făcut şi-un duş, iar euuuu…..
După o oră de discuţii bărbatul era tot pe scaun aplecat peste paharul unde sălăşuia gândacul cel negru şi uriaş. Era tare agitat căci nu-şi putea înţelege purtarea. Nu-şi amintea să fi fost vreodată milos. Mizeria în care trăise îl ferise de această meteahnă. Ar fi muşcat şi din mumă-sa dacă asta l-ar fi putut ţine treaz şi fericit măcar o săptămână. Şi cu toate acestea căpătase drag de dihania tuciurie care îi zgândărea nopţile, îi încăleca resturile şi trimitea cohorte de plozi să-i scarmene zilele.

***

Bărbatul ridică capul speriat. Abia se lumina de ziuă. De multă vreme capul său nu mai fusese atât de uşor iar pernei nu-i mai fusese atât de bine. Pentru câteva secunde încercă să-şi dea seama unde se află şi ce caută. Apoi îşi aminti şi zâmbi. Aruncă pătura veche şi dezlânată care îl acoperea, sări peste papucii care îl aşteptau cuminţi lângă pat şi-şi coborî trupul lângă cutia de pantofi care până nu demult fusese cimitirul gândacilor negri. Şchiop, gândacul cel negru şi uriaş dormea liniştit. În cutia de chibrituri erau destule firimituri, toate învelite într-o pojghiţă subţire de costiţă cu fasole, iar dopul de plastic de la sticla de suc era pe jumătate plin. Omul îşi privi ceasul. Era abia şase. Se întoarse împăcat până la pat şi se aruncă înapoi sub pătură. Iar ceea ce urmă fu primul său somn cu vise de când se născuse…

joi, 18 noiembrie 2010

Bunica şi Spaima Zmeilor

Bunica ridică marginea păturii până sub bărbie, întinse cu dosul palmei cearceaful neted ca o coală albă de hârtie, apoi apucă de pe noptieră cartea cu poveşti şi ochelarii.
- Despre ce vrei să-ţi citesc astăzi? Despre Făt Frumos şi Zmeul cel Rău? Despre Ileana Cosânzeana cea neasemuit de frumoasă? Sau despre cele douăsprezece fete de împarat şi palatul fermecat? – întrebă bunica zâmbind dulce şi liniştitor ca o bunică.
Fetiţa rămase o clipă pe gânduri, strâmbă un pic din năsuc, îşi încreţi fruntea încercând să filtreze opţiunile prezentate, închise un ochi pentru a sintetiza informaţia şi în cele din urmă oftă lung…
- Of bunicooo… da le ştiu pe toate pe dinafară, că mi le citeşti de atâta vreme. Şi apoi nu prea cred eu ce spun oamenii ăia acolo.
Bunica nu-şi putu stăpâni un zâmbet larg.
- N-am văzut în viaţa mea nici zmei, nici balauri, nici câini cu şapte capete şi şapte cozi. Nici la grădi n-am văzut, nici la leagăne n-am văzut şi nici la televizor măcar…
- Ei cum nu!? N-am văzut noi amândouă filmul acela cu Spaima Zmeilor?!
- Eiii… alea sunt filme bunico! Cum e şi filmul cu Cleo şi celelalte fete care le cresc cozi de sirene când se udă… Da de-adevăratelea nu există fete cu cozi de sirene.
Fu rândul bunicii să strâmbe din nas, să încreţească uşor fruntea şi să ofteze lung în barbă.
- Da cum crezi tu că arată un zmeu? Aşa cu gâtul lung şi cu un cap înfipt în vârf ca o măslină într-o scobitoare? – întrebă fetiţa. Apoi, după o clipă de gândire adăugă. Ca o girafă din care am văzut noi la grădina zoologică?
- Da, da, ca o girafă – răspunse bunica uşor depăşită de subiect. Doar că are corpul mai bombat şi picioarele mai scurte şi mai groase ca să se poată lupta cu duşmanul.
- Şi corpul acoperit cu solzi – completă fetiţa.
- Da, da, şi corpul acoperit cu solzi.
- Şi scoate flăcări pe nas.
- Bineînţeles că scoate flăcări pe nas, altfel n-ar mai fi zmeu.
- Da crezi că zmeii trăiesc la grădina zoologică, ca atunci când am fost noi girafe aveau, dar zmei nu.
- Nuuu… zmeii trăiesc în adâncul pădurii în palatele zmeieşti.
- Şi n-au ajuns încă oamenii până acolo să-i prindă şi pe ei?! – se minună fetiţa. Trăiesc departe de lume ca triburile alea din Amazon pe care le-am văzut eu la Discaveri?!
- Cam aşa – se încurcă de-a binelea bunica. Dar hai mai bine să-ţi citesc despre Făt Frumos şi Ileana Cosînzeana. Ei nu trăiesc în inima pădurii. Ai văzut că şi la ziua Angelei a venit o prinţesă adevărată.
- Eiii… ce prinţesă bunico, că era sora mai mare a lu Adelina îmbrăcată în prinţesă. Cum să fie adevărată?! Am văzut-o eu într-o seară când o aducea de la şcoală, dădea colţul la bloc. Şi apoi dacă nu există zmei şi balauri cum crezi tu că o să existe feţi frumoşi şi ilene cosînzene?! Ei cu cine se luptă?! Şi cine le mai fură pe ele?!
Bunica înghiţi în sec şi tăcu. O vreme se aşternu o tăcere stânjenitoare, pe care până la urmă tot bunica o rupse.
- Hai mai bine să-ţi citesc povestea cu Prâslea cel Voinic şi merele de aur.
- Of bunico, da ţi-am zis că m-am plictisit de poveşti, eu vreau să îl văd pe Făt Frumos că vine să se dea în leagăn la noi la bloc, sau că o ajută pe doamna să pregătească concursurile, sau că îi bate lu mama ouălele pentru prăjitură. Intelegi tu?!
- Tiii….. ia taci, că parcă am auzit o uşă – îşi duse bunica degetul la gură. Fetiţa tăcu chitic şi se făcu mică sub pătură. Bunica se ridică şi se grăbi spre bucătărie. Căută în dulapul suspendat tava de argint scoasă numai la mese festive şi iscodi în cămară după trei mere aurii, galbene ca focul, din cele cumpărate din piaţă chiar la amiază. Le aşeză pe tavă, apoi se întoarse degrabă în dormitor.
- Ia uite ce am găsiiiiiit. Cred că Prâslea cel Voinic a trecut prin bucătărie şi a pierdut o parte din merele de aur.
Fetiţa rămase cu ochii mari şi gura căscată. Luă un măr, îl învârti pe toate părţile, îl strânse în pumn. De aur nu era asta era clar, dar de arătat arăta ca un măr de aur adevărat.
- Chiar crezi că a fost?
- Cu siguranţă, i-am văzut şi umbra când se îndepărta.
- Şi o să mai vină?! – întrebă fetiţa îngrijorată.
- Ooo… desigur că are să vină. Dacă nu vine mâine-poimâine, îl căutăm noi două când te faci mai măricică, aşa cam ca Ileana Cosînzeana. Şi sigur îl găsim!
pictura de earthwalker

marți, 16 noiembrie 2010

Singurătate

Cercetătorii spun că ar fi naiv să credem că suntem singuri în Univers. Poate, dar dacă ceilalţi trăiesc cu toţii în alt Univers?!

duminică, 14 noiembrie 2010

Uriaşul-sfarmă-linişte

- Uriaşule, de ce eşti atât de mare? - întrebă fetiţa uitându-se drept în sus ca la un copac foarte foarte înalt cu ramuri bogate şi puternice.
Uriaşul se scărpină dupa ureche, încercă să-şi adune puţinele gânduri răspândite care-ncotro, deshise gura să spună ceva, dar o uită aşa deschisă fără ca printre buzele sale mari ca două ciuperci roşii otrăvitoare să răzbată vre-un cuvânt.
- Uriaşule, dar de ce eşti atât de rău?! – întrebă fetiţa din nou după câteva minute de aşteptare, constatând că nu a primit nici un răspuns la prima întrebare. Fetiţa nu ar fi vrut să spună de fapt “rău” căci uriaşul nu se purtase niciodată urât cu ea. Ea ar fi vrut să spună mai degrabă grosolan, rudimentar, primitiv, dar cu siguranţă nu ştia sensul nici unuia dintre aceste cuvinte.
Uriaşul încercă încă o dată să se concentreze şi să caute un răspuns la întrebarea fetiţei. Însă cu cât se concentra mai tare cu atât gândurile se izbeau unul de altul cu o forţă mai mare isprăvind în frânturi de cuvânt fără înţeles. Ştia că este un uriaş rău, nu punea asta la îndoială, dar nu ştia nici în ruptul capului să explice de ce. Călcase la viaţa lui în picioare şi iarba şi florile şi copacii, ba chiar şi păsări şi oi şi cai şi suflete de oameni… Aşa se născuse şi nu-şi pusese niciodată problema că ar putea fi alfel. Nu se putea imagina altceva decât un uriaş crud şi brutal.
Fetiţa se încruntă, îşi puse mâinile în şold şi începu să bată uşor din picior. Uriaşul era extrem de nepoliticos. Hai, să nu fie în stare să răspundă la o întrebare mai înţelegea, dar să nu scoată nici un cuvânt nici măcar la a doua, asta era până peste poate. Fetiţa îşi ţuguie uşor gura, împinse cu limba bucata de gumă de mestecat printre buze, apoi începu să sufle. Guma se umflă într-un balon roz mare cât o minge de ping-pong, apoi cât una de tenis, apoi cât una de handbal şi ajunse mare cât o minge albastră cu care se joacă copiii pe plajă. Subţiată de atâta efort guma explodă în fâşii transparente care se împrăştiară peste obrajii fetiţei. Uriaşul tresări ca trezit din somn. Fetiţa îşi adună pe îndelete cu degetele grebla guma de pe faţă, o făcu cocoloş între degetul mare şi arătător şi o aruncă înapoi în gură.
- Uriaşuleeee, mă poţi ridica pe umărul tău?! – întrebă ea galeş.
Uriaşul zâmbi cu gura până la urechi. Ca o lună în ultimul pătrar zâmbea uriaşul. Se aplecă cu greu până spre talpa pantofului său stâng, o ridică pe fetiţă în palmă şi o aşeză apoi cu grijă pe umăr.
- Mulţumesc – îi spuse fetiţa, iar uriaşul dădu încântat din cap.
O bucată de vreme fu linişte. Apoi uriaşul privi în jos înspre vârful pantofilor căutând-o din ochi pe fetiţă. Nu o zări. Îşi aminti însă că a ridicat-o puţin mai devreme pe umăr şi ridică ochii spre cer. Cu colţul ochiului îi zări pantofiorii, ciorapii albi până la genunchi, fustiţa neagră dar nu-i putea zări chipul.
- Fe-ti-ţo-de-ce-eşti-a-tât-de-ma-re? – întrebă uriaşul silabisind cuvintele, iar fetiţa chicoti şi nu-i răspunse…

pictura de earthwalker

miercuri, 10 noiembrie 2010

Gând (13)

gustul bucatelor este cu atât mai savuros cu cât creşte plăcerea de a găti a bucătarului; uneori, dacă plăcerea de a găti este extraodinară, bucatele nici nu mai au importanţă…

marți, 9 noiembrie 2010

(ne)linişte

uneori noaptea e atâta linişte încât auzi cum se leagănă stelele ca nişte uriaşe pendule…

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Cine aprinde seara stelele ?!

continuarea povestii de aici

Fetiţa îşi scutură rochiţa mulţumită. Cerul avea să rămână albastru pentru multăăă vreme! Îşi agăţă apoi un deget în colţul gurii şi chicoti. Şi dacă piticul-grădinar va reuşi să aducă la viaţă iarba şi florile?! Oare cum ar fi arătat cerul verde?! Renunţă să se mai gândească la asta fiidcă nu îşi putea imagina nicicum cerul altfel decât albastru. Sau eventual roşu, sau galben, sau violet… Iar cineva de sus, mult mai de sus probabil chiar decât cerul avea să aibă grijă de asta, aşa cum avusese grijă ca ea să treacă pe acolo exact la momentul potrivit.
- Cred că e timpul să plecăm acasă – spuse ea şi pisoiul Jill incuviinţă începând să clipocească cu labele prin pânza subţire de albastru. La început îi plăcuse ideea cu apa. O rostogolise, o învârtise, o transformase în stropi mărunţi de aruncat peste dealuri ca un curcubeu de flori sau în şiraguri de picuri rotunzi ca o ploaie de vară. De la un timp însă se plictisese să plescăie într-una prin ea cu tălpile goale. Pisoiul Jill nu avea pantofiori de lac şi asta făcea diferenţa. Aşa că la auzul cuvântului “acasă” începu să se gudure vesel pe lângă picioarele fetiţei încolăcindu-şi blana zburlită printre gleznele sale şi să rostogoale un murmur tremurând ca un zumzet de albine, zgomot ce în limba pisicească se numeşte tors.
Fetiţa îşi roti capul de jur împrejur, încruntă din sprâncene, îşi duse mâna streaşină la ochi, dar tot ce putea vedea era o întindere nesfârşită de albastru, spartă ici colo de nori albi ca nişte cozonaci, sau ca nişte plăcinte dodoloaţe cu stafide şi brânză dulce, sau ca nişte cornuri prelungi cu mac, taman bune de servit la micul dejun tăiate pe din două şi întinse atent cu unt şi cu miere.
- Domnule pitic-grădinar al cerului, sunteţi atât de bun să-mi spuneţi pe unde pot coborî înapoi pe pământ? Căci aş vrea să mă întorc înapoi la bunica înainte de a se întuneca. Am plecat de ceva vreme şi cred că e deja îngrijorată.
- Desigur domnişoară că sunt bun. Te poţi întoarce la bunica dumitale coborând înapoi pe pământ exact pe acolo pe unde ai urcat.
Fetita izbucni în râs. Nu numai din cauza răspunsului piticului-grădinar al cerului care era teribil de orişicum, cât mai ales din cauza feţei lui grave şi importante.
- Domnule pitic-grădinar al cerului, păi tocmai asta e problema. După cum aţi văzut deja am încercat să dau de uşiţa prin care am ajuns aici şi n-am reuşit. V-aş rămâne foarte îndatorată dacă mi-aţi putea spune unde se află – explică fetiţa după ce şi ea şi pisicul Jill isprăviră de râs.
- Aaa… păi de ce nu spui aşa domnisoară. E într-acolo – spuse piticul-grădinar şi după ce ezită un moment, o porni fără să i se mai ceară, înspre stânga (spre stânga lui cum stătea cu faţa spre fetiţă şi spre dreapta ei cum stătea ea cu faţa spre pitic…), cu paşi mari, atât de mari cât pot fi de mari paşii unui pitic-grădinar.
Piticul călca cu paşi hotărâţi şi apăsaţi. “Uuu… cred că acolo jos paşii ăştia se aud ca tunetele” – îi şopti fetiţa pisicului Jill fără ca piticul să audă. “Mmmm… ca nişte tunete aşa, mai îndepărtate si mai moi” – îşi revizui ea părerea văzând că pisicul Jill strâmbă din nas şi dă neîncrezător din cap. O vreme mersul lor fu unul energic, dar după o bucată de vreme deveni moale şi pufos ca un balon de vată de zahăr. Fetiţa începu să se îndoiască că piticul-grădinar ştie într-adevăr încotro e drumul înapoi spre pământ. Ceea ce îi şi explică direct, fără ocolişuri.
- Domnule pitic-grădinar al cerului cred căăăă…. ne-am rătăcit. Sunteţi sigur că ştiţi încotro e casa bunicii?!
Piticul îşi duse un deget la gură, îşi roase vârful unghiei cu dinţii săi mărunţi şi ascuţiţi, apoi decretă arătând cu vârful degetului său mic ca un creion cu gumă consumat până aproape de gumă..
- E într-acolo!
Apoi se roti pe călcâie şi o porni vitejeşte într-o direcţie aproximativ identică cu cea din care veniseră. Fetiţa era convinsă că pititcul-grădinar habar n-avea încotro e casa bunicii şi portiţa magică prin care ajunseseră în cer. Aşa că rămase pironită locului şi lacrimile începură a urca în cosul pieptului, apoi pe gât în sus până în obraji. Dar în mod miraculos se opriră acolo.
- Vii odată? – întrebă încruntat piticul-grădinar bătând din picior, exact ca bunica care îl trimitea pe bunicul să ia căte o pâine sau o sticlă de lapte sau îngheţată de ciocolată cu bucăţi de portocală de la piaţă şi apoi aştepta nerăbdătoare să se întoarcă. Doar că bunica spunea bătând din picior “Nu mai vine odată…!”
Fetiţa porni în urma piticului încercând să găsească un gând alb şi luminos pentru ca lacrimile să nu-i umple obrajii şi să se prelingă în afară în pârâiaşe subţiri. S-ar fi făcut desigur de râs în faţa piticului şi n-ar fi vrut asta cu nici un chip. Deşi motive de întristare ar fi avut. De fapt nu multe ci doar unul, dar mare. Căci piticul mai merse o vreme, apoi ducându-şi iar mâna la gură îşi roase iar cu dinţii mărunţi unghia şi rotindu-se pe călcâie schimbase din nou direcţia spre o altă destinaţie la fel de nicicum ca şi primele. Deja începuse să se înnopteze. Undeva în zare fetiţa descoperi prima stea. Zâmbi. Ca să-i treacă timpul şi supărarea începu să numere stelele aşa cum apăreau ele una câte una. Tot timpul îşi imaginase stelele ca fiind nişte lumânări pe care un pitic cu barbă albă le aprinde una câte una la venirea întunericului pantru a le stinge apoi la răsăritul soarelui.
- Domnule pitic-grădinar putem merge să vedem cum sunt aprinse stelele. Vreau să-l cunosc şi eu pe piticul-careaprindestelele.
- Care stele? – întrebă piticul-grădinar încruntat ca întotdeauna, ca şi cum n-ar fi auzit în viaţa lui de pitic nimic despre stele deşi trăia dintotdeauna în cer.
- Acelea – arătă fetiţa cu degetul apoi se ruşină căci bunica îi spusese de atâtea ori că nu e frumos să arăţi cu degetul.
- Acelea – reveni ea făcând semn cu bărbia spre locul de unde se apropia cu paşi mari întunericul.
Piticul începu să râdă în hohote. Era caraghios cum râdea el aşa în hohote. Era mic, îndesat, cu o figură de pitic morocănos, cu pomeţi mari şi faţa brăzdată de crevase adânci. Obrajii lui arătau cam ca obrajii bunicului. Dar bunicul râdea altfel. Ca o pâine caldă râdea bunicul. Piticul-grădinar râdea însă ca o scoarţă de brad.
- Acelea nu sunt stele. Sau în fine nu stele din acelea pe care le aprinzi ca pe lumânări – chicoti zgâlţâit piticul-grădinar şi claia mare de păr din capul său începu să se clatine ondulat ca o mână de alge în bătaia valurilor. Hai să-ţi arăt!
Fu rândul fetiţei să se încrunte. “Cum adică nu sunt stele din cele care se aprind de la chibrit?! Dar atunci cum se aprind stelele?!”. Îşi concentră privirea şi încercă să aducă o bucată de cer mai aproape pentru a o diseca în bucătele mici-mici-mici şi a dezghioca stelele pentru a le analiza în palmă. Nimic neobişnuit, stelele arătau exact aşa cum le vedea ea în fiecare seară de pe pământ. E adevărat, acum se apropiase de ele mai mult, dar nu suficient de mult ca să vadă din ce sunt făcute.
Pe măsură ce se apropiau însă de Tărâmul Nopţii fetiţa începu să distingă unele contururi. Pesemne şi pisicul Jill începuse, căci la fiece pas se făcea tot mai mic, şi mai mic, până când ajunse ca un smotocel de lână rostogolindu-se pufos printre picioarele fetei. Asta o vreme. Căci de la un moment dat Jill încremeni de-a dreptul şi nu mai voi să înainteze cu nici un chip.
- Sunt stele Jill, nimic altceva, stele… Ca acelea la care tânjesti tu când zboară toate vrăbiile de pe gard – zâmbi fetiţa.
Pisicul nu părea deloc convins de acest adevăr căci nu numai că nu mai înainta nici un pas ca şi cum un zid invizibil s-ar fi înălţat în faţa sa, dar se lipi de picioarele fetei ca o pereche călduroasă de cizme de iarnă căptuşite pe dinăuntru cu blăniţă moale.
Fata strânse din sprâncene, îşi ţuguie buzele, îşi rotunji privirea într-o ţepusă subţire şi lungă şiiii…. în cele din urmă… Ohhh…. Nici nu-şi putuse imagina aşa ceva. Niciodată n-ar fi bănuit asta! Iar dacă s-ar fi întors pe pământ să povestească prietenilor cu siguranţă că n-ar fi crezut-o. Privirea sa sfredelitoare descoperise în inima nopţii pur şi simplu nişte pisici. Erau subţiri, tare subţiri, cu picioare lungi şi trupul zvelt, cu capul mare şi rotund aşezat în vârful trupului ca o broboană de apă în vârful unui ac ascuţit şi aveau în creştet un singur ochi care strălucea puternic exact ca o stea.
- Ei vezi?! Acum înţelegi ce sunt chestiile alea pe care le vedeţi voi de jos şi cărora le spuneţi stele?! Sunt ochi de pisică!
Fetiţa se apropie şi le studie pe îndelete. Se roti în jurul lor, le atinse ca din greşeală muştăţile lungi, le mângâie cu vârful degetelor coada, le privi blana scurtă şi egala ca şi cum ar fi fost proaspăt frezate. Nici una nu părea să fie perturbată de apropierea străinei. Toate stăteau în fund şi priveau drept înainte ca nişte statui de piatră cu un diamant strălucitor în creştet.
- De ce stau aşa şi nu se mişca? – întrebă feţita mirată de încremenirea pisicilor-stea.
- Pisicile cu un ochi în creştet nu văd în întuneric. Un singur ochi nu le este suficient să pătrundă în inima nopţii – îi explică piticul-grădinar. Şi atunci se aşează toate cu faţa la răsărit şi aşteaptă să apară soarele.
- Da pisici normale, din cele cu doi ochi in loc de unul, puşi acolo la locul lor sub sprânene, nu aveţi?! – întrebă fetiţa mirată
Piticul-grădinar mustăci.
- Toţi pisoii se nasc cu doi ochi. Dar, nu se ştie de ce, până să apucă să vadă cu adevărat unul se desprinde şi alunecă în mare.
- Ooo… stelele căzătoare, asta e nu-i aşa?!
Piticul confirmă oftând din cap.
Fetiţa începu să râdă cu glas cristalin ca un pârâu de munte rostogolindu-se de-a berbeleacul peste colţurile stâncoase. Pentru o clipă i se păru că măţa de lângă ea întoarce capul şi o priveşte strâmbând din mustăţi. Mmmm… e posibil săi se fi părut, căci cine poate spune cu siguranţă ce pot face o mulţime de mâţe cu un singur ochi în Ţinutul Nopţii?! Nimeni, nici măcar o fetiţă curajoasă…



Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine mai poate sti, fragmentul se poate lungi!!!).

miercuri, 3 noiembrie 2010

Despre îngeri, draci şi factura la apă

Parafrazând celebrul dicton “Nu banii aduc fericirea ci numărul lor” se poate spune fără a greşi că “Nu dracii îţi aduc Iadul mai aproape, ci mulţimea lor”. Vorbind mai deunăzi despre draci, Luna îşi punea pe bună dreptate problema dacă dracii sunt suficienţi pentru ditamai poporul pământean şi dacă ajunge măcar un drac pe cap de locuitor, să aibă fiecare omuşor dracul lui aşa cum îşi are îngerul păzitor. La prima vedere discuţia mi se pare fără miză, căci ce nevoie am avea să purtăm toată ziua pe umăr un înger dacă nu am avea şi un drac cu coada încurcată în păr?! N-ar fi pierdere de vreme şi un efort inutil din partea albului?! Sigur, problema se complică atunci când treburile devin mai serioase şi un drac nu poate face faţă şi nici spate singur şi e nevoit să cheme ajutoare. “Lasă-mă-n pace că am draci!” auzi adesea, dar de cele mai multe ori nici nu trebuie ca incumbentul să deschidă gura prea larg ca să-ţi dai seama şi singur că are o mulţime de draci. Uite, nu mai demult de acu câteva zile, când am fost să lămuresc o problemă la regia asta locală de apă. Cozi la toate ghişeele, nicio gheretă unde să scrie “Informatii”, aşa că mă duc şi eu la una unde nu e nimeni. Dincolo de geam o doamnă tot numără ceva într-un catasif. Nu mă bagă în seamă deşi tuşesc politicos. Mişc din mâini, zornăi cheile, bat darabana. Nimic. Până la urmă îmi iau inima în dinţi şi întreb “Nu vă supăraţi…” Dar doamna nu mă lasă să termin şi mi-o retează scurt. “Aici nu se fac plăţi”. “Ştiţi, eu nu vreau să plătesc nimic, eu…” Nu apuc să termin nici de data asta căci doamna mi-o retează iar. “Pentru index la camera cinşpe.” “Nu vreau să dau nici indexu, eu vreau să lamuresc doar de ce pe factură îmi apare o sumă de zece ori mai mare decât luna trecută” mă reped eu într-un suflet şi vărs degrabă fraza cu viteza luminii fără ca femeia, surprinsă, să mai aibă timp să mai replice ceva. Doamna îşi ridică în fine capul şi întinde mâna spre mine “De la ce firmă?”. “De la nici o firmă, pe mine m-a trimis nevasta. Ştiţi noi bem apă doar…” dau să îi explic pe îndelete, dar doamna nu pare dispusă să mă asculte căci izbucneşte dintr-o dată ca şi cum noi am fi buiat fraudulos toată apa din fântână. “Domle dumneata nu eşti în stare să citeşti ce scrie acolo?! Nici atâta lucru nu puteţi să faceţi, să citiţi un amărât de afiş?!” zice ea nervoasă şi se reapucă să numere cifrele din catastif, lăsând abia-aproape-închis gemuşorul care ne desparte. Mă dau un pas înapoi, citesc ce scrie pe afiş şi mă întorc sinucigaş înspre doamnă. “Păi scrie JURIDICE” îi spun eu candid, iar doamna ia foc. “Păi da domnule, juridice, juridice, adică nu fizice, pentru fizice staţi la coada aia mare de acolo.” Înţeleg în cele din urmă ce vrea să spună şi-mi iau tălpăşiţa cu coada între picioare. E clar că doamna are draci…
Revenind la bazele teoretice ale fenomenului trebuie să recunosc că problema mi se pare cât se poate de interesantă şi de serioasă. Adicătelea de exemplu în cazul de mai sus, de unde are doamna atâţia draci? S-au strâns de la clienţii de prin jur? Şi clienţii au rămas carevasăzică fără draci?! Când ajung la ghişeu sunt toţi pâinea lui Dumnezeu?! Adică dracul meu s-a dus şi el la doamnă şi îngerul nu mai are un opozant? Păi dacă-i aşa nu e prea bine! Ştiu, o să săriţi toti cum că n-am dreptate, că de fapt e excepţional de bine. Dar cei ce cred asta cu adevărat nu înţeleg că prin plecarea necuratului se rupe echilibrul de forţe şi se duce dracului totul. Offf, pardon , aşa e expresia. De fapt nu se duce Dracului, ci mai degrabă se revarsă în partea ailaltă înspre alb. Se răstoarnă tot balansul de putere, daca înţelegeţi ce vreau să spun, exact ca în chestia asta cu ruşii şi americanii, cu capitalismul şi comunismul. Uite, acum că s-a dus dracului comunismul, capitalismul la rândul lui, rămas singur, s-a cam îngălbenit, a facut bube şi stă să crape. Şi asta pentru că nu mai există antagonismul acela care să ţină coarda întinsă. Dacă unul dă drumul la coardă, normal că celălalt se duce de-a berbeleacul pe spate, iar de sfoară nu mai întreabă nici Dracu, cu atât mai puţin să se asigure că stă dreaptă. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun…
Deci cum ziceam, de unde se strâng dracii atunci când cineva are mulţi draci?! Vin ei din cer, de la palatul drăcesc, de la ăilalţi pământeni care-s veseli şi bine-mersi?! De unde se adună?!
Ca să nu mă mai învârt în jurul întrebărilor fără rost, am zis că mai bine pun mâna pe telefon şi aflu direct de la sursă. Aşa că iau cartea de telefon în poală, dau să caut… Şi caut, şi caut… Şi până la urmă dau de el. Nu era nici la “numere importante”, nici la “întreprinderi şi companii” şi nici măcar la “instituţiile statului”, acolo unde mă aşteptam să-l găsesc. Era abia la “Coşciuge, coroane şi monumente funerare”. Mic, pagina a doua, coloana a treia. Sun, răspunde o voce bruneţică, piţigăiată ca o păsărică taman ridicată din cuib.
- Bună ziua! Aici Iadul, cu ce putem să vă ajutăm?!
Îi explic în câteva cuvinte despre ce-i vorba, ea mă ascultă politicos şi-mi zice că Dracu lipseşte, chestie de care de altfel nici nu mă îndoiam, dar că îmi face legătura la ofiţerul de presă al Drăcimii. Ăsta nici nu mă lasă să deschid gura şi mă ia din prima.
- Eşti de la Click?!
- Nu domle…
- De la Libertatea?
- Nu domle…
- De la Cancan?
- Nu domle, n-am nicio treabă cu ziarele – îi răspund eu indignat.
- Atunci e bine domnule, că ne-au înnebunit ăştia, ar face orice să-l vadă pe Dracu în curu gol – îmi zice vocea smoloasă de la capătul celălalt. Atunci cu ce vă pot fi de folos?! Şi îi explic în câteva cuvinte dilema mea şi a Lunii. Dracu aşteaptă politicos să termin apoi începe să râdă.
- Dumneata trebuie că lucrezi la Administraţia Cimitirelor, că până acu n-a mai venit nimeni cu întrebări d-astea ciudate – îmi zice el, fără să mai apuc să-i spun că de fapt sunt inginer, apoi intră abrupt în subiect ca şi cum asta ar fi o axiomă şi nu mai trebuie demonstrată.
- Şefu… treaba e destul de complexă şi nu poate fi lămurită în câteva cuvinte. Poate îţi faci timp matale să treci odată pe aici şi o lămurim mai în detaliu. Aşa, în linii mari aş putea să-ţi spun că în principiu ai dreptate, că ne luptăm şi noi cu problema asta. Să fiu al dracu dacă nu ne-au înnebunit pământenii cu cererile lor absolut disproporţionate. Toţi au draci şi toţi vor şi mai mulţi. La început a fost bine, nu zic nu. Că ne-am făcut o imagine bună. Ne-a crescut cota şi pe bursă, ceea ce e excelent în condiţiile astea de criză. Da e rău cu dracii, că muncesc de dimineaţa până seara de la ies ochii din cap ca la broaste. Întâi am mers pe ore suplimentare. Da ştii cum este, că vin ăştia de la protecţia muncii, nu poţi să întinzi coarda. Aşa că în loc de coarde le-am luat chingi. Chingi din alea de plastic chinezeşti. La metru, din Europa, că-s mai ieftine. Le tai, le arzi un pic la capăt să se lipeasca firele alea subtiri intre ele si gata legătura cu Pămăntul. Le-am făcut noi aici în atelier, am făcut şi harnaşamente, tot ce trebuie ca să coboare repede unde e nevoie. Da ne-au uscat cu munca… Cad dracii ăştia muncitori din picioare, zău aşa. Şi nici la administrativ nu stăm mai bine. A zis şefu că să băgăm pisiuri şi să mai lăsăm catastifele, a zis că ne aduce şi monitoare d-astea lesede să nu ne stricăm ochii, da ştii şi dumneata cum e, te obişnuieşti cu lucrurile pe care le faci de atâtea sute de ani şi nu-ţi mai vine să te schimbi ca să treci pe tehnică d-asta modernă.
Noi încercăm din răsputeri să păstram paritatea asta, acolo unde-i un înger s-aducem şi noi un drac, un înger - un drac, un înger - un drac. Da zău că-i tare greu, ne-a sleit. Nu ştiu îngerii ăştia cum or face da noi nu mai prididim. Că vă înmulţiţi, mă scuzaţi, mai rău ca şobolanii, nu vă mai satură Dumnezeu. Ptiu, ptiu… Până mai acu ceva vreme chinejii, acu pakistanezii, indienii, africanii, ţiganii… E nebunie ce-i la voi acolo. Şi noi oricât le-am munci pe drăcoaicele astea focoase nu putem ţine pasu. Aşa că atunci când se culcă vre-unul, dracu fuga la altul, se culcă şi-ăla, fuga la altul şi tot aşa…. Să-nnebuneşti nu alta. Mai rău ca munca la cazane!
Sleit mi s-a părut la sfârşitul discuţiei însuşi purtătorul de cuvânt al Drăcimii, aşa că n-am mai întins vorba, m-am mulţumit cu ce mi-a explicat şi l-am lăsat să se ducă la treabă. În concluzie lucrurile nu sunt aşa roze cum credeam noi nici în Iad, aşa că revin la solicitarea de acum câteva zile, de data asta bazat pe agumente concrete: “Încercaţi să zâmbiţi vă rog, că timpurile sunt mizerabile până şi pentru draci!”

luni, 1 noiembrie 2010

De ce este cerul albastru

continuarea povestii de aici

Scara rulantă ocoli câţiva nori mov, apoi două păsări mari cu aripi lungi ca două planoare lunecând pe cristal şi se opri în cele din urma în buza cerului. Un capac dreptunghiular cu un mâner simplu ca cel de la uşa bucătăriei făcea legătura spre ultimul nivel. Fetiţa apăsă clanţa, împinse uşor capacul şi acesta se răsturnă în partea cealaltă cu zgomot. “Cerul ăsta nu diferă foarte mult de podul bunicii” – gândi fetiţa. Era doar un picuţ mai mare şi mai albastru. Fetiţa puse un genunchi jos, apoi îşi săltă trupul subţire peste marginea cerului. Dintr-o săritură pisicul Jill fu lângă ea.
- Au, ce-i cu apa asta?! – strigă ea în timp ce pantofiorii săi clipociră peste un strat subţire de apă.
Privi lung şi cât putea vedea cu ochii nu era decât un strat albastru de apă, ca un covor uriaş. Atât şi nimic altceva.
- Heeeeeei, e cineva pe aici?! – strigă ea ducându-şi mâinile pâlnie la gură.
Nici un răspuns. Mai aşteptă câteva minute, apoi strigă iar. De niciunde apăru un omuşor cu barbă albă, cu pantaloni bufanţi trei sferturi, strânşi sub genunchi cu o panglică roşie, şi o vestă portocalie peste cămaşa albă de in.
- Eiii, ce-i?! De ce trebuie să ţipi aşa? Crezi că n-am urechi de auzit?
Fetiţa îl privi atentă, apoi îşi muscă buza până la sânge. Ar fi fost tare nepoliticos să râdă, ştia bine asta de la bunica. Piticul tocmai terminase de umplut o stropitoare cât el de mare şi se străduia s-o târâie după dânsul spre un loc numai de el ştiut.
- Cine eşti tu? – întrebă ea.
Piticul se îndreptă de şale, îşi netezi vesta, apoi punându-şi o mână în şold rosti emfatic.
- Da tu cine crezi că sunt?!
- Habar n-am – răspunse sincer fetiţa după ce-l studie câteva secunde. Cred căăăă… un pitic.
- Ha, eu sunt grădinarul cerului – spuse mândru piticul, apoi se încruntă şi strâmbă din nas către fată. Nici atâta lucru nu eşti în stare să-ţi dai seama?!
Fetiţa înghiţi găluşca şi dădu fuga să-l ajute pe pitic să ridice stropitoarea. Era grea, teribil de grea.
- Ce faci cu stropitoarea? – întrebă ea icnind alături de pitic.
- Offf… eşti o fetiţă tare pisăloagă. Ce crezi că poate face un grădinar cu o stropitoare?
- Poate uda iarba şi florile.
- Exact.
- Dar nu văd nici un fel de flori. Şi nici un fir de iarbă!
- Pentru că nu au crescut încă, nu e cine ştie ce mare filozofie – făcu piticul morocănos.
Fetiţa tăcu. Raţionamentul piticului i se părea absolut corect. Din stropitoarea mai mult târâită picuri mari de apă se împrăştiau pretutindeni pe podeaua cerului. Acum ştia de unde vine apa. Ba mai mult, aflase şi de ce cerul e albastru! Chicoti de mândrie, căci nimeni altcineva nu aflase asta încă.
- Ce-i de râs? – se stropşi piticul spre ea.
- Nimic. Doar mă gândeam. Dacă ar ştii lumea de ce este cerul albastru…
- Offf….. ştiu, e doar vina mea. Dar să nu spui la nimeni. E atât de mare şi eu sunt unul singur. De dimineaţa până seara ud într-una şi iarba tot nu vrea să crească.
- Hmmm… ce vrei să spui? Că cerul ar trebui să fie verde?!
Piticul se opri, îşi puse mâinile în şolduri şi privi lung spre fetiţă.
- Dar cum ai vrea să fie?! Pământul vostru nu e verde?! Ce, e albastru?!
Fetiţa se îngrijoră de-a binelea. Câteva cute subţiri se iţiră deasupra sprâncenelor. Piticul părea a vorbi foarte serios. Ridică cu greu stropitoarea, apoi prefăcându-se că se împiedică o lăsă să se răstoarne pe podea.
- Vaiiii, ce-am făcut – se jeli ea. Îmi pare tare rău. Of, of, of, tare neîndemânatecă mai sunt. Haide te rog să te ajut să luăm alta – adăugă fetiţa privind fericită cum apa se scurge albastru către cele mai îndepărtate colţuri ale cerului. Privi în jos pe ferestruica mică ce se dechidea în dreptul cotului său. Undeva mai în nord, cam în dreptul casei bunicii, apa se revărsa peste marginea cerului şi se rostogolea pe pământ în fuioare subţiri.
- Plouăăăă – bătu ea din palme.
- Şi o să mai tot plouă dacă nu eşti atentă la stropitoarea aia, parcă eşti de mămăligă zău aşa – îi răspunse obraznic piticul şi se îndreptă agale spre robinet pentru a umple iar stropitoarea.
Fetiţa zambi. Avea de gând să mai rămână o vreme. Piticul avea tare mare nevoie de ajutorul său iar cerul de apă…

(Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată.)