miercuri, 27 decembrie 2017

Cerere în căsătorie

Amândoi așteptau înfrigurați în pragul ușii. Emoțiile erau atât de mari încât abia își puteau încăpea în piele. Priveau lung în josul scărilor așteptându-i cu respirația tăiată să apară. Când însă le-au zărit vârful nasurilor apărând de după marginea vederii au rămas împietriți. Ea le-a observat privirile sfâșiate și a înțeles totul într-o secundă. A simțit cum se prăbușește din picioare, cum i se deșiră tot înlăuntrul și se desfac baierele sufletului împrăștiindu-l în dejurîmprejur. A rămas atârnată la brațul lui abia tărăndu-și tălpile.
- De ce, de ce, de ce? – a izbucnit ea în lacrimi la pieptul mumă-sii. Doar fiindcă eu sunt albă și el e negru?! Doar de-asta?! Nu se poate, te rooog....
Tăceau amândoi. Cum i-ar fi putut spune fără să îi sfâșie sufletul?! Era fiica lor, îi doreau toată fericirea din lume, daaar...
- Sau fiindcă e mai mare decât mine?! Nu cu mult, doar pare așaaa mai bătrân, mai rigid, mai grosolan. Dar are un suflet bun să știți, o să vedeți...
Tatăl o privi cu lacrimi în ochi și o mângâie pe creștet.
- Poți să îi fii cea mai bună prietenă în viață, poate să îți fie steaua de pe cer, dar nu o să puteți fi niciodată o pereche draga tatii, pentru că tu ești o sanda iar el un bocanc - i-a explicat el așezându-i cu duioșie bareta în jurul gleznei.


vineri, 22 decembrie 2017

Tuburi de celofan

Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte și așezat alăturea deschiderii, cu buza abia mușcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. I se părea ciudată și așezarea deschiderii, jumătate pe trotuar și jumătate pe șosea, o bucată de bordură lipsind pentru a permite cercului să se întregească. Oricine ar fi putut aluneca înăuntru într-o clipă de neatenție, iar mașinilor le-ar fi scăpat ușor colțul în deschiderea din asfalt.
Se apropie și privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc și întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poți apuca. Semăna mai degrabă cu un tub imens din plastic negru, din cele prin care se trag cablurile electrice, decât o construcție din beton. Privi împrejur. Nu era nimeni care l-ar fi putut ajuta. De fapt nu era țipenie de om.
Aruncă din nou o privire în jos. Și atunci simți atingerea, ca două degete împinse între omoplați. Încercă să se răsucească dar era deja prea târziu. Alunecă în canal bălăbănindu-și mâinile prin aer ca o păpușă de cârpă și ferindu-și capul pentru a nu se lovi de marginea de metal. Simți brusc stomacul întreg adunându-se sub bărbie, așa cum simțise când era copil și zburase în montagne-russe. Căderea era vijelioasă și părea imposibil de oprit. Senzația că alunecă printr-un tub deveni și mai pregnantă pe măsură ce se adâncea și mai mult în măruntaiele pământului. Era ciudat că nu simțea atingerea pereților. O forță curioasă îl păstra în mijlocul tubului fără să-l lase să se apropie de pereți, să se frece de ei. La început se sperie groaznic, apoi rapid teama pieri ca prin minune. Nu mai simțea alunecarea ca o cădere în gol, ci mai degrabă ca pe o deplasare între două puncte printr-un tub vidat, soluție de care auzise atâtea ori ca fiind cel mai eficient mod de a călători super-rapid pe pământ. Întunericul acoperea totul și nu putea vedea absolut nimic dar după o vreme o luminiță cât un vârf de ac se iți între tălpi. Luminița se apropia din ce în ce mai repede și în scurt timp descoperi că aceasta venea dintr-un ghem de tuburi fosforescente. Tubul prin care cădea se umplea el însuși de o lumină gălbuie care urca asemeni mierii lichide sub tălpi. Constată uimit că nu e singur, zeci de tuburi luminoase, poate sute, se adunau din de jur împrejur către ghemul rotund. Erau ca niște lifturi călătorind fără verticală și orizontală, pe panglici unduinde dar având aparent aceeași țintă, centrul ghemului.
Brusc căderea încetă. Rămase înțepenit în tubul gălbui, gravitând în mierea fluidă. Distanțele dintre tuburi se micșoraseră considerabil pe măsură ce coborau spre soarele cu raze multiple și îi putea zări foarte bine pe bărbatul cu pălărie și pe roșcovan suspendați și ei în neant nu departe. Nu erau deloc îngrijorați, ba mai mult, zâmbeau amândoi.
Bărbatul încercă să deschidă gura bolborosind câteva sunete fără sens. Deși era copleșit de ceea ce i se întâmpla, deși tot interiorul îi fierbea, deși gura îi era plină de cuvinte nedezghiocate, nu putu descleșta nici măcar o vorbă.
- Ce dracu se întâmplă? – slobozi într-un final, scrâșnit și abia inteligibil.
Omul cu pălărie duse două degete la borul pălăriei și îl salută curtenitor fără însă să deschidă gura. Părea că nu este la prima călătorie prin tub. Toată întâmplarea îi părea familiară, ba chiar îl amuza. Sau poate îl amuza doar neliniștea străinului speriat de alături. Era un tip înalt, slăbănog și urât. Avea obrajii supți și pomeții proeminenți ca niște creste semețindu-se brusc din adâncirea câmpiei, pielea zbârcită și părul lung și slinos. Doi ochi mari, parcă disproporționat de mari față de fizionomia-i prelungă îi luminau enigmatic chipul. Purta o vestă veche cu nasturi metalici aurii peste cămașa de in, totul fiind acoperit de un trenci negru și lung, de sub care se puteau zări vârfurile ascuțite ale cizmelor cowboy.
- Să-i spunem? – chicoti roșcovanul tremurat în barbă ca un șoricel. Avea o figură de irlandez, bucălat, cu părul roșu și tenul palid, cu pistrui mari uniform distribuiți pe toată fața. Tot trupul îi era rotunjor, pântecul părând un balon gata de lansare, doar cele două parâme groase legate de sol împiedicându-i desprinderea.
- Încă nu, îl mai fierbem! – replică omul cu pălărie aparent nepăsător și brusc toți trei începură să alunece iarăși prin tuburi.
- Eiii... nu puteți lăsa treaba asta așa. Ce dracu se întâmplă aici?! Unde suntem?!
- Eu zic să-i spunem – chicoti roșcovanul în barbă din nou, fără să îl bage în seamă pe străin -altfel tâmpitul ne duce direct la miez fără niciun pic de zăbavă.
- Aici ai dreptate, deși tare l-aș mai fi perpelit o vreme pe tăntălău – mârâi omul cu pălărie coborându-și bărbia, subțiindu-și și mai mult fața prelungă.
Bărbatul răsuci brusc privirea mânioasă spre cei doi companioni și tustrei se opriră din nou. Totul părea o poveste fantastică fără nicio explicație rațională. Și canalul și luminile și cei doi necunoscuți. La urma urmei nu făcuse altceva decât să caște gura peste rotundul de canal rămas deschis în șosea. Atât și nimic mai mult.
- Cine naiba sunteți voi? – întrebă el autoritar și cei doi izbucniră în râs.
Așteptă o vreme răspunsul și cum acesta, timid, nu se încumeta să se strecoare printre hohotele de râs, reveni cu o întrebare mai simplă.
- Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi explicați cum am ajuns aici. Voi doi nu sunteți prima dată aici, ați mai fost, deci știți despre ce e vorba.
- Te-ai rupt de lume – răspunse omul cu pălărie scurt și tranșant, alunecându-și degetul mare și arătătorul pe borul pălăriei din stânga până în dreapta privirii.
Bărbatul rămase împietrit. Un răspuns mai tâmpit nu primise niciodată. Nu avea absolut nicio noimă.
- Și ai alunecat ca dobitocul prin crăpătură – adăugă omul cu pălărie după ce confirmă că nu era nicio problemă privind curbura borului.
Bărbatul privi înainte descumpănit și tustrei începură să alunece din nou. Căderea îl scutură din visare și bărbatul își reaminti de ultima oprire. Părea că poate controla opririle. Cel mai probabil ar fi putut controla și căderile. O mișcare bruscă, o voce puternică, un ton autoritar influențau în mod evident alunecarea. Răsuci din nou brusc capul și aproape că strigă spre cei doi companioni.
- Voi cine sunteți?
Așa cum se aștepta alunecarea încetă.
- Eu sunt eu și el e el – chicoti roșcovanul în barbă. Eu sunt un nod al luminii iar el e o fundă – gâjâi abia stăpânindu-și râsul pentru a izbucni amândoi în hohote imediat ce eliberă ultima silabă.
Bărbatul se înfurie peste măsură. Își răsuci trupul întreg și întinse mâna spre peretele luminos al tubului în încercarea de a-l sfâșia.
- Hei, hei, hei... ce dracu crezi că faci acolo?! Ești tâmpit?! Unde te trezești?! Vrei să ajungem cu toții pe lumea cealaltă?! Potolește-te!
Bărbatul înțepeni. Întinsese mâna sub impulsul furiei. Împins de cuvintele omului cu pălărie își temperă palmele și privi atent împrejur. După ce la începutul călătoriei i se păruse că alunecă prin miezul întunecat și dens al pământului, acum dejurîmprejurul i se arăta mai degrabă ca o bucată de Cosmos. Un spațiu rarefiat, lipsit de orice materie, străbătut dintr-un capăt în altul de culoare luminoase de-a lungul cărora alunecau trupuri. Și totul gravitând în jurul soarelui strălucitor care părea să adune toate panglicile luminoase într-un ghem uriaș. Privind înțelept nu mai considera că sfâșierea peretului transparent ar fi fost un gest cugetat. Era singura sa protecție în fața spațiului și timpului nesfârșit, fără borduri, fără cărări, fără țel.
- Hei! Auzi?! Știi cine sunt eu? – strivi omul cu pălărie distanța călcând cu glas apăsat.
Bărbatul îl privi circumspect.
- Eu sunt tu și tu ești eu – spuse el grav ca și cum vorbele sale ar fi fost ultima treaptă pe marginea zării, apoi împreună cu roșcovanul izbucniră din nou în râs, hohotind adânc.
- Eu sunt tu și tu ești eu – repetă cel din urmă cu ochii în lacrimi abia reușind să rasufle printre hohotele nestăvilite. E grozavă asta diliule. Ești măiestru.
Bărbatul înțelese că nu poate scoate mai mult din discuția cu nebunii, dar pricepu că întâmplarea nu era chiar o joacă, o fantezie absurdă. Începea să-i cuprindă capetele subțiri ale înțelesurilor. Putea controla alunecarea, asta era cel mai important. O putea opri și o putea porni. Deci gândul avea efect asupra faptelor. Dacă alunecarea era demersul propriului gând, atunci și intrarea în hău ar fi putut fi un efect al aceluiași gând. Ceea ce era iarăși extrem de important. Căderea nu ar fi fost urmarea unei atingeri fizice, ci al uneia imaginare. Propriul gând îl împinsese în hău. Iar nebunii... nebunii aveau dreptate, oricât de absurd ar fi părut, el era ei iar ei erau el. Nebunii erau piatra de moară legată de gleznă pentru ca adâncirea să fie sigură.
- Hei straine, ce te-ai adâncit așa în gânduri?! – întrebă roșcovanul cu o mină serioasă, pentru ca după doar câteva secunde să înceapă iar să râdă din tot preaplinul. Ți-a plăcut asta diliule?! Hai spune că ti-a placut! Nu se poate să nu-ți fi plăcut! Ce te-ai adâncit așa în gânduri străinule?! – clipi roșcovanul cu pleoapele umede entuziasmat.
Bărbatul îi privi cu alți ochii pe nebuni. Cei doi vorbeau în dodii dar privit de aproape nimic nu era nelalocul lui în spusele lor. Alunecarea prin tub nu era altceva decât o adâncire în gânduri, iar vidul cosmic care-l înconjura nu era altceva decât nesfârșitul gândirii. Sensurile îi apăreau tot mai clare. Și totuși! Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt tubul și ar fi evadat din drumul stabilit?! Cugetă atent. Un gând având țelul în celălalt capăt era unul palpabil, cu substanță, controlabil, era un tub luminat, pe când unul slobod ar fi fost ca un cosmonaut care își pierde legătura cu nava spațială ce îl ține încă legat de realitate. Sau poate...
- Hei străinule, lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ți tocești dinții. Lasă-te în voia lor, plutește și bucură-te – îl scutură omul cu pălărie.
De data asta cei doi nu mai râseră. Îl priveau atent ca și cum orice mișcare a sa le-ar fi influențat vital viitorul imediat.
Bărbatul își lăsă gândurile să curgă și începură din nou să alunece. Apoi zâmbi scurt. Toată povestea era până la urmă un labirint, un labirint a cărui ieșire era îndemnat s-o găsească. Și dacă n-ar fi găsit-o?! Era simplu, dacă n-ar fi găsit-o ar fi rămas prizonierul propriului gând. Zâmbi din nou. Era provocatoare intriga. Încercă din nou să se concentreze asupra semnelor primite. „Lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ți tocești dinții. Lasă-te în voia lor, plutește și bucură-te”. Erau cuvintele venite dinspre piatra de moară. Deci pentru a scăpa de greutatea ei ar fi trebuit să facă exact contrariul. Bărbatul zâmbi iarăși larg. De data aceasta însă toate simțurile rămaseră încordate. Nu avea nicio îndoială. De fiecare dată când zâmbea exista un șoc al căderii, ca și cum cablul care susținea liftul ar fi trecut peste o piatră, ca și cum s-ar fi lovit de o masă densă care să-i încetinească alunecarea. La primele zâmbete crezuse că e doar o impresie, dar după al treilea putea să jure că exact așa se întâmplă. Era deci pe direcția bună. Dacă gândul acela lung îl ținea captiv în tub, atunci singura opțiune să impiedice căderea și să revină în celălalt capăt al tubului, în gaura din asfalt, ar fi fost... Dar dacă.... Sau dacă... Erau prea multe dacă!
Bărbatul întinse mâna iute în lateral și brațul său ieși neașteptat prin peretele transparent ca printr-o cascadă de apă. Nu era niciun plastic dens, niciun perete inexpugnabil, nicio cușcă cu gratii de fier. Peretele părea din celofan subțire. Brațul întins îi amortiza căderea și mai mult, până se opri de tot. Se răsuci și își scoase întregul trup prin peretele de celofan. Simțea spațiul de dincolo ca pe un pământ grunjos, dens, apăsător, învăluitor. Era aproape întuneric. Cu greu putu să vadă fețele schimonosite ale nebunilor și abia auzi strigătele lor stinse. Roșcovanul se desumflase ca un balon și arăta ca o cârpă de bucătărie după ce gospodina a terminat toate treburile, în timp ce omul cu pălărie arăta exact ca un baton de scorțișoară, stafidit și uscat. Doar pălăria se bălăbănea în vârf ca o cioară pe un băț de papură. Fețele amândurora se chirciseră amarnic iar părul le devenise verde-uscat ca o felie de iarbă în prag de primăvară. Instinctiv duse mâna la creștet. În păr, exact în mijlocul creștetului avea o umflătură. Se sperie, apoi își aminti că nimic nu este ceea ce pare, că fiecare semn are un înțeles ascuns, lăuntric. Continuă să-și pipăie creștetul și constată că umflătura tot crește. Îi privi pe netoți atent și observă că și ei au în creștet un fel de mugure, un fir de iarbă mai gros îndoit ca un inel. Părea însă un inel vechi, uzat, înțepenit, ruginit. Își cercetă încurcat gândurile. Apoi chicoti mulțumit. Își atinse din nou creștetul. Inelul său creștea. Al celorlalți se usca. Zâmbi larg. Totul era limpede. Urca. Urca înapoi spre pământ chiar dacă deocamdată nu se înălțase cu nici măcar un centimetru. Pe mugurele din creștet avea deja frunzulițe. El însuși era o sămânță. Era o sămânță undeva în miezul pământului. Era o sămânță-gând care avea în curând să înflorească.

Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte și așezat alături deschiderii, cu buza abia mușcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. Se apropie și privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc și întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poți apuca. Doar într-o parte, înspre trotuar, un vrej verde viguros venind parcă dinspre niciunde. O floare albă cât un bănuț îi împodobea nestarea. Era o floare pe care nu o cunoștea....

vineri, 15 decembrie 2017

hardughia

astăzi de împlinesc exact doi ani, trei luni și cinci zile
de când tăvălugul acela de foc
a trecut pe deasupra capetelor noastre huruind
și sfâșiind întunericul cu strălucirea-i dezvelindă
la început am crezut că este o stea căzătoare
din cele care împlinesc dorințe cu nasul înfipt în fereastră
dar dorința ședea împlinită chiar lângă mine
am spus pe urmă că trebuie să fie o navă spațială în derivă
priviseși cu ochi mari cerul puțin mai devreme
și motoarele s-ar fi dat desigur peste cap
de trei ori înainte și înapoi de șapte
apoi am spus că-i musai un meteorit uriaș
care se topește la contactul cu atmosfera terestră
n-ar fi fost nicio mirare
ca deasupra noastră să se fi topit cel mai tare
era atât de aproape de pământ încât
te-am strâns tare în brațe
și am așteptat extincția ca un mamut bărbos
înclinat la un număr oarecare de grade
împletindu-și trompa, gamba, pulpa, coapsa, brațul, umărul
și jumătate de cap cu mamuta bărboasă
n-a venit însă așa că ți-am făcut două fotografii
sub firmamentul de tablă cu papagali colorați

pe bancă se ițea urma brumată a unui pahar