Ar fi putut trimite scrisoarea dimineață. Se întâlnise cu postașul pe uliță, iar postașul îi zâmbise și înclinase politicos din cap când trecuse pe lângă ea. Sau poate că postașul zâmbise din cauza pălăriei sale de pai cu flori mici albastre, dintr-un plastic banal, care îi păruse caraghioasă. Și ei îi părea uneori caraghioasă, dar îi plăcea cum îi stă. Nu-i dăduse scrisoarea, așa cum nu i le dăduse nici pe celelalte.
Se lăsă pe
spate în iarbă și privi cerul. Un nor în formă de fluture, altul în formă de
elefant cu tot cu trompă, unul în formă de nufăr, mulți alții mai mici, ca o
turmă de oi. Undeva aproape o pasăre începu să cânte. O căută cu privirea și o
descoperi. Era mică-mică, mai mică decât pumnul ei. Dar cânta măiestru. Ar fi
vrut să fie ca pasărea, să cânte o vreme, oricât de mare sau de mică i-ar fi
fost vremea, apoi să zboare mai departe, să vadă lumea de sus, de foarte sus,
iar lumea să rămână mică, mai mică decât pasărea care cânta lângă ea. Așeză scrisoarea
lângă celelalte scrisori netrimise, aliniindu-le în cutia de bomboane cu
trandafiri roz peste capacul albastru. Închise ochii și simți cum picioarele încep
să-i înghețe. Se miră, căci era vară, era soare și cald. Să fi fost din cauza
norilor, gândi ea. Sau poate a păsării ce zburase deja mai departe și nu se mai
auzea. Sau poate din cauza plicurilor cu scrisori netrimise. Simțea cum îi
crește greutatea din piept de fiecare dată când mai aduna în ea alte cuvinte neîmpărtășite.
Greutatea din piept începu să se împrăștie ca o miere densă în tot trupul lungit
în iarbă.
Senzația de
frig o cuprinse cu totul. Cu privirea în sus, nu mai vedea decât cerul. Un băiat
se opri și zâmbi, amuzat de forma ciudată a ierbii. Apoi se depărtă fluierând.
