miercuri, 7 septembrie 2022

Scrisorile

 Ar fi putut trimite scrisoarea dimineață. Se întâlnise cu postașul pe uliță, iar postașul îi zâmbise și înclinase politicos din cap când trecuse pe lângă ea. Sau poate că postașul zâmbise din cauza pălăriei sale de pai cu flori mici albastre, dintr-un plastic banal, care îi păruse caraghioasă. Și ei îi părea uneori caraghioasă, dar îi plăcea cum îi stă. Nu-i dăduse scrisoarea, așa cum nu i le dăduse nici pe celelalte.

Se lăsă pe spate în iarbă și privi cerul. Un nor în formă de fluture, altul în formă de elefant cu tot cu trompă, unul în formă de nufăr, mulți alții mai mici, ca o turmă de oi. Undeva aproape o pasăre începu să cânte. O căută cu privirea și o descoperi. Era mică-mică, mai mică decât pumnul ei. Dar cânta măiestru. Ar fi vrut să fie ca pasărea, să cânte o vreme, oricât de mare sau de mică i-ar fi fost vremea, apoi să zboare mai departe, să vadă lumea de sus, de foarte sus, iar lumea să rămână mică, mai mică decât pasărea care cânta lângă ea. Așeză scrisoarea lângă celelalte scrisori netrimise, aliniindu-le în cutia de bomboane cu trandafiri roz peste capacul albastru. Închise ochii și simți cum picioarele încep să-i înghețe. Se miră, căci era vară, era soare și cald. Să fi fost din cauza norilor, gândi ea. Sau poate a păsării ce zburase deja mai departe și nu se mai auzea. Sau poate din cauza plicurilor cu scrisori netrimise. Simțea cum îi crește greutatea din piept de fiecare dată când mai aduna în ea alte cuvinte neîmpărtășite. Greutatea din piept începu să se împrăștie ca o miere densă în tot trupul lungit în iarbă.

Senzația de frig o cuprinse cu totul. Cu privirea în sus, nu mai vedea decât cerul. Un băiat se opri și zâmbi, amuzat de forma ciudată a ierbii. Apoi se depărtă fluierând.