joi, 30 iunie 2016

Rucsacul

Sunt în față la Luvru, aștept o verișoară care trebuie să sosească și deși a trecut demulticel sfertul academic, mă încăpățânez s-o aștept. În jurul meu puzderie de turiști de toate națiile învârtindu-se încoace și-ncolo cu scopul vădit de a-și umple timpul pus cu atenție în bagaje la plecarea de acasă. Dintre ei se detașează clar un grup de japonezi sosiți probabil cu autocarul căci sunt cincizeci și patru la număr, fix cât locurile din autocar și tot așa grupați aleargă dintr-un capăt în altul al pieței cu nicoanele și canoanele scuturând la gât ca niște talăngi, scoțând țipete ascuțite de fiecare dată când se opresc în dreptul unei ferestre cu reflexe aurii, a unei uși cu încrustații unduitoare sau a unui burlan mai arătos. "Ooo... watashi ni shashin o torimasuuuu" urlă câte unul și ia poziția discobolului din față de la Dinamo. "Ooo... torimasuuuu..." strigă toți ceilalți ca un ecou și se aruncă în jurul lui într-o grămadă dezordonată, în timp ce ultimul ajuns e pedepsit să-și scoată aparatul de la gât și să-i tragă pe ceilalți în poză.
Tot urmărindu-i atent constat că unul din ei, mărunțel, urâțel și trecut demult de prima tinerețe mă privește insistent și-mi aruncă ocheade admirative de fiecare dată când trece în viteză pe lângă mine. Brrr... mă sperie individul. Ia te uită, am bătut amar de drum până aici ca să-mi facă un bărbat ochi dulci, asta e culmea! Pentru a evita un refuz categoric din partea-mi care l-ar putea mâhni, sau și mai rău, l-ar putea înfuria, decid să-mi schimb locul de pândă, rămânând însă cu ochii pironiți pe cel părăsit, în speranța că verișoara va sosi totuși.
Nu apuc însă să fac doi pași că japonezu mă abordează direct și-mi pune o mâna pe spate aproape de partea rotunjită, zâmbind la mine cu gura până la ceafă. "Nice bag!" Pfuu... io nu bag nimic. Mă fac tot roșu și cu inima cât un purece încerc să iau viteză și să mă depărtez cât mai iute. E prea târziu însă, căci tipul m-a prins de o bretea a rucsacului pe care îl țin pe umăr, strângând-o bine în palmă și rânjește la mine ca la peștișorul de aur apărut din neant să-i îndeplinească cele trei dorințe.
"Nice bag" zâmbește el iar și cască ochii mari spre mine ca și cum ar vrea să-mi spună "Hai, nu mă întrebi ce-mi doresc prima și prima?!". Nu-l întreb nimic dar încerc să trag subtil de curea și să mă depărtez discret. "Ooo... nice bag! How much?!" continuă noul meu prieten impasibil, fără să bage în seamă încercarea mea de eschivă. Abia acum pic și eu din pom și arunc un ochi spre rucsacul de pe umăr. Deci despre el era vorba, nu despre mine, îmi spun răsuflând ușurat. "Hmmm...?!" e răspunsul meu tranșant, în timp ce încerc să mă târâi ușor și cât mai puțin vizibil spre centrul pieței. Japonezul însă nu se lasă cu una cu două și cu mâna încleștată pe breteaua rucsacului meu mai trage o dată. "Nice bag! How much?!" Nici de data asta însă nu-i câștigătoare...
Treaba se complică însă, căci omul nu pare să renunțe, așa că îmi dau rucsăcelu jos de pe umăr și îl privesc mirat. E micuț, e vechi de vreo 15-20 de ani, pe când îl folosea fii-miu pe post de ghiozdan prin clasele primare și e cam jerpelit de atâta vânt și ploaie ce-a trăit. Ce-o fi văzut japonezu la el nu înțeleg. Deși antic și lipsit de orice aspect estetic, eu l-am păstrat pentru că avea un aer aparte, imitând ranița soldățească, ceea ce mie cel puțin mi se pare interesant și apoi e foarte comod și nepretențios putând fi purtat oriunde și în orice condiții fără să pară ridicol, la piață, la mall, la mare sau la munte, chiar și la servici, aruncat așa șmecherește pe un umăr.
Japonezu ține cu mâna strâns de curea, în timp ce eu am apucat de cealaltă și încep să trag ușor, în timp ce încerc să-i abat atenția de la mâinile mele. "Aaa... baaag! Old bag! Not good, old bag! Defect!" îl fac eu să înțeleagă cum stă treaba cu rucsăcelu meu. Dar japonezu e mai încăpățânat ca un catâr. "Ooo... nice bag. How much!?" repetă el ca un papagal dresat să scoată mințile musafirilor și să le azvârle pe sticla ferestrei. Pfuuu... n-o scot la capăt cu omul ăsta. Mă încrunt la el, privesc lung la rucsac și încerc să-l lămuresc pe îndelete. "See. This bag old. E uzat. Seee... fire pulling out. Se deșiră." "Ooo... deșirăăă. Nice bag, deșirăăă" repetă japonezul după mine ca un roboțel. "See cifrele astea?! S-au decolorat, nici nu se mai see them" îi arăt eu un 6 și un 7 cusute pe fața ghiozdanului. "Old, old, ca naiba de old, de când era fii-miu atâtica" îi arăt înciudat cam cât era fii-miu acu vreo 20 de ani. "Ooo... yes, yes, atâtica... nice atâtica!" cântă iarăși japonezul, căci vorbele sale par a fi înșirate pe portativ. "How much?! Two hundred?!". Ăsta nu pare japonez, pare turc. Degeaba îi tot explic eu, că el nu înțelege nimic din ce-i spun. "No ureche la fermoar, see?! No zip! Defect!" identific eu și alte probleme ale obiectului disputei, în încercarea disperată de a-l îndupleca să dea drumul bretelei și să mă lase să plec.
Între timp însă, în jurul nostru s-au tot strâns alți japonezi micuți, toti cu nicoanele și canoanele la gât, care se uită lung și tăcut cum ne târguim. "See, are și gaură în fund" îi arăt eu entuziasmat ceea ce până atunci aș fi ascuns cu îndârjire. "Ooo... nice fund, nice fund" recită după mine de-acum întregul cor al japonezilor mici, interesați de rucsacuri vechi și jerpelite. "Three hundred?" se bagă în vorbă o femeie înțepată cu umbreluță roz și mănuși de dantelă. Iar mie abia acum îmi pică fisa. Hundred?! Despre ce hundred e vorba?! Nu cumva ăștia or vorbi de biștari?! Nu apuc să mă dumiresc bine că altul cu alură de luptător de sumo, întinde mâna spre mine de parcă ar vrea să mă înhațe și să mă azvârle cu burta dincolo de linia pătratului. "Five hundred!" "Ce hundred mă, voi sunteți nebuni?! Nu-i de vânzare, ăsta e rucsacu meu de la ăla micu. E vechi și jerpelit! Vintage! Vechitură!" le arăt eu ridicând rucsacul cât mai sus, astfel încât să poată vedea toată lumea și să le intre bine în cap.
Aaa... cu asta parcă le-am pus foc la fund. Se animă toți dintr-o dată și țipă entuziasmați, întinzând brațele, în încercarea de a pipăi cu propriile degete obiectul. "Ooo... vintage, vintage, very vintage..." "Seven hundred" țipă unul din spate pe care nici nu-l văd, așa de mic e. "One thousand" vine replica doamnei cu umbreluță și mănuși de dantelă. Ăștia sunt nebuni, dau o mie de lei pe rucsacu meu?! Păi îl vând. Dacă sunt așa înnebuniți după el, și-mi dau o mie de lei, îl dau. Zău că-l dau.
"Give me one thousand lei for this?" încerc eu să tranșez problema. "Euro, euro" țipă fiecare agitând mâinile înspre mine ca să-l văd mai bine și să-i vând lui obiectul. Japonezii sunt din ce în ce mai agitați și mai energici. "Thousand and hundred" sare unul, "thousand and five hundred" se aude altul, "two thousand" țipă femeia cu umbreluță, care simte că pierde teren și pare să fie înghițită de masa de oameni care se înghesuie împrejur.
Nu-i a bună! Caut din ochi o scăpare din cleștele ce mă împresoaraă, dar nu pare să se ivească de niciunde. Doar omul meu constat ca a dat drumul la breteaua rucsacului, storcit fiind în menghina mulțimii. Profit și-l strâng încetișor la piept, fără să atrag atenția, în timp ce le arăt cu mâna spre streașina clădirii de vizavi "Loook... watashi ni shashin o torimasuuuu". Și toți se uită ca la comandă spre locul indicat de mine. Vă dați seama că am ușchit-o degrabă și nici că m-am mai uitat în urmă.

Hmmm... mă întrebați de rucsac?! Cu ce sumă l-am dat până la urmă?! Păi ce, eram tâmpit să-l mai vând după ce am aflat că valorează cel puțin două mii de parai?! Nici vorbă! L-am păstrat și-l port pe umărul drept ca un cocoș înțepat...

duminică, 26 iunie 2016

înfructire

știu cum se va întâmpla!
ne vom așeza pe iarbă
spate în spate
doi oameni aparent necunoscuți
și vom tăcea luuung
ascultându-ne înlăuntrurile
în timp vor începe să ne crească ramuri
împletindu-se ale tale spre răsărit
ale mele spre apus
până când vom deveni același trunchi

mmm... ce gustoase sunt fructele astea
vor spune prietenii veniți să ne caute

miercuri, 22 iunie 2016

Șnurul

Domnu Pandele e la Praga. În delegație, trimis de întreprindere. E frumos la Praga, dar e foarte cald. Domnu Pandele intră val-vârtej în camera de hotel plătită cu bani frumușei de întreprindere, își agață servieta cu documente oficiale în cuier, își scoate pantofii fără să se aplece, doar apăsându-i pe călcâie, își aruncă sacoul pe pat și începe să-și desfacă nervos nodul de la cravată. Ei, parcă acum e altceva, mai poate omu să respire. Camera de hotel e mică dar dichisită. Un pat mare cu perne moi, două fotolii înguste și o măsuță rotundă, televizorul fixat cu un braț mobil pe perete, un minibar din care domnul Pandele nu are voie să consume nimic, ca să nu intre pe factură la firmă odată cu camera, un birouaș mic dar extrem de util, având în vedere că domnul Pandele mai are de completat câte o hârtie două și chiar de pus zilnic câte ceva în raportul ăla pe care trebuie să-l prezinte la întoarcere și pe care nu-l va putea scoate ca iepurele din joben, dacă nu-și notează de pe acum ceva, măcar chestiunile mai importante, că pe urmă ajunge acasă la Bombonica și uită de toate și de delegație și de întreprindere și de raport și se trezește în ultima zi că nu-i...
Domnu Pandele, care și-a scos și ciorapii și pantalonii și a rămas în camașă și în chiloții ultralargi, s-a dus să dea drumul la apă în cadă. Dacă dormitorul mai e cum mai e, baia l-a impresionat până la lacrimi pe domnul Pandele. Cu faianțe strălucitoare în nuanțe bejuliu curgătoare ca o cascadă de-ți vine să-ți culci privirile pe ele și să le lași să doarmă acolo fără griji, doar cu vise bej, cu o chiuvetă rotundă încastrată într-un blat ce imită marmura roșie, ca un rubin într-o montură de argint, cu robineții având rozeta cu patru brațe cum erau pe vremuri, eheeei ce vremuri, dar astea-s noi, nu ca alea de pe vremuri, cu o puzderie de tubulețe de șampoane și creme, de nici nu știe domnu Pandele la ce folosesc și ce să facă cu ele, cu peria de dinți neîncepută care-l așteaptă cuminte, cu paharele sigilate sub capac de hârtie tot bej pe care scrie cu litere aurite numele hotelului, cu oglindă rotativă pe care domnu Pandele poate s-o întoarcă și s-o răsucească la bărbierit ca să iasă obrajii ca-n palmă, ba chiar ar putea să-și tundă și zulufii crescuți anapoda peste ceafă, cu pliculețele alea pe care se grăbește să le desfacă și în care descoperă o scufie de plastic, un set de bețișoare de urechi și câteva brobonele de vată, o punguță de plastic mică și goală care nu știe la ce folosește, un săpun nou nedesfăcut, un pic mai mare ca o monedă de cinci lei de mai de demult, halatul agățat în perete care freamătă privindu-i trupul aproape gol și cada de baie absolut imeeensă, care-l face pe domnu Pandele să-și iasă pur și simplu din minți. N-are dop cum are a lu Bombonica, ci un căpăcel de metal care se lasă în sus și în jos dacă tragi de o tijă montată în spatele bateriei, în schimb are două mânere să te ții de ele când vrei să cobori sau să te ridici, ca să nu cumva să cazi și să-ți spargi capul, că a mai auzit domnu Pandele de cazuri din astea în care niște tăntălăi au căzut de și-au spart tărtăcuța și pe urmă i-au dat în judecată pe ăia care au fabricat căzile, că cică n-ar fi fost bine construite și ar pune în pericol viața utilizatorilor. Da asta are două mânere strașnice de inox pe-o parte și pe alta și are și fundul zgrunțuros, ca să nu cumva să-ți alunece piciorul când îl ridici pe stângu și-i dai drumu înăuntru și pe urmă ținându-te cu o mână udă de zid îl ridici și pe dreptu și rămâi așa într-un picior, doar cu mâna aia ținându-te de faianța strălucitoare și alunecoasă ca și gresia de pe jos, de te și miri cum de nu mor oamenii pe capete făcând baie acasă, în propria cadă. Da uite că nu mor că-s atenți, nu ca tăntălăii ăia de americani care cad și-și sparg țeasta și pe urmă se miră și dau în judecată fabricile de căzi...
Apa curge vijelios, domnu Pandele a potrivit-o să fie bună ca pentru animalele lu Sfânta Vineri, nici prea caldă, nici prea rece, numa potrivită așa cum îi e de trebuință călătorului care s-a încins în aerul Pragăi și vrea să se răcorească, da nici nu dorește să se răcească prea tare și să cadă la pat și să încurce pe toată lumea și întreprinderea că nu mai poate rezolva problemele pentru care a fost trimis în delegație și pe Bombonica, pentru că n-are să mai poată dormi de grijă. Apa curge năvalnic și n-are nici miros de clor cum avea aia de anul trecut de la Mamaia și nici de mâl, cum are aia de acasă și nici măcar de sulf, cum avea cea de la Olănești unde mergeau în fiecare an pentru reumatism și pentru un tratament oral, că Bombonica auzise că astea-s bune să repare toate organele interne, așa că beau câte un litru de apă d-asta sănătoasă la fiecare masă.
Domnu Pandele desface tuburile cu cremuri colorate și-și pune în palmă câte puțin din fiecare. Condișioner șampuning, duș gel, șampuu, bodi loușăn citește domnu Pandele cu glas tare și grozav îi mai place cum miroase ultima, aia pe care scrie bodi loușăn și care miroase a lămâiță, cum are și dumnealui acasă pe gard, de miroase de-ți mută nările și te îmbată de cazi pe spate nu alta și care, gândește domnu Pandele c-ar merge numa bine după bărbierit.
Halatu e în cui, prosopu mare pe bară, cel mic lângă chiuvetă... Domnu Pandele întinde pedant prosopelul pe care își va așeza picioarele umede după ce va ieși din cadă, își azvârle cămașa și chiloții pe pat și dă să intre în apă. Înainte însă constată că nu există duș, duș cu furtun adică, nu că i-ar trebui neapărat, dar la așa frumusețe de cadă să nu ai duș e ca și cum ți-ai cumpăra Ferrari și ți l-ar aduce vopsit în verde. Domnu Pandele caută din ochi, dar nici vorbă, ăla de sus nu-i muțuroi de duș, e un bec încastrat în tavan, iar acolo unde ar tebui să fie dușul e altceva, un capac metalic rotund de care atârnă un fir cu un moț lucitor în cap. Domnu Pandele e tentat să tragă de fir, dar se stăpânește pentru că observă că scrie ceva pe el și se gândește că mai bine ar citi înainte să tragă, că cine știe ce se mai poate întâmpla, deși poate e vreo șmecherie de care nu știe și dacă trage începe să țâșnească apa din pereți, din găurele mici pe care nici nu le vede, sau poate chiar că se desface o gaură în tavan și iese de acolo un capăt de țeavă cu pălărie găurită și curge întocmai ca dușul în capul omului. Domnul Pandele se chinuie să citească ce scrie pe capacul metalic, dar nici pomeneală, cum să scrii cu litere așa mici și înghesuite, mai ales când e vorba de o chestiune atât de importantă cum e dușul și asta într-o zi toridă de vară în Praga, când e posibil ca temperaturile să fi trecut de patruzeci de grade chiar, și dacă mai pui la socoteală faptul că tot orașul e încins, și asfaltul și zidurile și pietrele, poți considera fără prea multă teamă de eroare că temperatura a trecut chiar de cincizeci de grade.
Nuu, nu se poate citi nimic, doar se poate constata că există un scris mai mărunt cu rânduri mai multe și unul singur, primul, cu litere mai măricele, dar tot nu destul. Domnul Pandele se întinde, dar degeaba, nu mai are ochi de vultur ca în tinerețe, s-au mai dus, cum s-au mai dus și altele, numa Bombonica știe cum și câte s-au mai dus, dar el e mulțumit cu ce a rămas, că a rămas bine. Nervos domnul Pandele se întoarce în dormitor, cotrobăie așa gol cum e prin servieta de piele, de unde scoate tacticos un toc de lemn, din care ridică la rându-i cu două degete ochelarii dumisale nelipsiți de la toate treburile ce prespun o discretă apropriere asupra lucrurilor. Îi așează degrabă pe nas și se întoarce bălbănindu-și pulpanele groase în baie, unde degeaba s-a chinuit căci literele tot mici rămân, deși parcă parcă ar vrea să se mai clarifice un pic ca să nu rămână pentru totdeauna niște furnici mici și lipsite de însemnătate. Nu i se pare extrem de important dar treaba îl zgândăre pe domnu Pandele. De ce ai vrea să ai un șnur în baie?! Ca să-ți agăți umerașul cu proaspăt spălata cămașă?! Ca să deșiri sfoara, s-o agăți în partea ailaltă și să-ți pui apoi pe ea toate rufele la uscat?! Sau e doar un șnur de care tragi ca să vină menajera? Domnul Pandele ridică un picior pe marginea căzii, pe urmă pe celălalt, apoi își ridică tot trupul apropiindu-și ochii și mai mult de literele nesuferite. Atent, domnu Pandele își mută stângul pe un mal al căzii, dreptul rămânând pe celălalt mal și înțepenește așa crăcănat pe centru, înălțând gâtul spre capacul metalic de care spânzură șnurul cu moț metalic care nu se vrea citit și pace. Domnul Pandele zâmbește căci simte cum victoria se apropie, exact la fel cum simțise și în 94 la meciul cu Argentina când Dumitrescu îi marcase două boabe lui Islas și conduceam deja cu trei la unu în minutul 70, că mai dăduse și Hagi unu și deși Balbo redusese pe final avantajul alor noștri, uluitoarea victorie nu mai avea cum să ne scape.
Tocmai când domnu Pandele își aranja ochelarii pe nas pentru ultimul asalt, da, da, literele începeau, fără nicio îndoială, să devină mult mai clare, cele mari mai ales, stângul nesigur alunecă pe smalțul umed și trupul se prăbuși grămadă în cadă ca un sac de cartofi aruncat din vagonul de Jegălia pe pământul reavăn la intrare în gara Obor. Tot înlăuntrul îi fusese zguduit bine și-l dureau îngrozitor toate cele, dar cel mai tare se temea domnu Pandele de lovitura la cap, căci simțea cum îl doare undeva în ceafă, niște ace fierbinți mai degrabă decât o durere surdă. Încercă să ducă o mână la ceafă să vadă dacă curge sânge, dar înțelese că ceva e în neregulă cu mișcările dumisale, tare în neregulă, căci degeaba gândul îi trimitea mâinii mesaje nervoase "da mișcă-te odată și vezi ce-i cu capu ăla", că mâna nu se mișca deloc de parcă ar fi fost proastă și complet ruptă de realitate. Domnu Pandele o privi atent, nu era deloc ruptă, dar cu ocazia aceasta constată că nu doar mâna nu mai poate să o miște ci nici capul, care rămăsese înțepenit undeva sub umărul drept, cam pe acolo prin dreptul găurii pe unde se descarcă cartofii din sac. Domnul Pandele îngheță, era clar că nu se putea mișca deloc. Era bine însă că era conștient, ăsta era un mare avantaj, mai ales că se lovise la cap și în cazuri din astea te gândești la ce e mai rău, că avusese un coleg în școala generală care primise un pumn în gură și-l dăduse cu capul de asfalt și mersese câteva luni la spital după asta, ca să-i scoată cu o seringă specială, nu știu ce lichid care se acumula acolo în cutia craniană și apăsa pe creier, că până la urmă pierduse și anul, dar se terminase lichidul până la urmă și dăduse examen la liceu anul următor și intrase cu brio de-i bucurase pe toți.
Cu domnia sa treaba era însă mai complicată, căci din poziția aia de sac de cartofi aruncat din tren în gara Obor, încercase să strige după ajutor și niciun sunet nu ieșise din gâtlejul său, doar un gâjâit sinistu de muribund. Domnu Pandele se sperie teribil, căci vedea moartea în fața ochilor, probabil s-a rupt coloana gândi dumnealui și moartea se materializase într-un fir de păr lung cam cât inelarul, un pic cârlionțat, care rămăsese lipit de marginea căzii de baie, chiar sub nasul dumisale. Doamne ce dobitoci, cum să lasi firu ăla de păr acolo, se întrebase domnu Pandele îngrozit, căci n-ar fi bănuit că într-un oraș civilizat ca Praga poți întâlni asemena situații, care ar fi fost de altfel de înțeles la noi, că suntem vai de mama noastră, dar nu în Praga, care are anual cinci milioane de turiști veniți din toate colțurile lumii, din Statele Unite, din Mexic, din Japonia, din Europa de Est, din Corea și din alte colțuri mai colțuroase pe care nici nu le bănui...
Teama domnului Pandele era uriașă, mai uriașă decât statuia ecvestra a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul din Catedrala Sfântul Vitus, da, da, cu mult mai uriașă decât aceasta. Simțea cum întregul trup îi îngheață, cum viața, cum fierbintea viață, i se furișează pe ascuns din corp, știa că o să rămână o cârpă uscată, fără suflare, fără vlagă, fără simțuri. Era paradoxal dar nu-i era frică, probabil că mintea îi injectase în sânge endorfine sau alte chestii d-astea, nu știa precis cum le zice, auzise de ele la teleenciclopedia, da nu ținea minte ce și cum, cert e că trupul știa să se protejeze singur împotriva durerii, împotriva durerii sfâșietoare, împotriva durerii celei mari. Și cum pe de o parte unele simțuri se cufundau în neant, altele dimpotivă păreau să se întărească, auzise că la oamenii care își pierd auzul de exemplu, li se acutizează celelalte simțuri și văd mai bine cum ar veni. Și el vedea mai bine, căci din poziția aceea cu capul lipit de marginea căzii, privind înspre capacul de metal putu să descifreze prima litera mare, cele mici erau tot prea mici, dar cele mari se dezveleau frumos una câte una, era mai mult decât extraordinar cum de putea el să le vadă acum și atunci în picioare nu putuse, prima era un I, neîndoielnic că era, apoi urma un N, un C, un A, un S, un E... Erau toate acolo aliniate cuminți, ca un șirag de perle pe firul de plastic. Domnu Pandele continuă să înșire cu răbdare și atenție și când termină descoperi plin de uimire înțelesul lor întreg "In case of emergency pull the string!".

vineri, 17 iunie 2016

Despărţirea

Primise semnalele de recunoaştere cu două ore în urmă. Confirmase mirat, pornise programul de andocare automată şi îşi pironise ochii pe ecranele monitoarelor în aşteptarea musafirului nepoftit. Modulul de transport ar fi trebuit să ajungă abia peste cincizeci de ore spaţiale, totul fusese planificat în cele mai mici detalii, aşa cum era planificată orice acţiune pe care o desfăşura în cadrul programului spaţial, de la banala curăţare a dinţilor sau exerciţiile fizice zilnice, până la misiunile importante precum diversele reparaţii ale staţiei spaţiale sau vizitele periodice ale modulelor de aprovizionare. Era puţin ciudată decalarea întâlnirii, dar se obişnuise demult cu nesfârşitele mirări pe care i le oferea Spaţiul.
Ar fi putut porni sistemele de comunicare pentru a obține o confirmare de pe Pământ, dar impulsurile ar fi consumat o cantitate apreciabilă de energie și fusese sfătuit să conserve rezervele existente pe cât posibil, având în vedere că stația urma să fie dezafectată curând și nu se dorea să se mai investească într-ânsa. De altfel, întrebarea ar fi fost cel mai probabil o pierdere de vreme, căci nu cunoștea pe nimeni altcineva în Univers care și-ar fi putut dori să-l întâlnească și cu atât mai puțin ar fi găsit pe cineva în stare să trimită semnalele de recunoaștere corecte, mai ales că el însuși le actualizase cu numai zece zile în urmă.
Exact la momentul calculat zări pe monitor silueta mătăhăloasă a modulului care se apropia încet, pregătind minuțios manevrele de andocare. Inima îi tresări. Pentru prima dată de când se afla pe stația spațială modulul venea gol și urma să plece plin. Dacă totul se desfășura conform planului el, împreună cu colegul trimis de acasă, ar fi trebuit să transporte în modul lăzile deja pregătite, închise și sigilate, ce conțineau roadele muncii echipei de aproape zece ani, apoi ar fi pășit la rândul său înăuntru și ar fi pornit călătoria de întoarcere către casă.
Simți o fulgerare în piept. Totul mersese ceas cu fiecare ocazie, dar de data aceasta simțea o anume zvârcolire a inimii ce nu-i dădea pace, un mănunchi de gânduri cenușii încolăcindu-se ca vulpile tinere într-o hârjoneală furioasă pe care n-o mai simțise niciodată. Dacă de data aceasta, tocmai de data aceasta, lucrurile n-aveau să meargă conform planului?! În Spațiu nu se pot face greșeli decât o singură dată. Și nu-i era teamă de moarte. Nu, nu era vorba de teamă. Dacă i-ar fi fost teamă nu s-ar fi înhămat la munca pe care o făcea. Era convins că moartea e doar un pas al călătoriei prin Univers. Iar trupul e o haină oarecare, pe care o porți o vreme și pe urmă o arunci și iei alta, în vreme ce spiritul, spiritul rămâne liber să călătorească mai departe prin nesfârșirea Spațiului.
Sistemele mecanice de conectare țăcăniră scurt și silențios, sistemul de egalizare a presiunilor pufăi greu ca un oftat neputincios și ușa ecluzei se deschise.
- Știi cine sunt și de ce am venit, nu-i așa?! – îi întinse mâna străinul, privindu-l rece.
Tresări. Rămase o clipă încremenit apoi întinse mâna la rându-i fără să spună nimic. Zâmbi doar amar. Ar fi putut răspunde fără probleme “Nu știu!” căci chipul străinului nu se potrivea cu cel al persoanei pe care Pământul îi spusese că o va trimite și nici cu al alteia din echipa programului. Cum la fel de adevărat ar fi putut răspunde “Știu!” căci petrecuse car de vreme împreună cu străinul și nimeni nu-l putea cunoaște mai bine.
- Atunci să purcedem la treabă. Nu avem prea mult timp la dispoziție – replică el militărește și se strecură în compartimentul-depozit de unde apucă prima ladă, o ancoră de cordonul de ghidare, pentru a o împinge apoi ușor cu podul palmei către modul.
Îl urmări docil și ridică a doua ladă parcurgând meticulos aceiași pași. Străinul dădea impresia că-i grăbit. I se părea curioasă graba aceasta. El ar fi trebuit să fie cel grăbit. Întoarcerea pe Pământ ar fi trebuit să-i creeze acea stare de euforie explozivă, care să-i facă sângele să alerge năvalnic prin vene. Dar nu se întâmpla așa, nu știa să-și explice de ce. Străinul era harnic și priceput. Făcea totul ca la carte, așa cum probabil o făcuse și el în primele luni ale misiunii. Dar între timp obosise. Își duse un deget la tâmplă și încercă să se concentreze. Era obosit, sau era altceva?! Oboseala, plictiseala nu existau în vocabularul unui astronaut. Și atunci ce era?!
- Ei, s-a întâmplat ceva?! Nu te simți bine?! – îl aținti străinul ridicând mâna să-l sprijine.
- Da, da… mă simt bine, nicio problemă - și apoi coborând un pic privirea și privindu-și lungul trupului continuă abia auzit - costumul…
Străinul se încruntă, dădu mirat din umeri și își văzu mai departe de treabă, nu înainte ca bărbatul să-i observe cicatricea fină de pe obraz, acolo unde se îmbină maxilarele. Instinctiv degetele îi zburară spre propria împreunare a maxilarelor. Era acolo...
- Nu mai avem mult – îi zîmbi străinul fericit și ridică lada cea mai voluminoasă, cea care conținea plantele cultivate în spațiu de-a lungul timpului.
- Nu mai avem mult… - replică palid ca un ecou bărbatul.
Știa că străinul urmează să scoată procedura electronică pentru a se asigura că totul fusese încărcat conform instrucțiunilor și mai ales pentru a seta sistemele automate în vederea ultimei misiuni a stației, cufundarea definitvă în Nesfârșit. Nu era mare lucru, doar un impuls ușor înainte și totul s-ar fi pierdut în direcția aleasă fără niciun efort…
Se așeză și-l urmări atent pe străin. Știa foarte bine ce face și era extrem de meticulos. Iar în timp ce simțea cum inima-i se face tot mai mică, străinul părea tot mai energic și mai viguros.
- E gata?! – întrebă el când constată că străinul nu mai urmărește rândurile documentului electronic ci își rotește ochii în jur ca și cum ar fi vrut să mai facă o ultimă verificare înainte de a ieși și a închide ușa în urma-i pentru o scurtă eternitate.
- Aproape – mormăi el.
Și după ce parcurse cu atenție un cerc complet măturând riguros cu privirea interiorul stației, se îndreptă spre modul și începu să introducă în computerul principal datele progamului automat de zbor pentru întoarcere.
Bărbatul se ridică să-l urmeze, făcu câțiva pași către punte dar tocmai când ajunse la un braț distanță de ușa ecluzei, aceasta se închise brusc în fața sa. Apoi secvența automată își execută pașii alunecând nestingherită spre declupare…
- Heiii… ce faaaci?! Ce dracu faaaci?! Ce mama naibii, unde te crezi?! – strigă bărbatul furios lovind cu pumnii și cu picioarele în ușa masivă după ce-și reveni din surpriză.
Străinul nu părea că-l aude. Și după câteva minute nici nu-l mai putea auzi, căci secvența de izolare se finalizase și cea de decuplare îi urmă.
- Heii… dobitocule, întoarce-te! Nu fi tâmpit, nu poți să mă lași aici! Imbecilule! – bubui bărbatul în geamul gros al ecluzei, în timp ce fereastra din partea cealaltă se depărta de prima foarte încet, milimetru cu milimetru. Străinul se ridicase de la pupitru, se apropiase de geamul ecluzei și îl privea neutru, încremenit. Nu i se putea citi pe față nici ură, nici cruzime, nici mânie, ci doar nepăsare. Nepăsare și poate un dram de mirată curiozitate.
Când modulul ajunse la un braț distanță, bărbatul încetă să mai lovească fierul rece. Un declic îl făcu să-și revină ca prin magie din furie și să-l privească pe străin încremenit, cu aceeași detașare cu care acesta îl privea la rându-i.
Un zâmbet strâmb îi încolți pe buze. Ochii mari ai străinului deveneau tot mai mărunți, capul i se micșora întruna, apoi modulul însuși începu să descrească ca un balon dezumflându-se, devenind pe rând o basculantă, o coroană de tei, un butoi, un pepene, o călimară, un degetar, pentru a rămâne, în cele din urmă, doar un punct luminos ca o stea.
Bărbatul oftă. Nu mai era nici mânios, nici trist, nici mirat, se simțea doar deșertat. Se răsuci pe călcâie pentru a înainta către pupitrul de comandă, când zări cu coada ochiului oglinda. Zâmbi iar! De data aceasta lung și plin. Fusese cerința lui oglinda aceea. El fusese cel care-i convinsese pe șefii cei mari s-o instaleze. “E cel mai simplu mod în care putem sta de vorbă cu cineva. Zero efort, zero costuri, zero implicare. Doar beneficii” – punctase el sec. Câțiva specialiști biologi se opuseseră vehement, spunând că oglinda ar fi perturbat progamul de dezvoltare personală deja aprobat, dar glasurile lor fuseseră degrabă acoperite de ale celorlalți și oglinda fusese instalată cu proxima ocazie.
Expiră lung… Se obișnuise demult cu nesfârșitele mirări pe care i le oferea Spațiul. Nu avea decât să o bifeze și pe aceasta ca fiind una din ele. Nici măcar faptul că privindu-se în oglindă nu-și mai zări chipul, ci doar peretele din spate și undeva jos lângă el lăzile pline, nu-l mai mira...

vineri, 10 iunie 2016

Culmea

deşi sunt în al nouălea cer
încă n-am reuşit să adorm
vecinii mei de deasupra
au iarăşi chermeză

duminică, 5 iunie 2016

Locuire

vom locui într-o cămilă
a spus el frecându-şi bucuros mâinile
şi aplecându-se să ridice valizele
eu mă rostogoleam în dejurîmprejur
înapoi dunele de nisip
fire de timp adunate din clepsidre zdrobite
înainte o dungă albastră ca un capăt de mare
tu o să stai în cocoaşa din stânga iar eu în cea din dreapta
tu o să priveşti cerul prin gura căscată,
în timp ce eu o să calc apăsat pământul
mi-a spus ca şi cum treaba ar fi fost deja aranjată
am privit lung spre cămila orizontală
două cocoaşe simetrice organic asamblate
ca două roti pe aceeaşi osie
nu, nu, nuuu… vom locui într-o girafă înaltă
i-am răspuns scuturând amarnic din cap
tu în jumătatea de jos înfigându-ţi amintirile apăsat în tină
iar eu în jumătatea de sus croşetând gulere de nori

joi, 2 iunie 2016

Instructaj PSI

Instructorul era mic şi rotund
avea o salopetă şifonată de culoarea vântului
şi o figură de filipinez
sau de vietnamez sau de malaiezian
sau cine mai ştie şi vorbea engleza stâlcit
Primul lucru pe care l-a făcut
a fost să-şi scrie numele pe tablă
Divino
După care gata s-a terminat
n-am mai putut face altceva
decât să te privesc sprijinită de pervazul ferestrei
cum numeri gȃnditoare vrăbiile din teiul de vizavi
ȋn dezabieul bleu pal...