Accidentul

Tomomi a murit vineri la ora patru și douăsprezece minute. Cel puțin așa mi-a spus polițistul care a bătut la ușă: „Sunteți domnul Hajime Inoue? Doamna Tomomi Inoue este soția dumneavoastră? Îmi pare rău să vă anunț, dar doamna Inoue a decedat azi la ora patru și douăsprezece minute într-un accident rutier.” 

E greu să descrii ce se întâmplă cu sufletul unui om când primește o asemenea veste. Cel mai ușor e să asemăn primirea unei vești de asemenea gravitate cu prăbușirea unui tavan. Stai în casă la televizor, asculți știrile, deși te-ai săturat până peste cap de ele, ai alături pe noptieră o bere desfăcută și ușor răsuflată, o carte și ochelarii, și fără absolut nicio avertizare simți cum tavanul se desprinde de la locul său, unde ar fi trebuit să rămână cuminte zeci, poate sute de ani și se prăbușește peste creștetul tău. Întâi apare un scrâșnet înfiorător fără să se întâmple nimic, ca și cum tavanul s-ar fi desprins, dar a rămas acolo, suspendat foarte aproape de locul de unde a plecat, poate că ai timp să găsești o scăpare, o ușă care dă spre o altă viață unde tavanele nu se desprind de la locul lor și nu cad peste oamenii obișnuiți care stau la televizor cu o bere și-o carte alături. Dar îți dai seama că sunt trei secunde inutile și inevitabilul se va produce, deși pentru cele câteva secunde mai speri, speri într-o minune cât biserica mănăstirii din Ulm. Însă minunea nu se materializează și tavanul cu sutele lui de kilograme se prăbușește cu un zgomot asurzitor. Nu ai timp să simți, ca să simți ar trebui să exiști. Dar greutatea aceea uriașă te strivește, te desface în bucăți cum n-ai fost niciodată desfăcut, în particule fine care nu mai reușesc să mai țină legătura una cu alta, care își întind disperate capilarele, dendritele, microvilii, în încercarea de a rămâne aproape. Fără succes însă, ele se împrăștie pe podea odată cu zidăria, lemnul, betonul și tot trecutul depozitat sub acoperișul acela care s-a prăbușit. Nu simți nici spaimă, nici durere, nici groază, doar un gol, golul uriaș dintre celulele tale care acum zac împrăștiate prin praful gros până la carâmbul cizmei.     

Polițistul a continuat să vorbească fără să bage de seamă tavanul care s-a prăbușit, sau poate că a observat căderea, dar a sperat că undeva, printre cărămizi și moloz, o ureche rămasă întreagă recepționează mai departe cuvintele sale. S-au poate că pur și simplu își face doar datoria fără să-l intereseze ce se întâmplă dincolo de pragul pe care nu l-a depășit nici măcar un milimetru de când a sunat la sonerie. 

Abia peste câteva zile polițistul, acela sau poate altul, nici vorbă să pot confirma cu precizie, a reluat cuvintele care trecuseră prin cameră ca praful tavanului prăbușit și se depuseseră pe pat, pe noptieră, pe televizor, pe parchet. Abia atunci am aflat că Tomomi conducea autoturismul care fusese implicat în accident. Făcuse o depășire imprudentă și se lovise frontal cu o cisternă. I-am făcut semn polițistului că trebuie să se oprească, că îmi trebuie timp ca să procesez informația, iar polițistul a înțeles și a tăcut o vreme. Am încercat să-mi amintesc dacă vorbisem vreodată cu Tomomi despre carnetul ei de conducere. Noi n-am avut niciodată mașină, iar eu n-am știut că ea are carnet. N-a venit niciodată vorba despre asta, ea nu s-a gândit să-mi spună, iar mie nu mi-a trecut prin cap să o întreb. Polițistul a așteptat până când i-am făcut semn, apoi a vorbit mai departe. Așa am aflat că accidentul se petrecuse între Niigata si Nishiaizu, într-o zonă împădurită unde șoseaua se strecoară cu greu printre munți. I-am făcut din nou polițistului semn să se oprească. Tomomi ar fi trebuit să se afle în Nagano, acolo era întâlnirea editorilor de carte, nu în Niigata. Poziția ei de redactor la editură implica adesea deplasări la târguri de cărți, la distribuitori, la lansări de autori noi. Numai că în ziua aceea Tomomi ar fi trebuit să se afle la Nagano și nu în Niigata. Polițistul a așteptat cuminte semnul meu, apoi a continuat. M-a întrebat dacă cunosc pe cineva cu numele Eiji Maeda. Bărbatul se aflase în mașină cu Tomomi în momentul accidentului, pe locul din dreapta și decedase odată cu ea. Eiji Maeda era director la Niigata Metallikon Industries Corporation. Poate că dacă aș fi avut timp să mă gândesc la asta, aș fi presupus că Metallikon Industries nu are nicio treabă cu editarea de cărți. Dar nu am avut timp, căci podeaua pe care stăteam, încă plină de moloz, de beton, de zidărie mărunțită, s-a rupt mai departe și totul s-a prăbușit, nivel cu nivel, până când am ajuns în beci, cu toate cele trei etaje și tavanul prăbușite peste mine. Polițistul a dat să mă ridice, s-a oferit chiar să-mi aducă un pahar cu apă, dar deja rămăsese singur, nu mai era nimeni în încăpere care să-l asculte. 

Cel mai pregnant sentiment când te afli la subsolul casei în care ai locuit până nu demult, cu toate cele trei nivele și acoperișul prăbușite peste tine, este întunericul. Poate vreți să mă trageți de mânecă și să mă admonestați, spunând că întunericul nu este un sentiment. Eu însă insist să consider, cel puțin în acest caz, că întunericul un sentiment, iar pentru asta am verificat și dicționarul și vă pot spune că poziția mea e cât se poate de corectă. Sentimentul este acel proces afectiv specific uman, care exprimă atitudinea omului față de realitate, așa spune dicționarul. Și cum realitatea e acum un hău fără de capăt, întunericul se pliază perfect peste specificul uman. Întunericul și singurătatea, căci întunericul cel mai deplin implică singurătate. Cel mai adânc întuneric e sinonim cu singurătatea, căci în întuneric nu mai ai nimic în jur, nici oameni, nici locuri, nici culori, nici sunete, nici atingeri. Doar că singurătatea aceasta diferă de cea pe care o cunoaștem din viață de zi cu zi, de singurătatea călătorului pe potecile muntelui, de exemplu. Aceea e singurătatea individului minuscul rătăcit într-un spațiu mult prea mare, pe când aici, în beciul acesta, e exact invers, individul e uriaș, descompus și împrăștiat în tot împrejurul, iar spațiul e mic, foarte mic, e practic o închisoare, ca o cutie de chibrituri pentru o muscă amețită de frig. Poate că sentimentul acesta de însingurare vine și din faptul că zidurile clădirii prăbușite sunt încă întregi, din afară nu se vede dezastrul dinăuntru, clădirea nu s-a clătinat amețitor în stânga și-n dreapta, ca la cutremur, pentru ca apoi să se prăbușească cu zgomot și să se facă una cu pământul cum se întâmplă la seismele cele mari. Nu, la clădirea aceasta zidurile au rămas în picioare și s-au prăbușit doar plafoanele, ca și cum ar fi fost undeva o greșeală de proiectare, ca și cum ar fi existat un punct sensibil, o vulnerabilitate nedetectată până la momentul de față. Totul s-a petrecut în liniște, zgomotul asurzitor al căderii s-a auzit doar înăuntru și niciun pic în afară, oamenii au continuat să trăiască ca și cum nimic spectaculos nu s-a întâmplat.  

De incinerarea lui Tomomi s-a ocupat sora ei, Sakiko. Pe mine nu m-au găsit. Nu m-am dus nici la templu să-i văd urma. E ciudat cum credem că îi cunoaștem pe cei apropiați și de fapt nu reușim să îi descoperim decât până la limita epidermei. Fiecare om pe care îl vedem ascunde un altul care se ascunde vederii. Așa e natura umană și oricât am încerca să-l găsim pe omul ascuns, e greu de izbândit. Înlăuntrul oamenilor e ca un fagure. Prima celulă e întotdeauna goală. E un hol hexagonal, celulele fagurelui sunt mereu hexagonale, din care se deschid șase uși spre camerele de alături. Acestea sunt pline. Odată intrat într-una din aceste camere, de asemenea hexagonală, se vor deschide alte șase uși și tot așa. Fagurele acesta e practic infinit, pentru că pe măsură ce tu intri dintr-o cameră într-alta și scotocești prin lucrurile care se află înăuntru, apar altele noi, căci albinele sufletului continuă să aducă și să depună informații. Și atunci, dacă te-a prins febra căutării, dar reușești să te scuturi de pereți hexagonali și de uși, și să rămâi tu însuți, îți dai seama că de fapt iscodirea aceasta nu-și are rostul. Realizezi că din momentul în care ai ales una din cele șase uși din holul de la intrare, ai pornit pe un drum arbitrar, puteai să o iei foarte bine pe una din celelalte cinci cărări. Iar ideea asta te amețește un pic și te destabilizează în încercarea de a cunoaște omul pe care-l cercetezi. Iar următoarele două-trei camere, care au la rândul lor alte cinci uși nedeschise, pe fac să înțelegi o dată pentru totdeauna că încercarea ta e sortită eșecului. Și nu pentru că nu vrei putea niciodată să cunoști omul din fața ta, ci pentru că încercarea ta de a-l cunoaște te duce iremediabil către o falsă concluzie. Nu cunoști decât drumul care a deschis ușa numărul unu din prima încăpere, ușa numărul unu din a doua încăpere și tot așa, iar tot ce-ai descoperit acolo poate diferi atât de mult, vai, atât de mult, de ceea ce e în restul fagurelui.

Pe Tomomi am cunoscut-o acum zece ani. Era studentă la litere. Eu terminasem teatrul și eram regizor deja de opt ani. A venit la unul dintre spectacolele mele, stătea în primul rând. Am remarcat-o când am urcat pe scenă la finalul spectacolului, nu se putea să nu o remarci, era extraordinar de frumoasă, o frumusețe naturală, efervescentă, luminoasă. Era o armonie în tot ceea ce reprezenta. Nu știu dacă a fost o întâlnire întâmplătoare, sau dacă m-a așteptat, dar am dat nas în nas cu ea la ieșirea din teatru. A ținut să-mi explice cât de mult i-a plăcut piesa și cât de impresionată a fost de punerea în scenă. Am invitat-o să bem un pahar de vin și într-o oră eram îndrăgostit iremediabil. Tomomi era cea mai grozavă studentă din an, m-am convins de asta în zilele în care o așteptam să iasă de la cursuri, unduind ca un delfin prin valurile acelea de trupuri tinere și viguroase, strălucind de tinerețe. N-am înțeles niciodată de ce m-a ales tocmai pe mine, un tip anost și comun. Ne-am căsătorit în anul următor, imediat ce a terminat studiile. N-a vrut să facem un copil. A fost cea mai mare dezamăgire a vieții mele. Am ars înăuntru ca un rug, am scrâșnit, am strigat, dar ei nu i-am spus nimic, i-am acceptat alegerea fără să murmur. Mi-a fost teamă că insistând are să se frângă, era subțire și firavă ca o sakura.    

Am rămas risipit printre molozul adunat în beciul casei în care am locuit, incapabil de a mă aduna din risipire. Și fără să mă pot aduna, n-am putut gândi nimic despre ceea ce s-a întâmplat. Știam doar că Tomomi nu mai era. De ce plecase, unde, când avea să se întoarcă, nu puteam afla decât de la ea. Dar nu puteam muri fără să o mai întâlnesc o singură dată pentru a-mi explica totul. Așa cum nu mai puteam nici trăi. Știam că înainte de a mă părăsi definitiv și a urca pentru totdeauna la cer, sufletul lui Tomomi va mai îmbrăca șapte trupuri. Doar sufletele sinucigașilor urcă direct către cer și rămân acolo, pentru că ei au ales. Dar Tomomi nu alesese, ea mă căuta, știam că mă caută pentru a mai vorbi încă o dată. Așa că am început, cu ochiul încă risipit într-o mie de câmpuri, să o caut la rândul-mi. Prima dată, sufletul meu prins sub o grindă de fier, a tresărit când a apărut aogera. S-a așezat pe marginea ferestrei de la beci și m-a privit lung. După ce m-a studiat pe îndelete, a scuturat capul și penele și a sărit înăuntru. A găsit un drug de lemn și a început să ciocăne. „Intră” i-am șoptit, dar ea a continuat să ciocăne, pesemne găsise cari sau poate viermi în lemnul putred. Atunci am știut că nu e Tomomi, ea nu s-ar fi oprit ca să scormonească prin lăuntruri, ea ar fi venit direct înspre mine, mi s-ar fi așezat în poală și mi-ar fi șoptit la ureche o poveste cu păsări din care eu să înțeleg de ce uneori zburătoarele rămân fără aripi. Apoi am întâlnit o pisică. Era albă ca zăpada neatinsă de respirația cerului. S-a oprit în fereastră și a privit înăuntru. Ochii păreau a se înlăcrima privind dezastrul. A sărit pervazul și s-a apropiat de fierul sub care se afla sufletul meu. A trecut, s-a întors, iar s-a dus. Nu se hotăra deloc, părea să caute ceva ascuns printre plafoanele prăbușite. Am știu iar că nu este Tomomi, ea s-ar fi oprit, mi s-ar fi întins în brațe și ar fi tors, așteptând să fie mângâiată. Am crezut apoi că am găsit-o când arțarul de lângă casă a început să-și scuture frunzele. Erau cât o palmă de femeie, cu degetele lungi și subțiri, cu unghiile roșii, cu pielea catifelată. Frunzele, bătute de vânt, au început să se învârtă în jurul meu ca într-un dans a lui Shiva, aproape atingându-mă cu cele patru brațe ale sale. Dar am știut din nou că nu e Tomomi, ea ar fi alergat degrabă să mă mângâie și să-mi șteargă lacrimile, nu s-ar fi răsucit în jurul meu ca o hetairă.

Am știut însă că o să vină pe 15 iulie și am așteptat-o. Am prins lampioane în ferestre și am aprins focul în curte pentru a-i fi mai ușor să găsească drumul. Am pregătit masa, am scos vasele ceramice cele mai colorate, am așezat ramuri albe de ume lângă ele, apoi am gătit takoyaki și onigiri și kitsune udon și gyoza. Oriunde ar fi fost știam că Tomomi are să se întoarce. În noaptea aceasta toate sufletele rătăcite se întorc acasă. Trebuia doar să-i recunosc veștmântul de carne. Și apoi să vorbim. Obosit însă de atâta robotit am ațipit. Am auzit ca prin vis ușa. Cineva încerca să o descuie. O, da, Tomomi încă mai avea cheile, desigur, nu trebuia nici să ciocane, nici să sune. A lăsat geanta în cuier, s-a descălțat din mers de sandale și-a venit lipăind în picioarele goale. A tras un scaun și s-a așezat în fața mea, lângă masă. A pus o mână peste mâna mea strângând-o ușor și cu cealaltă mi-a mângâiat obrazul. Era la fel de frumoasă. Am privit-o doar o secundă și am știut, nu trebuia să-mi mai explice nimic. Nu purta alt veștmânt de carne, ceea ce însemna că nu avea să-și trăiască cele șapte vieți, ci urma să se ridice direct către cer. Iar asta însemna că...

- Ar fi jignitor pentru tine să-ți spun că-mi pare rău, Hajime! Așa a fost să fie. Am greșit și am înțeles că am greșit. Apoi a trebuit să-mi repar greșeala. Nu-ți cer să mă ierți, voiam doar să știi că te-am iubit imens, cum n-am iubit niciodată... 

Tomomi a oftat și-a înghițit cu greu lacrimile și a continuat.

- Până și asta e o ipocrizie din partea mea. Nu pot să plec până nu te dezleg, noi suntem încă legați, iar sufletul meu are nevoie de dezlegarea ta pentru a ajunge la ceruri, așa cum al tău are nevoie de dezlegare pentru a rămâne aici, pe pământ. Acum ești liber... 

N-am apucat să îi răspund. Am vrut doar să-i mângâi obrazul, însă palma mea e trecut prin aerul greu ca privirea iscoditoare prin cuvântul nespus. Am aruncat ochii de jur împrejur. Eram singur.

pe drum

 „ce faci, dom’le, cobori?” m-a întrebat conductorul rânjind; avea ochii tulburi, o bucată de ceapă verde între incisivi și mirosea a rachiu prost; eu stăteam în picioare, mă țineam cu mâna de bară ca să nu cad din cauza hurducăturilor și priveam în stânga și-n dreapta după plăcuța cu stația; dejurîmprejurul mi-era necunoscut și înăuntru nu era nimeni; când m-au urcat în tramvai și mi-au pus într-o mână biletul și-n cealaltă traista, mi-au spus să merg până la capăt; am dat să cobor; „asta-i” a spus conductorul, dar eu abia l-am auzit căci roțile începuseră să scârțâie; când s-au deschis ușile au urcat trei cetățeni, o doamnă masivă ce strângea la piept un borcan cu lapte care se clătina periculos și curgea pe sub capac, un meșter cu o găleată de cărămizi rămase de la un zid dărâmat și un tânăr imberb ce se cufundase până la brâu în telefon; deci ăsta nu-i capătul, mi-am spus și m-am agățat înapoi de bară 

Pauză de cafea

- Nu e el! 

- Poftim?

- Nu e el! Nu e Jakub. 

Glasul lui Lukas părea că ajunge la mine printr-un furtun lung și încovoiat lovindu-se de pereții rugoși și poticnindu-se la fiecare curbură. M-am trezit ca dintr-un vis. Am aruncat ochii împrejur. Eram într-o cafenea mică și aglomerată. Ora era târzie, afară cutele de întuneric se strângeau vălătuc la ferestre, iar înăuntru se îndesa un fum greu de țigară amestecat cu umbre neliniștite. În fața mea o masă rotundă pe care erau așezate trei cești cu cafea aburindă. În jurul mesei trei scaune în afara celui pe care ședeam, unul lipit de masă, altul depărtat, ca și cum cineva l-ar fi împins înapoi pentru a se elibera din strânsoarea încropită de scaun și masă, apoi chiar în fața mea, un ultimul scaun pe care ședea un bărbat tânăr, blond, cu o cămașă în carouri. Era Lukas. 

- Ce vrei să spui? – am încercat eu să mă scutur de imaginea încețoșată și să înțeleg ce se petrece. 

- Jakub! E alt om, nu e cel pe care-l cunoaștem.  

Am așteptat ca Lukas să continue, dar el a ezitat. Părea să caute cuvintele, ca și cum acestea ar fi trebuit culese literă cu literă de undeva din aerul dens, înțesat de nicotină, iar lui Lukas îi era extrem de dificil să înoate prin lumina difuză, plină de cocoloașe și să apuce literele. Lukas însuși mi se înfățișa neclar, la capătul unui coridor lung și întunecos, luminat palid de becuri spânzurate ici colo în pereți, mai mult pentru a crea un culoar luminos, decât pentru a dezveli realitatea dimprejur, șezând la un birou simplu de lemn, cu coatele pe masă și așteptând parcă pe cineva care să-l elibereze din locul, sau mai degrabă rolul, acela. 

- Vezi bine că vorbește ca și cum ar fi un alt om. Ne-a mai vorbit vreodată despre tinerețea lui? Ne-a mai povestit despre familie, despre copilul pierdut, despre prima lui dragoste? Noi am vorbit tot timpul despre lucruri de fațadă, despre nimicuri cotidiene. E nebunie curată.

Abia acum încep să-mi reamintesc totul. Amicul nostru Jakub, care s-a ridicat mai devreme de pe scaunul azvârlit înapoi pentru merge la toaletă tocmai a terminat de povestit bucăți din viața lui. Iar Lukas are dreptate. Nu l-am auzit niciodată pe Jakub vorbind atât de înflăcărat despre propria sa viață. De fapt nu l-am auzit niciodată vorbind despre viața sa, despre ceea ce simte, despre ceea ce crede, despre ceea ce visează. Discuțiile noastre s-au rezumat până acum la pasele obișnuite dintre bărbați: serviciu, fotbal, mașini, femei, evenimente politice, scandaluri. Ce l-o fi găsit pe Jakub să facă asta tocmai azi? Îl privesc lung pe Lukas, iar el mă privește la fel de lung pe mine. Suntem amândoi extrem de confuzi. De ce dracu nu s-o fi rezumat la femei și la fotbal și ne pune într-o asemenea situație incomodă?! O vreme tăcem amândoi. 

- Eu bănuiesc că urmează să ne ceară niște bani. Cred că e disperat și are nevoie de ajutor. A venit cu poveștile astea ca să ne înmoaie sufletul și acum vrea să vină cu cererea surpriză. Am datorii la bancă, casa e pusă zălog, creditorii mă presează, asta o să spună când se întoarce. Ne lasă aici să mustim în propriile gânduri, să ne înmuiem în emoții fragile, să ne îmbibăm în empatii friabile, pentru a pregăti terenul, apoi zbang! Apropo, oare ce face acolo de nu se mai întoarce?

- Nu știu, dar cred că nici n-are să se întoarcă până când noi nu vom rezolva ceea ce avem de rezolvat. 

Lukas a căscat ochii mari și m-a privit șui, cu capul înclinat într-o parte.   

- Și ce avem noi de rezolvat?

- Nu știu, dar cu siguranță trebuie să lămurim ceva, o chestie care nu e deloc limpede. 

Lukas izbucnește în râs.

- Doar nu sunteți înțeleși?! El cu melodrama, tu cu punerea în scenă. Ce dracu vrei să spui? 

- Nu știu. Nu știu să-ți explic, dar așa simt. Că trebuie să rezolvam ceva, că lucrurile nu sunt chiar așa cum par la prima vedere. 

- Vrei să spui că Jakub n-o să ne ceară bani?

- Nu, nu vreau nici să spun asta, dar nici să neg asta. E ceva mult mai complex decât atât.

- Și de unde știi tu că e ceva mai complex? 

Am tăcut cu capul în pământ. Am ezitat mult până când să deschid din nou gura.

- Mai devreme am avut o revelație, un vis, o fantasmă, spune-i cum vrei. L-am văzut pe Jakub.

- În vis? 

- Da, în vis. Într-un gând care mi s-a rotit prin cap, nici nu știu dacă eram cu ochii închiși sau deschiși, dar asta nici nu are importanță. 

- Și ce făcea în visul tău?

- Mergea pe străzi. Într-un oraș necunoscut, care nu-mi era deloc familiar. Nici lui nu-i părea.

- Atât? N-a făcut nimic extraordinar? N-a spus nimic?

- Nu, nimic. Se tot uita la case, intra aici, dincolo, ieșea dintre-una, intra în alta. Doar că Jakub nu arăta ca Jakub cum îl știm noi. Era învelit într-o blană de miel. 

- Blană de miel? – aproape că e zbierat Lukas.

- Da, o blană de miel. Nu știu dacă blana îi crescuse din piele sau pur și simplu era acoperit cu ea. Până la urmă a intrat într-un bar. Arăta exact ca ăsta. A cerut o băutură și s-a așezat la masa din colț. M-am apropiat de el și l-am privit. Avea o figură sfâșietor de tristă. Când a ridicat paharul la gură, am descoperit că în el era sânge. Sau așa mi s-a părut. Era un lichid roșu, vâscos...

- Ești morbid. Zău, ești, ești... Nu știu ce dracu se întâmplă cu voi. 

- Tu nu ai avut nicio viziune de felul ăsta?

Lukas a ezitat o clipă, a părut că scormonește prin memorie, apoi mi-a răspuns cu jumătate de gură.

- Acum că mă întrebi, parcă a fost un gând nedus mai departe. A fost o imagine fugară cu Jakub deschizând o ușă. Eu eram după ușa aceea și când el a deschis-o m-a strivit de perete, așa că am împins ușa înapoi iar Jakub a dispărut. 

Am ridicat din umeri. Eu unul nu i-aș fi trântit ușa în nas, dar așa e Lukas, mai dintr-o bucată. Însă îmi părea tot mai clar că Jakub încearcă să ne spună ceva. O clipă m-am gândit că e mort și ne vorbește din lumea de dincolo. Dar am alungat gândul fără să am vreo certitudine pro sau contra acestei ipoteze. 

A urmat o altă tăcere lungă.

- Nu vine. Așa cum ai spus. Încep să mă îngrijorez. Am crezut că ai luat-o razna, dar îmi pare tot mai mult că ceea ce se întâmplă e real – mi-a spus Lukas alarmat. 

- Mie dimpotrivă – i-am răspuns sec, fără să pot argumenta o asemenea simțire. 

Am sorbit amândoi câte o gură de cafea și am continuat să ne privim lung în tăcere. Ochii lui Lukas se roteau în orbite ca farurile unei mașini făcând drifturi într-o parcare goală. Știam ce face, deschidea și închidea cu insistență o ușă. O smulgea furios, mai-mai s-o smulgă din balamale, scotea capul prin cadrul rămas gol cercetând în stânga și-n dreapta, apoi furios că n-a găsit ceea ce caută o trântea înapoi. Jakub plecase. Terminase băutura roșie și vâscoasă, ieșise din bar, cotise la dreapta și se făcuse nevăzut.   

Abia după câteva clipe, privind în gol masa cu cele trei cești de cafea aburindă, mi-am dat seama de grozăvie. Am privit atent cafeaua din fața mea. Aburul se strecura încetișor afară din ceașcă, apoi rămânea nehotărât în aerul înțesat de fum de țigară la câteva degete deasupra ceștii, mult prea subțire pentru a încerca să lupte cu fumul, dar destul de hotărât pentru a nu se mai întoarce înapoi. Am luat o gură de cafea. Era fierbinte.

- Ia și tu o gură – i-am spus încântat lui Lukas.

Lukas m-a ascultat. A sorbit atent o gură din cafeaua fierbinte, a așezat apoi cu grijă ceșcuța pe farfurioară și m-a privit în ochi întrebător. 

- E bună! E fierbinte, amară, neagră. Exact cum trebuie să fie o cafea. Ce-i cu ea?

- E fierbinte, amară... – am repetat eu. 

Atunci i-a căzut fisa lui Lukas. A împresurat cu mâinile ceașca de cafea. Era fierbinte, iar aburul continua să se ridice deși trecuse probabil o oră de când ne fusese adusă. Am înghețat amândoi.

- Șiii... ce naiba înseamnă asta? – a bâiguit Lukas.

- Înseamnă că ceea ce ni se întâmplă nu e real. Trăim într-un vis, sau într-un gând. Cineva ne-a adus aici cu un scop anume. 

Lukas m-a privit îngrozit de-a dreptul. 

- Ești sigur de asta? – a murmurat. 

- Nu există decât o soluție pentru a ne lămuri – am replicat eu și am dat să-i ating obrazul, însă Lukas s-a tras înapoi ferindu-l. Palma mea a rămas o vreme în aer, apoi mi-am retras-o și am așezat-o pe masă lângă cealaltă. 

Lukas avea dreptate, nici eu nu eram sigur că voiam să am acea confirmare. Am închis ochii. Nu știu dacă din teamă, sau din dorința de a evada din spațiul acela confuz și a mă refugia într-unul neutru. L-am zărit pe Jakub întorcându-se de la toaletă, dar nu s-a așezat la masa noastră, ci a trecut pe lângă noi ca și cum nu ne-ar fi cunoscut și a ieșit din bar. Un bărbat din mulțime mi s-a părut ca s-a luat după el. Jakub a ieșit în aceeași stradă pe care o văzusem mai devreme. Era o străduță îngustă, pietruită, cu case mici, fără etaj, doar cu o ușă și o fereastră, din lemn și chirpici, dar vopsite în culori vesele, roșu, bleu, verde, mov, galben pai. Jakub s-a uitat insistent în stânga, apoi în dreapta. Și-a aruncat privirea în lungul caselor, ca și cum ar fi căutat una anume fără să pară prea sigur că știe ceea ce caută. A pornit șovăind. A deschis o ușă, apoi alta și alta și alta. Nu era nimeni pe stradă, doar Jakub și bărbatul din spatele său care îl urmarea de la distanță. Cu cât deschidea mai multe uși îndărătul cărora nu găsea ceea ce-și dorea, Jakub părea tot mai dezorientat și mai pierdut. Când pașii celor doi s-au apropiat de capătul străzii și ușile rămase s-au împuținat, Jakub a intrat în panică. A deschis o ultimă ușă, a intrat și n-a mai ieșit. Bărbatul din spatele lui s-a apropiat cu pași mici și a crăpat la rândul său ușa. Abia atunci am observat că bărbatul din urma pașilor lui Jakub eram chiar eu. L-am urmat înăuntru. Era un bar. Pășind printre oameni mi-am dat seama că era chiar localul în care intrasem mai devreme să bem o cafea. Jakub era așezat pe scaun lângă Lukas. M-am așezat și eu. Jakub vorbea cu glas sfârșit despre temerile sale, despre angoase, despre anxietate. Eu și Lukas îl priveam cu respirația tăiată. Trupul lui Jakub nu se mai vedea în semiîntunericul din bar. Îi vedeam doar buzele ca un trup tremurând de lepidopteră, ochii ca două antene și obrajii ca două aripi albe. Cercetându-l cu privirea am constatat că din Jakub nu mai rămăsese decât conturul acela care aducea tot mai mult cu un fluture. Sau poate cu un înger. Când a terminat de vorbit, fără ca vreunul dintre noi să aibă curajul să-l întrerupă, Jakub a luat de pe masă un cuțit, a făcut o crestătură la încheietura mâinii, scurt și ușor, așa cum ai tăia o felie de pâine și a lăsat sângele să curgă în pahar. A ridicat paharul să-l ducă la gură însă atunci am deschis ochii.     

- Acum știu – am țipat înspre Lukas. Acum știu, ai avut dreptate, Jakub are nevoie de noi, dar nu lipsa banilor îl macină, ci însingurarea. Jakub ne-a lăsat să intrăm în sufletul său. Să îi vedem înlăuntrul zbuciumat. Jakub se caută pe sine, își caută locul în lumea asta complicată și nu și-l găsește. Se macină pe sine, așa cum marea își macină malurile de nisip aducându-le înăuntru și devenind tot mai mică. Jakub are nevoie de noi. Are urgentă nevoie de noi.   

Lukas mă privea cu ochii mari cât luna plină. Am întins brusc palma să-i ating obrazul și palma mea a trecut prin obrazul său ca printr-un nor pufos. De data aceasta n-a mai avut timp să mă evite. Sau nu a mai încercat. 

- O, Doamne! – s-a cutremurat Lukas. Și acum ce facem, cum ieșim din povestea asta? 

Bănuiesc că dacă ne strecurăm pe ușa aceea afară, ne întoarcem în lumea reală. 

- Și dacă nu? – a oftat Lukas. 

I-am răspuns tot cu un oftat, fără să am altul mai bun. M-am ridicat de pe scaun, am ocolit un grup de petrecăreți și am deschis ușa. Când am închis-o am citit pe frontispiciu: Grand Cafe Orient, Ovacni trh 19. M-am uitat la Lukas și el mi-a făcut semn din bărbie s-o ștergem. Am luat-o la fugă spre locuința lui Jakub.