De luni. E aşa ca o talangă înfiptă în ceafă de care se tot
lovesc gândurile colţuroase şi grele ca nişte buzdugane cu colţi. Bannng,
bannng, bannng... îmi toacă în ceafă. Unii mi-au zis că-i de la oboseală, alţii
că s-a schimbat vremea şi a crescut presiunea atmosferică, alţii că am răcit
pur şi simplu. Am luat un algocalmin, am crezut că-mi trece. Ei, aş! Nimic.
Luni seară m-am culcat cu durere de cap, marţi m-am trezit tot cu durere de
cap. Am mai luat dimineaţă un paracetamol şi pe la amiază un nurofen. Tot
nimic, îmi simţeam capul ca o căldare în care se zbate un peşte imens, izbind
cu coada şi cu capul în pereţii de tablă. Bang-bannng, bang-bannng... Miercuri
am luat un quarelin şi nişte pastile verzi din plante, mi-a spus o fată care mi
le-a dat că fac adevărate minuni. Tot nimic, peştele o fi fost el mâncător de
alge dar nu i-au placut deloc hapurile cele verzi. Şi nici cele albe nu i-au plăcut,
se zbătea în continuare îngrozitor.
Miercuri noapte n-am mai rezistat de durere. Am coborât din
pat, m-am dus în beci, am găsit o sârmă de unu jumăte, am îndoit-o la vârf şi
am băgat-o prin ureche până în ceafă. Lipite de ceafă grămadă de gânduri negre întinse
precum covoarele ţiganilor proaspăt spălate pe gardurile dărăpănate ale
caselor. Negre gândurile, negre ca cearceafurile de la Copşa Mică. Le-am scărmănat
uşurel şi primul s-a dezlipit destul de uşor. Nu stătuse mult lipit de ceafă cât
să prindă crustă. L-am agăţat şi l-am tras cu sârma afară. Ce să vezi la el?! O
nimicură acolo, subţire, mic şi şifonat ca un şerveţel îmbibat în sosul de
friptură. Da negru şi urât ca un drac ieşit din tăciunile Iadului. L-am aruncat
la coş. Am mai scărmănat cu sârma. Şi următorul a ieşit la fel de uşor. Doar că
n-a ieşit singur, le-a tras după el şi pe celelalte. Au ieşit aşa ca batistele
de mătase ale lui Iosefini, unul după altul, unul după altul. Ziceai că nu se
mai termină. Dacă m-ar fi văzut cineva s-ar fi crucit. "Ce-are ăsta în
cap?!" s-ar fi întrebat cu siguranţă privindu-mă cum stăteam aşa în faţa
oglinzii şi scoteam întruna pe urechea stângă gândurile negre înnodate unul de
altul ca batistele de scamatorii. În cele din urmă s-au terminat. Ultimul s-a
dezlipit cu chiu cu vai dar s-a dezlipit şi ăla după ce am băgat nişte apă caldă
pe urechea cealaltă şi am frecat cu o pensulă mică de pictură. Când m-am uitat în
jos se strânsese până la genunchi un morman de gânduri urâte şi motolite de m-am
îngrozit. Unde naiba le bag?! - m-am întrebat speriat de gândul că trebuie să
se scoale nevastă-mea şi dă cu ochii de gândurile mele. Da au intrat în găleata
de gunoi la fel de uşor cum mi-au ieşit din ţeastă.
Şi ce, credeţi că am rezolvat ceva cu asta?! Deloc! Capul
tot nu mi-a trecut. E adevărat, nu mă mai durea în ceafă ci durerea se mutase
undeva sus în creştet, ca şi cum un balon îmi prinsese creierii şi-i presa de
tavanul tigvei. Am încercat ce-am încercat cu sârma dar n-a mers. Se îndoia
mereu când încercam să apăs. Apoi când presam într-un loc balonul fugea în celălalt,
apăsam iar şi balonul fugea din nou în alt colţ. Am coborât încă o dată în
beci, am scormonit prin geanta cu scule şi am găsit o şurubelniţă în cruce subţire
şi lungă. Cu asta mi-am făcut treaba. Am pipăit uşor şi mi-am dat seama că era
ca o pungă de puroi chiar în creştet sub păr. Mă şi întrebam cum de mai creşte
cu atâta mizerie sub el. Am înţepat-o uşor şi imediat a început să-mi curgă
toată mizeria pe nări în afară. Numai cuvinte murdare, pocite, strâmbe, răsucite,
ascuţite, ruginite. Îngrozitor, ce mai... Parcă o şi aud pe doamna Golke de la
trei "auzi dumneata domnule ce mi-a zis Georgeasca când am întrebat-o de
unde are bani şi de bucătărie nouă şi de canapea şi de termopane şi de
bicicleta lu fiusu, că cică au şi ei o brumă de bunăstare; auzi domnule, brumă
de bunăstare pe sărăcia asta; da le-a făcut-o Dumnezeu, le-a scos bunăstarea pe
nas" a concluzionat doamna Golke făcând cu ochii către apartamentul
Georgeascăi ars până la temelii din cauza unei butelii defecte. La Georgeasca mă
tot gândeam şi eu, cum i-o fi ieşit bunăstarea pe nas când a dat cu ochii de
apartamentul în flăcări, când mă uitam în oglindă şi vedeam şiroiul ăla maroniu
şi urât mirositor de cuvinte putrezite curgându-mi din nări în chiuvetă. În
cinci minute s-a dus tot. M-am spălat şi eram ca nou. Doar ţeasta nu era. Era
tot aia veche doar că durerea se mutase dinspre creştet înspre frunte. Acum
parcă o bucată de metal mi se înfipsese în cap. Mă simţeam ca un inorog cu cornul
de fier înfipt pe dinăuntru lucind semeţ în amurgul interior. Habar n-aveam ce
mai poate fi în realitate. A trebuit să iau o lanternă să verific căci nici cu
sârma şi nici cu şurubelniţa n-am făcut nimic. Am căscat gura larg şi privind în
oglindă mi-am studiat fruntea prin înlăuntru. N-aş fi crezut una ca asta, dar
toată fruntea era înţesată de ţipete scuţite înfipte ca acele cu bold în pernuţa
de croitorie. Unul lângă altul, unul lângă altul erau acele înfipte. Întai m-am
speriat de moarte, am crezut că mi s-a fisurat craniul de la cât s-a zbătut peştele
ăla imens. Am zis c-o fi dat cu coada mai tare înspre frunte şi a început să crape cum crapă pământul de atâta neploaie. Da
nu era de acolo, de la ţipete era. Noroc că aveam o pensetă de chirurgie de la
soacră-mea, lungă, să ţii maţele când bagă doctorul bisturiul să nu taie
aiurea. Am băgat-o uşurel pe lângă lanternă, le-am apucat unul câte unul şi le-am
scos. Ale naibii, se simţeau bine în ţeasta mea. Cum le scoteam cum se făceau
prăfoase şi se risipeau printre degete ca şi când ar fi fost ruginite şi doar
faptul că stăteau ca soldaţii, unul lipit de celălalt, le mai ţinea întregi.
Cu asta mi-a trecut de tot. M-am eliberat. Adevărul este că
de la început fusesem convinscă nu se poate rezolva cu hapuri, că prea apăruse durerea de
cap aşa cum apare făina dinînvârtiri de piatră de moară. Da nici nu-mi imaginasem c-o
s-ajung unde-am ajuns...
