Matías Osvaldo Vergara provenea dintr-o familie modestă. Tatăl său era cizmar, iar maică-sa se ținea d-ale casei, una mică și veche, care auzise și tropotul cizmelor soldaților lui Pinochet și zbaterea flamurilor marxiștilor lui Allende, rezistând de asemenea tumultoșilor ani ’20 și ’30 care zgâlțâiseră serios societatea.
Bătrânul Vergara trăise multe de-a lungul anilor, iar viața sa se supunea cu îndârjire unui singur țel, ridicarea educației fiului său la un nivel cât mai înalt. Știa că numai studiile puteau să scoată un Vergara din sărăcia în care se zbătea tot clanul ca o mână de trucha în apa mâloasă și îngustă a ligheanului. Așa că fiecare pantof, fiecare cizmă, fiecare bocanc reparat își lăsa obolul în cutia din sertarul mesei de lucru a micului atelier plin de încălțări sfâșiate, înainte de a pleca fericit spre proprietarul său.
Mesele familiei Vergara fuseseră întotdeauna frugale, mobilele învechite, iar hainele demodate și cârpite îndelung, astfel încât frecvent peticele erau peticite și adesea pânza dintâi dispărea înapoia fâșiilor adăugate din haine mai vechi, care se strângeau una în alta ca pisoii zgribuliți. Rar câte un obiect nou intra pe ușa casei, caz în care se oprea în prag neîndrăznind să intre, uluit de vârsta celorlalte surate, unele dintre ele supraviețuind timpului de pe vreme binecuvântatului Arturo Fortunato Alessandri Palma și a marii crize din ’29 și putându-se așeza fără jenă printre exponatele de la Museo Historico Nacional din Santiago.
Matías Osvaldo Vergara a copilărit în Diego de Almagro numit astfel după numele vestitului conchistador spaniol venit să subjuge coroanei spaniole coasta de vest a Americii de Sud. Localitatea se balansa în vântul uscat între un orășel încercând să răzbată la lumină, ca un mugure prin pătura groasă de frunze uscate și un sat uitat de lume, dormitând sub mormane de praf. Când Matías s-a născut, Almagro n-avea mai mult de patru mii de suflete, iar vântul uscat purta peste ulițe sărăcie și teamă. A fost un copil ascultător și isteț, îndemnat la învățătură atât de blândețea și harul părintelui Hurtado, cât și de palma grea a bătrânului Vergara. „Să-l trimiți la școală mai departe. Să nu-l lași să se piardă printre pietrele strepezite din Almagro” i-a spus părintele Hurtado tatălui, iar acesta s-a umflat în pene ca un cocoș, căci era primul semn că planul vieții sale începuse perfect. Așa că bătrânul Vergara și-a trimis fiul la liceul din Copiapó și pentru că rezultatele de la liceu au fost la fel de bune ca și cele din școală, tânărul a mers mai departe la facultate în Valparaíso. Taică-su l-ar fi trimis desigur la Santiago, dar costurile, atât pentru studiu cât și pentru locuit, ar fi fost copleșitoare în capitală, cu toate economiile pe care le făcuse și care aproape umpluseră micul sertar al mesei de lucru din atelierul său de cizmărie, așa că a preferat Pontificia Universidad Católica de Valparaíso, Facultad de Ingenieria. Matías n-a avut niciun cuvânt de spus, ci le-a ascultat cu sfințenie pe cele ale părintelui său care în prima zi de școală din viața sa, îl luase de mână, îl scuturase bine ca să-i capteze atenția și îi spusese pe un ton aspru privindu-l prin ochi fix în fundul sufletului: „Fiule, tu n-ai să ajungi niciodată cizmar, tu ai să devii inginer de case și ai să-ți faci una a ta de zece ori mai mare decât cea în care ai copilărit. Așa să știi! Și să mai știi că n-am să mă opresc să te susțin și nici n-am să mă las dus din lumea asta până când n-am să văd casa făcută de mâinile tale”. Băiatul n-a înțeles prea bine atunci ce înseamnă „n-am să mă opresc să te susțin”, dar a aflat-o mai târziu și n-a încetat vreodată să-i mulțumească, iar cuvintele bătrânului aveau să se graveze pe interiorul frunții sale înalte pentru toată viața.
Dacă sărăcăciosul Copiapó nu l-a impresionat deloc, fiind un oraș de provincie la fel de prăfuit și de cenușiu ca Almagro și nu cu mult mai mare, Valparaíso l-a lăsat cu gura căscată. Se simțea de parcă ar fi căzut din carul cu boi în care-l mai urca bunică-su când era copil, s-ar fi rostogolit într-o râpă adâncă și acolo ar fi descoperit o altă lume, una ascunsă privirilor, strălucitoare ca pielea de rodie și efervescentă ca boasca fierbând. I-a trebuit mult să înțeleagă că aceea era lumea reală, acolo unde se clădeau vise și construcții din beton, unde oamenii învârteau banii și banii învârteau oamenii, unde viața clocotea, iar viitorul căpăta muguri, care pocneau, se desfăceau și deveneau azi. Primul lui gând, când a ajuns la Valparaíso, a fost să învețe să umble pe stradă, astfel încât să nu fie lovit de vreo altă persoană, sau, Doamne ferește, de vreo mașină. Pe străzi era un asemenea ghem de oameni și de vehicule, încât a crezut că niciodată nu va avea timp să-l descâlcească pentru a-și face loc. Dar cu timpul s-a obișnuit. Și cu aglomerația orașului, și cu gălăgia, și cu nenumăratele magazine pline de mărfurile cele mai diverse, venite din toată lumea și cu banii alergând dintr-un capăt în altul al orașului ca șoarecii prin casa copilăriei.
Deși Diego de Almagro era la numai zece ore depărtare de Valparaíso pe șosea și cam la aceeași distanță de Santiago, localitatea unde se născuse îi părea acum la capătul lumii, i se arăta ca o grotă întunecată în care trăiau lilieci adormiți și leneși, care își scuturau aripile din când în când fără grabă, făcând un drum încolo și unul încoace, pentru a se agăța apoi din nou cu capul în jos, obosiți, pe vreuna dintre stalactite.
Matías nu era un tip deosebit de isteț, era extrem de timid și introvertit, găsindu-și cu greu cuvintele în fața străinilor, dar era muncitor și îndârjit. Avea ceva din încăpățânarea indienilor atacameños, al căror sânge curgea fără îndoială și prin venele sale cum curgea prin venele tuturor locuitorilor din Almagro. În mare parte din timp, când nu avea cursuri, studia, acasă sau în sălile de lectură ale universității. Iar când nu studia, colinda orașul. Apuca la întâmplare una dintre străzile înguste pe care o petrecea cu pas molcom, cercetând avid numeroasele clădiri în stil colonial, construcții simple și solide, dar cu o bogată ornamentație baroc, copacii înalți, multiplele neamuri de cactuși, florile, iarba, pietrele. Prefera să urce încet dealul în loc să ia unul din vechile ascensor-ascensores, din care orașul oferea o priveliște spectaculoasă, dar care nu-i permitea să cerceteze detaliile și să se umple de bogăția de culoare și de frumusețea care se ivea de sub fiece frunză întoarsă sau care răsărea dintre pietre.
Matías a terminat facultatea cu note bune, fără să fie printre primii, dar și departe de capătul de jos al listei și s-a angajat imediat la una dintre firmele de construcții care împânziseră orașul și la care a lucrat nu mai puțin de douăzeci și nouă de ani neîntrerupți. L-a convins pe taică-su că n-are de ce să-și construiască o casă cu mâinile lui așa cum visase el, dar l-a asigurat că deja participase mai mult sau mai puțin la construirea câtorva zeci și că era mult mai bine pentru el să-și cumpere un apartament cochet și luminos cu vedere la port, nu departe de piața Sotomayor, pe care ai lui îl vizitară în săptămâna imediat următoare cumpărării. Bătrânul Vergara a plâns. A luat mâinile fiului său, le-a strâns între palmele sale crăpate și aspre, le-a apăsat tare și fără să spună vreun cuvânt a lăsat lacrimile să-i curgă pe obraji, cum norii cenușii lasă picăturile de ploaie să se aștearnă pe fața pământului. Matías nu-si văzuse tatăl plângând niciodată, îi văzuse mândria lăcrimând, îi văzuse neputința lăcrimând, dar niciodată ochii. Așa că privirea bătrânului său tată clătinându-se în șuvoiul de cristal l-au emoționat tare și n-a știu ce să facă altceva decât să-și îmbrățișeze părintele strâns și sa-l sărute pe creștet.
Emoția împlinirii visului de-o viață și descătușarea ce-i ținuse închisă bucuria trăirii, fusese deja prea mult pentru sufletul plăpând care avea să se stingă fericit trei săptămâni mai târziu, pentru ca femeia lui, care nu-i putuse suporta plecarea furișată, să se stingă și ea după numai jumătate de an.
Matías i-a îngropat pe amândoi, apoi și-a văzut mai departe de viață, rupând de-acum orice legătură cu peștera în care trăiau lilieci adormiți. A muncit și a admirat orașul și împrejurimile lui minunate. Aici a văzut prima oară marea și a fost fermecat de albastrul ei și de nemărginirea sa, portul fiind locul unde îi plăcea să-și petreacă weekendurile printre ambarcațiuni si pescăruși, printre pescarii săraci care își adunau viața din mare și bărcile de agrement ce o risipeau înapoi peste valuri, printre veliere cu catarge înalte și bărcuțe cărunte ce te-ai fi așteptat să-și dea duhul la prima ieșire în larg. Locul acesta plin de oameni simpli și frumoși, cu dealuri și cu mare, cu copaci și cu flori, cu nisip, cu stânci, cu pescăruși și cu rodii. Îi părea Raiul pe Pământ și era convins că nu există ceva mai frumos în lume, mulțumind cerului și tatălui său pentru că-i scoseseră în cale un asemenea loc.
La căsătorie Matías nu s-a gândit niciodată. Aproprierea femeilor îl îngrozea și-l transforma într-o bucată de piatră care nu respira, nu clipea, nu scotea niciun sunet și nu făcea nicio mișcare. Încercase odată, în Copiapó, să intre în vorbă cu o fată pe care o urmărise luni de zile, în clase, pe străzi, printre cercevelele ferestrelor, printre frunzele copacilor, până într-o după amiază fierbinte când ea l-a descoperit îndărătul trunchiului unui chiparos bătrân și l-a confruntat zâmbind galeș. Atunci el s-a blocat ca într-un șoc anafilactic, n-a mai putut să respire, și-a simțit pieptul greu, dureros, ochii au început să-i lăcrimeze, și-o mâncărime nesuferită i-a cuprins gâtul. A încercat să deschidă gura, dar și-a simțit traheea blocată, ca și cum un cocoloș de vorbe s-ar fi înțepenit acolo, neputând nici să scoată vreun cuvânt, dar nici să tragă aer în piept. Fata l-a privit cu milă, prietenele ei au râs, iar el a fugit ca un guanacos dând de urmele pumei. De atunci și-a jurat că n-are să mai încerce vreodată să urmărească cu privirea vreo fată, cu atât mai puțin să încerce s-o cucerească.
Viața lui Matías s-a schimbat însă când a împlinit cincizeci de ani. A fost doar o întâmplare asocierea cifrei rotunde a anilor săi cu deschiderea filialei din New York a firmei la care lucra. Fiindcă era nevoie de oameni muncitori și acolo și pentru că el nu avea o familie care să-l țină legat de Valparaíso, șefii săi au decis să-l trimită la New York, împreună cu alți cinci colegi, pentru a pune bazele noii filiale.
Încă din avion Matías a fost complet bulversat. Nu zburase niciodată și timp de jumătate de oră, cât motoarele avionului au huruit din greu căznindu-se să ridice pasărea de fier deasupra norilor, el a rămas cu mâinile înfipte în brațele scaunului și cu respirația înțepenită. Abia când zgomotul s-a mai liniștit și avionul a încetat să se mai balanseze și s-a culcat lin peste nori ca un cufundar peste apă, bărbatul și-a desprins degetele de pe brațele de plastic în care unghiile sale lăsaseră văgăuni adânci și a început să respire ușor. Și deși decolarea îl speriase grozav, iar aterizarea avea să-l sperie și mai tare, zborul i-a plăcut. Era asemeni alunecării bărcii pe apă, aceeași simțire, aceeași nemărginire a albastrului, doar că din cer Pământul îi părea acum mult mai mare. Era prima descoperire legată de dimensiunea Pământului dintr-o serie de multe altele ce aveau să-i urmeze și care aveau să-l schimbe complet.
În New York a stat închis în casă trei zile speriat de vuietul străzilor, de metroul ca un șarpe de fier, de zgârie norii pe care nu-i putea cuprinde cu privirea, de oglinzile pereților de sticlă ce reflectau mulțimea, amețindu-l mai mult decât mișcarea oamenilor înșiși. Chiar și înfățișarea locuitorilor orașului îl speria. Nu arătau deloc ca cei pe care îi cunoscuse în Valparaíso, sau în Copiapó, sau în Almagro, mici și îndesați, cu tenul stacojiu, cu pielea plină de urmele muncii grele și ale luptei cu animalele sau cu semenii, îmbâcsiți tot timpul de praf și arși de soare, mirosind a sudoare și a pisco. Oamenii de aici erau înalți și supli, aveau pielea strălucitoare și tenul delicat, miroseau ca florile câmpului și erau îmbrăcați ca niște zei. De câteva ori își ridicase privirea și asupra femeilor și se speriase grozav de hainele care abia le îmbrăcau trupul, de zâmbetele largi, de parcă Fiestas Patrias ar fi avut loc în fiece zi și de picioarele lor lungi, mai lungi decât ai oricăror alte vietăți văzute vreodată pe pământ, incluzând aici și Zoologico Valparaíso. Abia când bunul său prieten Luis Huldobro s-a îndurat să-l scoată din casă la braț și să-l țină lipit de el de-a lungul trotuarelor pe care le-au străbătut, frica lui Matías vizavi de monstrul cu nume nou a început să se stingă ușor. Dar nu și uluiala. După câteva zile de hoinărit prin oraș a avut altă colosală surpriză, căci New York nu era orașul unui singur popor. Desigur, cei mai mulți era oamenii albi, înalți și bine făcuți, cu tenul frumos și limba aceea atât de melodioasă care îi mângâia urechile. Dar peste tot puteai vedea oameni cu tenul diferit, cu fizicul diferit, vorbind limbi de care nu auzise vreodată, hispanici, africani, chinezi, arabi, indieni și multe alte nații. A fost prima dată când Matías a constat surprins că lumea este mult, mult mai mare decât credea și că nu s-a născut în locul potrivit și la momentul potrivit. Nașterea sa în peștera din Almagro fusese o imensă greșeală, o încurcătură nefericită care-l privase de viața adevărată și-i întinsese ca unui cerșetor un simulacru de trecere, o copie prost meșteșugită, ridicată din materiale de cea mai proastă calitate și fără niciun pic de fantezie.
N-a apucat însă să se gândească prea mult la asta, căci a fost prins în vârtejul activităților din firmă. Petrecea multe ore la sediu, iar când se întorcea acasă prefera să se refugieze în cărți în loc să iasă pe străzi. Și-n plus descoperise televiziunea și filmele, care-l țineau captiv în fotoliu, cu mâinile lipite de cutia de popcorn. A trebuit ca Luis Huldobro să-l ia sub aripa sa, să-l scoată cu forța din casă și să-l ducă să vadă frumusețile orașului pentru ca Matías să-și mai vină în fire. Central Park, Times Square, Brooklyn Bridge, Rockefeller Center, Grand Central Terminal erau doar câteva dintre locurile pe care le vizitase și îi plăcuseră grozav, rămânând cu ochii pierduți pe ziduri ca un copil pe vitrina cu prăjituri. De altfel, după ce Luis îi dăduse drumul să zboare, Matías avea să se mai întoarcă de nenumărate ori în locurile acelea și apoi în altele descoperite singur și avea să petreacă ceasuri întregi admirându-le, dându-le târcoale, șezând pe treptele din apropiere sau doar studiindu-i pe oamenii care treceau pe acolo. Nu avea să vadă numai fața frumoasă a orașului, fiind prins nu o dată între împușcăturile gangsterilor, fiind alergat de larma sirenelor de poliție, urmărit de narcomani uscați, gata să se prăbușească ca florile de luma apiculata la capătul vieții, speriat de săracii dormind pe ambalajele de frigider în gangurile dintre blocurile arătoase, sau agățat de prostituatele oferindu-se aproape goale în lumina plină a zilei.
Treburile firmei mergeau foarte bine și fiindcă Matías era omul cu cea mai mare experiență, șefii l-au trimis pe el să dezvolte relațiile cu restul lumii. Așa a ajuns să vadă Milano, Londra, Parisul, Barcelona, Frankfurtul. N-ar fi acceptat să plece dacă șefii n-ar fi fost de acord să-i permită lui Luis Huldobro să-l însoțească. Ei ar fi vrut să-l trimită alături de Francisca Hernández, o tânără din noul val, deșteaptă, îndrăzneață, capabilă să se adapteze rapid oricărei situații neprevăzute și să se muleze ușor pe stilul de lucru al interlocutorului, dar el nici nu a vrut să audă, Luis Huldobro, sau n-avea să plece niciunde. Șederile lor erau mai scurte sau mai lungi depinzând de ceea ce trebuia rezolvat și de eficiența discuțiilor, dar ele nu se întinseseră niciodată mai mult de două săptămâni, ceea ce le făceau surprinzător de plăcute.
Și-apoi la Lucerna s-a întâmplat declicul. I-a spus șoferului de taxi să-l lase lângă Kappelbriicke, podul de lemn de o frumusețe ce-ți tăia respirația, reflectându-se în râul Reuss ca un bătrân cu plete ninse ce-și caută anii pierduți în apele limpezi. Hotelul nu era foarte departe și Matías a vrut să facă câțiva pași pe jos. Doar că magia orașului l-a cucerit. Nu s-a mai îndreptat spre hotel, ci a pornit pe străzi la pas, cu geamantanul în mână, îmbătat de frumusețea locului. Nu mai auzea nimic, corpul i se adunase tot în inimă, picioarele mergeau singure ca niște catalige de lemn înfipte în șolduri, iar ochii alunecaseră din orbite și alergau peste oraș precum gândacii speriați de lumina aprinsă brusc în bucătărie. Nu crezuse că poate exista atâta splendoare. Și el care fusese tot timpul convins că Valparaíso e Raiul pe Pământ. Și atunci l-a apucat dintr-o dată o furie pe care n-a putut s-o suprime, o furie a cărei sămânță începuse să încolțească încă din avionul care-l ducea la New York și care se cocea în sufletul său cu fiecare ieșire în oraș, întâi în America, apoi în celelalte orașe din lume. S-a așezat cu respirația tăiată pe o bancă și după ce a stat cu coatele pe genunchi și cu bărbia proptită în palme mai bine de o oră, admirând munții din zare cu vârfurile lor pudrate cu zăpadă, a ridicat geamantanul și a azvârlit cu el de pământ. Hainele s-au împrăștiat și lumea s-a oprit privindu-l încruntat. Dar lui puțin i-a păsat, a început să sară peste geamantanul deschis, să azvârle cu picioarele lucrurile care se revărsau printre buzele lui zdrențuite, să țipe ascuțit. A fost nevoie de intervenția șefului cel mare de la Santiago ca să îl scape de închisoare. Luis Huldobro care aterizase cinci ore mai târziu, venind de la Eindhoven s-a mirat că nu-l găsește în hotel, dar a fost imediat informat că domnul Vergara avusese o mică problemă cu autoritățile și putea fi găsit la secția de poliție aflată nu departe.
„De ce?” - l-a întrebat Luis domol dar insistent și la a douăsprezecea repetiție Matías i-a răspuns calm, un calm la care nu se aștepta după ce văzuse fotografiile cu el sărind peste geamantanul strivit și azvârlind hainele de jur împrejur cu piciorul. „Nu înțelegi Luis? Am trăit degeaba cincizeci de ani, am trăit în fundul unei peșteri întunecate. Nu m-am putut bucura de frumusețea lumii, nu am putut gusta din ea, nu am putut să cunosc alți oameni, să interacționez cu ei, să-i ating, să le cercetez înlăuntrurile, viața, gândurile. Am fost un pustnic trăind în singurătate, în umilință și-n supunere”. Luis l-a privit cu ochi mari, mult mai mari decât îi erau de obicei. „Dar asta faci acum, te bucuri de viață, călătorești în toată lumea, vezi oameni, vorbești cu ei. Exact asta faci acum, Matías” l-a contrazis el, sincer mirat. Matías a oftat adânc. Păru că ezita să-i răspundă prietenului său pentru că răspunsul ar fi fost în zadar, dar până la urmă crăpă buzele și îi șopti. „N-ai să înțelegi Luis, pentru că tu ai trăit într-o altă lume. Eu sunt un copil de la țară, care a trăit în sărăcie, nu sunt construit pentru asta. Eu nu am sufletul croit pentru o asemenea viață, n-am ochii cu care să văd frumosul așa cum se arată el, n-am urechile să ascult vuietul lumii ca pe o melodie, n-am buzele care să exprime ceea ce sufletul meu simte. Interiorul meu e tăbăcit de muncă, de sudoare, de praf și de gânduri strivite. Frumusețea lumii nu trece prin cortina asta groasă. Nu sunt făcut pentru lumea asta, Luis, asta e problema. Știu că nu poți să înțelegi. Nu știi cât m-a chinuit sentimentul ăsta de când m-am mutat la New York. Mă strădui, fac tot ce pot, dar nu-mi iese. Capul ăsta nu e în stare să proceseze realitatea, e un cap prost, ca un computer neperformant cu memorie puțină, cu un procesor slab, imposibil de upgradat. Incapacitatea mea de a pătrunde frumusețea lumii și a oamenilor ce-o locuiesc mă omoară”. Luis a oftat la rândul-i. A părut că înțelege.
Acolo, la Lucerna i-a încolțit în minte ideea că doar schimbându-și capul cu unul nou, adaptat vremurilor, ar fi putut recupera tot ceea ce a pierdut în cei cincizeci de ani. Auzise deja cum chirurgia făcuse minuni, se atașau degete, mâini, picioare, se înlocuiau organe. Sigur, nu se pomenise niciodată de înlocuirea capului unei persoane, dar asta n-ar fi trebuit să fie atât de complicat, credea Matías. Așa că a început să caute. N-a găsit însă pe nimeni dispus să-i pună alt cap în locul celui existent. Nimeni nu vorbea încă despre o asemenea posibilitate. Până când a ajuns în China. Acolo a auzit de un tânăr chirurg italian ce avea să devină faimos peste ani sub porecla dr. Frankenstein.
L-a bombardat cu mailuri, cu telefoane, l-a căutat neîncetat la clinică, a reușit să stea de vorbă de câteva ori cu el și până la urmă s-au înțeles. Dr. Frankenstein era departe de a fi pregătit pentru o asemenea operație, iar societatea și mai departe. Problemele morale și etice împiedicau o acțiune de acest fel. Tocmai de aceea dr. Frankenstein se refugiase în China. Acolo morala și etica nu erau printre stâlpii ce susțineau lumea. Prietenia cu Matías, căci după o serie de întâlniri și confesiuni detaliate de ambele părți, ajunseseră să devină prieteni, l-a făcut pe doctor să-și intensifice cercetările și lucrările în laborator și în sala de operații. La drept vorbind dr. Frankenstein era mulțumit, Matías îi picase ca o pleașcă. Nu avea rude apropiate, nimeni n-ar fi plâns după el, nimeni nu l-ar fi căutat dacă operația nu reușea, nimeni n-avea nimic de pierdut dacă dispărea dintr-o dată pentru totdeauna. De aceea i-a și cerut discreție completă. Trebuia doar să-și ducă la capăt cercetarea și să găsească un cap potrivit și operația putea începe. Matías era pregătit trup și suflet. Avusese doar o singură condiție, ca noul cap să fie unul complet integrat în societate, dacă se poate nu mai vechi de treizeci de ani, cu suficientă memorie, căci se aștepta să aibă nevoie de mult, mult spațiu de depozitare a sentimentelor și a simțirilor și cu un procesor rapid și performant, care să nu-i mai lase privirile să se piardă ca gândacii de Colorado printre frunzele de cartof și nici gândurile printre firele de nisip. Noul său creier trebuia să fie brici, să ia decizii rapide și potrivite.
A durat câțiva ani până când dr. Frankenstein a fost capabil să alinieze o echipă de medici pregătiți tehnic și sufletește să pună în practică complexa operație. Apoi au așteptat donatorul. Nu foarte mult. Un camion scăpat de sub control strivise trupul șoferului din mașina pe care o izbise, lăsându-i capul întreg clătinându-se în centura de siguranță. Operația a durat aproape 72 de ore și s-a încheiat cu un neașteptat succes. Totul fusese făcut discret tocmai pentru că speranțele ca operația să reușească erau minuscule. Nimeni, dar absolut nimeni din afara echipei nu fusese pus la curent cu operația ce avusese loc.
Când Matías s-a trezit și-a pipăit gâtul și a constat amuzat și mulțumit că e la locul lui. Apoi a cerut o oglindă și a privit capul cel nou. Era ok, nu-l interesa prea mult partea estetica, cât performanțele lui. Așa că a început imediat să scurme prin interiorul cel nou. Prima căutare a fost chiar motivul pentru care făcuse operația. Știa că avusese un motiv foarte important care de acum trebuia pus în practică, așa că încercă să și-l reamintească. La prima căutare cu noul procesor rezultatul afișat fu însă zero. A mai încercat o dată adăugând câteva cuvinte cheie, însă rezultatul a fost același, zero. Nu-și putea aminti cu niciun chip de ce dorise să aibă un nou cap. A încercat de sute de ori, și-n ziua următoare, și-n cealaltă, și-n cealaltă, până când s-a simțit sfârșit. Atunci ochii lui Matías s-au umplut de lacrimi.
S-au auzit foarte puține lucruri despre primul transplant de cap, făcut de un tânăr chirurg italian într-o clinică din China. Martorii și-au ținut în mare majoritate gura. Un singur doctor a povestit ceva nevesti-sii și informațiile au ajuns să se împrăștie, scăpând în cele din urmă în presă. Însă echipa a negat. Cum pacientul nu era de găsit, vuietul de hârtie s-a înmuiat. Câțiva ziariști insistenți au mers totuși pe fir și au descoperit până la urmă trupul lui Matías. Decedat de mai bine de jumătate de an, la mai puțin de o lună după ce operația se încheiase. Toată suflarea medicală a concis că încercarea fusese o nereușită dezgustătoare. De altfel, toți erau de acord că nici știința și nici societatea nu erau pregătite medical și etic pentru un asemenea act. Nimeni nu știa însă că operația reușise în mod surprinzător, doar că Matías își luase viața îngrozit de gândul că nu va putea afla niciodată motivul pentru care alesese să-și schimbase capul.