Pontonul

Jo n-a visat niciodată. În majoritatea timpului a fost ocupat cu ferma, cu casa, cu viața. În restul timpului a dormit. Dar fără să viseze. De altfel Jo nici nu înțelege de ce unii oameni visează, mai ales dacă au o casă rămasă de la părinți, o fermă care îți oferă tot ce ai nevoie ca să trăiești și un cer senin deasupra capului.

De la o vreme însă, Jo a început să viseze. Visul a fost întâi neclar, dar a putut distinge printre umbrele ce se clătinau un lac și un ponton. În nopțile următoare visul a devenit mult mai clar. De fapt a devenit atât de clar încât Jo s-a temut c-o să încurce la un moment dat visul cu realitatea. În vis Jo coboară printre copaci pe o potecă îngustă, având în spate cabana mică din lemn, iar în față pontonul de la marginea lacului, ținând sub braț două prosoape. Lacul strălucește palid în lumina asfințitului, iar Jo așterne prosoapele pe ponton. Fix atât de lat e pontonul cât să așterni două prosoape unul lângă altul, nici prea aproape, astfel încât celălalt să simtă că-i este tulburată intimitatea, dar nici prea departe, astfel încât să pară că cei doi n-au a face unul cu altul. Jo se întinde pe prosop. Poartă un șort bleumarin și atât. Apa lacului e de-un albastru intens cum n-a mai văzut niciodată. Doar la mal albastrul capătă o tentă verzuie din cauza ierburilor care coboară până în apă. E o liniște de capăt de lume. Nu se aud decât câteva păsări. Și nici păsările nu cântă, ele își șoptesc cuvinte de dragoste, așa crede Jo, căci nu se aud triluri, ci sunete scurte și moi. De fapt Jo e convins că lacul și pădurea care îl înconjoară sunt chiar la capătul lumii, de acolo pământul se curbează brusc și-n jos se cască hăul. Jo nu vrea să vadă cum se cască hăul, el preferă să se întindă și să se lase scăldat de razele soarelui. Dar imediat ce se întinde simte mirosul în nări. De lăcrămioare. Știe sigur că e miros de lăcrămioare pentru că atunci când trăiau ai lui aveau în curte o mulțime de asemenea flori și maică-sa le culegea primăvara pe cele mai frumoase și le punea într-o vază de sticlă pe comodă și toată casa mirosea de-ți venea să adormi și să visezi neîntrerupt. 

Dar Jo n-a visat nimic, nici atunci, nici mai târziu. Doar de curând, Jo nu știe ce l-a apucat că se tot pierde într-un vis cu un lac și-un ponton. Altceva nu visează. Iar visul se desfășoară aidoma de fiecare dată. Începe cu el coborând printre copaci pe poteca ce leagă cabana de pontonul de la marginea lacului și se termină de fiecare dată când, întins pe unul dintre prosoape, simte în nări mirosul de lăcrămioare. Atunci Jo se trezește brusc. E tare dezamăgit că se trezește, fiindcă știe că undeva aproape trebuie să-i fi fost o femeie. Altfel n-ar fi mirosit a lăcrămioare. Într-o pădure de brazi, invadată de ierburi înalte și grase care coboară până la marginea lacului albastru, ba chiar se cufundă în el, nu cresc lăcrămioare. Lui Jo îi e necaz că se trezește înainte ca femeia să-i pună mâna pe umăr, căci știe precis că asta urma să facă femeia absentă din vis, să-i pună mâna pe umăr. Și când ea l-ar fi atins, el s-ar fi întors, mimând surpriza și i-ar fi zâmbit larg. 

Dar Jo se trezește de fiecare dată înainte ca femeia să apuce să-i atingă umărul. Și nu află nicicând cum arată. N-are niciun indiciu, nici măcar o șuviță de păr. Doar parfumul de lăcrămioare. Visul îi umple nopțile iar și iar, fără încetare, atât de limpede și de clar încât Jo se teme că în curând chiar n-are să mai poată deosebi visul de realitate. Așa că se hotărăște să-și strângă tot ce are, aruncă lucrurile în camionetă și pleacă să caute lacul care are un ponton lângă mal. Jo nu socotește orele, zilele, lunile. Jo conduce camioneta către lacul cu ponton, fie că-i soare, fie că plouă, fie că ninge. Doar din când în când oprește să alimenteze și să-și cumpere un sendviș. Și tocmai când credea că n-are să mai găsească niciodată misteriosul ponton, iată-l. E un lac de-un albastru intens, printre copaci se vede cabana din lemn și jos lângă apă e pontonul. Jo smulge de pe scaunul din dreapta cele două prosoape pe care le-a pregătit din vreme și aleargă cu sufletul la gură spre pontonul lat cât să... Dar Jo se oprește brusc. Ăsta nu e locul pe care-l caută. Pontonul e îngust și lemnul e putred. Și are urme de ulei, nu poți întinde peste el un prosop. Darămite două! Și în plus miroase a pește. Nu, clar, ăsta nu e pontonul pe care l-a visat. Jo izbește din picior și talpa îi intră prin scândura putredă. Are lacrimi în ochi, dar se mai poate târî până la bătrâna lui camionetă pentru a urca iar la volan și a apuca drumurile. Își șterge lacrima din colțul ochiului și atunci atinge ceva ce nu fusese înainte acolo. Coboară oglinda și privește îngrijorat ridurile. Apoi o întoarce și pornește la drum. Nu socotește orele, zilele, lunile. Jo conduce camioneta către lacul cu ponton, fie că-i soare, fie că plouă, fie că ninge. Doar din când în când oprește să alimenteze și să-și cumpere un sendviș. 

Într-o sâmbătă un fermier a găsit pe un drum îngust de țară, între lanurile de floarea-soarelui, o camionetă. Politia a confirmat că e camioneta lui Jo, dar Jo nu era nicăieri. L-au căutat cu câinii și cu elicopterele. Au venit voluntari și garda și mașinile cu sirene și megafoane. Dar Jo n-a apărut. Parcă-l mâncase pământul. De unde să știe ei că Jo se întinsese la soare pe pontonul de la marginea lacului, lat fix atât cât să așterni două prosoape unul lângă altul, nici prea aproape, dar nici prea departe.