Jurnal de iarnă

Totul a început ca o glumă în iarna lui 2023, cu un viscol apărut din senin la sfârșitul lui noiembrie. Au urmat câteva săptămâni de acalmie, apoi a venit prăpădul. Trei luni de iarnă cu un de ger năprasnic de crăpau pietrele și cu zăpadă cât casa, de intrau și ieșeau bieții oameni în gospodărie pe geamlâcul de la pod. Când cei de la meteo au anunțat că și martie va fi la fel de geros, toată lumea s-a închinat și a strâns din dinți. Dar pentru că prognoza pentru următoarea lună a fost aceeași, oamenii au început să râdă. N-a fost însă de glumă. Aprilie a continuat cu geruri de minus zece de grade și zăpezi viscolite. Când însă în mai lucrurile au stat la fel, iar iunie a început tot cu temperaturi negative în termometre, majoritatea oamenilor au înțeles că încălzirea globală a făcut scurt-circuit.

Primul impuls al fiecăruia a fost să-și umple cămara. Astfel, toată lumea a dat năvală în magazine. Au cumpărat tot ce se găsea, de la mâncare la pături, calorifere, haine de blană, votcă, icre negre, cafetiere, cărbuni de grătar, lumânări. Într-o săptămână supermarketurile erau lucii. Iar depozitele la fel. În nici o lună au început revoltele, apoi grevele generale care s-au ținut lanț. În țară, oamenii au scotocit prin traistele cu sloganuri și au asamblat un îndelung uzitat și de-acum chiar uzat “Vrem căldură, vrem mâncare și parale-n buzunare”. În Statele Unite șoferii care trebuiau să încarce marfa pentru a fi distribuită în marile orașe, au spart rezerva federală de alimente. Și-au chemat toate rudele și au cărat tot ce se putea lua, care cu camionul, care cu mașina personală, care cu căruciorul de butelii. Armata a sosit prea târziu, când depozitele erau complet goale. A doua zi soldații au început să tragă în jefuitori fără somație. Dar jefuitori suntem toți de acum. În noiembrie deja stocurile de gaze, păcură și alte materiale combustibile se epuizaseră la nivel mondial. Iar de aici a venit cu adevărat sfârșitul. 

A început lumea să moară pe capete. Cei mai tâmpiți au fost ăia care și-au pus pe foc cercevelele de la geamuri. Neam ferestre, neam adăpost. Au murit înghețați în trei zile. Noi ăștia de la BI3 n-am stricat nimic, nici ferestre și nici uși, nici în apartamente și nici în casa scărilor, ba am mai pus și niște țoale vechi să nu intre frigul printre crăpături. E ca un buncăr blocul nostru. E adevărat că ar fi fost o prostie să pui termopanele pe foc, n-ar fi ieșit decât o glugă de căldură și o grămadă de fum.

Nu mai e nimic de mâncare. O vreme am prins ciori, pești, am adunat melci și scoici, am mâncat iarba și plantele care au supraviețuit iernii. Ultimele au fost niște begonii și niște kalanchoe de-ale nevesti-mii dosite după canapea, cică s-avem și noi o floare când s-o împrimăvăra. Da, da, la paștele cailor. Au fost grozav de gustoase. Când s-au terminat și astea, am început să scărmănăm prin pământul înghețat după sămânță din anii trecuți. Era plin parcul de oameni care scurmau prin gheață cu cuțitele. Ca să ne încălzim am pus pe foc tot ce se putea găsi prin case. Stăm toți într-o singură cameră și focul se face în mijlocul ei. Întâi am ars parchetul, apoi mobila, tablourile, cărțile. Astea sunt cele mai bune pentru că se pot arde volum cu volum si poți regla căldura. Shakespeare a ars cel mai bine, e consistent. Și Eliade a mers bine. Nu știu de ce, dar filozofii au ars cel mai prost. N-a mers nici Cioran, nici Noica, nici Liiceanu. Nici un pic de căldură.

Facem focul din ce în ce mai rar din lipsă de materiale. Aseară însă am făcut din nou focul. Am pornit război cu ăia de la BI1 și i-am dovedit. Le-am luat tot, parchetul, ușile, mobila, cărțile, în fine, tot ce-am mai găsit și noi și se poate pune pe foc. Ne-am făcut provizii pentru încă trei luni. Proștii aveau și o masă de ping-pong nedesfăcută din cartoane. Pe asta o păstrăm pentru sindrofie.

Când nu mai e deloc căldură mai folosim și caloriferul săracului. Nu mai contează care cu care. În situații d-astea de extremă necesitate nu ne mai formalizăm. Căldură să se facă. Și se face. Întâi dăm două, trei ture în jurul blocului să se dezmorțească mușchii și pe urmă la treabă.

Acum trebuie iar să găsim ceva d-ale gurii. Plantonul de la malul mării ne-a dat de veste că apa a adus din nou alge la mal. Sunt d-alea verzi și mici ca purecii. Nu-i nimic, o să le strângem cu cearceafurile și le punem la uscat. Uscate au gust mai bun, nu mai ai senzația aia de mucegai cleios. Și sunt teribil de hrănitoare. O mână de alge pot să-ți țină de foame chiar și câteva zile. Când te gândești că pe vremuri se foloseau la creme împotriva îmbătrânirii pentru cucoane simandicoase. Eh, ce vremuri. Azi te rogi să te mai trezești și mâine viu. 

S-a rezolvat și misterul bărbatului adus de valuri la mal într-un sicriu de gheață. S-a ocupat de el Minodora, cea mai fierbinte dintre doamnele din bloc și surpriză, bărbatul s-a dezghețat. Primele cuvinte pe care le-a scos au fost: “Whisky, give me whisky". După ce a primit șapte pahare din dulăpiorul de urgențe medicale din holul blocului, a început să i se dezlege limba. O ține una și bună că el e de la deszăpezire și-i musai să-și termine treaba, că vine șeful în control. S-a strâns lumea ca la urs, nimeni nu înțelegea nimic și toți ne întrebam cum de-a ajuns străinul, de altfel spălat, să dea cu mătura în România. Până la urmă tot Minodora a rezolvat problema. I-a strâns capul la pieptul ei bogat și se pare că asta i-a adus pe buze o ultimă amintire. “Eu îmi amintesc doar că era pe la începutul lui decembrie și mă întinsesem peste balustradă să dau jos zăpada de pe stâlpii de la Brooklin Bridge. După aia nimic, blank!” a mai spus americanul înainte să se topească de tot.  

Ieri a ieșit cu bătaie în bloc. Guvidu și Pulpăgroasă. Li s-a tras de la un cactus d-ăla mic, de se vând la supermarket în ghivece cât un ibric de-o cafea. Nevasta lu Pulpăgrasă l-a dosit în fața de pernă. O mai desfăcea noaptea și mai sugea din țepi. Da au aflat-o ăialalți că nu l-a pus la bătaie, așa cum am convenit. Am fi făcut ceai pentru toată lumea și-am fi scormonit prin el cu scobitori după viermi, de-am fi putut pune și ceva carne pe masa de seară. 

Acum îl așteptăm pe Pintilie de la scara ailaltă, să iasă să culeagă grâu încolțit. Canci grâu încolțit. De fapt sunt niște paie de suc în care am înfipt noi câțiva muguri făcuți de fiica lu Georgescu dintr-o lumânare, dați cu lac de unghii și înfipți artistic în pai. Sigur i-a văzut, că i-am plantat chiar sub fereastra lui. Când o să iasă să-i culeagă îl hăcuim și-l facem friptură. N-am mai pus în gură carne de doi ani, de când a căzut cioara aia înghețată chiar la noi în balcon. O săptămâna am stat cu ochii pe ea, cum picotea ea așa pe balustradă, nici moartă, da nici vie. N-am vrut să ieșim de frică să n-o dărâme curentu de la deschiderea ușii, să cadă în partea ailaltă și s-o culeagă altcineva. Până la urmă a căzut la noi în balcon. A fost grozavă! Toată lumea zicea să-l mâncăm pe Majearu că e mai gras, dar le-am explicat că e numa grăsime fadă, că ăsta n-a făcut sport în viața lui, că doar am fost colegi de școală, știu ce vorbesc, a stat numai cu curu-n fotoliu și cu ochii în televizor, în schimb Pintilie are și ceva carne pe el, că a fost maistru la rafinărie. Ne ajunge la tot blocul. Și mâncăm și de două ori, jumate facem azi, jumate îngropăm în zăpadă și scoatem săptămâna viitoare. Măcar cu avantajul ăsta ne-am ales și noi de când cu iarna continuă, că nu se mai împute carnea. Păcat că nu mai e. De-o vreme bună nu mai trebuie să ne facem griji nici că ne-o mănâncă lupii. Lupii, da. Au ieșit din păduri și au circulat o vreme prin orașe precum odinioară câinii vagabonzi. Câini nu mai sunt de mult timp. Au fost făcuți friptură toți. Întâi câinii, pe urmă pisicile și la urmă șobolanii. Eu cu friptură de șobolan nu m-am ales, că la noi în bloc erau doar doi, Angi și Gigi, în subsol, unde ținea a lu Agapie șunca la afumat. Îi dresase fiică-sa și-i ținea în loc de hamsteri. Tot blocu a fost de acord să-i jupoaie el și să-i ducă lu nevastă-sa, că-i bolnavă săraca. A răcit. Da, da, nu râdeți. De când cu iarna continuă n-a mai răcit nimeni. Eii, așa cu mucii șiroind suntem toți, că doar e iarnă, da nu cu amigdale umflate, cu strănut, cu febră. Noroc că mai avea niște strepsils și niște fervex. A topit zăpadă într-un ibric și a făcut niște ceai din volumul lui Brumaru “Poezii (carte la borcan)”, păstrat pentru zile negre. Până la pagina 24 le-as pus la fiert, de la 24 încolo le-a folosit să facă focul. Acum, aproape i-a trecut.

Optzeci și cinci eram în bloc când a început iarna, acum suntem douăzeci și trei. Ăi mai tari. Ultimul s-a dus Aurescu. A ieșit pe la miezul nopții, pe furiș, să jumulească niște scoarță de pe paltinul din fața blocului, deși era rândul lui Pandele. Scoarța aia de mai fusese jumulită în vreo trei rânduri, da na. Prostu a murit înghețat pe copac, că nu și-a mai luat și canadiana de frică să nu fâșâie și să-l dea de gol când iese. L-am găsit dimineață lipit de tulpină ca o ciupercă saprofită.

Ei, cam astea sunt noutățile de-aici, de la malul mării. Așa că dacă vedeți că se lungește cu iarna, nu vă lăsați păcăliți, puneți mâna și faceți provizii din vreme: grâu, scoarță de copac, cactuși, begonii și cărți. Shakespeare dacă se poate, Shakespeare la greu. Poate și niște Pintilie de la rafinărie…

(refăcut în decembrie 2023 și publicat pe Cod de Poveste)