luni, 3 mai 2021

pantofii roșii cei noi

ai vrut să îmi arăți pantofii roșii cei noi
ne-am întâlnit la marginea Pământului
unde nisipul se frânge în mare
ai venit desculță, țineai pantofii în mână
i-ai pus pe nisip și te-ai întins lângă mine
mi-ai luat mâna și am tăcut mult
până când cerul s-a umplut de stele
din nisipuri creșteau palme ca niște fluturi uriași
ce ni se așezau pe coapse, pe piept, pe brațe, pe obraji, în păr
ele ne-au ridicat și am început să plutim
ca două zepeline cătând spre lumină
 
pantofii roșii au rămas acolo

luni, 19 aprilie 2021

Treburi de stat

Șeful de cabinet intră în sala de consiliu, merse preț de cinci minute de-a lungul mesei impozante și se opri în fața bărbatului din capul mesei. Acesta ședea adâncit în gânduri, aplecat peste o hârtie ce conținea nu mai mult de cinci rânduri. Așteptă câteva minute pentru ca bărbatul din fața sa să lase jos stiloul, apoi tuși ușor. 
- Domnul prim ministru, mapa!
Bărbatul cu brățară lată de aur la o mâna și ceas Rolex la cealaltă oftă și înșurubă capacul stiloului.
- Ce avem azi?
Umbra de lângă el îi așeză mapa în față, o deschise și apucă hârtiile una câte una așezându-le cu numele în dreptul degetelor de la mâna dreaptă. 
- Ordin al primului ministru privind împerecherea bibilicilor de Dobrogea cu cocoșul Plymouth Rock… - murmură el, urmărind textul cu degetul arătător. La dracu, pentru asta ne trebuie un ordin al primului ministru?
- Da, domnule prim ministru! Pentru că interferă cu legea 239 din 2007, articolul 192 și legea 14 din 1964 în mare parte. 
- O mie nouă sute șaizeci și patruuu… - se miră bărbatul cu Rolex. Ce naiba legi sunt astea?
- 239 e despre bibilici și legea 14 e despre împerechere în general. Știți, Ceaușescu ar fi vrut să crească natalitatea, dar în același timp să elimine avorturile...
- Bine, bine, bine, am înțeles – adăugă scurt primul ministru și desfăcu stiloul cu o mișcare nervoasă, apăsând penița peste actul privind împerecherea bibilicilor de Dobrogea cu cocoșul Plymouth Rock. Next!
Șeful de cabinet ridică foaia și o așeză atent cu fața în jos în dreptul mâinii stângi a primului ministru, acolo unde anina brățara lată de aur. 
- Ordin al primului ministru privind stabilirea relațiilor diplomatice și comerciale între România și Vanuatu. Asta e o stațiune de odihnă sau un trib de indieni? 
- Este un stat insular în estul Australiei, domnule.
- Oh! Și asta nu ține de atribuțiile Președintelui? E vorba de politica externă. Să nu aprindem un foc înainte să avem vreo scânteie. 
- Președintele se ocupă de state care au cel puțin o sută de mii de locuitori. Tot ce e sub o sută de mii rămâne în sarcina dumneavoastră. Intră la sport și activități cultural-artistice. 
- Și ăștia n-au nici măcar o sută de mii?
- La vârf sunt vreo trei sute de mii. Dar depinde de anotimp.
- Depinde de anotimp? 
- Da domnule, vara când australienii au concedii, populația se triplează, iarna scade sub o sută de mii. 
- OK, OK, următoarea…   
Șeful de cabinet ridică hârtia semnată și o așeză cu fața în jos peste cealaltă, în dreptul mâinii stângi a primului ministru.
- Act normativ privind stabilirea culorii gheretelor de la Metrou. Ei hai că asta e culmea. Trebuie să semnez și o tâmpenie ca asta? 
- Da, domnule prim ministru. Știți foarte bine că Ministrul Transporturilor s-a pus rău cu sindicatele care dețineau gheretele și acum le-a demolat pe toate. Se face licitație pentru unele noi.
- Să se facă! De ce trebuie să fiu implicat eu în toată povestea asta?
- Pentru că sindicatele pregătesc o ofertă cu gherete bleu și buline portocalii. 
- Așa, și?!
- Și domnul Gherman, fost coleg de liceu cu ministrul are gherete cumpărate gata din Germania, roșii cu dungi albe, iar domnișoara Năstăsie, fiica secretarei Ministrului de Finanțe, a pregătit deja gherete bej cu cerculețe vernil. 
- Așa și?
- Și licitația trebuie să o câștige domnul…
Aici șeful de cabinet făcu o pauză, se aplecă la urechea primului ministru și șopti un nume. Primul ministru ridică sprâncenele, apoi trase aer în piept și îndreptă instinctiv spatele. 
- Ei bine, și cum rezolvăm treaba asta?
Șeful de cabinet îi arătă din bărbie hârtia care se întindea în fața sa.
- Gherete… comerț… bun simț în comerțul stradal… bla, bla, bla… trebuie să fie vopsite în Illuminating… Ce dracu e Illuminating, o firmă de becuri?
- Nu domnule, e culoarea anului 2021, alături de Ultimate Gray – șopti șeful de cabinet, apoi duse mâna la buzunar și scoase un petec de hârtie galben ca lămâia. 
- Păi ăsta e galben toată ziua. 
- Nu domnule. Illuminating nu este un galben simplu, ci unul luminos și vesel, sclipind cu vivacitate înspre o nuanță călduroasă de galben impregnată cu putere solară – recită omul ca din carte. Numai domnul, și aici șeful de cabinet se aplecă din nou înspre urechea primului ministru, are o asemenea culoare certificată de Pantone, Institutul American pentru Culori și Nuanțe!
- Bine, bine… m-ai înnebunit. Gata, o semnez.  Alta – adaugă primul ministru nervos, apoi imediat replică. Auzi, hai să trecem mai repede prin ele că am de muncă, n-am timp de pierdut cu toate prostiile astea, așa că umbra de lângă el îi întinse cu repeziciune foile de hârtie cu antetul guvernului în dreptul mâinii cu Rolex, pentru a le ridica apoi semnate și a le așeză cu fața în jos în stânga, în dreptul mâinii cu brățară. 
- Cred că am terminat – oftă bărbatul după ce semnă cele patruzeci și cinci de acte, apoi zâmbi înspre șeful de cabinet. Dar acesta își strânsese deja hârtiile și dispăruse. 
Primul ministru dădu din cap mirat. De multă vreme îl ispitise gândul că undeva în sala de consiliu exista o ușă sau o trapă secretă prin care ajutorul său intra și ieșea, așa cum exista în palatele Franței o legătura secretă cu tuneluri înguste și scări spiralate între camera regelui și cea a doamnelor de companie îmbrăcate în parfumuri și danteluri fine. Altfel nu-și imagina cum bărbatul putea apărea și dispărea fără să-l bage de seamă.
Lasă însă gândul sprințar să alunece mai departe fără să-i prindă hățurile și se adânci din nou în treburile de stat, aplecat deasupra hârtiei cu cele cinci rânduri. 
Nu trecu însă foarte mult timp și șeful de cabinet răsări din nou ca din pământ în dreptul scaunului său. De data aceasta ținea însă în mână un telefon celular care suna insistent. 
- Ei, acum ce mai e?
- Doamna, domnule!
Primul ministru pufni. Își așeză însă pe figură mina zâmbitoare și răspunse clipocind.
- Ei, ce faci iubire?! Mă bucur că te-ai bronzat, o să-și stea foarte bine cu rochia aia albă din pânză topită. Înțeleg că ti-ar place să te dau cu cremă pe spate, dar știi că treburile statului mă țin lipit aici de scaunul ăsta – și primul ministru prinse marginea capitonată a scaunului și îl zgâlțâi ostentativ. Sigur, iubire, înțeleg că trebuie să te duci singură. Cumpără-ți un inel cu o pietricică, da sigur, te rog. Nu știu, puiule, când ne vedem, dar pentru august îți pregătesc o surpriză. Ei, nu pot să spun, o să vezi atunci. Te pupi și eu. Vezi să nu te arzi pe năsuc.
Primul ministru ridică ochii în tavan, apoi așeză telefonul în palma întinsă a șefului de cabinet. 
- Auziii… actul ala cu Winnetou l-am semnat?
- Vanuatu! Da domnule! 
- Ia legătura cu primul ministru de acolo și spune-i că vreau să fac o vizită de stat de vreo două săptămâni în august, să punem la cale relațiile bilaterale. Da nu suna azi, așteaptă vreo două zile, chestie de politețe… Și să nu sufli o vorbă la presă.
- Prea bine, domnule.
Și umbra se făcu nevăzută. Reapăru însă după vreo jumătate de oră, aproape în același timp cu țipetele isterice de la ușă. 
- Asta ce mai e? – răcni primul ministru, trântind cu albastrul stiloului în cafeniul stejarului.
- Doamna senator Cizmoacă. Amenință că dacă n-o primiți să discutați problema iei românești sparge ușa cu extinctorul. 
- Acum? Nu știe că am treabă?
- I s-a spus asta, dar insistă.
- Și care e problema iei românești?
- Se descoase la subsuori, domnule.
Primul minisitru încremeni câteva secunde, apoi izbucni.
- Parcă povestea asta cu doamna senator Cizmoacă am mai lămurit-o o dată. Și v-am spus atunci să puneți extinctoarele de pe coridor la o înălțime unde să nu mai poată fi ajunse de nimeni. 
- Le-am pus domnule, dar doamna senator a venit cu extinctorul dumneaei de acasă. 
- Pfuuu… - pufni primul ministru și strânse tare din ochi. Nu avea nicio idee cum să rezolve problema, iar bătăile ritmice în ușă se auzeau tot mai strident. În cele din urmă își spuse că problema fi rezolvată decât clasic, în spiritul democrației autohtone.
- Auzi, spune-i să lase ia românească aici. Asigur-o că vom face o comisie interministerială pentru analizarea problemei și că rezultatele vor fi dezbătute în parlament, iar măsurile identificate vor fi implementate cu maximă prioritate. 
O vreme zbieretele se întețiră, si ele nu mai păreau a fi ale unei femei, ci ale unor bărbați de data aceasta, pentru ca apoi să dispară complet.
- Ei, asta ce-a mai fost? – încercă să clarifice primul ministru.
- Nimic, domnule – se bâlbâi șeful de cabinet. Doamna senator a vrut să dezbrace ia și s-o lase aici chiar acum, dar cei de la Security au oprit-o degrabă și au scos-o pe brațe cu forța.
- Deci se poate – mormăi primul ministru ca pentru sine și se adânci din nou în gânduri deasupra foii de hârtie cu numai cinci rânduri.
Nu trecură nici zece minute și șeful de cabinet apăru din nou, ca și cum nici n-ar fi plecat. Ținea iarăși în mana un telefon celular, de data aceasta altul, mult mai mare, care țipa insistent. 
- Doamnaaa… - spuse el și făcu din cap într-o parte. 
- Da dragă! Sunt ocupat, da. Sigur dragă. Nu știu, pe la zece. Bine, o să iau pâine. Bine, și vreo două căpățâni de usturoi. Desigur, și hârtie igienică. Au, da nu pot, știi bine că e carantină și după 10 nu mai poți să ieși pe stradă. Da lasă că vorbesc cu cineva de pe aici. Poate relaxăm un pic carantina pentru ziua de azi. Și eu. Abia aștept. 
- Auzi, fă-mi legătura la Primăria Capitalei. Și pe urmă lasă-mă! Lasă-mă te rog, că dacă continuăm tot așa nu știu ce-o să fac, o să mă arunc pe fereastră. Aici nu se poate munci, aici e spital de nebuni zău…
Șeful de cabinet nu dispăru de data acesta însă, ci își lungi gâtul spre foaia de hârtie cu numai cinci rânduri.
- Domnule prim ministru, aia e hârtia de demitere a ministruluuui…?
- Da. Și ai face bine să-ți vezi de treabă. Te rog, știi că te apreciez, dar există niște limite. Nu-mi spui tu mie ce să fac și nici nu-mi sugerezi mie soluții. Astea sunt treburi de stat, de asta sunt pus aici de popor, ca să le rezolv.
- Dar domnule…
- Șșșt… nu vreau să ne supărăm, că una două schimb foaia și completez o hârtie ca asta cu numele tău.
- Dar domnule prim ministru, pe ministrul sănătății l-ați demis deja. Acum o săptămână! 
- Serios? Am semnat deja hârtia? 
- Da domnule, a fost publicată în Monitorul Oficial. A ajuns și în presă. 
- Pe bune? Și presa ce zice? 
- Cea plătită de opoziție vă laudă și spune că ați făcut foarte bine și acum mai rămâne doar să-i demiteți și pe restul. Aia plătită de dumneavoastră zice tot că ați făcut foarte bine și că ați dat dovadă de atitudine, de îndrăzneală și de spirit de sacrificiu.   
- Tiii… Și ăsta, ministrul, a plecat deja?
- A plecat domnule!
- Deci nu mă mai intersectez cu el pe aici, pe culoarele guvernului?
- Nu domnule, e dus.
- Tiii… zâmbi primul ministru fericit, apoi făcu ghemotoc hârtia pe care erau înșirate numai cinci rânduri și o aruncă cu un gest de baschetbalist în coșul de gunoi din colțul încăperii. 

Discleimăr: Aceasta este o poveste. Orice asemănare găsiți cu personaje reale e problema dumneavoastră, înseamnă că aveți fantezie!

luni, 12 aprilie 2021

Evadarea

Bărbatul aluneca printre stânci ca un gând de răzbunare printre temeri apăsătoare. Cobora în viteză fără să se uite unde pune piciorul, fără să se sprijine, fără să gândească unde va ajunge următorul pas și apoi celălalt și celălalt, căzând și ridicându-se, izbindu-se, lovindu-se, rostogolindu-se dintr-un abis închis între patru laturi, într-unul care nu avea niciun contur. Noaptea era adâncă, iar norii acoperind rânjetul lunii făceau ca alunecarea bărbatului să treacă complet neobservată. Sus, luminile închisorii rămăseseră suspendate de cer precum stelele în nopțile senine.
Ajuns la malul apei, bărbatul aruncă o privire îngrijorată peste umăr, apoi cătă din priviri făclia. Trupul său și așa subțiat de foame și vlăguit de neputință, sângera din creștet și până în tălpi. Colții ascuțiți ai stâncilor mușcaseră dintr-însul cu hămesirea hienei care simte viața pâlpâind moale în învelișul de carne. Cioturi de oasele albe se dezveleau luminii ce nu se ispitea încă să apară. Și deodată se ivi un licărit de speranță. Acolo unde ar fi trebuit să fie. Un icnet de lumină într-un abis de întuneric. Își ridică picioarele cu ajutorul brațelor și le puse în mișcare unul câte unul. Marginea bărcii se vedea confuz, doar atât, marginea dinspre mal a bărcii. Cu cele câteva scânduri zgândărind nisipul, sfoara și felinarul clătinându-se în vârful ei ascuțit. Atât și nimic mai mult. Alergă spre ea, intră în apă până la coapse, apoi se rostogoli înăuntru, prăbușindu-se pe fundul ei ca un copac doborât în nisip de furtună.
- Vâslește luntrașule! Iute!  
Apa era necuminte, izbind cu putere malurile și cochilia de lemn, dar vâslașul era puternic și obișnuit cu alunecarea pe valuri. Bărbatul mai privi o dată îndărăt apoi oftă luung, foarte lung, ca și cum ar fi fost ultima sa suflare. Vâslașul stinsese felinarul și se adâncea în noapte cu vigoare, așa cum inelul cu diamant scos de pe deget și înlăturat cu mânie se cufundă în adâncuri. O vreme nu se mai auzi nimic altceva decât bătaia ritmică a lopeților lovind apa și aceasta răspunzându-le cu spumegări de furie. Apoi auzi puștile. Întâi câteva, apoi mai multe și mai multe. Întoarse capul peste marginea bărcii și zări luminile multiplicându-se ca într-un foc de artificii, apoi zumzetul înfundat al răcnetelor care răzbăteau din când în când surd peste marginea mâncată de vreme a lemnului. Erau însă departe, foarte departe.
- Vâslește luntrașule! Iute! Trebuie să scăpăm de ei. Trebuie să scăpăm de tot! – repetă el, iar vâslașul îl ascultă, căci continuă să înainteze cu voinicie, barca alunecând pe aripa mării ca un vultur pe aripa cerului.
Luminile deja nu se mai vedeau ca un mănunchi de stele, ci ca o lună ciuntă, ca un mic glob de lumină și acela palid, apoi vocile dispărură complet acoperite de valuri, iar lumina nu se mai zări decât ca o solz de licărire între alți solzi ai șarpelui de apă.  
- Stii incotro mergem, da?!
- Desigur domnule – răspunse vâslașul fără să se oprească câtuși de puțin din vâslit.
Constată surprins că fuseseră primele cuvinte ale vâslașului. Nu îi spusese nici bună seara, nici urcați-vă în barcă, nu îl întrebase încotro merg, nici de ce. Dar totul fusese atât de bine pregătit încât nu mai era nevoie de cuvinte. Îl privi din spate cum vâslește. Era un bărbat ușor gârbovit, învelit cu o pelerină de vânt din pânză groasă, ruptă pe alocuri de atâta purtat, care îl acoperea complet. Nu părea să se opintească, ci părea mai degrabă că mângâie obrazul mării, trecându-și vâslele prin apă ca poetul pana prin călimară.           
- Am scăpat! Mulțumesc omule! – icni bărbatul după o vreme și se ridică cu greu pe una din traversele de lemn ale bărcii. Luna dinapoie era atât de măruntă cât licăritul din privire, iar bărbatul își recăpătă încet încet suflul. Nu voi putea niciodată să-ți mulțumesc îndeajuns pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Știu ca ai fost plătit de prietenii mei de dincolo, dar îți jur că voi încerca să mă revanșez cât va fi cu putință.
- Nu e nevoie domnule, fac doar ceea ce trebuie să fac. Nimic mai mult. Și apoi nici nu am ajuns încă. Mai aveți puțină răbdare.
Bărbatul oftă din nou, dar de data aceasta nu mai era un oftat al suferinței, ci unul al speranței, al liniștii. Știa că va trebui să rămână ascuns pentru multă vreme, că nu va putea să se arate lumii, dar scăpase de durere și asta era tot ce-și dorise.   
- Poți să te odihnești de acum, nu mai e nevoie să tragi așa de vâsle. Nu ne mai ajung. Nu ne mai ajung niciodată. S-a terminat! O să mă odihnesc și eu. Mult o să mă odihnesc! – mai spuse bărbatul și zâmbi. Pe trupul său chinuit de plăgi însângerate zâmbetul se arăta ca un rânjet de fiară.
- Nu e nevoie domnule, fac asta de când mă știu! Eu nu obosesc niciodată.     
Bărbatul închise ochii. Își revăzu viața întreagă. Corsica lui iubită, casa părintească, pe Saveriu, pe Paulu, pe Petru, frații săi, grădina, marea, nisipul fierbinte, apoi Ghjulia zâmbind și răsfirându-și pletele blonde în vânt, apoi războiul și prăpădul ce i-a urmat, cearta cu Ghjaseppu, cuțitul, judecata, închisoarea. Nu voia să șteargă nimic din ce-a fost. Doar de iubit ar fi iubit mai mult, atâta ar fi schimbat dacă ar fi putut.
- Aș fi iubit doar mai mult – îi alunecă printre buze dar vâslașul nu-l auzi.
- Ai auzit vâslașule?
- Nu domnule.
- Nu regret nimic din toată viața asta. Doar că nu am iubit îndeajuns. Asta ar trebui să facem cu toții, să iubim mai mult. Când voi ajunge dincolo asta am de gând să fac. Înțelegi?
- Da domnule! Așa să vă ajute cerul. Nu mai e mult și ajungem.
În mod evident era un om curios luntrașul. Ar fi vrut să îi vadă ochii și chipul, dar nu putea zări nimic din el, noapte era neagră iar luntrașul era acoperit până în creștet. După glas ar fi spus că e un moșneag țâfnos, dar după felul în care mânuia barca părea un bărbat în toată puterea, e adevărat, posac și un pic urâcios.
Nu mai avea răbdare. Drumul nu fusese nici scurt, nici lung, doar fusese. Se ridică în picioare, deasupra vâslașului, încercând să dezlege zările, dar negrul era atât de adânc încât nu zări niciun indiciu. Barca se clătină și atunci auzi zgomotul. Privi mirat pe fundul bărcii și ridică moneda ce părea să-i fi căzut din buzunar. Era un obol. O răsuci și o privi pe amândouă părțile, mai mult pipăind-o cu degetele decât cu privirea. Nu avusese nicio monedă la el, asta știa cu precizie. Și atunci de unde venea? Clar îi căzuse lui, auzise zgomotul metalului lovindu-se de lemnul umed al bărcii. De undeva dintre cârpele care îl înveleau căzuse. Sau din carne. Întinse moneda spre luntraș.
- Am găsit un obol. Nici măcar nu știu dacă e al meu, probabil că este. Dar trebuie să ți-l dau ție. Tu vei știi ce să faci cu el.
- Mulțumesc domnule, oi știi! – răspunse omul sec ca și cum moneda era așteptată și i s-ar fi cuvenit fără tăgadă, apoi arătând cu mâna în zare spre un contur ce părea a fi o intrare de peșteră, mai adaugă neutru.
- Și apoi, am ajuns.
 
 

miercuri, 10 martie 2021

Ce văd prin telescop în blocul de vizavi

Joaca mea cucuvintele s-a mutat temporar pe FicțiuniReale (musai 500 de caractere și temă dată). Groapa cu nisip o pune la bătaie Florin Piersic Jr dar fiecare vine cu lopățelele și găletușa lui.
Ultimul tort făcut (cu scoici și pietricele) arată cam așa:
 
Ce văd prin telescop în blocul de vizavi
Șed cu coatele pe pervaz și mă uit cu binoclul în blocul de vizavi. Ferestre multe și colorate. Oameni care discută, care citesc, care iubesc, care visează, care își văd de viață. Îmi atrage atenția un bărbat așezat cu coatele pe pervaz care privește prin binoclu spre blocul de vizavi. Deschide toate ferestrele, dă la o parte draperiile, aprinde luminile și cercetează cu atenție tot. În fiecare apartament răscolit locuiește câte un bărbat care pune pe masă binoclul și își vede liniștit de viață.