Miu era un băiat mic și îndesat, cu părul tuns întotdeauna cazon și purtând ochelari cu rame subțiri și rotunde, pe care îi ridica din când
în când cu un gest reflex, în sus pe nas, până îi lipea de sprâncene. Era îmbrăcat
întotdeauna sobru dar perfect, nicidecum ca ceilalți copii zburdalnici de vârsta
lui. Hainele lui erau nu neapărat noi, dar niciodată uzate, impecabil de curate
și trase la line. Avea un aer adesea plictisit, părând să spună cu zâmbetul ce-l
purta mai mereu în colțul căzut al buzelor „nu am timp să îmi pierd vremea cu
voi, mărunților, deși îmi păreți simpatici și jucăuși”. Nu știu de ce, dar de
fiecare dată când îl priveam cu ochii mintii pe Miu cel ce avea să fie cândva
peste ani, îl asemănam lui Ion Minulescu, așa cum era văzut el de ochii celor
ce-l înconjurau „un produs al marilor orașe, un boem literar mai mult gras, purtând
o pălărie fină cu streșini largi, care umbrea o față rubicondă, cu ochi
iscoditori, deși miopi, în dosul unor ochelari cu rama groasă, un nas proporționat
și o gură cu buze senzuale, care strângeau la-nchizătoarea lor o havană și
având întotdeauna o cămașă deosebită”.
Miu locuia nu departe de mine, pe strada Turbinei, un cvartal
de case care s-a numit la vremea construcției sale Parcelarea Cornescu, o felie
îngustă și lungă, dar dulce, din ceea ce avea să devină peste ani vestitul cartier
Floreasca și care era flancata de-o parte de nou răsărita Cale cu același nume
si de cealaltă parte de un maidan cu nisip ce avea să fie transformat mai târziu
în Velodromul Dinamo. Despre Parcelarea Cornescu se vorbise mult prin
protipendadă, căci deși locuințele fuseseră construite de Societatea Comunală, înființată
în 1911 anume cu scopul de a îmbunătăți condițiile de locuire ale muncitorilor
bucureșteni, în zona respectivă au fost proiectate de către arhitecții Mohor și
Trăjănescu numai vile superbe, în stil neoromânesc, având încorporate foișoare,
cerdace sau terase elegante, ba chiar și camere pentru servitori, prețurile de vânzare
mergând înspre un milion de lei, sumă exorbitantă pentru tinerii ingineri și funcționari
ai capitalei, nemaivorbind de simplii muncitori, fiind cele mai scumpe case pe
care societatea le proiectase sau construite vreodată.
Casa lui Miu, având parter și un etaj care era parțial înfășurat
în iederă, îți lua ochii prin eleganța construcției, precum și prin frumusețea grădinii
bine întreținute care o înconjura. Era a doua dinspre Comandor Eugen Botez, iar
primul proprietar, din 1927, fusese a fost un anume Tudor Nedeianu, înalt
funcționar la Ministerul Industriei și Comerțului. Tudor Nedeianu era un
afemeiat și un cartofor notoriu, dar, se pare, un profesionist apreciat, căci deși
tânăr, devine în scurt timp un apropiat al ministrului Tancred Constantinescu. Gurile
rele ale epocii spuneau, însă, că banii și faima pe care le căpătase nu se
datorau câtuși de puțin talentelor profesionale, cât mai ales celor amoroase,
lucru aparent cunoscut mai multor soții ale membrilor guvernului, cât și
norocului la cărți, ajutat întotdeauna de mânecile lungi și bine asortate ale
sacoului de mătase gri-bleu. Cu timpul, Tudor Nedeianu nu devine numai un
apropiat al Ministrului Constantinescu, ci și al camarilei vicontelui Kintomo
Mushakoji, fratele scriitorului Saneatsu Mushanokōji, cel care îi prezenta primului
ministru Ion I.C. Brătianu, scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar și
ministru plenipotențiar al Japoniei la București. Astfel,
tânărul și ambițiosul Tudor Nedeianu ajunge prieten la cataramă cu Toshio Kojima, cel care figura în state pe poziția de atașat
comercial al Japoniei la București, dar care era discret urmărit de Securitate,
pentru că în realitate prioritățile sale în Romania păreau să fie legate de
culegerea de informații privind pregătirile de război ale statelor din Balcani.
Tudor Nedeianu avea de altfel să îi facă intrarea lui Toshio Kojima atât în
lumea bună a Bucureștilor, cât și în cea a budoarelor și lupanarelor suspinând deopotrivă
după simțiri răvășite, una din plictis sau răzbunare, cealaltă din spirit
materialist sau de aventură. Blonda Lili Gheorghiadis, Angela Marioţeanu, Mimi
Moft, dar și nume din lumea bună, care nu s-au dezvelit publicului, deși pe la
colțuri erau susurate discret, trecuseră prin patul japonezului avid de carne
albă și fragedă, acesta capitulând complet în fața nurilor voluptoasei Lili
Gheorghiadis, cea care îi manca toți banii câștigați pe meleaguri dâmbovițene,
dar care figura în același timp și pe statul de plată al Securității. La schimb,
Toshio îi facilitează lui Tudor câteva deplasări lungi în Japonia, imediat ce Legația
României de acolo este readusa la viață după câțiva ani de îngheț. De altfel Tudor
Nedeianu se implică activ în punerea pe picioare, alături de ambasadorul Ion
Aurel Vasiliu, pana în 1929 și apoi alături de Gheorghe Stoicescu, a „Societății
Japono-Române”, dar și în organizarea în 1931 a primei expoziții economice românești
în Japonia, la Muzeul Comerțului din Osaka, având aparent mai puțin motive
profesionale, cat mai ales personale pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale în
toate domeniile. Planurile sale sunt date peste cap în vara lui 1935, când află
cu stupoare că blânda și docila doamnă Nedeianu are o relație de amor, care durează
de câțiva ani, chiar cu Toshio Kojima. Nedeianu îi supraveghează discret o
vreme pe cei doi și când se lămurește că zvonurile sunt adevărate, are un acces
de furie și jură să se răzbune. Îi va surprinde pe nefericiții amorezi chiar în
casa din Parcelarea Cornescu, pretextând că pleacă pentru câteva săptămâni cu
treburi în Italia, în fapt rămânând la Grand Hotel în București și urmărindu-le
atent toate mișcările, pentru a intra peste ei tocmai când flacăra ce-i
cuprinsese ajunsese până-n tavanul dormitorului. Tudor Nedeianu îl ucide pe Toshio
Kojima cu cincisprezece lovituri de cuțit, se spune, obligând-o pe naiva-i soție
să-si sărute amantul sfârtecat, chiar înainte ca acesta să își dea ultima
suflare.
Deși a făcut mare vâlvă în vreme, cazul a fost, se pare, mușamalizat
de autorități, în special datorită cunoștințelor pe care Tudor Nedeianu le avea
despre mai mulți membri ai guvernului, mai ales despre aplecările pofticioase
ale șefului de cabinet al Ministrului de Interne înspre cocotele masculine. Tudor
Nedeianu își pierde totuși slujba și face câțiva ani de închisoare pe motive
scornite, ieșind în 1939, numai bine pentru a fi înrolat în armată și moare trei
ani mai târziu în bătălia de la Cotul Donului, în timp ce doamna Nedeianu îi supraviețuiește
într-un ospiciu de nebuni încă paisprezece ani.
Casa din Parcelarea Cornescu primește un nou proprietar în
1943, proprietar care o renovează și rade din temelii camera în care a avut loc
crima, pentru a construi o alta mai luminoasă și lipsită de tenebre. Familia Paraschivescu
nu locuiește în noua proprietate decât trei ani, după care dispare fără nicio
urmă, proprietatea trecând în folosul statului. Deși majoritatea caselor din
zonă sunt rechiziționate începând cu 1940, vila Nedeianu scapă totuși pentru o
vreme și proprietar devine un alt înalt funcționar al statului, Costică Inculeț,
care, găsind urme de sânge într-una din celelalte camere de la etaj, o dărâmă,
pentru a o reconstrui. Dar după numai un an Costică Inculeț este găsit înjunghiat
în propria casa, pare-se de un hoț niciodată descoperit și fratele său o vinde
până la urmă pictorului Artur Mârzescu. Și acest nou proprietar dorește o
renovare a casei care va fi însă ultima majoră, căci vila va fi în cele din urmă
naționalizată în 1956, după ce Mârzescu moare într-un stupid accident domestic,
prin ea trecând timp de treizeci și patru de ani zeci de familii, cele mai multe
având o singură cameră la dispoziție și modificând-o după nevoi personale. Asta
până în vara lui ’71,
când tatăl lui Miu o va cumpăra de la statul român.
Cu Miu mă împrietenisem pentru că, locuind în aceeași zonă
și fiind unul într-a doua și celălalt într-a treia, veneam pe același drum de
la școală, el pe o parte a sa, eu pe cealaltă. La un moment dat el a trecut pe
partea mea și am continuat să mergem așa, unul lângă altul, fără să ne spunem
nimic, până într-o zi, când Miu s-a apropiat de mine, mi-a arătat pumnul închis
și mi-a vorbit.
- Eu sunt un negustor de diamante! Le aduc din Insulele
Halamare, unde trăiesc cei mai fioroși războinici din lume, din mina Alabuma, care
e adââânc coborâtă în miezul Pământului, atât de adânc încât toți oamenii care
muncesc acolo trebuie să poarte aparate de respirat, pentru că altfel nu ar
avea aer să respire. Și pe fundul minei cresc diamantinele, niște plante așa, ca
cercelușul pe care îl are tovarășa învățătoare pe catedră, doar că, în loc de
flori are diamante în vârful ramurilor. Oamenii
nu le-ar putea culege dacă nu ar avea forfecuțe cu lame de caladastru, cea mai tare
piatră din Univers, cu care pot fi tăiate și codițele de diamantine, căci altfel
sunt atât de tari încât nu le-ar putea desprinde de la locul lor nici ferăstrăul,
nici pickamerul și nici măcar dinamita. Apoi florile trebuie puse la uscat trei
zile la rând sub Soare și sub Luna, fără pic de nor, ca să se usuce și să le
cadă toate petalele și să rămână doar miezul de diamant. Vrei să iți vând câteva?
- m-a mai întrebat Miu și a deschis pumnul în care avea un diamant mic cât o
furnică și care nici măcar nu părea să strălucească prea tare.
Eu rămăsesem însă înțepenit în mijlocul drumului, fără să
pot scoate un singur cuvânt. Simțeam cum un gol de aer s-a făcut ghem chiar în
dreptul omușorului și a blocat orice voie de respirat, în timp ce alte gheme
mai mici de aer, ca niște șomoioage de vată rostogolită, continuau să se adune din
stomac și să se opintească în cel mare, înțepenit în omușor. Băiatul ăsta era o
nebunie, o nebunie cu trup, cap, mâini și picioare, iar eu nu îmi imaginam că
există om pe Pământ care să știe atâtea, bineînțeles în afara de Tovarășa, și mai
ales să aibă acces la asemenea grozăvii. Mi-am aplecat ochii să privesc mai atent
minunea, dar Miu și-a strâns pumnul și l-a retras.
- Dacă vrei să privești diamantul de aproape trebuie să plătești.
Două sute de lei! – a spus el autoritar, fără să pară interesat neapărat de
banii mei, ci mai degrabă ca să-și dovedească superioritatea.
Având în vedere că nu aveam niciun sfanț și nici măcar nu
știam precis ce înseamnă două sute de lei, m-am prefăcut că nu mai sunt atât de
interesat de mina sa de diamante.
- În schimb poți să vii pe la mine să ne jucăm împreună,
dacă vrei – a adăugat el repede.
Cum eram un copil crescut „cu cheia de gât” și între
doisprezece și patru și jumătate îmi frământam singur plastilina timpului, am
acceptat pe dată și toată noaptea m-am muncit la gândul că în mina Alabuma din
Insulele Halamare se poate ajunge cel mai probabil pe o scurtătură subterană, direct
din pivnița casei lui Miu, pentru a ocoli drumul cel lung pe mare, ceea ce până
la urmă mi se părea de la sine înțeles, atâta timp cât Miu putea ajunge în mină
cât ai zice diamantină. Iar eu aveam să fiu acolo a doua zi la doișpe!
Și asta s-a adeverit întru-totul, doar că ușa spre
vestitele mine de diamante era încuiată, iar cheia era la tatăl lui Miu.
- Știi, tata spune că e mai sigur să ținem ușa încuiată. În
felul acesta pirații de diamante nu pot descoperi insula.
- Există așa ceva? Eu credeam că toți pirații vor la grămadă,
aur și inele și bijuterii și bogății... – am bâiguit eu confuz.
- O daaa... - mi-a răspuns Miu zâmbind larg – i-ai văzut și
tu prin filme, au dinții numai din diamante și când zâmbesc gura le strălucește
mai ceva ca Soarele. Ei vor să fure toate diamantele din lume, pentru a le vinde
apoi oamenilor care vor să aibă zâmbete strălucitoare. Mai ales vedetele vor, iar
pe tata vor să-l forțeze să le implanteze diamantele în gingii. Iar tata nu vrea
să fie forțat de nimeni, d-asta ține ușa închisă!
Cu aceasta ocazie am aflat că tatăl lui Miu este medic
stomatolog și un pic aș fi vrut să mă întorc acasă, căci urma să sune mama pentru
apelul de verificare, dar Miu m-a tras de mânecă și m-a dus în camera lui, o
cameră mare cu doar câteva obiecte de mobilier viu colorate și cu o mulțime de cutii
cu jocuri frumos aliniate de-a lungul peretelui, iar în fața lor, înghesuite ca
în parcarea unui stadion, o grămadă de mașinuțe de toate felurile și toate
culorile.
- Vrei să jucăm ceva? – m-a întrebat Miu deși era limpede
ca lumina zilei că nu este deloc interesat de subiect, ci mai degrabă vrea să facă
paradă de avuția pe care o poseda.
- Aș cam vrea... – am bolborosit cu ochii pe cutiile cu
jocuri, încercând să îmi imaginez ce se afla înăuntru, după desenele atrăgătoare
din afară.
- Mai bine nu! Mai bine facem altceva. Jocurile nu sunt
deloc distractive. Astea sunt pentru țânci!
- Bineee... am acceptat eu cu jumătate de gură și cu ochii
scurgându-se înspre o mașină de curse galbenă, mare cât un pantof, în timp ce Miu
nici nu m-a lăsat să mă dezmeticesc.
- Hai mai bine să ne facem hulubi.
- Să ne facem hulubi?
Văzând că nu pricep nimic din extraordinara-i propunere, Miu
m-a tras de mânecă spre o încăpere ce părea să aibă rol de depozit și a ridicat
un deget făcându-mă atent să ascult. Erau niște zgomote subțiri, multe și
repezite, ca și cum cineva ar fi turnat cu încetinitorul orez într-o tigaie. Nu
se opreau nicio clipă, ba dimpotrivă, veneau în valuri, așa cum marea își aruncă
volanele de apă peste nisip.
- Hulubi! Se plimbă pe acoperișul de tablă – mi-a
explicat Miu, pentru a-mi reteza de la rădăcină încurcătura care-mi creștea în
cap ca vrejul de fasole.
Apoi mi-a făcut semn să îl urmez, a deschis ușa spre o altă
cameră care era o intrare spre pod, am urcat o scară îngustă de lemn și am ajuns,
în fine, într-un pod mic și cu o formă complet nedefinită. Acoperișul fusese
pesemne reconstruit de câteva ori, căci nu avea nicio bucată care să-și vadă liniștită
de treaba ei de acoperiș cumsecade, ci se întrerupea degrabă taman când credeai
că se va întinde ca o mare, făcând loc alteia cu o altă pantă și altă formă
fistichie, care la rândul ei se întrerupea pe diagonală, când ți-era lumea mai
dragă, pentru a face loc o alteia la fel. Miu nu m-a lăsat să privesc pe îndelete
încurcătura de pante și forme, ci a mai urcat câteva trepte mici de lemn până în
dreptul unui chepeng îngust, pe care intrau razele de lumină ce se împrăștiau
apoi prin încăpere.
- Ieșim pe aici. Ai face mai bine să îți scoți pantofii și
ciorapii, ca să nu îți alunece picioarele și să te trezești în grădină – a ras el,
apoi a desfăcut cârligul, a deschis fereastra și a dispărut prin gaura căscată.
L-am urmat. Acoperișul era și pe afară, așa cum era și pe
dinăuntru, o învălmășeala de bucăți de diverse forme și mărimi, așezate aparent
alandala, doar una, cea de deasupra camerei-depozit părând să șadă cuminte, la
locul ei. Era ca o pajiște în mijlocul pădurii, fiind acoperită cu tablă
argintie, în timp ce tot restul era acoperit cu țiglă roșie, având o pantă abia
perceptibilă și coborând printre celelalte culmi semețe, ca un podiș între munți.
Probabil că din această cauză era și plină de hulubi, unii cu haine bleu-cenușiu
cu guler negru, alții îmbrăcați complet în alb.
- Haide – mi-a spus Miu și a coborât între ei, alunecând încet
pe țigla călduță.
- Heeei, dar sunt milioane aici, unde o să stăm? – l-am întrebat,
dar imediat ce am început să pășim peste pajiștea de tablă hulubii au fugit care
încotro. M-am speriat.
- Nu-ți face griji, se întorc, au cuiburi pe aici pe sub îmbinările
acoperișului. Ai să vezi că se vor întoarce.
Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină
hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până
la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat.
(va urma)