luni, 13 iulie 2020

Frunzărind

Heeeei… ce ai făcut cu Soarele? – a strigat mânioasă fetița înspre uriaș
Uriașul a privit în stânga, apoi în dreapta, a ridicat nedumerit din umeri
Și privind în jos înspre fetița mică cât o buburuză i-a răspuns mirat
Dar Soarele este aici, la locul lui
Ei, cum să fie la locul lui, dacă eu nu îl văd? - s-a încruntat copila
S-ar putea să nu îl vezi din cauza norilor sau a frunzelor uscate ale copacilor
Trebuie să le dai la o parte, i-a explicat calm uriașul
Dar sunt milioane de frunze, iar norii se tot adună
S-a întristat și mai tare fetița
Tiii… dar nu așa se începe, a replicat tunând domol, ca o zbatere de ape, uriașul
Dar cum?
Uiți de frunze și de nori și începi să sapi înăuntru
Înăuntru? De ce?
Ca să faci o groapă!
O groapă? Dar de ce o groapă?
Ca să aduni în ea izvoarele dimprejur!
Și de ce să adun izvoarele dimprejur?
Ca să faci din ele un lac!
Un lac? Și la ce-mi trebuie mie un lac?
Pentru că un lac este un ochi de uriaș și privind în adâncul lui ai să poți vedea Soarele!

luni, 6 iulie 2020

Viața și grijile Vilei Nedeianu (ultima parte)

Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat. Miu s-a așezat in fund, in mijlocul pajiștii si s-a întins apoi peste ea cu mâinile sub ceafa, cu familiaritatea copilului ieșind cu pielea tremurândă din mare ce se întinde cuminte la soare. Unul cate unul, hulubii s-au întors si s-au așezat înapoi, tropăind cu tălpile ascuțite peste tabla argintie, ca si cum boabe de orez ar fi căzut mărunt într-o tigaie de tabla.
- Haide, vino, nu-ti fie teama. Nu te mănâncă, poate o sa facă niște găinaț peste cămașa ta, dar nu-i nimic, se spală – a ras Miu si trupul sau s-a acoperit aproape complet de hulubi. Era clar, acolo era tărâmul lor si odată acceptat, deveneai unul de-al lor. Ceea ce s-a întâmplat pe data si cu mine.
Ne-am petrecut multe după amiezi pe acoperișul casei lui Miu. Urcam la etaj, deschideam ușa spre pod, urcam pe scara de lemn, apoi deschideam mica ferestruica si coboram pana pe pajiștea de metal. Aici ne întindeam cu fata in sus si ne lăsăm calcați in picioare de zecile de porumbei ce-si făcuseră culcușul prin încheieturile acoperișului. Uneori ne ridicam in fund si ne depărtam brațele, iar porumbeii se înghesuiau sa ni se așeze pe ele si pe cap.
- Parca ești o antena de bulgari – râdea Miu privindu-mă cum stau neclintit, de teama sa nu-mi cada hulubii de pe umeri, ca galoanele de pe cei de general.   
- Nu mă face sa rad, fiindcă au sa se sperie si au sa fuga – ii răspundeam eu in timp ce încercam sa mă țin sobru si sa trag in același timp cu ochiul la hulubii din capul lui ce păreau lipiți cu prenadez.
Alteori Miu se ridica si se ducea pana la marginea streșinii ca sa privească in jos. Nu ii era deloc frica, probabil ca Miu muncise mult ca sa devina suta la suta hulub, daca nu si in trup, atunci doar in suflet, in timp ce eu trebuia sa mai stau încă multe ceasuri cu burta la soare pe acoperișul de tabla pentru a deveni unul complet, caci pe mine mă lua amețeala doar privindu-l cum se bălăbăne acolo, pe marginea ei, apăi sa mă ridic in picioare alături de el.  
Când a venit toamna nu ne-a mai plăcut sa fim păsări. Începuse sa ploua si acoperișul devenea umed si alunecos, pentru noi care nu devenisem încă hulubi ca cei care tropăiau deasupra camerei-depozit.
- De mâine o sa ne jucam de-a cowboii si indienii. Tu sa-ti aduci indienii! - m-a avertizat Miu într-o joi complet surprinzător, dar așa era el. Ai?
- Am! – m-am bâlbâit eu, neștiind cu siguranța cum va dori sa ne jucam de-a cowboii si indienii, dar Miu a adăugat imediat.
- Eu o sa fiu Old Shatterhand, iar tu Winnetou! Iar ca gloanțe o sa folosim boabe de mazăre sau de fasole. Gloanțele o sa le aduc eu.
Așa ca vineri m-am înființat la ușa lui Miu cu punga cu indieni într-o mana si cu ghiozdanul in cealaltă. Ne-am dus la el in camera si i-am întins pe covor. La o prima vedere forțele păreau a fi complet disproporționate, caci in timp ce armata mea numără vreo cinste, douăzeci de războinici cam jerpeliți, a lui avea spre cincizeci de suflete, toți unul si unul, dintre care aproape jumătate calare, ceea ce constituia un avantaj semnificativ.
- Hai, nu te speria, caci te las pe tine sa te ascunzi in munți, in timp ca ai mei o sa treacă prin vale in drum spre fortul din Cinta Pahate. O sa ai avantajul surprizei si al terenului – mi-a explicat Miu foarte concentrat, începând sa întindă cutiile de carton pe covor pentru a configura munții, in timp ce deasupra a așezat mașinuțele in cele mai ciudate poziții, unele răsturnate cu susul in jos, altele pe o parte, altele mai mici puse pur si simplu grămadă unele peste altele.
- Eu o sa fiu Old Shatterhand, dar tu nu ai sa știi care dintre ei sunt, caci n-ai sa auzi ce vorbesc ai mei, de acolo din munți.
La început nu am înțeles sensul celei din urma remarci, pe care aveam sa-l pătrund abia mai târziu, când decimând aproape in întregime trupele federale, căzute sub răpăiala boabelor de mazăre, Miu mi-a ras in nas si mi-a spus plin de emfaza.
-  Degeaba, pe Old Shatterhand tot n-ai reușit sa-l ucizi!
Si avea dreptate, caci putea fi oricare dintre soldații de plastic, căzuți la pământ sau ramași in picioare. Cu aceasta ocazie Miu a mai instituit o noua regula. Având in vedere ca boabele de mazăre aveau o precizie destul de buna, Miu a hotărât ca indienii nu au voie sa slobozeanca decât săgeți, așa ca începând de a doua zi, trupei lui Winnetou i-au fost confiscate boabele de mazăre, repartizându-i-se in schimb scobitori.
- Ei, asta e altceva, acum e echilibrat. Pai cum sa tragă indienii cu gloanțe, când ei sunt dotați doar cu arcuri, asta n-ar fi conform realității! – a comentat Miu văzând cum scobitorile subțiri si ușoare nu mai pot dărâmă cowboii grei din plastic.
Lui Miu ii plăcea sa epateze si sa îmi arate cat de multe are si știe, ca îmi este superior. Uneori se enerva însă brusc, începea sa se înroșească si sa tușească pana la sufocare. Abia mai putea sa respire si dădea din mâini, ca si cum ar fi căutat împrejur o felie de aer pe care sa si-o îndese pe gat. Începea sa gajaie când vorbea, ca si cum cuvintele s-ar fi frecat de pereții gâtlejului, ca oamenii după ce se aprind luminile in sala de spectacol si se înghesuie cu toții prin uși spre ieșire. Atunci, fara sa se sperie sau sa intre in panica, Miu dispărea pentru câteva minute, întorcându-se vesel si bine dispus, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îl suspectam ca sa duce sa ia o pastila, dar el râdea si îmi răspundea de fiecare data când îl întrebam, ca se duce sa vorbească cu Marele Înțelept.
- De data asta nu mai mergem la fortul din Cinta Pahate, caci au secat puțurile acolo, vom merge prin canionul Walamuchah pana la râul Rotawa, pentru ca acolo cresc bobite de aur intre pietrele mici si rotunde, așa cum cresc peștii înapoia celor mai mari. Am sa-mi pun oamenii sa le găsească si sa le păzească pana au sa crească mari cat oul de găina, apoi am sa le culeg si am sa le topesc pe toate...
- Si ce ai sa faci cu aurul topit?!
- Nu știu, nu m-am gândit, poate ca am sa îl vând dentiștilor, ca sa facă dinți de aur soldaților. Ce mai rânjete o sa aibă – a ras Miu si s-a pornit sa-mi bubuie indienii cu gloanțele verzi.
Ideea mi s-a părut lugubra, dar originea ei mi s-a devoalat degrabă.     
Marele Înțelept avea sa apară din ce in ce mai des in discuțiile dintre noi, ca si cum s-ar fi hrănit si ar fi crescut din vorbele noastre. Aveam sa înțeleg ca, de fapt, el nu era chiar un pustnic ce filozofează închis in chilia sa de la capătul lumii, cum as fi crezut inițial, ci este un războinic călit in batalii si in viată, care ii vorbește despre bine si rău, despre încredere, despre răbdare, despre acceptare. Si nu doar atât. Marele înțelept avea in spatele sau o armata de războinici asemeni lui, trecuți prin lupte si căliți in războaie. In caz ca lucrurile nu s-ar fi putut rezolva prin intermediul vorbelor si al gândurilor, Marele Înțelept putea trimite oricând armata sa de sute de războinici, care ar fi luptat cu toții pana la moarte, cu îndârjire si cruzime, pentru ca Miu sa își rezolve problemele cu lumea.
- Marele Înțelept mi-a zis ca trebuie sa mai port ochelarii încă vreo doi, trei ani – a spus Miu zâmbind într-o zi - dar m-a asigurat ca, daca Mihai mai face mișto de mine, nu trebuie sa ii fac decât un semn pentru a trece totul prin foc si sabie împreuna cu vitejii săi.  
Au fost multe lupte intre indieni si cowboy, unele câștigate de aprigii apărători ai pământurilor străbune, dar cele mai multe câștigate de invadatorii dornici de bogații si de faima. Si poate ele ar mai fi continuat in multe alte zile daca intr-una din ele nu s-ar fi întâmplat un eveniment cu totul neașteptat.
Era într-o marți, când Old Shatterhand a aflat cu indignare ca indienii sioux au răpit-o pe Mary, fiica generalului Robinson si cereau pentru eliberarea sa șapte căruțe cu butoaie pline cu praf de pusca, ceea ce lui Old Shatterhand i se părea inacceptabil, mai ales ca praful de pusca avea sa fie folosit chiar împotriva lui. Tocmai de aceea, pentru a apăra viată si onoarea copilei, el a strâns cea mai are armata din istoria bătăliilor dintre indieni si cowboy si a purces spre Muntele cu Cactuși, acolo unde își făcuseră tabără oamenii lui Luna Albastra. Doar ca, pana acolo trupele trebuiau sa treacă prin Canionul Wabanatuta, unde își făcea veacul ai lui Winnetou. Ar fi trebuit sa fie o treaba ușoara, un marș fără probleme înspre Muntele cu Cactuși, dar ceea ca nu știa Old Shatterhand, era ca indienii conduși de Winnetou își lăsaseră deoparte săgețile de lemn fabricate in București si primiseră in schimb unele mai solide, recuperate de șeful lor, cu mare băgare de seama, ca nu fie observat de dușman, din solnițele unei terase din Bușteni. Tocmai de aceea Old Shatterhand a fost complet luat pe nepregătite de atacul fulger dezlănțuit de Winnetou si oamenii săi, care lansau cu mare precizie noul tip de săgeata, pierzându-si el însuși viată pana la urma, alături de ceilalți, intr-un atac devastator ce amintea de izbânda lui Stefan de la Podul Înalt.
- Astea nu-s scobitorile de la mine! Alea de la mine erau mai albe – s-a încruntat Miu luând intre degete si cercetând cu de-amănuntul una dintre săgețile abandonate pe câmpul de lupta.  
- Așa e, astea sunt de la Bușteni - i-am răspuns eu mândru
Miu s-a înroșit si a început sa pufăie ca un taur.
- Nu ai dreptul sa faci așa ceva! Nu ai dreptul sa vii in casa mea cu săgeți de la Bușteni. Așa puteam sa aduc si eu pietre in loc de boabe de mazăre si iți dărâmam tot muntele, nu numai ostașii.
- Scobitorile de la tine erau prea ușoare si am pierdut aproape toate războaiele din cauza asta – l-am înfruntat eu convins fiind ca dreptatea se afla de partea mea.
Capul lui Miu se înroșise cu totul si arata ca o lalea, in timp ce respirația se îngreuna din ce in ce, iar mâinile se balansau ca niște aripi largi de albatros, căutând sa găsească un sprijin.
- Nu ai voie! Eu stabilesc regulile aici. E casa mea, munții mei, muniția mea, nu ai dreptul sa aduci ce săgeți vrei tu – a replicat el înverșunat, eliberând cu greu cuvintele printre sincopele de respirație.
- Nu ai decât sa te duci la Marele Înțelept sa îl întrebi! – i-am replicat fără sa mă las mai prejos.
In mod paradoxal asta l-a enervat mult mai mult decât schimbarea săgeților in sine si Miu a țipat dintr-o data, de mi-a fost teama ca s-a auzit in tot cartierul.
- Ba nu am sa mă duc la niciun Mare Înțelept, am sa îl chem pe el aici!
Apoi Miu a tras puternic aer in piept si a început sa strige ca in transa, într-o limba care mi-era complet necunoscuta.
- Umunyabwenge ukomeye ngwino ndakwinginze unyunganire...
Si in secunda următoare, spre cumplita mea uimire si spaima, pe ușa camerei lui Miu a intrat un războinic uriaș. Era mai înalt decât ușa si aproape la fel de lat cat ea, astfel încât a fost nevoit sa se incline când a intrat si era acoperit din cap pana in picioare de-o armura făcută din bucăți de metal, așezate ca țiglele pe casa. In mina ținea o sabie mai mare decât mine pe care a ațintit-o spre tavan, in timp ce a bubuit ca un tunet.
-  Hano ni abatware!        
Miu si-a pus mâinile in sân si a zâmbit satisfăcut înspre mine, ca si cum ar fi vrut sa spună „ei, ai crezut ca glumesc, uite ca nu glumesc niciun pic”.
L-am privit înfricoșat pe războinicul cu figura de samurai, in timp ce mă ghemuiam intr-un colt al încăperii. Bărbatul avea pe cap o casca de metal, asemănătoare cu cea a lui Darth Vader, doar ca a sa era argintie nu neagra si nu ii acoperea fata deloc, iar in mijloc, deasupra, avea doua coarne masive tot din metal, de data aceasta galben. Mai jos, trupul soldatului era acoperit cu o vesta din bucăți de metal cam cat o palma de mari, cusute una de alta cu inele albastre, ca niște solzi. O alta armura ca o fusta construita la fel, îl acoperea de jur împrejur in dreptul coapselor, cu doua sorturi mai lungi atârnând peste pulpe, in timp ce pe picioare avea protecții ca niște polonice in dreptul genunchilor si jambiere ca ale sportivilor, doar ca ale sale erau din același metal strălucitor. Peste umerii si peste brațe pana la cot, armura era construita din bucăți mari, ascuțite si având colturi înadins subțiate, concepute anume sa sperie dușmanul si chiar sa îl sfârtece daca acesta ar fi îndrăznit sa se apropie. Ostașul era cu totul si cu totul înspăimântător.
- Hamagara abandi! – a mai poruncit Miu răstit.
-  Hano ni abatware! - i-a răspuns din nou Marele Înțelept, apoi in camera au început sa se scurgă unul cate unul soldați asemeni lui. Singura deosebire era ca niciunul dintre ei nu mai avea coarnele aurii.
- Hei, hei, te cred, zău ca te cred, toate sunt exact așa cum mi-ai povestit. Spune-le sa se întoarcă, te rog – l-am rugat înfricoșat.
- Nu mai pot, odată ce războiul s-a pus in mișcare, el nu mai poate fi stăvilit – a răspuns Miu senin, apoi a început sa rada in hohote, ca un nebun. Ii trecuse si tusea si nici roșu nu mai era. Furia sa se eliberase complet.
Camera se umpluse deja de ostași si aceștia începuseră sa se înghesuie unul in altul, ca si cum ar fi vrut cu tot dinadinsul sa cuprindă tot spațiul. A fost rândul meu sa îl trag de mânecă pe Miu si sa țâșnim printre picioarele înalte ale soldaților fioroși. Asta nu ne-a fost de niciun folos, caci numărul lor creștea tot mai mult, fără sa para ca se va opri vreodată. Umpluseră camerele, holurile, scara si începuseră sa se adune in curte. Păreau sa fie foarte nervoși si căutau cu ochii in toate pârțile, bănuiam eu, pentru găsirea si sfârtecarea dușmanului. Eram cumplit de speriat. M-am așezat pe vine strâns ghem si am început sa bolborosesc cuvintele auzite de la buna.
- Oh Doamne, apară si păzește! Ai grija de mine, de părinții mei, de fratele meu si de Levănțica. Nici nu știu cum mi-a venit in gând numele fetei. Levănțica era o verișoara de-a doua, mai mare cu doi ani decât mine, cu care mă întâlneam uneori când mergeam la tara si de care eram îndrăgostit in secret. Numele ei era de fapt Mioara, dar eu o chemam așa pentru ca mirosea tot timpul a levănțică. Nu știam de ce, dar îmi imaginam ca noaptea își așterne cearceaful si perna într-o tufa de levănțică, precum albina intre petalele unei flori.
Mi-era grozav de teama si de acum teama mea trecuse granițele porții lui Miu si se întindea peste întreg cartierul. Deja ii vedeam cu ochii mintii pe ostașii Marelui Înțelept cum rup gardurile si cum rândurile lor se revarsă tot mai departe, cuprinzând strada cu strada, casa cu casa, apoi orașul întreg.  
Nici nu am apucat sa îmi spun pana la capăt rugăciunea ca am auzit in poarta un răget ca de leu. Când m-am uitat, sa nu îmi vina sa cred ochilor. Era chiar Levănțica, subțire, firava, într-o rochița alba cu volane roșii, peste care îmbrăcase o cămașa de zale, ce-si termina curgerea metalica cu o sabie pe măsura-i, semănând atât de bine cu Ioana D’Arc.
- Hei, bestiiilor, înapoi in cușca voastră! – a țipat ea si a scos din teaca lunga asemeni unei tije de nufăr, o sabie mica si mov ca un mănunchi de levănțică, pe care a început sa o zvârlet in dreapta si in stânga, peste trupurile ostașilor. Si imediat ce sabia ii atingea, miresmele de levănțică se îmbibau in trupurile ostașilor, iar aceștia se topeau unul cate unul, astfel încât in scurt timp Marele Înțelept însuși dispăru in neant, in urma soldaților săi.   
Pe Miu nu l-am mai întâlnit. Nu a mai venit la scoală după întâmplarea aceea nemaipomenita, iar când am fost sa îl caut in clasa, colegii mi-au spus ca are scutire medicala. Nici acasă nu l-am mai găsit. La început nu mi-a răspuns nimeni, ca si cum casa ar fi fost brusc părăsita, apoi un vecin a ieșit in poarta si s-a răstit la mine sa nu mai tip, ca familia Rădulescu s-a mutat, nu știe unde. Casa din Parcelarea Cornescu este însă si astăzi tot acolo. Acum s-a mutat o familie tânără, fără copii. Au făcut mici modificări la casa, inclusiv schimbări la dormitoarele de sus si la acoperiș...

sâmbătă, 4 iulie 2020

Viața și grijile Vilei Nedeianu (prima parte)

Miu era un băiat mic și îndesat, cu părul tuns întotdeauna cazon și purtând ochelari cu rame subțiri și rotunde, pe care îi ridica din când în când cu un gest reflex, în sus pe nas, până îi lipea de sprâncene. Era îmbrăcat întotdeauna sobru dar perfect, nicidecum ca ceilalți copii zburdalnici de vârsta lui. Hainele lui erau nu neapărat noi, dar niciodată uzate, impecabil de curate și trase la line. Avea un aer adesea plictisit, părând să spună cu zâmbetul ce-l purta mai mereu în colțul căzut al buzelor „nu am timp să îmi pierd vremea cu voi, mărunților, deși îmi păreți simpatici și jucăuși”. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când îl priveam cu ochii mintii pe Miu cel ce avea să fie cândva peste ani, îl asemănam lui Ion Minulescu, așa cum era văzut el de ochii celor ce-l înconjurau „un produs al marilor orașe, un boem literar mai mult gras, purtând o pălărie fină cu streșini largi, care umbrea o față rubicondă, cu ochi iscoditori, deși miopi, în dosul unor ochelari cu rama groasă, un nas proporționat și o gură cu buze senzuale, care strângeau la-nchizătoarea lor o havană și având întotdeauna o cămașă deosebită”.
Miu locuia nu departe de mine, pe strada Turbinei, un cvartal de case care s-a numit la vremea construcției sale Parcelarea Cornescu, o felie îngustă și lungă, dar dulce, din ceea ce avea să devină peste ani vestitul cartier Floreasca și care era flancata de-o parte de nou răsărita Cale cu același nume si de cealaltă parte de un maidan cu nisip ce avea să fie transformat mai târziu în Velodromul Dinamo. Despre Parcelarea Cornescu se vorbise mult prin protipendadă, căci deși locuințele fuseseră construite de Societatea Comunală, înființată în 1911 anume cu scopul de a îmbunătăți condițiile de locuire ale muncitorilor bucureșteni, în zona respectivă au fost proiectate de către arhitecții Mohor și Trăjănescu numai vile superbe, în stil neoromânesc, având încorporate foișoare, cerdace sau terase elegante, ba chiar și camere pentru servitori, prețurile de vânzare mergând înspre un milion de lei, sumă exorbitantă pentru tinerii ingineri și funcționari ai capitalei, nemaivorbind de simplii muncitori, fiind cele mai scumpe case pe care societatea le proiectase sau construite vreodată.
Casa lui Miu, având parter și un etaj care era parțial înfășurat în iederă, îți lua ochii prin eleganța construcției, precum și prin frumusețea grădinii bine întreținute care o înconjura. Era a doua dinspre Comandor Eugen Botez, iar primul proprietar, din 1927, fusese a fost un anume Tudor Nedeianu, înalt funcționar la Ministerul Industriei și Comerțului. Tudor Nedeianu era un afemeiat și un cartofor notoriu, dar, se pare, un profesionist apreciat, căci deși tânăr, devine în scurt timp un apropiat al ministrului Tancred Constantinescu. Gurile rele ale epocii spuneau, însă, că banii și faima pe care le căpătase nu se datorau câtuși de puțin talentelor profesionale, cât mai ales celor amoroase, lucru aparent cunoscut mai multor soții ale membrilor guvernului, cât și norocului la cărți, ajutat întotdeauna de mânecile lungi și bine asortate ale sacoului de mătase gri-bleu. Cu timpul, Tudor Nedeianu nu devine numai un apropiat al Ministrului Constantinescu, ci și al camarilei vicontelui Kintomo Mushakoji, fratele scriitorului Saneatsu Mushanokōji, cel care îi prezenta primului ministru Ion I.C. Brătianu, scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Japoniei la București. Astfel, tânărul și ambițiosul Tudor Nedeianu ajunge prieten la cataramă cu Toshio Kojima, cel care figura în state pe poziția de atașat comercial al Japoniei la București, dar care era discret urmărit de Securitate, pentru că în realitate prioritățile sale în Romania păreau să fie legate de culegerea de informații privind pregătirile de război ale statelor din Balcani. Tudor Nedeianu avea de altfel să îi facă intrarea lui Toshio Kojima atât în lumea bună a Bucureștilor, cât și în cea a budoarelor și lupanarelor suspinând deopotrivă după simțiri răvășite, una din plictis sau răzbunare, cealaltă din spirit materialist sau de aventură. Blonda Lili Gheorghiadis, Angela Marioţeanu, Mimi Moft, dar și nume din lumea bună, care nu s-au dezvelit publicului, deși pe la colțuri erau susurate discret, trecuseră prin patul japonezului avid de carne albă și fragedă, acesta capitulând complet în fața nurilor voluptoasei Lili Gheorghiadis, cea care îi manca toți banii câștigați pe meleaguri dâmbovițene, dar care figura în același timp și pe statul de plată al Securității. La schimb, Toshio îi facilitează lui Tudor câteva deplasări lungi în Japonia, imediat ce Legația României de acolo este readusa la viață după câțiva ani de îngheț. De altfel Tudor Nedeianu se implică activ în punerea pe picioare, alături de ambasadorul Ion Aurel Vasiliu, pana în 1929 și apoi alături de Gheorghe Stoicescu, a „Societății Japono-Române”, dar și în organizarea în 1931 a primei expoziții economice românești în Japonia, la Muzeul Comerțului din Osaka, având aparent mai puțin motive profesionale, cat mai ales personale pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale în toate domeniile. Planurile sale sunt date peste cap în vara lui 1935, când află cu stupoare că blânda și docila doamnă Nedeianu are o relație de amor, care durează de câțiva ani, chiar cu Toshio Kojima. Nedeianu îi supraveghează discret o vreme pe cei doi și când se lămurește că zvonurile sunt adevărate, are un acces de furie și jură să se răzbune. Îi va surprinde pe nefericiții amorezi chiar în casa din Parcelarea Cornescu, pretextând că pleacă pentru câteva săptămâni cu treburi în Italia, în fapt rămânând la Grand Hotel în București și urmărindu-le atent toate mișcările, pentru a intra peste ei tocmai când flacăra ce-i cuprinsese ajunsese până-n tavanul dormitorului. Tudor Nedeianu îl ucide pe Toshio Kojima cu cincisprezece lovituri de cuțit, se spune, obligând-o pe naiva-i soție să-si sărute amantul sfârtecat, chiar înainte ca acesta să își dea ultima suflare.
Deși a făcut mare vâlvă în vreme, cazul a fost, se pare, mușamalizat de autorități, în special datorită cunoștințelor pe care Tudor Nedeianu le avea despre mai mulți membri ai guvernului, mai ales despre aplecările pofticioase ale șefului de cabinet al Ministrului de Interne înspre cocotele masculine. Tudor Nedeianu își pierde totuși slujba și face câțiva ani de închisoare pe motive scornite, ieșind în 1939, numai bine pentru a fi înrolat în armată și moare trei ani mai târziu în bătălia de la Cotul Donului, în timp ce doamna Nedeianu îi supraviețuiește într-un ospiciu de nebuni încă paisprezece ani.
Casa din Parcelarea Cornescu primește un nou proprietar în 1943, proprietar care o renovează și rade din temelii camera în care a avut loc crima, pentru a construi o alta mai luminoasă și lipsită de tenebre. Familia Paraschivescu nu locuiește în noua proprietate decât trei ani, după care dispare fără nicio urmă, proprietatea trecând în folosul statului. Deși majoritatea caselor din zonă sunt rechiziționate începând cu 1940, vila Nedeianu scapă totuși pentru o vreme și proprietar devine un alt înalt funcționar al statului, Costică Inculeț, care, găsind urme de sânge într-una din celelalte camere de la etaj, o dărâmă, pentru a o reconstrui. Dar după numai un an Costică Inculeț este găsit înjunghiat în propria casa, pare-se de un hoț niciodată descoperit și fratele său o vinde până la urmă pictorului Artur Mârzescu. Și acest nou proprietar dorește o renovare a casei care va fi însă ultima majoră, căci vila va fi în cele din urmă naționalizată în 1956, după ce Mârzescu moare într-un stupid accident domestic, prin ea trecând timp de treizeci și patru de ani zeci de familii, cele mai multe având o singură cameră la dispoziție și modificând-o după nevoi personale. Asta până în vara lui ’71, când tatăl lui Miu o va cumpăra de la statul român.
Cu Miu mă împrietenisem pentru că, locuind în aceeași zonă și fiind unul într-a doua și celălalt într-a treia, veneam pe același drum de la școală, el pe o parte a sa, eu pe cealaltă. La un moment dat el a trecut pe partea mea și am continuat să mergem așa, unul lângă altul, fără să ne spunem nimic, până într-o zi, când Miu s-a apropiat de mine, mi-a arătat pumnul închis și mi-a vorbit.
- Eu sunt un negustor de diamante! Le aduc din Insulele Halamare, unde trăiesc cei mai fioroși războinici din lume, din mina Alabuma, care e adââânc coborâtă în miezul Pământului, atât de adânc încât toți oamenii care muncesc acolo trebuie să poarte aparate de respirat, pentru că altfel nu ar avea aer să respire. Și pe fundul minei cresc diamantinele, niște plante așa, ca cercelușul pe care îl are tovarășa învățătoare pe catedră, doar că, în loc de flori are diamante în vârful ramurilor. Oamenii nu le-ar putea culege dacă nu ar avea forfecuțe cu lame de caladastru, cea mai tare piatră din Univers, cu care pot fi tăiate și codițele de diamantine, căci altfel sunt atât de tari încât nu le-ar putea desprinde de la locul lor nici ferăstrăul, nici pickamerul și nici măcar dinamita. Apoi florile trebuie puse la uscat trei zile la rând sub Soare și sub Luna, fără pic de nor, ca să se usuce și să le cadă toate petalele și să rămână doar miezul de diamant. Vrei să iți vând câteva? - m-a mai întrebat Miu și a deschis pumnul în care avea un diamant mic cât o furnică și care nici măcar nu părea să strălucească prea tare.
Eu rămăsesem însă înțepenit în mijlocul drumului, fără să pot scoate un singur cuvânt. Simțeam cum un gol de aer s-a făcut ghem chiar în dreptul omușorului și a blocat orice voie de respirat, în timp ce alte gheme mai mici de aer, ca niște șomoioage de vată rostogolită, continuau să se adune din stomac și să se opintească în cel mare, înțepenit în omușor. Băiatul ăsta era o nebunie, o nebunie cu trup, cap, mâini și picioare, iar eu nu îmi imaginam că există om pe Pământ care să știe atâtea, bineînțeles în afara de Tovarășa, și mai ales să aibă acces la asemenea grozăvii. Mi-am aplecat ochii să privesc mai atent minunea, dar Miu și-a strâns pumnul și l-a retras.
- Dacă vrei să privești diamantul de aproape trebuie să plătești. Două sute de lei! – a spus el autoritar, fără să pară interesat neapărat de banii mei, ci mai degrabă ca să-și dovedească superioritatea.       
Având în vedere că nu aveam niciun sfanț și nici măcar nu știam precis ce înseamnă două sute de lei, m-am prefăcut că nu mai sunt atât de interesat de mina sa de diamante.
- În schimb poți să vii pe la mine să ne jucăm împreună, dacă vrei – a adăugat el repede.
Cum eram un copil crescut „cu cheia de gât” și între doisprezece și patru și jumătate îmi frământam singur plastilina timpului, am acceptat pe dată și toată noaptea m-am muncit la gândul că în mina Alabuma din Insulele Halamare se poate ajunge cel mai probabil pe o scurtătură subterană, direct din pivnița casei lui Miu, pentru a ocoli drumul cel lung pe mare, ceea ce până la urmă mi se părea de la sine înțeles, atâta timp cât Miu putea ajunge în mină cât ai zice diamantină. Iar eu aveam să fiu acolo a doua zi la doișpe!  
Și asta s-a adeverit întru-totul, doar că ușa spre vestitele mine de diamante era încuiată, iar cheia era la tatăl lui Miu.
- Știi, tata spune că e mai sigur să ținem ușa încuiată. În felul acesta pirații de diamante nu pot descoperi insula.
- Există așa ceva? Eu credeam că toți pirații vor la grămadă, aur și inele și bijuterii și bogății... – am bâiguit eu confuz.
- O daaa... - mi-a răspuns Miu zâmbind larg – i-ai văzut și tu prin filme, au dinții numai din diamante și când zâmbesc gura le strălucește mai ceva ca Soarele. Ei vor să fure toate diamantele din lume, pentru a le vinde apoi oamenilor care vor să aibă zâmbete strălucitoare. Mai ales vedetele vor, iar pe tata vor să-l forțeze să le implanteze diamantele în gingii. Iar tata nu vrea să fie forțat de nimeni, d-asta ține ușa închisă!    
Cu aceasta ocazie am aflat că tatăl lui Miu este medic stomatolog și un pic aș fi vrut să mă întorc acasă, căci urma să sune mama pentru apelul de verificare, dar Miu m-a tras de mânecă și m-a dus în camera lui, o cameră mare cu doar câteva obiecte de mobilier viu colorate și cu o mulțime de cutii cu jocuri frumos aliniate de-a lungul peretelui, iar în fața lor, înghesuite ca în parcarea unui stadion, o grămadă de mașinuțe de toate felurile și toate culorile.
- Vrei să jucăm ceva? – m-a întrebat Miu deși era limpede ca lumina zilei că nu este deloc interesat de subiect, ci mai degrabă vrea să facă paradă de avuția pe care o poseda.
- Aș cam vrea... – am bolborosit cu ochii pe cutiile cu jocuri, încercând să îmi imaginez ce se afla înăuntru, după desenele atrăgătoare din afară.
- Mai bine nu! Mai bine facem altceva. Jocurile nu sunt deloc distractive. Astea sunt pentru țânci!
- Bineee... am acceptat eu cu jumătate de gură și cu ochii scurgându-se înspre o mașină de curse galbenă, mare cât un pantof, în timp ce Miu nici nu m-a lăsat să mă dezmeticesc.
- Hai mai bine să ne facem hulubi.
- Să ne facem hulubi?
Văzând că nu pricep nimic din extraordinara-i propunere, Miu m-a tras de mânecă spre o încăpere ce părea să aibă rol de depozit și a ridicat un deget făcându-mă atent să ascult. Erau niște zgomote subțiri, multe și repezite, ca și cum cineva ar fi turnat cu încetinitorul orez într-o tigaie. Nu se opreau nicio clipă, ba dimpotrivă, veneau în valuri, așa cum marea își aruncă volanele de apă peste nisip.
- Hulubi! Se plimbă pe acoperișul de tablă – mi-a explicat Miu, pentru a-mi reteza de la rădăcină încurcătura care-mi creștea în cap ca vrejul de fasole.
Apoi mi-a făcut semn să îl urmez, a deschis ușa spre o altă cameră care era o intrare spre pod, am urcat o scară îngustă de lemn și am ajuns, în fine, într-un pod mic și cu o formă complet nedefinită. Acoperișul fusese pesemne reconstruit de câteva ori, căci nu avea nicio bucată care să-și vadă liniștită de treaba ei de acoperiș cumsecade, ci se întrerupea degrabă taman când credeai că se va întinde ca o mare, făcând loc alteia cu o altă pantă și altă formă fistichie, care la rândul ei se întrerupea pe diagonală, când ți-era lumea mai dragă, pentru a face loc o alteia la fel. Miu nu m-a lăsat să privesc pe îndelete încurcătura de pante și forme, ci a mai urcat câteva trepte mici de lemn până în dreptul unui chepeng îngust, pe care intrau razele de lumină ce se împrăștiau apoi prin încăpere.
- Ieșim pe aici. Ai face mai bine să îți scoți pantofii și ciorapii, ca să nu îți alunece picioarele și să te trezești în grădină – a ras el, apoi a desfăcut cârligul, a deschis fereastra și a dispărut prin gaura căscată.
L-am urmat. Acoperișul era și pe afară, așa cum era și pe dinăuntru, o învălmășeala de bucăți de diverse forme și mărimi, așezate aparent alandala, doar una, cea de deasupra camerei-depozit părând să șadă cuminte, la locul ei. Era ca o pajiște în mijlocul pădurii, fiind acoperită cu tablă argintie, în timp ce tot restul era acoperit cu țiglă roșie, având o pantă abia perceptibilă și coborând printre celelalte culmi semețe, ca un podiș între munți. Probabil că din această cauză era și plină de hulubi, unii cu haine bleu-cenușiu cu guler negru, alții îmbrăcați complet în alb.     
- Haide – mi-a spus Miu și a coborât între ei, alunecând încet pe țigla călduță.
- Heeei, dar sunt milioane aici, unde o să stăm? – l-am întrebat, dar imediat ce am început să pășim peste pajiștea de tablă hulubii au fugit care încotro. M-am speriat.
- Nu-ți face griji, se întorc, au cuiburi pe aici pe sub îmbinările acoperișului. Ai să vezi că se vor întoarce.
Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat.

(va urma)