Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a și întâmplat și tare m-a minunat. Miu s-a așezat în fund, în mijlocul pajiștii și s-a întins apoi peste ea cu mâinile sub ceafă, cu familiaritatea copilului ieșind cu pielea tremurândă din mare ce se întinde cuminte la soare. Unul câte unul, hulubii s-au întors și s-au așezat înapoi, tropăind cu ghearele ascuțite peste tabla argintie, ca și cum boabe de orez ar fi căzut mărunt într-o tigaie de tablă.
- Haide, vino, nu-ți fie teamă. Nu te mănâncă, poate o să facă niște găinaț peste cămașa ta, dar nu-i nimic, se spală – a râs Miu și trupul său s-a acoperit aproape complet de hulubi. Era clar, acolo era tărâmul lor și odată acceptat, deveneai unul de-al lor. Ceea ce s-a întâmplat pe dată și cu mine.
Ne-am petrecut multe după amiezi pe acoperișul casei lui Miu. Urcam la etaj, deschideam ușa spre pod, urcam pe scara de lemn, apoi deschideam mica ferestruică și coboram până pe pajiștea de metal. Aici ne întindeam cu fața în sus și ne lăsam călcați în picioare de zecile de porumbei ce-și făcuseră culcușul prin încheieturile acoperișului. Uneori ne ridicam în fund și ne depărtam brațele, iar porumbeii se înghesuiau să ni se așeze pe ele și pe cap.
- Parcă ești o antenă de bulgari – râdea Miu privindu-mă cum stau neclintit, de teamă să nu-mi cadă hulubii de pe umeri, ca galoanele de pe cei de general.
- Nu mă face să râd, fiindcă au să se sperie și au să fugă – îi răspundeam eu în timp ce încercam să mă țin sobru și să trag în același timp cu ochiul la hulubii din capul lui, ce păreau lipiți cu prenadez.
Alteori Miu se ridica și se ducea până la marginea streșinii ca să privească în jos. Nu îi era deloc frică, probabil că Miu muncise mult ca să devină sută la sută hulub, dacă nu și în trup, atunci doar în suflet, în timp ce eu trebuia să mai stau încă multe ceasuri cu burta la soare pe acoperișul de tablă pentru a deveni unul complet, căci pe mine mă lua amețeala doar privindu-l cum se bălăbăne acolo, pe marginea lui, apăi să mă ridic în picioare alături de el.
Când a venit toamna nu ne-a mai plăcut să fim păsări. Începuse să plouă și acoperișul devenea umed și alunecos, pentru noi care nu devenisem încă hulubi ca cei care tropăiau deasupra camerei-depozit.
- De mâine o să ne jucam de-a cowboii și indienii. Tu să-ți aduci indienii! - m-a avertizat Miu într-o joi complet surprinzător, dar așa era el. Ai?
- Am! – m-am bâlbâit eu, neștiind cu siguranță cum va dori să ne jucam de-a cowboii și indienii, dar Miu a adăugat imediat.
- Eu o să fiu Old Shatterhand, iar tu Winnetou! Iar ca gloanțe o să folosim boabe de mazăre sau de fasole. Gloanțele o să le aduc eu.
Așa că vineri m-am înființat la ușa lui Miu cu punga cu indieni într-o mână și cu ghiozdanul în cealaltă. Ne-am dus la el în camera și i-am întins pe covor. La o primă vedere forțele păreau a fi complet disproporționate, căci în timp ce armata mea numără vreo cinșpe, douăzeci de războinici cam jerpeliți, a lui avea spre cincizeci de suflete, toți unul și unul, dintre care aproape jumătate călare, ceea ce constituia un avantaj semnificativ.
- Hai, nu te speria, căci te las pe tine să te ascunzi în munți, în timp ce ai mei o să treacă prin vale în drum spre fortul din Cinta Pahate. O să ai avantajul surprizei și al terenului – mi-a explicat Miu foarte concentrat, începând să întindă cutiile de carton pe covor pentru a configura munții, așezând deasupra mașinuțele în cele mai ciudate poziții, unele răsturnate cu susul în jos, altele pe o parte, altele mai mici puse pur și simplu grămadă unele peste altele.
- Eu o să fiu Old Shatterhand, dar tu nu ai să știi care dintre ei sunt, căci n-ai să auzi ce vorbesc ai mei, de acolo din munți.
La început nu am înțeles sensul celei din urmă remarci, pe care aveam să-l pătrund abia mai târziu, când decimând aproape în întregime trupele federale, căzute sub răpăiala boabelor de mazăre, Miu mi-a râs în nas și mi-a spus plin de emfază.
- Degeaba, pe Old Shatterhand tot n-ai reușit să-l ucizi!
Și avea dreptate, căci putea fi oricare dintre soldații de plastic, căzuți la pământ sau rămași în picioare. Cu această ocazie Miu a mai instituit o nouă regulă. Având în vedere că boabele de mazăre aveau o precizie destul de bună, Miu a hotărât că indienii nu au voie să slobozeancă decât săgeți, așa că începând de a doua zi, trupei lui Winnetou i-au fost confiscate boabele de mazăre, repartizându-i-se în schimb scobitori.
- Ei, asta e altceva, acum e echilibrat. Păi cum să tragă indienii cu gloanțe, când ei sunt dotați doar cu arcuri, asta n-ar fi conform realității! – a comentat Miu văzând cum scobitorile subțiri și ușoare nu mai pot dărâma cowboii grei din plastic.
Lui Miu îi plăcea să epateze și să îmi arate cât de multe are și știe, că îmi este superior. Uneori se enerva însă brusc, începea să se înroșească și să tușească până la sufocare. Abia mai putea să respire și dădea din mâini, de parcă ar fi căutat împrejur o felie de aer pe care să și-o îndese pe gât. Începea să gâjâie când vorbea, ca și cum cuvintele s-ar fi frecat de pereții gâtlejului, ca oamenii după ce se aprind luminile în sala de spectacol și se înghesuie cu toții prin uși spre ieșire. Atunci, fără să se sperie sau să intre în panică, Miu dispărea pentru câteva minute, întorcându-se vesel și bine dispus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îl suspectam că se duce să ia o pastilă, dar el râdea și îmi răspundea de fiecare dată când îl întrebam, că se duce să vorbească cu Marele Înțelept.
- De data asta nu mai mergem la fortul din Cinta Pahate, căci au secat puțurile acolo, vom merge prin canionul Walamuchah până la râul Rotawa, pentru că acolo cresc bobițe de aur între pietrele mici și rotunde, așa cum cresc peștii înapoia celor mai mari. Am să-mi pun oamenii să le găsească și să le păzească până au să crească mari cât oul de găină, apoi am să le culeg și am să le topesc pe toate...
- Și ce ai să faci cu aurul topit?!
- Nu știu, nu m-am gândit, poate că am să îl vând dentiștilor, ca să facă dinți de aur soldaților. Ce mai rânjete o să aibă – a râs Miu și s-a pornit să-mi bubuie indienii cu gloanțele verzi.
Ideea mi s-a părut lugubră, dar originea ei mi s-a devoalat degrabă.
Marele Înțelept avea să apară din ce în ce mai des în discuțiile dintre noi, ca și cum s-ar fi hrănit și ar fi crescut din vorbele noastre. Aveam să înțeleg că, de fapt, el nu era chiar un pustnic ce filozofează închis în chilia sa de la capătul lumii, cum aș fi crezut inițial, ci este un războinic călit în bătălii și în viață, care îi vorbește despre bine și rău, despre încredere, despre răbdare, despre acceptare. Și nu doar atât. Marele Înțelept avea în spatele său o armată de războinici asemeni lui, trecuți prin lupte și căliți în războaie. În caz că lucrurile nu s-ar fi putut rezolva prin intermediul vorbelor și al gândurilor, Marele Înțelept putea trimite oricând armata sa de sute de războinici, care ar fi luptat cu toții până la moarte, cu îndârjire și cruzime, pentru ca Miu să își rezolve problemele cu lumea.
- Marele Înțelept mi-a zis că trebuie să mai port ochelarii încă vreo doi, trei ani – a spus Miu zâmbind într-o zi - dar m-a asigurat că, dacă Mihai mai face mișto de mine, nu trebuie să îi fac decât un semn pentru a trece totul prin foc și sabie împreună cu vitejii săi.
Au fost multe lupte între indieni și cowboy, unele câștigate de aprigii apărători ai pământurilor străbune, dar cele mai multe câștigate de invadatorii dornici de bogații și de faimă. Și poate că ele ar mai fi continuat în multe alte zile, dacă într-una din ele nu s-ar fi întâmplat un eveniment cu totul neașteptat.
Era într-o marți, când Old Shatterhand a aflat cu indignare că indienii sioux au răpit-o pe Mary, fiica generalului Robinson și cereau pentru eliberarea sa șapte căruțe cu butoaie pline cu praf de pușcă, ceea ce lui Old Shatterhand i se părea inacceptabil, mai ales că praful de pușcă avea să fie folosit chiar împotriva lui. Tocmai de aceea, pentru a apăra viața și onoarea copilei, el a strâns cea mai mare armată din istoria bătăliilor dintre indieni și cowboy și a purces spre Muntele cu Cactuși, acolo unde își făcuseră tabără oamenii lui Lună Albastră. Doar că, până acolo, trupele trebuiau să treacă prin Canionul Wabanatuta, unde își făceau veacul oamenii lui Winnetou. Ar fi trebuit să fie o treabă ușoară, un marș fără probleme înspre Muntele cu Cactuși, dar ceea ce nu știa Old Shatterhand, era că indienii conduși de Winnetou își lăsaseră deoparte săgețile de lemn fabricate în București și primiseră în schimb unele mai solide, recuperate de șeful lor, cu mare băgare de seamă, ca să nu fie observat de dușman, din solnițele unei terase din Bușteni. Tocmai de aceea Old Shatterhand a fost complet luat pe nepregătite de atacul fulger dezlănțuit de Winnetou și oamenii săi, care lansau cu mare precizie noul tip de săgeată, pierzându-și el însuși viața până la urmă, alături de ceilalți, într-un atac devastator ce amintea de izbânda lui Ștefan de la Podul Înalt.
- Astea nu-s scobitorile de la mine! Alea de la mine erau mai albe – s-a încruntat Miu luând între degete și cercetând cu de-amănuntul una dintre săgețile abandonate pe câmpul de luptă.
- Așa e, astea sunt de la Bușteni - i-am răspuns eu mândru
Miu s-a înroșit și a început să pufăie ca un taur.
- Nu ai dreptul să faci așa ceva! Nu ai dreptul să vii în casa mea cu săgeți de la Bușteni. Așa puteam să aduc și eu pietre în loc de boabe de mazăre și îți dărâmam tot muntele, nu numai ostașii.
- Scobitorile de la tine erau prea ușoare și am pierdut aproape toate războaiele din cauza asta – l-am înfruntat eu convins fiind că dreptatea se afla de partea mea.
Capul lui Miu se înroșise cu totul și arăta ca o lalea, în timp ce respirația se îngreuna din ce în ce, iar mâinile se balansau ca niște aripi largi de albatros, căutând să găsească un sprijin.
- Nu ai voie! Eu stabilesc regulile aici. E casa mea, munții mei, muniția mea, nu ai dreptul să aduci ce săgeți vrei tu – a replicat el înverșunat, eliberând cu greu cuvintele printre sincopele de respirație.
- Nu ai decât să te duci la Marele Înțelept să îl întrebi! – i-am replicat fără să mă las mai prejos.
În mod paradoxal asta l-a enervat mult mai mult decât schimbarea săgeților în sine și Miu a țipat dintr-o dată, de mi-a fost teamă că s-a auzit în tot cartierul.
- Ba nu am să mă duc la niciun Mare Înțelept, am să îl chem pe el aici!
Apoi Miu a tras puternic aer în piept și a început să strige ca în transă, într-o limbă care mi-era complet necunoscută.
- Umunyabwenge ukomeye ngwino ndakwinginze unyunganire...
Și în secunda următoare, spre cumplita mea uimire și spaimă, pe ușa camerei lui Miu a intrat un războinic uriaș. Era mai înalt decât ușa și aproape la fel de lat cât ea, astfel încât a fost nevoit să se incline când a intrat. Era acoperit din cap până în picioare de-o armură făcută din bucăți de metal, așezate ca țiglele pe casă. În mână ținea o sabie mai mare decât mine pe care a ațintit-o spre tavan, în timp ce a bubuit ca un tunet.
- Hano ni abatware!
Miu și-a pus mâinile în sân și a zâmbit satisfăcut înspre mine, ca și cum ar fi vrut să spună „ei, ai crezut că glumesc, uite că nu glumesc niciun pic”.
L-am privit înfricoșat pe războinicul cu figură de samurai, în timp ce mă ghemuiam într-un colț al încăperii. Bărbatul avea pe cap o cască de metal, asemănătoare cu cea a lui Darth Vader, doar că a sa era argintie nu neagră și nu îi acoperea fața deloc, iar în mijloc, deasupra, avea două coarne masive tot din metal, de data aceasta galben. Mai jos, trupul soldatului era acoperit cu o vestă din bucăți de metal cam cât o palmă de mari, cusute una de alta cu inele albastre, ca niște solzi. O altă armură ca o fustă construită la fel, îl acoperea de jur împrejur în dreptul coapselor, cu două șorțuri mai lungi atârnând peste pulpe, în timp ce pe picioare avea protecții ca niște polonice în dreptul genunchilor și jambiere ca ale sportivilor, doar că ale sale erau din același metal strălucitor. Peste umerii și peste brațe până la cot, armura era construită din bucăți mari, ascuțite și având colțuri înadins subțiate, concepute anume să sperie dușmanul și chiar să îl sfârtece dacă acesta ar fi îndrăznit să se apropie. Ostașul era cu totul și cu totul înspăimântător.
- Hamagara abandi! – a mai poruncit Miu răstit.
- Hano ni abatware! - i-a răspuns din nou Marele Înțelept, apoi în cameră au început să se scurgă unul câte unul soldați asemeni lui. Singura deosebire era că niciunul dintre ei nu mai avea coarnele aurii.
- Hei, hei, te cred, zău că te cred, toate sunt exact așa cum mi-ai povestit. Spune-le să se întoarcă, te rog – l-am rugat înfricoșat.
- Nu mai pot, odată ce războiul s-a pus în mișcare, el nu mai poate fi stăvilit – a răspuns Miu senin, apoi a început să râdă în hohote, ca un nebun. Îi trecuse și tusea și nici roșu nu mai era. Furia sa se eliberase complet.
Camera se umpluse deja de ostași și aceștia începuseră să se înghesuie unul în altul, ca și cum ar fi vrut cu tot dinadinsul să cuprindă tot spațiul. A fost rândul meu să îl trag de mânecă pe Miu și să țâșnim printre picioarele înalte ale soldaților fioroși. Asta nu ne-a fost de niciun folos, căci numărul lor creștea tot mai mult, fără să pară că se va opri vreodată. Umpluseră camerele, holurile, scara și începuseră să se adune în curte. Păreau să fie foarte nervoși și căutau cu ochii în toate părțile, bănuiam eu, pentru găsirea și sfârtecarea dușmanului. Eram cumplit de speriat. M-am așezat pe vine strâns ghem și am început să bolborosesc cuvintele auzite de la buna.
- Oh Doamne, apară și păzește! Ai grijă de mine, de părinții mei, de fratele meu și de Levănțica. Nici nu știu cum mi-a venit în gând numele fetei. Levănțica era o verișoară de-a doua, mai mare cu doi ani decât mine, cu care mă întâlneam uneori când mergeam la țară și de care eram îndrăgostit în secret. Numele ei era de fapt Mioara, dar eu o chemam așa pentru ca mirosea tot timpul a levănțică. Nu știam de ce, dar îmi imaginam că noaptea își așterne cearceaful și perna într-o tufă de levănțică, precum albina între petalele unei flori.
Mi-era grozav de teamă și de acum teama mea trecuse granițele porții lui Miu și se întindea peste întreg cartierul. Deja îi vedeam cu ochii minții pe ostașii Marelui Înțelept cum rup gardurile și cum rândurile lor se revarsă tot mai departe, cuprinzând stradă cu stradă, casă cu casă, apoi orașul întreg.
Nici nu am apucat să îmi spun până la capăt rugăciunea că am auzit în poartă un răget ca de leu. Când m-am uitat, să nu îmi vină să cred ochilor. Era chiar Levănțica, subțire, firava, într-o rochița albă cu volane roșii, peste care îmbrăcase o cămașă de zale, ce-și termina curgerea metalică într-o sabie pe măsura-i, semănând atât de bine cu Ioana D’Arc.
- Hei, bestiiilor, înapoi în cușca voastră! – a țipat ea și a scos din teaca lungă asemeni unei tije de nufăr, o sabie mică și mov ca un mănunchi de levănțică, pe care a început să o zvârle în dreapta și în stânga, peste trupurile ostașilor. Și imediat ce sabia îi atingea, miresmele de levănțică se îmbibau în trupurile lor, iar aceștia se topeau unul câte unul, astfel încât în scurt timp Marele Înțelept însuși dispăru în neant, în urma soldaților săi.
Pe Miu nu l-am mai întâlnit. Nu a mai venit la școală după întâmplarea aceea nemaipomenită, iar când am fost să îl caut în clasă, colegii mi-au spus că are scutire medicală. Nici acasă nu l-am mai găsit. La început nu mi-a răspuns nimeni, ca și cum casa ar fi fost brusc părăsită, apoi un vecin a ieșit în poartă și s-a răstit la mine să nu mai țip, că familia Rădulescu s-a mutat, nu știe unde. Casa din Parcelarea Cornescu este și astăzi tot acolo. Acum s-a mutat o familie tânără, fără copii. Au făcut mici modificări la casă, inclusiv schimbări la dormitoarele de sus și la acoperiș...
- Haide, vino, nu-ți fie teamă. Nu te mănâncă, poate o să facă niște găinaț peste cămașa ta, dar nu-i nimic, se spală – a râs Miu și trupul său s-a acoperit aproape complet de hulubi. Era clar, acolo era tărâmul lor și odată acceptat, deveneai unul de-al lor. Ceea ce s-a întâmplat pe dată și cu mine.
Ne-am petrecut multe după amiezi pe acoperișul casei lui Miu. Urcam la etaj, deschideam ușa spre pod, urcam pe scara de lemn, apoi deschideam mica ferestruică și coboram până pe pajiștea de metal. Aici ne întindeam cu fața în sus și ne lăsam călcați în picioare de zecile de porumbei ce-și făcuseră culcușul prin încheieturile acoperișului. Uneori ne ridicam în fund și ne depărtam brațele, iar porumbeii se înghesuiau să ni se așeze pe ele și pe cap.
- Parcă ești o antenă de bulgari – râdea Miu privindu-mă cum stau neclintit, de teamă să nu-mi cadă hulubii de pe umeri, ca galoanele de pe cei de general.
- Nu mă face să râd, fiindcă au să se sperie și au să fugă – îi răspundeam eu în timp ce încercam să mă țin sobru și să trag în același timp cu ochiul la hulubii din capul lui, ce păreau lipiți cu prenadez.
Alteori Miu se ridica și se ducea până la marginea streșinii ca să privească în jos. Nu îi era deloc frică, probabil că Miu muncise mult ca să devină sută la sută hulub, dacă nu și în trup, atunci doar în suflet, în timp ce eu trebuia să mai stau încă multe ceasuri cu burta la soare pe acoperișul de tablă pentru a deveni unul complet, căci pe mine mă lua amețeala doar privindu-l cum se bălăbăne acolo, pe marginea lui, apăi să mă ridic în picioare alături de el.
Când a venit toamna nu ne-a mai plăcut să fim păsări. Începuse să plouă și acoperișul devenea umed și alunecos, pentru noi care nu devenisem încă hulubi ca cei care tropăiau deasupra camerei-depozit.
- De mâine o să ne jucam de-a cowboii și indienii. Tu să-ți aduci indienii! - m-a avertizat Miu într-o joi complet surprinzător, dar așa era el. Ai?
- Am! – m-am bâlbâit eu, neștiind cu siguranță cum va dori să ne jucam de-a cowboii și indienii, dar Miu a adăugat imediat.
- Eu o să fiu Old Shatterhand, iar tu Winnetou! Iar ca gloanțe o să folosim boabe de mazăre sau de fasole. Gloanțele o să le aduc eu.
Așa că vineri m-am înființat la ușa lui Miu cu punga cu indieni într-o mână și cu ghiozdanul în cealaltă. Ne-am dus la el în camera și i-am întins pe covor. La o primă vedere forțele păreau a fi complet disproporționate, căci în timp ce armata mea numără vreo cinșpe, douăzeci de războinici cam jerpeliți, a lui avea spre cincizeci de suflete, toți unul și unul, dintre care aproape jumătate călare, ceea ce constituia un avantaj semnificativ.
- Hai, nu te speria, căci te las pe tine să te ascunzi în munți, în timp ce ai mei o să treacă prin vale în drum spre fortul din Cinta Pahate. O să ai avantajul surprizei și al terenului – mi-a explicat Miu foarte concentrat, începând să întindă cutiile de carton pe covor pentru a configura munții, așezând deasupra mașinuțele în cele mai ciudate poziții, unele răsturnate cu susul în jos, altele pe o parte, altele mai mici puse pur și simplu grămadă unele peste altele.
- Eu o să fiu Old Shatterhand, dar tu nu ai să știi care dintre ei sunt, căci n-ai să auzi ce vorbesc ai mei, de acolo din munți.
La început nu am înțeles sensul celei din urmă remarci, pe care aveam să-l pătrund abia mai târziu, când decimând aproape în întregime trupele federale, căzute sub răpăiala boabelor de mazăre, Miu mi-a râs în nas și mi-a spus plin de emfază.
- Degeaba, pe Old Shatterhand tot n-ai reușit să-l ucizi!
Și avea dreptate, căci putea fi oricare dintre soldații de plastic, căzuți la pământ sau rămași în picioare. Cu această ocazie Miu a mai instituit o nouă regulă. Având în vedere că boabele de mazăre aveau o precizie destul de bună, Miu a hotărât că indienii nu au voie să slobozeancă decât săgeți, așa că începând de a doua zi, trupei lui Winnetou i-au fost confiscate boabele de mazăre, repartizându-i-se în schimb scobitori.
- Ei, asta e altceva, acum e echilibrat. Păi cum să tragă indienii cu gloanțe, când ei sunt dotați doar cu arcuri, asta n-ar fi conform realității! – a comentat Miu văzând cum scobitorile subțiri și ușoare nu mai pot dărâma cowboii grei din plastic.
Lui Miu îi plăcea să epateze și să îmi arate cât de multe are și știe, că îmi este superior. Uneori se enerva însă brusc, începea să se înroșească și să tușească până la sufocare. Abia mai putea să respire și dădea din mâini, de parcă ar fi căutat împrejur o felie de aer pe care să și-o îndese pe gât. Începea să gâjâie când vorbea, ca și cum cuvintele s-ar fi frecat de pereții gâtlejului, ca oamenii după ce se aprind luminile în sala de spectacol și se înghesuie cu toții prin uși spre ieșire. Atunci, fără să se sperie sau să intre în panică, Miu dispărea pentru câteva minute, întorcându-se vesel și bine dispus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îl suspectam că se duce să ia o pastilă, dar el râdea și îmi răspundea de fiecare dată când îl întrebam, că se duce să vorbească cu Marele Înțelept.
- De data asta nu mai mergem la fortul din Cinta Pahate, căci au secat puțurile acolo, vom merge prin canionul Walamuchah până la râul Rotawa, pentru că acolo cresc bobițe de aur între pietrele mici și rotunde, așa cum cresc peștii înapoia celor mai mari. Am să-mi pun oamenii să le găsească și să le păzească până au să crească mari cât oul de găină, apoi am să le culeg și am să le topesc pe toate...
- Și ce ai să faci cu aurul topit?!
- Nu știu, nu m-am gândit, poate că am să îl vând dentiștilor, ca să facă dinți de aur soldaților. Ce mai rânjete o să aibă – a râs Miu și s-a pornit să-mi bubuie indienii cu gloanțele verzi.
Ideea mi s-a părut lugubră, dar originea ei mi s-a devoalat degrabă.
Marele Înțelept avea să apară din ce în ce mai des în discuțiile dintre noi, ca și cum s-ar fi hrănit și ar fi crescut din vorbele noastre. Aveam să înțeleg că, de fapt, el nu era chiar un pustnic ce filozofează închis în chilia sa de la capătul lumii, cum aș fi crezut inițial, ci este un războinic călit în bătălii și în viață, care îi vorbește despre bine și rău, despre încredere, despre răbdare, despre acceptare. Și nu doar atât. Marele Înțelept avea în spatele său o armată de războinici asemeni lui, trecuți prin lupte și căliți în războaie. În caz că lucrurile nu s-ar fi putut rezolva prin intermediul vorbelor și al gândurilor, Marele Înțelept putea trimite oricând armata sa de sute de războinici, care ar fi luptat cu toții până la moarte, cu îndârjire și cruzime, pentru ca Miu să își rezolve problemele cu lumea.
- Marele Înțelept mi-a zis că trebuie să mai port ochelarii încă vreo doi, trei ani – a spus Miu zâmbind într-o zi - dar m-a asigurat că, dacă Mihai mai face mișto de mine, nu trebuie să îi fac decât un semn pentru a trece totul prin foc și sabie împreună cu vitejii săi.
Au fost multe lupte între indieni și cowboy, unele câștigate de aprigii apărători ai pământurilor străbune, dar cele mai multe câștigate de invadatorii dornici de bogații și de faimă. Și poate că ele ar mai fi continuat în multe alte zile, dacă într-una din ele nu s-ar fi întâmplat un eveniment cu totul neașteptat.
Era într-o marți, când Old Shatterhand a aflat cu indignare că indienii sioux au răpit-o pe Mary, fiica generalului Robinson și cereau pentru eliberarea sa șapte căruțe cu butoaie pline cu praf de pușcă, ceea ce lui Old Shatterhand i se părea inacceptabil, mai ales că praful de pușcă avea să fie folosit chiar împotriva lui. Tocmai de aceea, pentru a apăra viața și onoarea copilei, el a strâns cea mai mare armată din istoria bătăliilor dintre indieni și cowboy și a purces spre Muntele cu Cactuși, acolo unde își făcuseră tabără oamenii lui Lună Albastră. Doar că, până acolo, trupele trebuiau să treacă prin Canionul Wabanatuta, unde își făceau veacul oamenii lui Winnetou. Ar fi trebuit să fie o treabă ușoară, un marș fără probleme înspre Muntele cu Cactuși, dar ceea ce nu știa Old Shatterhand, era că indienii conduși de Winnetou își lăsaseră deoparte săgețile de lemn fabricate în București și primiseră în schimb unele mai solide, recuperate de șeful lor, cu mare băgare de seamă, ca să nu fie observat de dușman, din solnițele unei terase din Bușteni. Tocmai de aceea Old Shatterhand a fost complet luat pe nepregătite de atacul fulger dezlănțuit de Winnetou și oamenii săi, care lansau cu mare precizie noul tip de săgeată, pierzându-și el însuși viața până la urmă, alături de ceilalți, într-un atac devastator ce amintea de izbânda lui Ștefan de la Podul Înalt.
- Astea nu-s scobitorile de la mine! Alea de la mine erau mai albe – s-a încruntat Miu luând între degete și cercetând cu de-amănuntul una dintre săgețile abandonate pe câmpul de luptă.
- Așa e, astea sunt de la Bușteni - i-am răspuns eu mândru
Miu s-a înroșit și a început să pufăie ca un taur.
- Nu ai dreptul să faci așa ceva! Nu ai dreptul să vii în casa mea cu săgeți de la Bușteni. Așa puteam să aduc și eu pietre în loc de boabe de mazăre și îți dărâmam tot muntele, nu numai ostașii.
- Scobitorile de la tine erau prea ușoare și am pierdut aproape toate războaiele din cauza asta – l-am înfruntat eu convins fiind că dreptatea se afla de partea mea.
Capul lui Miu se înroșise cu totul și arăta ca o lalea, în timp ce respirația se îngreuna din ce în ce, iar mâinile se balansau ca niște aripi largi de albatros, căutând să găsească un sprijin.
- Nu ai voie! Eu stabilesc regulile aici. E casa mea, munții mei, muniția mea, nu ai dreptul să aduci ce săgeți vrei tu – a replicat el înverșunat, eliberând cu greu cuvintele printre sincopele de respirație.
- Nu ai decât să te duci la Marele Înțelept să îl întrebi! – i-am replicat fără să mă las mai prejos.
În mod paradoxal asta l-a enervat mult mai mult decât schimbarea săgeților în sine și Miu a țipat dintr-o dată, de mi-a fost teamă că s-a auzit în tot cartierul.
- Ba nu am să mă duc la niciun Mare Înțelept, am să îl chem pe el aici!
Apoi Miu a tras puternic aer în piept și a început să strige ca în transă, într-o limbă care mi-era complet necunoscută.
- Umunyabwenge ukomeye ngwino ndakwinginze unyunganire...
Și în secunda următoare, spre cumplita mea uimire și spaimă, pe ușa camerei lui Miu a intrat un războinic uriaș. Era mai înalt decât ușa și aproape la fel de lat cât ea, astfel încât a fost nevoit să se incline când a intrat. Era acoperit din cap până în picioare de-o armură făcută din bucăți de metal, așezate ca țiglele pe casă. În mână ținea o sabie mai mare decât mine pe care a ațintit-o spre tavan, în timp ce a bubuit ca un tunet.
- Hano ni abatware!
Miu și-a pus mâinile în sân și a zâmbit satisfăcut înspre mine, ca și cum ar fi vrut să spună „ei, ai crezut că glumesc, uite că nu glumesc niciun pic”.
L-am privit înfricoșat pe războinicul cu figură de samurai, în timp ce mă ghemuiam într-un colț al încăperii. Bărbatul avea pe cap o cască de metal, asemănătoare cu cea a lui Darth Vader, doar că a sa era argintie nu neagră și nu îi acoperea fața deloc, iar în mijloc, deasupra, avea două coarne masive tot din metal, de data aceasta galben. Mai jos, trupul soldatului era acoperit cu o vestă din bucăți de metal cam cât o palmă de mari, cusute una de alta cu inele albastre, ca niște solzi. O altă armură ca o fustă construită la fel, îl acoperea de jur împrejur în dreptul coapselor, cu două șorțuri mai lungi atârnând peste pulpe, în timp ce pe picioare avea protecții ca niște polonice în dreptul genunchilor și jambiere ca ale sportivilor, doar că ale sale erau din același metal strălucitor. Peste umerii și peste brațe până la cot, armura era construită din bucăți mari, ascuțite și având colțuri înadins subțiate, concepute anume să sperie dușmanul și chiar să îl sfârtece dacă acesta ar fi îndrăznit să se apropie. Ostașul era cu totul și cu totul înspăimântător.
- Hamagara abandi! – a mai poruncit Miu răstit.
- Hano ni abatware! - i-a răspuns din nou Marele Înțelept, apoi în cameră au început să se scurgă unul câte unul soldați asemeni lui. Singura deosebire era că niciunul dintre ei nu mai avea coarnele aurii.
- Hei, hei, te cred, zău că te cred, toate sunt exact așa cum mi-ai povestit. Spune-le să se întoarcă, te rog – l-am rugat înfricoșat.
- Nu mai pot, odată ce războiul s-a pus în mișcare, el nu mai poate fi stăvilit – a răspuns Miu senin, apoi a început să râdă în hohote, ca un nebun. Îi trecuse și tusea și nici roșu nu mai era. Furia sa se eliberase complet.
Camera se umpluse deja de ostași și aceștia începuseră să se înghesuie unul în altul, ca și cum ar fi vrut cu tot dinadinsul să cuprindă tot spațiul. A fost rândul meu să îl trag de mânecă pe Miu și să țâșnim printre picioarele înalte ale soldaților fioroși. Asta nu ne-a fost de niciun folos, căci numărul lor creștea tot mai mult, fără să pară că se va opri vreodată. Umpluseră camerele, holurile, scara și începuseră să se adune în curte. Păreau să fie foarte nervoși și căutau cu ochii în toate părțile, bănuiam eu, pentru găsirea și sfârtecarea dușmanului. Eram cumplit de speriat. M-am așezat pe vine strâns ghem și am început să bolborosesc cuvintele auzite de la buna.
- Oh Doamne, apară și păzește! Ai grijă de mine, de părinții mei, de fratele meu și de Levănțica. Nici nu știu cum mi-a venit în gând numele fetei. Levănțica era o verișoară de-a doua, mai mare cu doi ani decât mine, cu care mă întâlneam uneori când mergeam la țară și de care eram îndrăgostit în secret. Numele ei era de fapt Mioara, dar eu o chemam așa pentru ca mirosea tot timpul a levănțică. Nu știam de ce, dar îmi imaginam că noaptea își așterne cearceaful și perna într-o tufă de levănțică, precum albina între petalele unei flori.
Mi-era grozav de teamă și de acum teama mea trecuse granițele porții lui Miu și se întindea peste întreg cartierul. Deja îi vedeam cu ochii minții pe ostașii Marelui Înțelept cum rup gardurile și cum rândurile lor se revarsă tot mai departe, cuprinzând stradă cu stradă, casă cu casă, apoi orașul întreg.
Nici nu am apucat să îmi spun până la capăt rugăciunea că am auzit în poartă un răget ca de leu. Când m-am uitat, să nu îmi vină să cred ochilor. Era chiar Levănțica, subțire, firava, într-o rochița albă cu volane roșii, peste care îmbrăcase o cămașă de zale, ce-și termina curgerea metalică într-o sabie pe măsura-i, semănând atât de bine cu Ioana D’Arc.
- Hei, bestiiilor, înapoi în cușca voastră! – a țipat ea și a scos din teaca lungă asemeni unei tije de nufăr, o sabie mică și mov ca un mănunchi de levănțică, pe care a început să o zvârle în dreapta și în stânga, peste trupurile ostașilor. Și imediat ce sabia îi atingea, miresmele de levănțică se îmbibau în trupurile lor, iar aceștia se topeau unul câte unul, astfel încât în scurt timp Marele Înțelept însuși dispăru în neant, în urma soldaților săi.
Pe Miu nu l-am mai întâlnit. Nu a mai venit la școală după întâmplarea aceea nemaipomenită, iar când am fost să îl caut în clasă, colegii mi-au spus că are scutire medicală. Nici acasă nu l-am mai găsit. La început nu mi-a răspuns nimeni, ca și cum casa ar fi fost brusc părăsită, apoi un vecin a ieșit în poartă și s-a răstit la mine să nu mai țip, că familia Rădulescu s-a mutat, nu știe unde. Casa din Parcelarea Cornescu este și astăzi tot acolo. Acum s-a mutat o familie tânără, fără copii. Au făcut mici modificări la casă, inclusiv schimbări la dormitoarele de sus și la acoperiș...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu