marți, 26 iulie 2011

Sonet

io la lepşe nu prea mă bag pentru că responsabila mea de joacă cucuvintele e tare şturlubatică şi mi-e că mă lasă când mi-e lumea mai dragă, da am zis să-mi iau inima în dinţi de data asta şi să încerc un răspuns soniei cu un contur de sonet…


n-am să te chem dar am să-nşir cuvinte
ca pescăruşul rotunjiri de-aripi
ochi-i închid şi te aştept cuminte
din vis rotund şi alb să te-nfiripi

am să-ţi întind umil în cale-ţi cerul
s-aprindem stele una câte una
să pâlpâie-n contur de voal misterul
în sfeşnice d-argint să arză luna

coboară-n hoarde heruvimi extatici
sub pasul moale roze să-ţi presare
pe umeri cază fluturi singuratici
culori sădind în răsuciri de soare

e totul gata ochii îi deschid
ce văz? o altă zi rânjind perfid...

vineri, 22 iulie 2011

C

(soniei, lui catherine, lui nemo, lui dan, tapirului...; ooo... si bineinteles digodanei cea care a adus... obiectul)

Mă sună C. Vrea să treacă neapărat pe la mine. Scurt! Ciudat, de obicei se întâmplă invers, eu vreau să trec neapărat pe la ea. Tot scurt.
Deschid temător. Îi tremură picioarele. Niciodată n-am văzut-o atât de departe de sine. Trece în viteză pe lângă mine, îşi aruncă geanta pe fotoliu şi se trânteşte pe canapea.
- M-a făcut proastă – ţâşneşte scurt dar rotund, ca o finalizare într-un act îndelung rostogolit şi intenţionat întârziat.
- Puţoiul dracului – vine apoi ca un scuipat pe podeaua de marmură în două nuanţe de grena de la Rex.
Tremură. Geanta prăvălită dincolo pe fotoliu se desface singură, dizgraţios, ca o pereche de picioare obosite arătându-şi toate ascunzişurile. A alunecat uşor spre margine, ca într-un film vechi care se derulează încetinit, cadru cu cadru. S-a agăţat în cusătura tare şi s-a oprit. Pic, poc… întâi pudriera, apoi rujul, creionul, mascara, telefonul, bricheta, un card, o pereche de chei, câteva monezi, pachetul de gumă mototolit. O cartelă de metrou se opreşte chiar în buză ca o limbă de câine ondulându-se între fălcile însetate. Două bancnote făcute sul, ca două amigdale umflate se văd undeva mai în spate.
C îşi desface sandalele, le aruncă şi îşi strânge picioarele sub fund. Şi-a aşezat o mâna pe genunchi. Are unghiile frumoase, lungi, cu manichiura perfectă. Au o culoare aparte, o combinaţie între roşu şi portocaliu, mi-a mai spus o dată cum se numeşte dar am uitat. Mâna îi tremură vizibil. C îşi priveşte degetele ca şi cum ar fi ale unui străin, se încruntă şi încearcă să le oprească tremurul. Mai sus pe braţ o venă dormitând începe să se umfle ca un şarpe răsărind din nisip gata să se repeadă asupra prăzii.
- Căcat.
Mâna i se opreşte din tremurat. Se ridică brusc, apucă geanta de-un braţ şi îşi caută nervoasă ţigările. Mă aplec, ridic bricheta şi i-o întind. Şi-o aprinde singură. Trage adânc.
- Ţară de căcat. Dacă pentru un salariu de mizerie trebuie să scarmene-n mine toţi rahaţii cu tuleie-n barbă, care s-au născut alaltăieri, e vai de mama noastră…
Priveşte afară pe fereastră dar vede undeva departe, dincolo de ceea ce se descoperă privirii. Ochii îi par pironiţi dar centrul pupilei prăvăleşte culoare. Buza de jos îi tremură uşor. Vorbeşte în gând. Deodată se opreşte din alergare. A întâlnit pe cineva, cineva cunoscut a cărui prezenţă îi face mare plăcere.
- Mă car. Definitiv!
Se întoarce şi mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar fi ultimele ei cuvinte înainte de o inevitabilă şi dureroasă despărţire. Tot trupul i s-a înmuiat, nu mai e încordat. Şi privirea i-a devenit galeşă.
- Mă car la Jim. Dacă vrea să mă ţină şi să ne-o tragem măcar o vreme ok, dacă nu, mă fac chelneriţă. Oricum va fi mai bine ca aici. Ăia măcar sunt civilizaţi.
Trage din nou adânc în piept, apoi suflă uşor, cu buzele ţuguiate, ca şi cum ar încerca să înşire rocoalele de fum pe un fir imaginar.
- Aici ce dracu să fac?!
Nu e nici pe departe convinsă că e gata să facă ceea ce spune. N-ar pleca. O zice la necaz.
- Fă un copil!
Pentru o clipă rămâne blocată, încovoiată, ca şi cum lumea ar cuprinde-o între fălci de creştet şi de tălpi şi ar strivi-o încet ca o menghină uriaşă. Apoi brusc se destinde şi începe să râdă năvalnic dezvelindu-si dinţii albi şi lungi. Fusta scurtă i s-a ridicat pe coapsă şi i-a dezvelit şoldul bronzat sfâşiat de o dungă albă subţire. Mă priveşte ca pe un copil neîndemânatic care încearcă să-şi împartă jucăriile cu cei ai vecinilor pentru un dram de atenţie.
- Cu cine, cu tine?!
- De ce nu?! Ar ieşi frumos… Mmm… nu foarte. Dar suficient de deştept…
Râde din tot sufletul. E teribilă când râde. Nu mai e ea. E un alt om, eliberat de tot înlăuntrul învolburat, ca o floare căreia îi smulgi petală cu petală tot dejurîmprejurul până când rămâne ea însăşi, singură şi perfectă. Perfectă într-o lume în care perfecţiunea nu mai are sens căci are un singur locatar, ea, floarea.
Nu mai râde, doar zâmbeşte. N-are să plece. Are să meargă la alt interviu, apoi la altul şi la altul. Are să-i drăcuie, să-i porcăiască, să-i înjure de toţi sfinţii, dar n-are să plece. Are să-şi scrâşnească maxilarele, are să zâmbească, are să-şi dezvelească dinţii albi strălucitori, coapsa bronzată, sfâşiată de o dungă albă abia perceptibilă, dar nu va abandona...
Iar Jim… Jim va rămâne doar un vis frumos aşa cum a fost mereu…

miercuri, 20 iulie 2011

miercurea, fără (prea multe) cuvinte

(avertisment! nu intrati pe blogul digodanei sa vedeti fotografia in original decat la sfarsitul sesiunii de "pareri", dupa ce stabilim ce reprezinta fotografia si cine a castigat premiul! ideea este sa-mi spuneti parerea dupa fotografia afisata de mine aici)

ultima însemnare a digodanei este o fotografie cu un obiect ce conţine o lucrătură străvezie, extrem de delicată şi de fină…
mi-am permis să preiau fotografia şi să vă întreb despre ce credeţi că este vorba
cei care au trecut deja pe la dana, şşşşt…..; sau dacă fotografia vă spune altceva decât vă spunea acolo poftiţi)
daca n-aţi ghicit, intraţi la digodana să vedeţi originalul fotografiei cu şi mai multe înflorituri şi broderii…
pot sa mai precizez ca sunt de la paris!
cine ghiceşte ce este are de la mine un premiu!

luni, 18 iulie 2011

Despre păsări cu aripile crescute înăuntru

Într-o zi bărbatul ridică ochii şi o zări. O văzuse şi cu o zi înainte, şi cu o zi înaintea zilei dinainte, şi în fiecare din zilele care trecuseră, dar în acea zi avea ceva deosebit. În fiecare zi avea ceva deosebit, mereu altceva. Bărbatul o privi cu atenţie şi descoperi perechea de aripi. Pentru o secundă crezu că este în faţa unui înger, că a murit şi că a ajuns în rai. Şi fu pentru o clipă fericit. Se întrebase mereu dacă există o viaţă de apoi şi cu toate că era sceptic în privinţa existenţei acesteia, se pregătise tot timpul pentru ea. Şi se bucură în sinea sa că efortul său nu fusese în zadar. Apoi, privind mai atent fata, bărbatul observă că uriaşele aripe întinse nu vin de pe spatele său, ci de la pasărea pe care o ţinea pe umeri. Nu remarcase pasărea. Era clar că nu putea fi vorba despre un vis şi bărbatul se întrebă cum de nu zărise pasărea până atunci. “Oare cum or fi lăsat-o să intre cu ea?” – se întrebă el, rămas pironit cu ochii la pasărea fetei şi întinse brusc mâna în direcţia ei cu degetele răsfirate ca şi cum ar fi vrut să ascundă de ochii celorlalţi şi fata şi pasărea. O făcuse instinctiv. Abia în secunda următoare îşi înţelese gestul şi aproape că se ruşină. Aruncă ochii împrejur. Nimeni nu părea mirat că fata intrase cu pasărea, nici măcar nu părea că ar fi observat-o. Bărbatul se ridică şi se apropie. Nu ştia de ce. Era pasărea de vină, era fata…?! Făcu câţiva paşi şi crăpă buzele uşor s-o întrebe ceva. Nu ştia ce. Era pasărea, era fata …?! Deşi se apropiase până la o aruncătură de priviri, fata nu remarcase că bărbatul se oprise în faţa sa şi îşi vedea în continuare netulburată de ale sale. Bărbatul tuşi scurt încercând să-i atragă atenţia. Abia atunci fata îşi ridică ochii şi-l străpunse cu privirea. Era ciudat felul în care îl privea fata. Nu avea o privire ca orişicare, ci îl fixa drept în ochi, iar prin ochi direct în suflet. Îi simţea privirile cum i se furişează printre gene, cum îşi fac loc prin orbite, cum se strecoară îndărăt prin tuburi încolacite şi îi coboară până jos în suflet. Bărbatul ar fi vrut să-şi răsucească privirile, dar îi plăcea felul în care îl privea fata, aşa că mai aşteptă. Nimeni nu-l mai privise aşa vreodată. Aţinti privirea fetei şi brusc închise ochii speriat ca şi cum privirile sale s-ar fi încurcat în privirile ei. Îi deschise din nou, de data aceasta timid, cu multă grijă. Nu, nu visa. Se putea vedea în ochii fetei ca într-o oglindă. Şi ceea ce vedea îl minună peste măsură. Era un cap de bărbat, fără îndoială capul său! Şi doi umeri de bărbat, fără îndoială umerii săi! Şi pe umărul drept o pasăre. Bărbatul încercă să înţeleagă cum ajunsese pasărea pe umărul său, dar nu reuşi. Se simtea depăşit de ceea ce i se întâmplă. “Numai fata este de vină, ea şi pasărea ei. Ce-o să zică acum lumea?” – se întrebă bărbatul. Şi privi îngrijorat în jur. Nimeni nu părea să se sinchisească însă de pasărea de pe umărul său. Bărbatul se mai linişti şi-şi întoarse din nou privirile către fată. Dar fata dispăruse. Rămăsese doar pasărea ei. Fata se pierduse cu totul înapoia privirilor sale împletite. Doar pasărea ei… Şi pasărea lui… Căci pasărea de pe umărul său, atrasă probabil de singurătatea celeilalte coborâse de pe umăr şi îşi întinsese aripile mari în faţa ei, fluturându-le aprig. Apoi începură să danseze acel dans al perechilor pe care păsările mari, cu penaje bogate, îl desfăşoară ca pe un ritual păgân, ca un zbor rostogolit pe pământ. Păsările dansau ca nişte bacante dezlănţuite, neobosite şi bărbatul simţi cum îl cuprinde o dintr-o dată o căldură, o fierbinţeală neaşteptată… Simţea cum se descompune, cum devine un abur, un gând. Jos, lumea părea din ce în ce mai mică. Sus, păsările rostogolindu-se-n zbor, ca şi cum ar fi croşetat cu aripile un spaţiu numai al lor, un timp numai al lor… Fata nu mai exista. Nici bărbatul nu mai exista. Doar pasărea ei şi pasărea lui…

luni, 11 iulie 2011

Singur printre cearceafuri

Cel care conduce coloana e invariabil el.
- Uite aici, e numai bine – spune încântat şi dă să lase din mână sacoşa de plajă.
- Hai dragă, nu vezi câte scoici sunt – dezaprobă invariabil ea.
El bate în retragere, caută din priviri şi decide rapid.
- Atunci uite aici. E nisip fin, e aproape de mare…
- Ei tuuu, nu vezi că suntem lângă chestia asta de gunoi, vrei să ne verse toţi cojile de seminţe în cap?
El începe să se enerveze şi să facă mărunt din buze. I-a disparut de tot de pe faţă încântarea aceea de copil care şi-a primit lopeţelele şi dreptul la joacă. Mai încearcă două trei variante din ce în ce mai nervos. Niciuna câştigătoare. Până la urmă cedează.
- Ei hai atunci zi tu unde vrei şi unde zici acolo ne aşezăm, că doar n-o să stau după fundul tău toată ziua. Până te hotărăşti trec ultravioletele astea sănătoase şi ne prind alea care pârlesc.
E rândul ei să cedeze şi să dea drumul din mână sandalelor.

După câteva minute apare un alt el urmat de o altă ea.
- Uite aici, e numai bine – spune încantat răsfirând cu vârful degetelor nisipul fin şi dă să lase din mână sacoşa de plajă dar ea îl repede de îndată.
- Hai dragă, lângă ăştia cu copii vrei tu să ne aşezăm, să-mi ţipe în cap toată ziua?! Nu-i de ajuns câte îndur la servici?!

Apoi alţii…

Şi alţii…

vineri, 8 iulie 2011

Cum să scrii o poveste

O, nuuu… să nu va gândiţi că am să vă explic aici ce trebuie să faceţi pentru a scrie o poveste. Pentru asta trebuie să ai o reţetă, o procedură, un mecanism de punere în practică. Eu n-am. Şi nici nu cred că există o reţetă ideală, sau dacă există secretul e păzit cu cea mai mare străşnicie. Căci altfel toată lumea ar scrie poveşti şi poezii. Nimic nu i-ar putea opri pe oameni să-şi lase baltă treburile şi să scrie cât e ziua de lungă şi noaptea de albastră poveşti şi poezii.
Deci cum spuneam, nu-i deloc simplu să scrii poveşti. Uite nu mai puţin decât azi dimineaţă, când s-a mijit privirea peste marginea lucitoare a zilei, mi-a aterizat în culcuşul gândurilor o mărgică de poemopoveste:
“dacă ţi-aş desprinde un surâs
din şiragul de mărgean al viselor
ca să-l anin pe ramul de frasin
din faţa ferestrei
nu-i aşa că nu ai să suferi!?”
E evident că nu merge! E dusă, e expirată. Au spus-o alţii cu mult înaintea mea. Chestia asta cu „n-are să te doară” prea miroase a Nechita Stănescu iar „şiragul de nuştiuce al viselor” apare şi în compunerile de clasa a doua. Şi apoi e un text prea lung pentru o idee atât de simplă. Textele de genul acesta trebuie să se furişeze, să lovească scurt sub centură ”baaang”, să puncteze şi să fugă, iar în urmă să ramână aşaaa ca după un sărut o alunecare dulceacrişoară pe buze. Deci una peste alta e banal, n-are fâs.
Să scrii poveşti e unul dintre cele mai grele lucruri din lume. Serios! Fără glumă! Pentru că spre deosebire de orice alt domeniu ai materia primă la dispoziţie. Şi gratis pe deasupra. Toată lumea o are, ceea ce complică şi mai mult lucrurile. Şi apoi materia asta primă este destul de limitată. Într-un comentariu din 1998 George Pruteanu spunea că: „limba română are aproximativ 200.000 de cuvinte, din care într-un dicţionar cum e DEX-ul se află vreo 57.000. Fondul principal de cuvinte conţine, după Graur, circa 1400 de vocabule, din care noi, în viaţa de toate zilele, utilizăm abia câteva sute”. Vă daţi seama cât de îngust rămâne locul pentru scris poveşti dacă avem la dispoziţie atât de puţine cuvinte, ba mai mult, sunt şi folosite din zori şi până-n seară de toată lumea, deci se banalizează, se uzează moral…
Şi cum cuvintele astea sunt atât de puţine şi atât de banale, totul depinde până la urmă de cum reuşim să le rânduim, să le înşirăm pe sfoară ca pe mărgele. Că una e de exemplu să spui „aripile păsării s-au întins în bătaia vântului tăind aerul rece ca o lamă de cuţit” ce pare a face parte dintr-o poveste cu femei-păsări şi alta „au întins în bătaia vântului lama de cuţit tăind aripile păsării în aerul rece” ce pare mai degrabă a face parte dintr-o carte de bucate, secţiunea „cum preparăm tocăniţa de pui”.
Ca să faci o salată de roşii e foarte simplu. Înainte de toate pui mâna pe o foaie de hârtie şi-un pix şi notezi tot ce-ţi trebuie şi n-ai în casă. Roşii, castraveţi, ceapă, ulei (preferabil de măsline), sare, piper, alte mirodenii după gust. Dai fuguţa la piaţă, iei cele de trebuinţă şi te apuci de treabă. Tai roşiile, castraveţii, ceapa. Le pui frumuşel în bol. Preferabil să fie de sticlă, înalt şi fumuriu. Adaugi ulei, sare după gust, un vârf de cuţit de piper şi alte mirodenii după fantezia fiecăruia. Eu de exemplu în ultima vreme mai folosesc o ţâră de boabe pisate de coriandru. Aaa… şi brânză. Telemea din cea untoasă şi grăsută de se lipeşte pe felia de roşie şi când mesteci se topeşte ca untul de mai rămâne doar o dâră albă şi întortocheată în tot vasul ca urma avionului pe cer. Apoi guşti, dacă mai trebuie ceva mai adaugi. E imposibil să nu-ţi iasă, dacă ţi-o doreşti cu tot dinadinsul, o salată de să te lingi pe degete.
Dar să revenim la poveşti. Credeţi că o salată de cuvinte din care să iasă o poveste de să te lingi pe buze se poate realiza la fel?! Tai mărunt, pui din toate acolo, amesteci, mai adaugi mirodenii, guşti şi gata?! Nici vorbă! E mai rău ca la domino sau ca la scrabble. Aici nu numai că trebuie să pui cuvânt lângă cuvânt astfel încât să se îmbuce tot ce-ai pus, dar la final trebuie ca tot ansamblul să aibă sens, să aibă gust, să aibă pe vino-ncoa. Altfel degeaba s-au lipit cuvintele şi par a fi de înţeles (uite cum e textul acesta de exemplu) că se prăbuşeşte ca un tort de ciocolată la care nu s-a “legat”crema şi se scurge prin toate crăpăturile...
Tiii… dar nu despre asta voiam să vorbesc, căci v-am mai spus de câteva ori că oricum eu nu scriu nicio poveste. Am o vrăbiuţă care îmi şopteste la ureche totul. Eu doar aştern pe hârtie ce-mi şopteşte, mai înfloresc puţin pe ici pe colo, că vrabia e destul de rigidă şi la obiect, aranjez un pic în pagină şi gata. Ei bine nici asta nu-i aşa de simplu cum aţi crede la prima vedere. De ce? Păi să vedeţi! De vreo câteva zile mă tot chinui să scriu o poveste. Îmi răsucesc creierii, mi-i storc, îi duc la mare să-i umplu cu imagini poetice, îi odihnesc pe marginea cerului, îi pitulesc sub liniştea nopţii… Şi nimic. Până la urmă dau un apel la vrăbiuţă şi apare imediat. Îi fac semn spre ureche, ea ţop înăuntru şi se ghemuieşte acolo. Mă încrunt la ea, fac mărunt din buze şi în loc de poveste mă trezesc că-mi răspunde cu năduf “păi bine şefu şi sămânţa?!”. Aaa… să nu credeţi că în relaţia mea cu vrăbiuţa, ea îmi spune povestea şi eu o plătesc înnnn… :))) A, nu, nuuu… Asta e doar în relaţia dintre politicieni şi afacerişti. “Şefu, vreau şi eu o aprobare să construiesc un blocşor cu trei-patru-cinci nivele în Piaţa Universităţii” “Se face! Da’ sămânţa?!”. Ei bine în relaţia mea cu vrăbiuţa e vorba de altceva. Ea îmi scrie poveştile, dar eu trebuie să-i dau o sămânţă de poveste. Aşaaa… un miez, o idee care să facă toţi banii. Şi pe urmă croşetează ea în jurul ideii. Ei bine, poate nu mă credeţi dar de la o vreme sunt mai liber. Mi-am terminat lucrările cele mari, acum am numai mărunţişuri. S-a dus stresul , agitaţia, nervozitatea. Dar cu asta s-a dus şi sursa mea de sămânţă. Pe cuvânt! Înainte cum puneam pixul pe hârtie să mă apuc de treabă cum îmi fugea gândul şi se oprea fix pe craca aia de frasin din dreptul ferestrei de vă spusei adineauri de ea, se atârna cu capul în jos ca un liliac mofluz şi stătea acolo în soare de mă scotea din pepeni. Pe urmă lucram ce lucram şi iar îmi fugea gândul pe geam (altul) şi se agăţa şi ăsta de ăla gata instalat de se făcea pân’ la doişpe aşa ca un ciorchine de struguri d-ăia negrii cu bobu mare şi parfumat. Până la urmă trebuia să las naiba şi pixul şi foile, şi treabă şi tot şi să mă ocup de strugurii ăia de crăpa cămasa pe ei de rotund ce se strângea înstr-ânşii (da’ acu să nu credeţi că-l culegeam eu pe tot, nuuu, că majoritatea se pierdea în dejurîmprejur până veneam eu cu castronul). De când nu mai e stres şi nelinişte nici vorbă de gând răzlet, de vânturări de aripi, de evadări din banal, mi-s toate gândurile aliniate şi chircite ca găinile pe rastelu din cuibar în prag de-nserare.
Aşa căăă… nu-i deloc uşor nici cu poveştile astea. Până nu primesc iar vreo lucrare babană, d-aia cu stres şi nervi, cu termene la limită, cu clienţi nervoşi, cu sânge pe pereţi, să nu vă aşteptaţi la vreo poveste. Sau poateeee.... da, chiar aşa, n-are nimeni vreo lucrare de făcut?! Mă bag şi la d-astea manuale, la săpat grădina, la ceva reparaţii mărunte (dushu, la zugrăveli nu mă bag, poate la vopsit dacă n-ai terminat)...

miercuri, 6 iulie 2011

BAC 2011

am inteles ca la galati s-a luat cel mai usor bacu; 1,5 lei trecerea!