vineri, 31 iulie 2009

Mama lu Popescu

De departe cea mai fantasticǎ, cea mai incredibilǎ, cea mai nemaipomenitǎ întâmplare din viaţa mea, plinǎ de altfel de întâmplǎri fantastice, incredibile şi nemaipomenite dupǎ cum aţi citit deja pe blogulluimosu, a fost cea cu mama lu Popescu. Popescu era colegul meu de joacǎ, un bǎieţel brunet, cu o faţǎ mai mereu încruntatǎ, cu sprâncene stufoase, agitat şi nestǎpânit ca o boabǎ de fosfor într-o farfurie cu apǎ, mic dar îndesat, cu o gurǎ mare cât sirena lui Vasile Roaitǎ, tot timpul dornic de aventurǎ şi gata sǎ participe la orice experiment care ar fi putut sǎ deschidǎ porţi galactice în lumea noastrǎ îngustǎ dintre blocurile BI7 şi BI8. Cu Popescu ne înţelegeam binişor. Cu fetele avea el ce avea. Mai mereu se trezea între degete cu câte o şuviţǎ care blondǎ, care brunetǎ, care roşcatǎ şi cu o mamǎ care ţipa ameninţǎtor de la balconul apartamentului: “Popescule vezi cǎ acuşi cobor la tine şi te spun lu mǎ-ta, nu ţi-e ruşine mǎgarule?!. Dacǎ te mai prind cǎ te atingi de fata mea, îţi pun pielea pe bǎţ”. Mama lu Popescu nu era cum te-ai fi aşteptat, un zdrahon de femeie, deşi era des pomenitǎ în învǎţǎturile mamelor cǎtre fiicele lor Ileana, Mihaela, Georgeta, Rodica, Ancuţa sau mai ştiu eu care, precum şi în interventiile scurte şi rare e adevǎrat, dar energice, pe care taţii le forau în educaţia fiilor lor “vezi cǎ dacǎ te prind cǎ mai faci una ca asta, îţi trag o mamǎ de bǎtaie cum i-a tras mǎ-sa lu Popescu”. Contrar aşteptǎrilor mama lu Popescu era o femeie mǎrunţicǎ, slabǎ, cu buze subţiri, cu pomeţii proeminenţi, mai mereu tǎcutǎ, cu pǎrul vâlvoi şi cu ochii cel mai adesea pierduţi în zǎri care se ascundeau privirii noastre joase. În schimb mama lu Popescu avea o palmǎ grea, lucru dovedit pe viu în câteva angajamente unu-la-unu desfǎşurate în scara blocului, lângǎ uşa din spate spre tomberoanele de gunoi.
Nu ştiu cât de cunoscut era Popescu în cartier, dar pe mama lu Popescu o ştia cu siguranţǎ toatǎ lumea. “Mama lu Popescuuuuu….. - se auzea începând cu ora cinci dupǎmasa când începeau pǎrinţii sǎ vinǎ de pe la servici – Popescu iar m-a tras de pǎr”. “Mama lu Popescuuuu… Popescu mi-a luat bicicleta” se cǎina şi câte un glas mai grosuţ, mai mult ca sǎ echilibreze situaţia decât de necaz, cǎci Popescu cobora fǎrǎ prea mult scandal de pe bicicletǎ şi i-o trântea împricinatului în faţǎ evitând prea multe complicaţii “Ia-ţi-o bǎ milogule, ce credeai cǎ fug cu ea acasǎ?!”.
Singurul care îi lua întotdeauna apǎrarea lui Popescu şi mai ales mamei lu Popescu era Cristi, un bǎieţel absolut delicios. Era blond blond cu pǎrul întotdeauna aruncat pe cap precum fânul în cǎruţǎ, cu ochii albaştrii de parcǎ vedeai prin ei pânǎ pe ţǎrmul mǎrii, timid, tǎcut, visǎtor. Vorbea rar şi o fǎcea numai atunci când era absolut necesar. Cristi nu avusese niciun conflict cu nimeni niciodatǎ, deşi într-o searǎ la jocul cu feţe de cutii de chibrituri, George i le luase pe toate deşi fusese evident pentru toatǎ lumea cǎ piatra lui Cristi fusese mai aproape de groapǎ decât a lui. Dar asta se întâmpla pentru cǎ George era într-a doua iar noi ǎilalţi nu eram decât nişte ţâşti-bâşti mucoşi încǎ la grǎdi. Atunci Cristi şi-a încleştat fǎlcile şi pumnii de am crezut cǎ o sǎ-i sfâşie beregata celuilalt. Dar n-a fǎcut-o. S-a înmuiat ca o saltea înţepatǎ într-o scoicǎ pe plajǎ la Mamaia, s-a întors cu spatele şi s-a depǎrtat cu ochii în lacrimi.
Nu mult dupǎ întâmplarea asta se trezeşte Marin într-o searǎ: “Mama lu Popescuuuu….. Popescu mi-a murdǎrit pantalonii cu vaselinǎ.” Acu nu pot sǎ zic cǎ nu fusese aşa. Exact aşa fusese. Eram strânşi toţi lângǎ trabantul lu Nea Marcel. Noi venisem cu capacele de bere şi Marin venise cu bicicleta. Fiecare îşi prezenta noutǎţile şi în timp ce toţi cǎscam gura la un capac de bere nemţeascǎ adus de Adrian, unic în cartier şi probabil chiar în lume, aruncat de niscai strǎinezi pe plajǎ la Neptun cǎ tac-su era nu ştiu ce mare pe la minister şi mergeau la mare numa la Neptun, Popescu îşi înfipsese unghiile în vaselina de pe axul roţii lu Marin şi ne dǎdea pe la nas ca sǎ ne sperie. Pânǎ la urmǎ n-a fǎcut mare brânzǎ da de vaselinǎ tot a trebuit sǎ scape şi cel mai aproape au fost pantalonii lu Marin. Adevǎrul adevǎrat e cǎ Popescu nu era mult mai rǎu decât ceilalţi duri ai cartierului dar ceea ce îi fǎcea pe toţi sǎ îl reclame era faptul cǎ mama lu Popescu reacţiona aproape întotdeauna la reclamaţiile pâlniilor urlǎtoare. “Sǎ fugim – a zis unu din grup, nici nu mai ştiu care – cǎ vine scorpia.” Toatǎ suflarea bǎieţeascǎ s-a ridicat şi a rupt-o la fugǎ spre bǎtǎtorul de covoare dispǎrând apoi dupǎ garaje pe aleea cǎtre şcoalǎ. Doar Cristi a rǎmas şi în timp ce ne ridicam m-a tras de mânecǎ sǎ mǎ opreascǎ: “Mama lu Popescu nu e scorpie”. Recunosc cǎ privirea lui lǎcrimoasǎ nu m-a înduioşat câtuşi de puţin şi am rupt-o la fugǎ dupǎ ceilalţi, evitând sǎ dau ochii cu balaurul cu şapte capete care scoate flǎcǎri pe nǎri.
Dupǎ douǎ zile însǎ Cristi a venit din nou la mine sǎ mǎ convingǎ. “Mama lu Popescu nu e scorpie” – a repetat el, lucru care tare m-a mirat pentru cǎ de obicei Cristi nu spunea un lucru de douǎ ori. “Hai sǎ mergem sǎ-ţi arǎt” – mi-a zis el trǎgându-mǎ de mânǎ cǎtre intrarea blocului. Bineînţeles cǎ n-am acceptat cu una cu douǎ sǎ mǎ predau de bunǎ voie castelanei cu braţul de fier, dar privindu-l pe Cristi atât de firav de pe o parte şi atât de convins pe de altǎ parte, mi-am spus cǎ eu sunt mult mai bǎrbat decât el şi nu pot fi mai fricos. “Bine, da dacǎ se apropie de noi, fugim” am acceptat eu condiţionat şi Cristi a dat din cap a confirmare.
Am urcat pânǎ la etajul doi, ne-am oprit în faţa uşii şi dupǎ ce s-a cǎznit de câteva ori fǎrǎ succes sǎ ajungǎ la sonerie, Cristi a început sǎ strige din tot pieptul “Mama lu Popescuuu…. Mama lu Popescuuu….” N-a trecut mult timp şi mama lu Popescu a apǎrut în cadrul uşii. Instinctiv m-am fǎcut mic dupǎ Cristi deşi eram mai înǎltuţ decât el.
- Sǎrumâna. Am venit sǎ-l chemǎm pe Popescu la joacǎ, azi înǎlţǎm zmee – a spus Cristi repede si hotǎrât, deşi nimic nu era adevǎrat sau poate tocmai de aceea.
- Popescu e deja afarǎ – ne-a rǎspuns femeia ce nu arunca nici un fel de flǎcǎri pe nǎri iar capul ei nu aducea nici pe departe cu cel de balaur.
- A ieşit deja?! – s-a mirat Cristi ca un artist experimentat. Dar n-a luat şi zmeul!
Mama lu Popescu a dat din umeri, apoi ne-a poftit înǎuntru.
- Nu cred. Mergeţi şi vedeţi – ne-a arǎtat ea drumul înclinând capul cǎtre o uşǎ care se deschidea pe coridorul lung spre dreapta.
Ne-am fǎcut de lucru un pic pe acolo în timp ce Cristi îşi construia migǎlos planul dupǎ principiul “vǎzut şi fǎcut”. N-am apucat sǎ construim baricade, sǎ sǎpǎm tranşee şi nici sǎ plantǎm ceva mine antipersonal, cǎ duşmanul a şi apǎrut la orizont.
- Voi cine sunteţi mǎ?! Cǎ nu prea vin copii pe aici. Popescu e cam sǎlbatec.
- El e Baciu şi eu sunt Ionescu – a spus Cristi întinzându-i mâna.
Şi atunci s-a întâmplat ceva cu totul şi cu totul uluitor, balaurul cu şapte capete care scotea flǎcǎri pe nǎri şi pârjolea totul în cale, dar cǎruia nu-i crescuse încǎ decât unul şi nici flǎcǎri nu scotea probabil din cauza preţului crescut al petrolului, a schiţat un zâmbet. I-a întins mâna lui Cristi iar acesta i-a pupat-o elegant. Mai vǎzusem eu gesturi de-astea fandosite la oamenii mari scorţoşi şi înţepaţi, de ziceai cǎ au un bǎţ înfipt în fund şi le cǎzuse şifonierul în cap, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut cǎ pişpiriul de Cristi care nu ajungea nici mǎcar pânǎ la butonul de la sonerie are curajul sǎ pupe mâna unei doamne. Apoi bǎiatul i-a ţinut mâna în palma lui micǎ şi i-a frecat degetele într-un fel anume cǎ doamna Popescu a rǎmas efectiv împietritǎ cu zâmbetul acela firav aninat de buza sus.
O.K., aici hai sǎ ne oprim un pic. Dacǎ credeţi cǎ am depǎşit mǎsura sau cǎ încep s-o iau razna, eu zic mai bine sǎ faceţi un popas aici şi apoi sǎ vǎ întoarceţi la începutul textului sau şi mai bine sǎ apǎsaţi “close window” şi sǎ faceţi textul acesta sǎ disparǎ din faţa ochilor voştri. Dacǎ totuşi credeţi în poveşti nemaiauzite, nemaipomenite şi cu totul şi cu totul fantastice puteţi citi mai departe.
Deci cum spuneam mama lu Popescu a rǎmas pur şi simplu împietritǎ de gestul lui Cristi. Eu tare mirat. El nu era însǎ nici împietrit, nici mirat şi mi-a fǎcut un semn cu ochiul stâng sǎ-l urmez. Cristi i-a dat ocol doamnei împietrite Popescu şi ajuns în spatele ei s-a ridicat pe vârfuri şi a deschis uşor o uşiţǎ din spinarea doamnei. Apoi a luat un scǎunel şi luându-mǎ de mânǎ am intrat amândoi înǎuntru. Dincolo de uşǎ era o scǎriţǎ îngustǎ de lemn care urca rotund printr-un turn de piatrǎ cu ochiuri mici de geam cum vǎzusem eu la Bran când fusesem cu bunicii în vacanţǎ. Era întuneric iar eu mǎ strǎduiam sǎ vǎd pe unde pǎşesc în timp ce Cristi mǎ trǎgea vânjos dupǎ el spre un final ce nu voia sǎ se apropie nicicum. Am urcat şi-am tot urcat, de mi-am slobozit plǎmânii prin spirala nesfârşitǎ de atâta gâfâit şi-am crezut cǎ treptele acelea n-au sǎ se mai termine nicicând. Apoi dintr-o datǎ o luminǎ orbitoare ca o miere caldǎ a umplut culoarul îngust scurgându-se vâscos peste treptele mâncate de timp ale scǎrii. Lumina pǎtrundea printr-o deschidere în zid, ca o uşǎ nu mai mare decât înǎlţimea noastrǎ, ce se desfǎcea apoi cǎtre o terasǎ micuţǎ şi cochetǎ ca un balcon al turnului pierdut printre nori în care e încuiatǎ prinţesa cea frumoasǎ.
Adicǎ ceva de genul ǎsta (desenul este absolut real şi a fost fǎcut chiar atunci, scrijelit cu cheia de la casǎ pe care o aveam agǎţatǎ de gât pe o bucatǎ de piatrǎ gǎsitǎ pe treptele turnului):

Pe terasa de piatrǎ era o mǎsuţǎ scundǎ cu trei picioare şi douǎ scaune cu braţe înalte, cu perne adânci şi moi în care ne-am cufundat amândoi eliberându-ne teama, stresul şi oboseala. Cristi n-a rezistat mai mult de douǎ minute şi ispitit de curiozitate s-a ridicat şi s-a dus la marginea terasei privind în jos peste balustrada de piatrǎ rece.
- Vino sǎ vezi – m-a strigat încântat – vino repede sǎ vezi.
Am venit într-un suflet, am aruncat un ochi peste balustradǎ, apoi m-am simţit aruncat înapoi în fotoliu ca împins de suflul unei explozii. M-am ridicat din nou, m-am apropiat pe vârfuri şi uşurel mi-am aplecat privirea peste marginea de piatrǎ acoperitǎ cu muşchi moale şi umed. De la înǎlţimea turnului pǎmântul nici nu se mai vedea, era mic, albastru cu dungi albe, cum vǎzusem eu la teleenciclopedia pozele alea cu Pamântul fǎcute de pe lunǎ. Mâinile mele încleştau marginea muşchiuloasǎ în timp ce toatǎ vitejia mi se strânsese în vârfurile degetelor de la picioare.
- Oooo….. ai vǎzut vulturul acela? – îmi arǎtǎ Cristi undeva în zare o pasǎre mare croşetând cercuri largi ca un planor ce biciuie aerul cu aripile încercând sǎ-l înveţe sǎ se ridice cǎtre soare.
Mda, pǎsǎroiul plutea liniştit şi parcǎ la un moment dat înclinǎ capul înspre noi în semn de bunǎ ziua. Cristi îi fǎcu semn cu mâna. Nu cred cǎ se cunoşteau, iar Cristi îşi fǎcea destul de greu cunoştinţe noi. Încet încet frica a început sǎ se risipeascǎ şi privirile mele au început sǎ pluteascǎ uşor pe lângǎ norii pufoşi care ne înconjurau ca nişte perne uriaşe îmbiindu-ne la vise de turtǎ dulce. Cerul era albastru, albastru cum nu l-am vǎzut niciodatǎ, precum coperta de la Cireşarii din care îmi citea bunica înainte sǎ mǎ culc peste care se întindeau galben doar titlul şi numele autorului.
- Bunǎ ziua copii, bine aţi venit! - se aude din spatele nostru o voce feminina caldǎ. E o doamnǎ tânǎrǎ ce seamǎnǎ izbitor cu mama lu Popescu doar cǎ e mai… e mai… nu ştiu cum sǎ zic. E ca o prinţesǎ din turnul de piatrǎ. Are o rochie lungǎ maronie cu mâneci bufante, pantofi roşii, pǎrul luuung lung alunecându-i uşor pe spate, peste care strǎluceşte o diademǎ aurie. Are buzele roşii, glasul moale ca o mângâiere pe obraz şi ochii vii şi zburdalnici ca douǎ veveriţe alergând dintr-un colţ în altul al brazilor.
- Dacǎ se apropie eu fug – îi reamintesc şoptit lui Cristi convenţia noastrǎ pe care am stabilit-o puţin mai devreme, deşi nu sunt prea convins de ceea ce spun. Cristi însǎ râde uşor în barbǎ apoi mǎ ia de mânǎ şi ne aşezǎm amândoi confortabil în scaunele moi. Nu pare sǎ fie pentru prima oarǎ aici.
- Ce sǎ vǎ aduc? – întreabǎ mama lu Popescu. Îngheţatǎ, suc, prǎjituri, bomboane, tort, fructe?
- Pǎǎǎǎi….. eu vreau o îngheţatǎ mare de cacao cu zmeurǎ….. şi fistic…. şi vanilie…. şi cǎpşuni… Şi mai vreau o felie mare de tort de ciocolatǎ cu glazurǎ de frişcǎ cu cireşe şi un suc mare de portocale – se hotǎrǎşte Cristi în cele din urmǎ, apoi privesc amândoi înspre mine aşteptând sǎ mǎ pronunţ, dar cum limba mi se împleticeşte Cristi hotǎrǎşte în locul meu:
- Şi el la fel! - şi mǎ priveşte cu un aer de superioritate de la sine înţeleasǎ ca şi cum ar spune “vezi, ţi-am zis eu cǎ nu-i scorpie şi nici balaur, n-ai vrut sǎ mǎ crezi!”.
Mama lu Popescu dispare prin deschizǎtura micǎ a turnului iar noi rǎmânem spânzuraţi deasupra Pǎmântului în turnul cel înalt, cel mai înalt dintre cele mai înalte care au existat vreodatǎ.
- Ştii… aici parcǎ suntem pǎsǎri – îmi spune Cristi zâmbind iar nasul abia i se vede dintre pernele mari şi moi ale scaunelor cu braţe înalte şi spǎtar. Aici oricine poate sǎ înveţe sǎ zboare, e ca la mare unde apa sǎratǎ te ţine la suprafaţǎ – continuǎ el vizibil încântat de tot ceea ce i se întâmplǎ.
Recunosc cǎ şi eu încep sǎ devin încântat. Şi are dreptate, mama lu Popescu e o femeie pe cinste. Dacǎ mai vine şi cu bunǎtǎţile pe care i le-a cerut Cristi e chiar prima-ntâia.
Doi pui de pǎsǎroi, nu ştiu de unde rǎsǎriţi, ce nu seamǎnǎ cu nimic altceva din ce am mai vǎzut eu pânǎ atunci, se aşeazǎ pe marginea balustradei şi ne studiazǎ curioşi. Probabil sunt teribil de miraţi sǎ ne gǎseascǎ agǎţaţi acolo sus unde nu prea este locul oamenilor ci al pǎsǎrilor. Nu avem nici aripi, nici cioc, nici gheare. Stǎm rǎu şi la capitolul pene.
- Cirip – concluzioneazǎ primul mustǎcind oarecum mulţumit de evaluarea fǎcutǎ.
- Cirip, cirip – confirmǎ al doilea şi odatǎ lǎmuritǎ problema o şterg împreunǎ.
- Ia poftiţi la bunǎtǎţi – apare şi mama lu Popescu cǎrând pe braţe o tavǎ enormǎ pe care se lǎfǎie douǎ cupe mari de îngheţatǎ, douǎ felii negre de tort uriaşe, douǎ pahare mari mari cât sticla de lapte cu suc gǎlbui de portocale în care stau ţepoase douǎ paie verzi şi o farfurie largǎ ca un coş de rufe cu pepene roşu şi rece.
Cristi dispare repede cu capul în cupa de îngheţatǎ în timp ce eu continui sǎ o privesc vrǎjit pe femeia care îmi zâmbeşte ca dintr-o carte de poveşti. E frumoasǎ şi caldǎ. Nu e chiar tânǎrǎ cum am crezut la început. La colţul ochilor dacǎ priveşti atent apar nişte încreţituri firave pe care mamele le numesc riduri şi despre care nu vorbesc decât şuşotit şi pe ascuns de parcǎ ar fi cine ştie ce ruşine. Are însǎ ceva în priviri care te prinde, te vrǎjeşte, te încǎlzeşte şi un aer liniştit ca un vis albastru.
- Nu mǎnânci? – mǎ întreabǎ întinzându-mi cupa cu îngheţatǎ şi trǎgând în faţa mea şi farfuria cu tort.
Zâmbesc încântat şi mǎ apuc sǎ înfulec bunǎtǎţile. Când terminǎm arǎtǎm amândoi ca doi elefǎnţei rotunzi perpeliţi prin creme de ciocolatǎ, dar sǎtui şi mulţumiţi.
- Nu ne mai rǎmâne decât sǎ zburǎm – îmi zâmbeşte Cristi şǎgalnic şi îmi face cu ochiul, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ vorbele sale nu sunt chiar aruncate în vânt, ci vrea sǎ arunce în vânt ceva mult mai palpabil.
Şi fiindcǎ mǎ vede încruntat şi neliniştit continuǎ:
- De aici se poate zbura, oricine poate zbura chiar dacǎ nu ştie. E ca la mare ţi-am mai spus. Nu-i aşa, mama lu Popescu?! – aşteptǎ el confirmarea din partea femeii şi aceasta vine prompt.
- Aşa e – zâmbeşte ea.
Şi nici una nici douǎ amicul meu se ridicǎ din scaun legǎnându-se ca o gǎinǎ dolofanǎ, se apropie de marginea terasei, se urcǎ pe balustradǎ şi-mi face semn sǎ vin.
- Hai, curaj.
Vǎzând reţinerile mele mai mult decât evidente, mama lu Popescu mǎ ia de mânǎ şi mǎ duce la marginea balustradei.
- Oricine poate sǎ zboare când e fericit. Nu trebuie sǎ faci nimic pentru asta, ai sǎ vezi, totul e natural, vine de la sine… Apoi mǎ ia în brate şi mǎ aşeazǎ cu fundul pe balustradǎ. Muşchiul e rece şi umed.
- La revedere mama lu Popescu – strigǎ Cristi şi îşi face vânt în gol.
Îmi îngheaţǎ sângele în vine şi pantalonii tremurǎ energic pe fundul meu ce vibreazǎ ca o meduzǎ. Închid ochii. Deschid unul. Nu vǎd mai nimic. Îl deschid şi pe celǎlalt. Undeva mai jos Cristi pluteşte. I-au crescut aripi ca de înger, albe şi moi. Îmi face cu mâna. O privesc pe mama lu Popescu îngrozit. Ea îmi zâmbeşte ca o prinţesǎ din poveşti şi mişcǎ uşor bǎrbia ca şi cum ar spune “da, nu e nici un pericol, du-te”. Zâmbesc şi eu. Îmi fac curaj şi mǎ arunc în gol. Aerul e ca o saltea moale din pene de gâscǎ. Cad uşor. Îmi ating umerii. Nu mi-a crescut încǎ nici o aripǎ. Şi totuşi cad în gol. Sus terasa se vede din ce în ce mai micǎ. Din mama lu Popescu n-a mai rǎmas decât un punct negru cu o coadǎ lungǎ ca o cometǎ. Îmi ating iar umerii. Tot nimic, nici mǎcar un ciot. Încep sǎ mǎ sperii. De jos pǎmântul urcǎ cu o vitezǎ ameţitoare. Încep sǎ se vadǎ continentele, apoi oraşele, apoi blocurile mari. Aripile tot nu mi-au crescut. Sunt îngrozit. Ceva nu funcţioneazǎ ca lumea în povestea asta.
- Mama lu Popescuuuu…….. Mama lu Popescuuuu…….. - ţip eu cât mǎ ţin puterile, privind îngrozit cum cartierul nostru devine din ce în ce mai mare, din ce în ce mai mare. Şi brusc aripile se desfac ca o paraşutǎ de siguranţǎ şi aterizez lin chiar în scara blocului.
- Ce tot ţipi, nu vezi cǎ nu-i acasǎ. Ce, vrei sǎ scoli toatǎ scara?! – mǎ apostrofeazǎ Cristi încruntându-se. Sǎ mergem înapoi – îmi spune apoi hotǎrât şi face stânga împrejur lǎsându-mǎ perplex în faţa uşii închise a mamei lu Popescu. Hmmm…… cum o fi fǎcut asta?!

***

Nu ştiu ce tertipuri şi ce smecherii a fǎcut Cristi ca sǎ-mi şteargǎ din creier toatǎ povestea asta cu mama lu Popescu şi cu turnul din nori. Când i-am amintit despre ea a râs şi a spus cǎ am imaginaţie bogatǎ, cǎ n-am intrat niciodatǎ în casǎ la mama lu Popescu şi cu atât mai puţin în trupul ei. Şi s-a încrâncenat sǎ mǎ convingǎ. Poate chiar ar fi reuşit, dacǎ într-o zi, la vreo sǎptǎmânǎ dupa întâmplare, când mama a vrut sǎ-mi punǎ hainele în maşina de spǎlat, nu mi-ar fi gǎsit în buzunarul pantalonilor de joacǎ douǎ pietre scrijelite cu cheia de la casǎ, pe prima fiind desenat un turn înalt de piatra sub care Pǎmântul arǎta ca o minge de tenis şi pe cealaltǎ o terasǎ însoritǎ pierdutǎ undeva între nori cu douǎ scaune cu perne moi şi adânci, cu o mǎsuţǎ scundǎ cu trei picioare şi cu o mulţime de bunǎtǎţi pe ea……..



(eu si cu Cristi nu aparem in desen pentru ca eram mai intr-un colt si priveam in jos peste balustrada; in schimb sus, usor in dreapta, se poate vedea in zare vulturul care ne saluta din cap)

marți, 28 iulie 2009

Scufiţa Roşie (uşor modificatǎ, restilizatǎ, tunatǎ, dar absolut adevǎratǎ)

A fost odatǎ ca niciodatǎ cǎ dacǎ n-ar fi cu siguranţǎ nici nu v-aş povesti, a fost o fetiţǎ pe care o chema Scufiţa Roşie. Şi i se spunea Scufiţa Roşie din cauza bǎsmǎluţei pe care o primise în dar de la bunicuţa ei pe când nu era decât o copiliţǎ micǎ şi nǎzdrǎvanǎ.
Şi într-una din zile a aflat Scufiţa Roşie cǎ bunica a cǎzut bolnavǎ la pat. Şi fiindcǎ sistemul de sǎnǎtate e la pǎmânt cǎ nici nu ştie bunica unde sǎ se mai ducǎ şi ce sǎ mai facǎ pentru cǎ medicul de familie care trebuie sǎ-i dea trimitere cǎ fǎrǎ trimitere nu poţi sǎ mergi nicǎieri e tocmai douǎ sate mai încolo cǎ de când e şi învǎţǎmântul la pǎmânt nu mai vine nici un doctor în sat cǎ nici nu mai sunt şi nici condiţii sǎ vie n-au cǎ acuma a ajuns un doctor la zece sate şi douǎ comune şi cǎ oricum când vine degeaba vine cǎ îi dǎ o bucatǎ de hârtie sǎ se ducǎ sǎ facǎ analize la spital la oraş cǎ zice cǎ nu ştie ce are cǎ e femeie bǎtrânǎ şi au început s-o lase toate cǎ şi acolo la spital la oraş a fost o datǎ şi a jurat cǎ nu se mai duce cǎ nimeni n-a bǎgat-o în seamǎ şi a stat la uşǎ la doctor de dimineaţa pânǎ seara şi seara când a dat sǎ intre a întrebat-o o fǎtucǎ cu unghii maro şi ochii mov sprijitǎ în uşǎ cǎ dacǎ are programare cǎ dacǎ n-are programare sǎ se ducǎ la fişier sǎ-şi facǎ programare şi sǎ vinǎ sǎptǎmâna viitoare cu fişa în mânǎ tot de la fişier şi nu s-a mai dus, s-a gândit Scufiţa Roşie sǎ-i facǎ o vizitǎ bunicii.
Şi a luat Scufiţa Roşie un coşuleţ şi a început sǎ punǎ în el toate bunǎtǎţile pentru bunica. A pus acolo un salam de Sibiu din ǎla de se taie felii subţirelee subţireleee cǎ-s trei la suta de mii vechi şi un caşcaval din ǎla bun cu gǎuri mari de-s mai scumpe gǎurile decât caşcavalul şi o sticlǎ de vin Serego Alighieri Possessioni Rosso 2005 cǎ bǎuse ea cu un amic într-o searǎ şi i-a plǎcut tare şi doi ciorchini de struguri de la arabi cǎ la noi mai e vreo lunǎ pânǎ se coc da la arabi cresc de n-au aer de fapt chiar n-au aer cǎ soarele e puternic şi topeşte tot aerul de pun arabii aer condiţionat acolo unde cresc strugurii ca sǎ nu se topeascǎ chiar tot aerul şi douǎ ciocolate toblerone una albǎ şi alta cu alune şi alviţǎ cǎ tare îi plac şi bunicii dulciurile. Şi a ajuns Scufiţa Roşie la casǎ la casa de la mall nu la casa bunicii a plǎtit cu cardul de la tata şi doamna de acolo i le-a pus în douǎ pungi biodegradabile şi i-a luat coşuleţul înapoi cǎ a zis cǎ aşa e acuma legea ca sǎ nu se mai împrǎştie pungile pe câmp de parcǎ pungile se împrǎştiau cǎ nu erau biodegradabile se împrǎştiau cǎ le aruncau oamenii aiurea.
Şi le-a pus Scufiţa Roşie frumos în Peugeotul ei roşu primit cadou la majorat cǎ între timp îşi pierduse bǎsmǎluţa şi a plâns şi ce-a mai plâns şi a zis tata al ei stai liniştitǎ fatǎ cǎ dacǎ ţi-ai pierdut bǎsmǎluţa îţi ia tata alta şi i-a luat Peugeotul ǎla roşu ca bǎsmǎluţa şi cu tavanul de se împacheteazǎ frumos vara ca sǎ vadǎ toate piţi scaunele capitonate în piele şi bordul din lemn de nuc comandǎ specialǎ.
Şi a purces Scufiţa Roşie la drum, cǎ ştia bine drumul cǎ tot în partea aia mergea şi ea în weekend sǎ se relaxeze în Poianǎ cǎ are acolo un club unde îi place ei tare tare mult cǎ la munte e aer curat linişte şi verdeaţǎ. Şi a ambalat Scufiţa Roşie motorul cǎ îi promisese Ginuţei cǎ se întoarce pânǎ seara sǎ meargǎ cu gaşca în Bamboo şi fiindcǎ l-a ambalat tare tare i-a fǎcut semn frumuşel un nene miliţian sǎ tragǎ pe dreapta cǎ mergea cu o sutǎ prin Comarnic dar ea i-a trimis din fugǎ trei bezele şi poliţistul a rǎmas trǎsnit în mijlocul drumului cǎ a vorbti şi cu ǎla de lângǎ el care citea pe televizor numǎrul de la maşinǎ şi viteza cǎ uneori le citea invers le zǎpǎcea şi trebuia s-o lase baltǎ sǎ o lase şi pe ea baltǎ cǎ cine ştie a cui fatǎ e şi mai bine sǎ fie acolo şi mâine decât sǎ de-a amenzi aşa de-a-mboulea.
Şi a mai mers Scufiţa Roşie ce a mai mers greu tare a mers cǎ nu-i uşor sǎ înghesui o sutǎ de mii de maşini pe zi pe o singurǎ bandǎ de circulaţie cǎ dacǎ miniştrii ǎia ai transporturilor îşi vedeau şi ei de treabǎ în loc sǎ-şi vadǎ de şmenuri cu baronii asfalturilor cǎ aşa scrie la ziar aveam şi noi autostradǎ pânǎ la Braşov la tu-ndushumeu mǎcar dacǎ nu pânǎ la Sibiu sau chiar pânǎ la unguri cǎ ne aşteaptǎ ǎia cu autostrada la graniţǎ dǎ li s-au lungit pupilele şi noi o târâm cu boii şontîc şontîc cine ştie când om mai ajunge pânǎ la ei şi nu numa cǎ-i îngustǎ da-i plinǎ de gropi şi când plouǎ e jale cǎ abia se mai poate merge. Şi a ajuns în cele din urmǎ Scufiţa Roşie nu la bunica ci aproape acolo unde se terminǎ şoseaua şi începe drumul de ţarǎ cǎ au oamenii ǎştia un program de pietruire a drumurilor comunale cu bani de la uie da la ei în sat s-a blocat şi cicǎ-şi ia uie banii înapoi cǎ primaru şi cu alti vreo doi au dus piatra la ei în curte au stivuit-o frumos una peste alta d-a ieşit nimeni nu ştie cum ditamai viloaiele în loc sǎ iasǎ drum de ţarǎ pietruit cun scria în proiect da o fi fost fo greşealǎ acolo în proiect şi a tras Scufiţa Roşie Peugeotul la marginea drumului l-a închis şi a sunat de pe celular la primǎrie sǎ vinǎ cineva din sat s-o ia cu cǎruţa cǎ nu putea sǎ-şi strice tocurile pe drumurile alea de ţarǎ neasfaltate şi dupǎ aia a mai aşteptat o jumǎtate de orǎ sǎ vinǎ Moş Gheorghe cu cǎruţa cǎ-şi fǎcuse un car de nervi cǎ Moş Gheorghe trebuise sǎ se întoarcǎ întâi acasǎ de la cosit şi sǎ înhame caii la cǎruţǎ cǎ nu erau înhǎmaţi erau duşi la pǎscut cu Ionel cǎ Ionel acuma cu asta se ocupǎ duce caii şi vacile la pǎscut cǎ la şcoalǎ nu mai merge cǎ a zis mǎ-sa cǎ ce-i trebuie şcoalǎ cǎ nici Becali şi nici Guţǎ n-are şcoala şi e plini de bani şi cǎ dacǎ i-o trebui vreodatǎ şcoalǎ o face-o şi el cum a facut-o şi ǎştia dǎ ceva acolo la domnii profesori la şcolile astea particulare şi îi dǎ şi lui o diplomǎ cǎ ce le-o cade mâna sǎ-i dea şi lui dupǎ ce i-a dat la atâţia. Şi pânǎ la urmǎ a ajuns Moş Gheorghe şi a lǎsat-o chiar în faţa casei bunicii cǎ s-a codit oleacǎ ar fi vrut s-o lase la poartǎ da ea a insistat sǎ deschidǎ şi poarta mare şi sǎ bage cǎruta înǎuntru şi s-o lase în faţa uşii.
Şi bunica era bolnavǎ la pat de nici n-a recunoscut-o cǎ i-a dat pungile cele biodegradabile şi tare s-a mai bucurat bunica de i-a şi zis “vai bunico dar de ce ai ochii ǎia aşa de mari?!” dar ea i-a zis sǎ stea liniştitǎ cǎ e din cauza dioptriilor nu din cauza bucuriei cǎ pe urmǎ şi-a scos ochelarii şi într-devar nu mai avea ochii aşa de mari. Şi a pupat-o bunica şi a dat s-o pupe şi Scufiţa Roşie da n-a nimerit o datǎ n-a nimerit a doua oarǎ cǎ pânǎ la urmǎ i-a şi zis “vai bunico da de ce ai obrajii aşa de mici?!” şi ea i-a zis cǎ tot din cauza ochelarilor e da ai fetei cǎ i-a spus cǎ mai bine îşi scoate ochelarii de soare înǎuntru dacǎ nu vrea sǎ-şi rupǎ picioarele prin vre-un colţ de mobilǎ şi ea s-a-nvoit deşi erau Prada. Şi tare s-a mai bucurat bunica cǎ i-a venit nepoţica şi a poftit-o sǎ şadǎ lângǎ dânsa pe pat şi i-a povestit câte şi mai câte despre unchiul Grigore care-şi pierduse de vreo doua sǎptǎmâni slujba cǎ venise criza şi peste ei despre mǎtuşa Mǎrioara care-şi pierduse şi ea de vreo douǎ sǎptǎmnâni mâna în gaterul de la ocol şi despre Costeluş şi despre Georgel şi despre Mihaela şi despre alţii pe care nici nu-i ştia cǎ nu mai fusese de mult pe la bunica de vreo cinşpe ani. Şi i-a mai povestit şi despre bunicu care murise cǎ ce om bun şi cu frica lui Dumnezeu fusese nu cum sunt tinerii din ziua de azi cǎ nu pun mâna nici pe carte şi nici pe sapǎ ci mai mult pe coapsa fetelor şi le lasǎ una douǎ cu burta la gurǎ cǎ aşa pǎţise şi Anica fata vecinei cǎ plecase în Italia menajerǎ şi se întorsese femeie şi cu plod în poalǎ da i l-a lǎsat mumǎ-sii şi a plecat iar cǎ ea a zis cǎ tot menejerǎ vrea sǎ fie cǎ e mai uşor decât femeie. Şi i-a povestit bunica cum erau ele mici şi se jucau în grǎdinǎ adicǎ ea şi sorǎ-sa care era dusǎ în America cu un evreu putred de bogat da cam cârpǎnos cǎ mereu le scria ca i-a luat o rochie cǎ i-a luat altǎ rochie cǎ i-a luat altǎ rochie cǎ ele se gândeau cǎ ce face cu atâtea rochii da el le lua din sifonier sǎ le vândǎ cǎ cicǎ e crizǎ mare şi sǎ mai scoatǎ şi ei nişte bani cǎ toţi se duceau pe renci cǎ aveau ditamai renciul cǎ el i-a tot zis sǎ facǎ nişte îngeraşi mici mici sǎ umple curtea cǎ tare s-ar bucura şi el da ea nu şi nu cǎ pe urmǎ îşi face dungi d-alea de nu se mai ia pe burtǎ şi pe coapse de se vede urât la piscinǎ când iese dupǎ-amiezile şi o vǎd vecinii mai ales grecu ǎla brunet care stǎ douǎ case mai încolo şi care trece mai mereu pe la ea s-o întrebe dacǎ n-are nişte sare sau nişte amoniac sau nişte praf de copt când nu-i bǎrbat-su acasǎ cǎ iar a fǎcut nu ştiu ce bunǎtǎţi da i s-a terminat alea exact când era aproape gata cǎ dacǎ vrea poate sǎ treacǎ sǎ guste. Şi-a gustat da ǎl bǎtrân nu ştia nimic despre ce gustǎ grecu. Şi i-a tot povestit bunica şi ea se tot uita la ceas cǎ ştia cǎ o aşteaptǎ Ginuţa sǎ meargǎ la Bamboo şi bunica nu mai tǎcea cǎ pânǎ la urmǎ i-a şi zis “vai bunico da ce gura mare ai” cǎ aşa era în scenariu nu de-alta cǎ altfel n-ar fi zis-o cǎ ea e fatǎ politicoasǎ de-o învǎţase mǎ-sa. Şi bunica n-a zis “ca sǎ te mǎnânc mai bine” da ştia ea pe unu care voia s-o mǎnânce cǎ se întâlniserǎ în club la Mamaia şi el i-a pus o mânǎ pe fund şi ea i-a zis sǎ se poarte cuviincios cǎ nu-i ţǎrancǎ de la Izmereni da el i-a zis cǎ chiar de acolo e cǎ are afaceri cu lemn în zonǎ şi dacǎ vrea s-o facǎ sǎ treacǎ pe-acolo. Şi a trecut dacǎ tot era prin zonǎ da mai bine nu trecea cǎ omul de la ţarǎ tot om de la ţarǎ rǎmâne cǎ dupǎ ce i-a fǎcut ce i-a fǎcut s-a trezit acasǎ şi fǎrǎ celular şi fǎrǎ euroii ǎia care-i ţinea în portofel aşa pentru orice eventualitate de-a trebuit sǎ plǎteascǎ Ginuţa şi consumaţia ei cǎ pânǎ la urmǎ s-a dus şi la poliţie şi l-a reclamat cǎ-ştia-s ca lupii domn’le te sfâşie nu alta ǎştia trebuie împuşcaţi pentru ǎştia nu trebuie sǎ ai milǎ şi poliţistul a dat din cap cǎ da cǎ ştia şi el povestea cu Scufiţa Roşie şi cu lupul cel rǎu şi nu i-ar fi stat deloc rǎu în rolul vânǎtorului cel viteaz da a zis cǎ nu poate fi împuşcat şi cu atât mai puţin sǎ i se taie… cǎ nu e sezon de vânǎtoare la lupi şi cǎ dacǎ îl prinde ǎia de la ocolu silvic poate sǎ aibǎ neplǎceri deşi ea e domnişoarǎ drǎguţǎ aşa cǎ au zis sǎ nu-l mai acuze şi de viol cǎ nu era deloc clar dacǎ se poate dovedi cǎ sǎ cam dusese de bunǎ voie da sǎ mai continue investigaţiile amândoi prin pǎdure cǎ poate mai gǎsesc nişte clue printre frunze cǎ aşa vǎzuse el în filmele ale cu siesai ci doar de furt da nici de ǎla n-ar fi trebuit cǎ peste douǎ zile a gǎsit şi celularu şi banii cǎ îi cǎzuserǎ între scaune când a coborât sǎ ia benzinǎ pentru roşcatǎ şi-un evian pentru ea de-a ajuns la timp şi la Bamboo.
Şi uite aşa au trǎit fericiţi pânǎ la adânci bǎtrâneţi asta dupǎ ce şi-au mai fǎcut nişte injectii d-alea cu botulinǎ sǎ-şi mai îndrepte pielea pe ici pe colo cǎ a zis Ginuţa cǎ de ce sǎ stea banii ǎia aşa nefolosiţi cǎ circulaţia banilor revigoreazǎ economia şi cǎ poate ieşim şi noi cu ocazia asta din crizǎ cǎ la ele le stǎ bine oricum da mai bine şi mai bine frumoase şi deştepte.
Şi-am încǎlecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa şi-am încǎlecat pe-o roatǎ şi v-am spus povestea toatǎ şi-am încǎlecat pe-o bicicletǎ furatǎ da v-am spus o poveste adevǎratǎ .

duminică, 19 iulie 2009

Pescăruşii

Bǎrbatul se apropia cu paşi mǎrunţi de intrarea pe pod. Când ajunse în locul în care drumul era tǎiat în douǎ de grinzile metalice paralele înfipte în asfalt, separând practic podul de restul şoselei, se opri. Mǎsurǎ îndelung din priviri structura metalicǎ giganticǎ dar nu cu ochii admiratorului de capodopere inginereşti ci mai degrabǎ cu ochii hulpavi ai unui hoţ mǎrunt de buzunare gata sǎ dea lovitura vieţii. Îşi roti ochii împrejur şi fu mulţumit sǎ constate cǎ nu era ţipenie de om. Nu se fǎcuse încǎ cinci, abia se crǎpa de ziuǎ şi puţini se treziserǎ. Îşi ridicǎ gulerul cǎmǎşii, apoi îşi bǎgǎ mâinile în buzunare, îşi îndesǎ capul între umeri şi-şi continuǎ drumul. Dimineţile erau rǎcoroase. De vreo sǎptǎmânǎ era chiar frig, deşi vara ar fi trebuit sǎ fie aproape. Nu dormise deloc, fǎcuse tot felul de socoteli, învârtise lucrurile pe toate feţele şi rezultatul analizei i se pǎrea firesc, chiar dacǎ uşor exagerat. Cu colţul privirii zǎri râul învolburat. Era vânǎt ca un cadavru lovit în moalele capului şi abandonat sub piciorul de pod. Se chircea spasmotic între malurile înguste, apoi se întindea cu mişcǎri bruşte şi puternice izbind în pereţii stâncoşi ca şi cum ar fi încercat sǎ iasǎ din matca pe care i-o hǎrǎzise bunul Dumnezeu şi sǎ se târâie peste câmp încotro o vedea cu ochii.
Bǎrbatul ajunse lângǎ arcul de fier ce se lungea ca un şarpe uriaş cu coada pe un mal şi cu fǎlcile late muşcând din celǎlalt.. Îl privi îngândurat ca şi cum n-ar fi fost acolo. Lǎsǎ palma moale peste metalul rece. Era unul din cele mai vechi poduri din oraş. Fusese acoperit cu o vopsea verde închis ce se scorojise în vreme şi trebuise acoperitǎ ulterior cu altǎ vopsea verde închis, care se scorojise şi ea la rândul ei şi trebuise acoperitǎ cu altǎ vopsea verde închis.... Privi arcul de cerc ce unea malurile semǎnând cu o potecǎ metalicǎ mǎrginitǎ pe stânga şi pe dreapta de nituri mari asemeni luminilor de la cǎile de evacuare din avion pe care ţi le aratǎ stewardesele de fiecare datǎ când motoarele se ambaleazǎ. “Brrrr, ce frig” – îşi spuse bǎrbatul alergându-şi privirea pânǎ în vârful podului şi-aducând-o repejor înapoi. Mai plesni o datǎ fierul cu palma, apoi continuǎ sǎ meargǎ pe lângǎ icsurile mari ce susţineau arcul de cerc şi se îmbrǎţişau ca dansatorii greci ţinându-se pe dupǎ umeri într-un şir nesfârşit de parteneri. În dreptul unuia dintre stâlpii ce plecau oblic spre cer se opri. Privi în sus, apoi mulţumit de ceea ce vǎzu se aplecǎ şi începu cu mişcǎri molcome sǎ-şi desfacǎ şireturile de la pantofi. Îşi scoase tacticos pantofii, îi lipi unul de altul, apoi apuncându-i cu douǎ degete de partea din mijloc îi sprijini în lateral pe metalul rece. Scoase apoi şosetele şi le îndesǎ în pantofi. Pe partea cealaltǎ a podului trecea o femeie. O vǎzu cum îl priveşte şi o secundǎ avu impresia cǎ ii dǎ bunǎ dimineaţa dar femeia îndreptǎ capul şi-şi continuǎ grǎbitǎ drumul spre muncǎ. Îşi frecǎ palmele apǎsat, ca un gimnast care îşi pregǎteşte exerciţiul la barǎ şi începu sǎ urce. Nu privea nici în jos, nici în stânga, nici în dreapta, nici în sus. Doar înainte, alegând cu grijǎ buloanele groase ce susţineau cele douǎ pǎrţi laterale ale picioarelor metalice pentru a-şi sprijini picioarele şi mâinile. Deşi se gândea cǎ are sa fie mai frig pe mǎsurǎ ce urcǎ, nu era aşa. Soarele ieşise de sub gluga rotundǎ a câmpiei şi începuse sǎ topeascǎ umbrele subţiri ce se lungeau deznǎdǎjnuite spre apus. Când ajunse în locul în care beţele oblice se întâlnesc se opri. Îşi fǎcu loc printre bare, buloane şi alte fierǎtǎnii şi se aşezǎ pe mijlocul icsului. Era exact la jumǎtatea podului. Râul vuia sub picioarele sale. Oraşul era încǎ adormit, ici colo se zǎreau lumini în ferestre. Inspirǎ adânc. Apoi încǎ o datǎ. Şi încǎ o datǎ. Aerul era tare ca un coniac vechi bǎut dimineaţa pe stomacul gol. Un corb se învârtea în cerc undeva în faţa sa. Bǎrbatul îşi duse mâna la buzunarul cǎmǎşii, ezitǎ sǎ scoatǎ ceea ce cǎuta, o ţinu câteva secunde în aer şi în cele din urmǎ o aşezǎ la loc în poalǎ. Corbul se rotea ca şi cum şi-ar fi fǎcut gimnastica de înviorare. Nu pǎrea interesat de nimic, fǎcea doar cercuri largi şi încerca sǎ profite cât mai mult de curenţii de aer de deasupra apei, evitând pe cât posibil sǎ-şi vânture aripile. Stomacul bǎrbatului începu sǎ ghiorţǎie zgomotos dar el nu-l auzi, gândurile sale plutind deasupra oraşului precum corbul şi coborând ici colo printre clǎdirile de piatrǎ pentru a inspecta amintiri vechi sau întâmplǎri recente. Pasǎrea îşi finalizase încǎlzirea şi cǎuta un loc unde sǎ se aşeze. Bǎrbatului nu-i veni sǎ creadǎ când corbul, terminând de desenat ultimul cerc chiar în dreptul sǎu, se apropie de el şi se lǎsǎ pe o barǎ metalicǎ lângǎ umǎrul lui. “Cioclu naibii, nu puteai sǎ fii pescǎruş?!” – murmurǎ bǎrbatul şi fǎcu vânt cu mâna înspre corb. Acesta nu se mişcǎ. Bǎrbatul, teribil de nemulţumit de reacţia corbului, îl fixǎ în vizor, îşi arcui braţul, apoi îl azvârli în direcţia sa. Corbul se feri, fâlfâi o singurǎ datǎ din aripi şi se aşezǎ douǎ bare mai încolo unde bǎrbatul nu-l mai putea ajunge. Era negru tǎciune, un pic lucios, cu ciocul galben şi o dungǎ gri pe burtǎ. “Şuuu...!” – fǎcu bǎrbatul înspre el încercând sǎ-l sperie. “Craaa...” – ripostǎ corbul fǎrǎ nici cea mai micǎ intenţie de a se mişca din locul pe care îl ocupase. Bǎrbatul renunţǎ sǎ-l mai sâcâie, se fǎcu comod şi extrase din buzunar hârtia pe care voise s-o scoatǎ ceva mai devreme. Era o singurǎ paginǎ, mototolitǎ şi stâlcitǎ pe care erau scrise cu pix negru aproximativ douǎzeci de rânduri. Bǎrbatul o despǎturi, o netezi cu dosul palmei apoi îşi aruncǎ ochii peste ea. “Motive pentru care e musai sǎ trǎieşti” era scris în cap de listǎ şi sub acest titlu erau doar douǎ rânduri scurte: “sǎ laşi urmaşi” şi “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. Bǎrbatul se strâmbǎ a mirare. Doar douǎ motive i se pǎreau cam puţine pentru o acţiune de o asemenea anvergurǎ şi nici nu se dovedeau a fi un argument sustenabil. Încercǎ într-o doarǎ sǎ gǎseascǎ rapid, aşa la prima vedere, alte motive pentru care ar fi musai sǎ trǎieşti, dar mintea sa nu reuşea sǎ se desprindǎ la mai mult de un metru de corbul negricios. Aşa cǎ trecu la al doilea capitol din listǎ “motive pentru care ar fi bine sǎ trǎieşti” ce conţinea de data aceasta mai multe subpuncte notate meticulos cu cifre arabe de la unu la treisprezece.
1. sǎ mǎnânci şi sǎ bei
2. sǎ faci sex
3. sǎ rezolvi ecuaţia lui Bayes
4. sǎ te uiţi la fotbal
5. sǎ te rǎtǎceşti în pǎdure
6. sǎ râgâi
7. sǎ faci pipi în piscina cu valuri a lui Bob
8. sǎ mǎnânci chips
9. sǎ ai Corvette decapotabil
10. sǎ te îmbeţi cu bǎieţii
11. sǎ priveşti fesele studentelor
12. sǎ scrii mǎscǎri pe zidul de la WC
13. sǎ adormi pe bancǎ în parc
Mmm... treisprezece – ridicǎ el din sprânceanǎ. Nu îşi amintea cum de-a ales sǎ se opreascǎ tocmai la treisprezece. Nu erau toate ideile lui, unele erau adunate de la amicii care în decursul timpului dovediserǎ un apetit special pentru trǎit bine şi de la care încercase mereu sǎ se inspire.
Bǎrbatul privi partea a doua a listei ca şi cum ar fi fost scrisǎ de un extraterestru. Ochii priveau fix lista dar gândul bǎrbatului zburase deja în alte zǎri. Ochii i se umezirǎ. O mânǎ i se lipi de fierul rece şi începu sǎ se încleşteze. Apoi brusc bǎrbatul scuturǎ din cap şi reveni înapoi între braţele icsului. Privi lista ca şi cum ar fi vǎzut-o prima datǎ şi strâmbǎ din nas când observǎ cǎ toate subpunctele de la unu la treisprezece erau tǎiate cu o linie dreaptǎ continuǎ. La fel şi “sǎ laşi urmaşi” de la primul capitol. Singura frazǎ care nu era tǎiatǎ era “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. Bǎrbatul se încruntǎ şi mai tare. “Sǎ nu mânii pe Dumnezeu? Asta îmi ceri?! Dupǎ tot ce mi-a fǎcut, tu asta îmi ceri?!” murmurǎ el şi gura i se umplu de cuvinte murdare pe care le plimbǎ dintr-un obraz în celǎlalt ca pe pietrele lui Demostene. În cele din urmǎ le scuipǎ peste râul şerpuit ce începuse sǎ se întremeze şi sǎ-şi însolzeascǎ spinarea. “Tu spui asta?! - continuǎ bǎrbatul dupǎ ce se şterse cu mâneca cǎmǎşii la gurǎ – Tu spui asta, care ţi-ai bǎtut joc de mine!? Bestie!” - şi rememorǎ rapid ca un film dat pe fast forward ultimele douǎspreze luni. Cum cu un an înainte îşi transformase toate economiile ba chiar se mai şi împrumutase pentru a cumpǎra acţiuni. Nevastǎ-sa îl tot bǎtuse la cap. “Cum vrei sǎ ne descurcǎm?! Cu salariul tǎu de profesor?! Nu vezi cǎ abia o ducem de la o zi la alta?!”. Puţin a lipsit sǎ i-o strige în faţǎ sǎ-i zvârle toatǎ zeama urât mirositoare a relaţiei lor peste ochi. Schimbaserǎ casa de trei ori în ultimii zece ani, maşina de patru, de fiecare datǎ cu altele mai scumpe. Haine îşi cumpǎra în fiecare sǎptǎmânǎ. Fiicǎ-sii la fel. Datorii şi rate aveau peste tot. Cum dracu sǎ ajungǎ banii. “Doar nu vrei sǎ-mi caut eu job! Tocmai acuma” – îi spusese ea ca şi cum angajarea ar fi fost o faptǎ mai mult decât indecentǎ. Tot ce s-a întâmplat dupǎ aceea a fost nǎucitor, a fost un coşmar amar. A simţit rapid primele semne dar a crezut cǎ e ceva trecǎtor şi cǎ bursa îşi va reveni. Când a decis cǎ ar fi timpul sǎ vândǎ, piaţa s-a prǎbuşit brusc, cu zgomot puternic, ca o salǎ de concert în care orchestra de coarde insistǎ sǎ toarcǎ sunetul acela concret, rotund si sǎ-l subţieze pânǎ se face fir lung de mǎtase, din ce în ce mai lung şi mai subţire, pânǎ când întinse la maxim coardele cedeazǎ şi totul se prǎbuşeşte peste un stal din care spectatorii privesc înmǎrmuriţi ceea ce pare mai mult decât un spectacol de pantomimǎ.
S-au dus toate ca piesele de domino pe care le aranjase de atâtea ori pentru puştoaicǎ. Întâi casa, apoi maşina, apoi toate celelalte bunuri şi în cele din urmǎ slujba. Ea n-a aşteptat sǎ pice toate. Când a vǎzut cǎ prima piesǎ începe sǎ se încline a bǎgat divorţ şi a dispǎrut. Un an de zile a încercat sǎ batǎ la uşi închise, prieteni, colegi, vecini, necunoscuţi, organizaţii umanitare. Unii îi închideau uşa în nas, alţii îi spuneau franc “n-am pentru mine, pentru tine nici atât”. Mai bine de jumǎtate de an a dormit în stradǎ şi a cerşit. Din asta a trǎit. A îndurat umilinţe, dureri, bǎtǎi, frig, ploaie. A învǎţat sǎ se adapteze. Pânǎ într-o zi când a vǎzut-o pe fatǎ. A vrut s-o atingǎ, dar ea s-a fǎcut cǎ nu-l cunoaşte şi şi-a continuat drumul scuipând pe locul unde îi atinsese pielea şi ştergându-l cu o batistǎ moale. Atunci a luat decizia. Fǎrǎ urǎ, fǎrǎ patimǎ. A pus pe listǎ toate motivele pentru care cineva în locul lui ar mai fi vrut sǎ trǎiascǎ. Apoi le-a şters unul cate unul.
Bǎrbatul îşi scoase pixul şi tǎie cu o linie apǎsatǎ şi ultimul subpunct “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. “Cine pe cine a mâniat, poţi sǎ-mi spui?!” – întreba el privind în sus şi scrâşnind cu nǎduf ca şi cum ar fi înfipt în cele din urmǎ sabia în pieptul adversarului dupǎ un duel lung şi istovitor din care nimeni nu ştie clar cine e învinsul şi cine e învingǎtorul.
Corbul îl privea atent. Fie cǎ era un obişnuit al locului şi ştia ce va sǎ urmeze, fie cǎ avea de gând sǎ fure câte ceva din lucrurile strǎlucitore ale bǎrbatului, îl urmǎri cu privirea tot timpul fǎrǎ sǎ-şi ia ochii de la el, înclinând capul ca un robot în stânga sau în dreapta. Bǎrbatul se ridicǎ în picioare. Privi în jos şi simţi cum îl apucǎ ameţeala. Nu-i plǎcea compania corbului. Se cǎţǎrǎ înspre el şi încercǎ sǎ-l uşuie din nou. De data asta corbul zburǎ şi se asezǎ tocmai în vârful arcului de fier. Bǎrbatul îl privi cum se instaleazǎ şi cum îl priveşte în continuare iscoditor. Apoi brusc îşi fâlfâi aripile şi se depǎrtǎ o aruncǎturǎ de aripǎ, aşa cum fǎcuse puţin mai devreme. Bǎrbatului i se pǎru cǎ vǎzuse şi-o mânǎ. Privi atent. Într-adevar dupǎ nici zece secunde o mânǎ se îndreptǎ iar cǎtre corb fǎcându-l sǎ se mute din nou.
- Heiiii... – strigǎ bǎrbatul cât putu de tare dar nu primi nici un rǎspuns.
- Heiii – strigǎ el din nou şi mai puternic şi un cap ciufulit apǎru dintre barele metalice ale podului. Era un bǎrbat tânǎr şi subţire.
- Cine dracu eşti? – întrebǎ ciufulitul vizibil deranjat.
- Jones, Martin Jones – rǎspunse bǎrbatul şi pe buze îi înflori un zâmbet livid. Profesor la George Washington University.
- Nu asta te întrebam. Ce dracu cauţi aici? Asta voiam sǎ ştiu. Eşti de la Eastern Bridges? – reluǎ capul cuifulit dar bǎrbatul nu înţelese clar ce voia.
- Nu. Eu sunt din piaţǎ - clarificǎ el lucrurile. Dar tu cine eşti?
- Mike – rǎspunse ciufulitul sec, apoi adǎugǎ – Dacǎ nu eşti de la compania de poduri atunci ce dracu cauţi aici sus?
- Voiam sǎ mǎ sinucid! – îi rǎspunse bǎrbatul franc.
- Tot azi? – întrebǎ tânǎrul vǎdit enervat de întorsǎtura pe care o luase tragica sa poveste.
- Îhî – murmurǎ bǎrbatul. Tu de când eşti aici?
- De azi noapte, voiam s-o fac acuma dimineaţǎ! Tare m-ai încurcat. Înţelegi?!
- Şi tu.
Apoi o vreme se fǎcu linişte. Bǎrbatului începurǎ sǎ-i tremure picioarele aşa cǎ se aşezǎ uşurel înapoi pe pilonii de metal. Privi în sus. Corbul stǎtea liniştit la doi metri de ciufulit şi privea fix în jos înspre el. Pǎrea sǎ fie mai interesant decât ciufulitul. Pielea şarpelui de dedesubt îşi recǎpǎtase culoarea argintie şi râul mişca iar ca un şarpe viu şi nestǎpânit.
- De ce vrei s-o faci? – întrebǎ bǎrbatul obosit de tǎcerea ce acoperise podul.
- M-a lǎsat gagica. A plecat cu altul.
- O iubeai?
- Ce întrebare! Bineînţeles cǎ o iubeam. Altfel crezi cǎ alegeam sǎ mǎ sinucid?
Apoi brusc corpul fusiform alunecǎ de pe ultimul pilon pânǎ pe grinda de sub marele arc metalic. Doi ochi mici şi rotunzi îl privirǎ scrutǎtor.
- Bineînţeles cǎ eşti moş. Ştiam eu cǎ eşti moş. Nu înţeleg de ce moşii aleg sǎ se sinucidǎ. De ce dracu voi moşii nu staţi acasǎ sǎ vǎ vedeţi de-ale voastre, sǎ tundeţi gazonul, sǎ beţi o bere, sǎ vǎ regulaţi fata-n casǎ şi s-aşteptaţi moartea sǎ vinǎ sǎ vǎ ia de acasǎ - reluǎ ciufulitul înfuriat. Pentru moşi se asigurǎ aceste servicii gratuit. Vine ea acasǎ, nu trebuie sǎ urci matale pânǎ aici, înţelegi?!
- Înţeleg, dar eu n-am casǎ, poate cǎ aş fi stat acolo şi-aş fi aşeptat-o dacǎ aveam.
Ciufulitul nu-i rǎspunse. Pǎrea sǎ-l doarǎ în cot de necazul bǎrbatului. Dar nu era aşa!
- De ce n-ai?
- Mi-a luat-o banca înapoi pentru cǎ nu mi-am putut plǎti rata.
- Nasol. Nevastǎ-ta n-are, vecinii, prieteni... n-ai gǎsit pe nicǎieri unde sǎ stai?
- Tz...... Toţi mi-au închis uşa în nas. Îi înţeleg, Majoritatea o duc greu, au copii, unii stau cu bagajele fǎcute la uşǎ şi cu ochii pe bursǎ. Mde.. profesori. Nevastǎ-mea m-a pǎrǎsit!
- S-a cǎrat?! – începu ciufulitul sǎ râdǎ violent. Aşa-ţi trebuie dacǎ ţi-ai luat o scorpie. Te-a lǎsat în rahat pânǎ-n gât, aşa-i?!
- Îhî – recunoscu bǎrbatul – pânǎ mai sus de gât!
- Şi unde dracu stai acuma?
- La primǎrie...
- La primǎrie? – îl întrerupse ciufulitul şi ochii i se bulbucarǎ spre el.
- La primǎrie pe stânga – reluǎ bǎrbatul – pe 72 e un canal de termoficare. Cobori şi la vreo cincizeci de metri mai încolo e un cǎmin de vane. Acolo stau.
- Ptiu..... – scǎpǎ ciufulitul printre dinţi.
- A fost greu pânǎ l-am obţinut. Despre locul ǎsta vorbesc. Ne-am tǎiat cu toxicomanii. Era al lor. Ei îşi fǎceau veacul pe acolo.
- De acolo ai tǎietura aia nasoalǎ pe faţǎ?
- Da. Se vede de-acolo? – întrebǎ bǎrbatul pipǎindu-şi cicatricea care se întindea de la colţul buzei pânǎ la ochi. Mi-a fǎcut-o unul cu cuţitul. Eu n-aveam atunci. M-am apǎrat doar cu haina. Acum port tot timpul cuţitul la mine. Nu-i rǎu acum - cǎutǎ bǎrbatul sǎ îndulceascǎ lucrurile. Ne-au lǎsat pe noi intelectualii acolo. Mai e un profesor de arte, un inginer şi doi economişti.
- Ca lumea – concluzionǎ ciufulitul ironic, dar bǎrbatul o luǎ de bunǎ şi adaugǎ:
- Îhî, nici poliţiştii nu ne mai bat. De când s-a adâncit criza şi Dow Jones a rupt pragul de 9000 de puncte ne lasǎ în pace.
Ciufulitul începu sǎ râdǎ în hohote din nou.
- E frumoasǎ prietena ta? – îl opri bǎrbatul nemulţumit de dezlǎnţuirea sa obraznicǎ.
- E.
- Cum o cheamǎ?
- Mary. Mary Stevenson. O dulceaţǎ de fatǎ, dar îi cam fug ochii dupǎ bǎrbaţi. Una douǎ mǎ lasǎ cu curu-n baltǎ şi o vǎd cǎ-i curg balele dupǎ vre-un negru cu scula mare. Dracu s-o ia cǎ nu mai înţeleg nimic din ce vor femeile. Cât am fost în facultate mi-am tras-o cu toate puicuţele şi mi-a mers vorba. Acuma când am lǎsat-o mai moale cu sexu şi încerc s-o dau pe filing nu vǎd nici un fel de rezultat. Nu se îndrǎgosteşte nici una de mine. Pe asta o iubesc. Credeam cǎ mǎ iubeşte şi ea. Am trecut prin multe împreunǎ. Am plâns unul pe umǎrul celuilalt. Era sǎ şi murim împreunǎ.
- Cum? – tresǎri bǎrbatul.
- Pe şosea – rǎspunse ciufulitul sec şi bǎrbatul nu insistǎ.
- Nu ştiu ce sǎ zic. Totul e metafizicǎ. Important e sǎ pǎtrunzi în sufletul ei. Dacǎ îţi faci loc acolo, totul e simplu. Chestia asta nu e însǎ ca o operaţie de schimbat valva la inima, tai, bagi valva, coşi şi gata, reparaţia terminatǎ, inima nouǎ. E aşa... ca o împletiturǎ. Ca un coş de nuiele. Trebuie lucrat de jur împrejur, împletit, tras şi iar împletit. Apoi întins şi iar împletit.
- Împletit cu ce? – se arǎtǎ ciufulitul nedumerit.
- Cu ce ai deja, cu ce existǎ, cu ce ai pus acolo...
- Ce predai? – îl întrerupse brusc ciufulitul.
- Matematica.
- Credeam cǎ literatura, vorbeşti ca un poet, nu ca un matematician.
- Matematica şi poezia se împletesc. Uite aşa se împletesc – îi arǎtǎ bǎrbatul cele douǎ mâini înlǎnţuite în vârful degetelor. Ca la Omar Khayyam.
- Ca la cine? La Homer?
- Omar Khayyam – repetǎ bǎrbatul, apoi renunţǎ - las-o baltǎ. Dupǎ care brusc explodǎ.
- Cum ai zis c-o cheamǎ pe prietena ta?
- Mary. Mary Stevenson.
- Ma-ry-Ste-ven-son – silabisi bǎrbatul încântat. N-a fǎcut la George Washington?
- Ba da.
- Ha, mi-a fost elevǎ.
- Ei pe dracu!
- Îhî, chiar aşa – apoi dupǎ câteva clipe de pauzǎ în care încercǎ sǎ rememoreze timpurile acelea – e o minunǎţie de fatǎ. Dacǎ pui mâna pe fata asta eşti mare amice.
Ciufluitul nu spunea însǎ nimic. Un timp se lǎsǎ o tǎcere apǎsǎtoare, mai apǎsǎtoare decât arcul metalic sprijit pe pilonii încrucişaţi în ics ca braţele dansatorilor greci.
- Ai numǎrul ei? – întrebǎ bǎrbatul brusc speriind corbul care asista cuminte la discuţia lor, nedumerit cǎ nici unul dintre combatanţi nu se hotǎrâse sǎ facǎ pasul decisiv.
- Îl am desigur dar n-am de gând s-o sun. De ce-aş suna-o?!
- Dǎ-mi mie numǎrul.
- Eşti tâmpit?! Vrei s-o suni tu? Nu-ţi dau nimic.
- Promit sǎ nu-i spun absolut nimic despre tine. Îmi dau cuvântul.
- Dar ce-ai sǎ-i spui?
- O invit la ceai!
- Şi nici un cuvânt despre mine?! – întrebǎ ciufulitul neîncrezǎtor.
- Nici un cuvânt. – spuse bǎrbatul şi încrucişǎ degetele a promisiune. Şi asta deşi o iubesti la nebunie?!
- Deşi o iubesc la nebunie.
- E-n regulǎ!
Capul ciufulitului dispǎru dupǎ barele metalice apoi reapǎru. Notezi?! Şi îi dictǎ numarul.
- O.K. Fii atent.
Telefonul ţârâi doar de douǎ ori şi o voce de şoricel rǎspunse imediat.
- Alo da, aici Mary.
- Bunǎ Mary. Sunt profesorul Jones. Martin Jones de la George Washington University.
- Aaa...... bunǎ ziua domnule profesor. Ce mai faceţi? Nu v-am mai vǎzut demult. De trei ani.
- Exact de trei ani Mary. Ştii... Te-am vǎzut asearǎ prin oras. Arǎţi extraordinar Mary. Te-ai schimbat de când ai terminat facultatea. Ai devenit o femeie frumoasǎ.
- Vai domnule profesor.... – chicoti fata.
- Serios, ai devenit o femeie foarte frumoasǎ. Deja din ultimul an erai cea mai frumoasǎ fatǎ din serie.
- Exageraţi domnule profesor. Gill era. Nu vǎ mai amintiţi?!
Bǎrbatul zâmbi. Îşi amintea desigur de povestea cu Gill, cine nu şi-ar fi amintit?! Se întâmplase chiar în ora lui. Cursul despre şirurile Couchy. Nick şi Gill stǎtuserǎ toatǎ ora de vorbǎ. Îi urmǎrise cu coada ochiului. La un moment dat Gill a ridicat mâna. “Domnule profesor, am o problemǎ complicatǎ si as dori sǎ mǎ ajutaţi s-o lǎmurim” “Desigur Gill, spune” “Domnule profesor, Nick spune cǎ Mary are cei mai frumoşi sâni de aici şi eu nu ştiu ce sǎ cred”. Îl trecusera toate sudorile. Nici nu mai auzea, nici nu mai vedea, a trebuit sǎ-şi scoata ochelarii şi sǎ şi-i şteargǎ pentru cǎ se aburiserǎ. “Şi vrei sǎ lamurim asta aici, acum, în ora mea?” “Da domnule profesor” – a rǎspuns Gill hotǎrât şi a ridicat tricoul arǎtând tuturor o pereche de sâni lunguieţi în formǎ de parǎ, dar fermi şi ispititori. Dupǎ un minut de blocaj toatǎ sala a început sǎ râdǎ şi sǎ fluiere. Apoi toţi au întors capul spre Mary scandând: “Ma-ry, Ma-ry, Ma-ry”. Mary n-a stat mult pe gânduri, şi-a scos tricoul, apoi fǎrǎ ezitare şi-a desfǎcut sutienul ridicând din cupele lui doi boboci mici de trandafir. Nick le-a privit pe amândouǎ şi a hotǎrât fǎrǎ ezitare: “Ai dreptate, tu îi ai!”. Fusese cel mai penibil moment din întreaga sa cariera.
- Nu mai ai aceiaşi sâni mici, Mary.
- Vai domnule profesor – chiţǎi puştoaica – mǎ faceţi sǎ roşesc.
- Cum stai cu baieţii? Ai pe cineva?
- Da domnule. Am un prieten. Momentan suntem.... certaţi dar..... suntem împreunǎ.
- Îţi place? - plusǎ bǎrbatul – e de treabǎ?
- Îmi place, e funny, e isteţ. E un pic cam prea gelos dar e ok.
- Mary ce-ai zice dacǎ te-aş invita sǎ luam micul dejun împreunǎ?!
- De ce nu, domnule profesor.
- Ştii podul vechi?! Cel din sud. Ne putem întâlni pe podul vechi în jumǎtate de orǎ? Şi apoi mergem în sus pe River Hills sǎ bem un ceai şi sǎ mâncǎm brioşe cu coacǎze.
- Desigur.
Oraşul începuse sǎ se anime. Soarele încǎlzise dimineaţa şi atingea cu bagheta sa magicǎ oameni şi lucruri trezindu-le la viaţǎ. Podul începuse sǎ fie intens circulat, mai ales în direcţia spre centru.
- Dacǎ vine şi vrea s-o facem sǎ fiu al dracului dacǎ mǎ mai sinucid – încheie bǎrbatul subiectul, având grijǎ sǎ fie auzit de ciufulit.
Ciufulitul mormǎi ceva de neînţeles apoi se fǎcu nevǎzut printre pilonii de metal.
O clipǎ îi fu teamǎ cǎ ciufulitul o s-o facǎ. Apoi zâmbi şi se linişti fiind convins cǎ nu se va arunca înainte ca fata sǎ soseascǎ. Douǎzeci şi cinci de minute nici unul, nici altul n-a mai scos vre-un sunet. Aşteptau încordaţi.
- Trebuie sǎ soseascǎ – murmurǎ bǎrbatul ca pentru sine şi nici nu închise bine gura cǎ o maşinǎ galbenǎ frânǎ brusc pe pod. Amândoi bǎrbatii tresǎrirǎ. O clipǎ nimic nu mişcǎ, apoi din maşinǎ coborî o domnişoarǎ minionǎ cu pǎrul roşcat şi trupul strâns într-un tricou mulat pe corp şi o pereche de blugi aşişderea. Îşi aruncǎ privirea lung spre oras, apoi spre periferie, dupǎ care îşi privi ceasul.
- Heeei sunt aici – strigǎ bǎrbatul dar zgomotul maşinilor îi acoperi vocea. Maryyyy ....... sunt aici – Maryyyyy ......... Maryyyyyyy .......
În cele din urmǎ fata îl auzi şi înǎlţǎ capul.
- Domnul profesor Jones? Martin Jones? – bâigui fata neînţelegând nimic din ceea ce se întâmplǎ. Ce faceţi acolo sus?
- Eeee..... complicat de povestit. Una peste alta, sunt aici pentru cǎ azi dimineaţǎ am vrut sǎ mǎ sinucid. Şi dacǎ nu veneai aş fi fǎcut-o! – completǎ el.
- Din cauza mea? – întrebǎ fata teribil de stânjenitǎ.
- Nu, nu din cauza ta. Din cauza crizei.
Fata tǎcu. Nu înţelegea chiar nimic. Şi se gândea cǎ ar fi mai bine sǎ plece. Profesorul Jones nu pǎrea sǎ fie în toate minţile. Nu semǎna deloc cu cel pe care îl cunoscuse ea, timid, corect, sobru.
- Nu vreţi totuşi sǎ coborâţi?
- Mmm...... pânǎ mai adineauri aş fi coborât cu mare plǎcere şi am fi mers amândoi la The Great Maluba sǎ luǎm micul dejun dar de câteva minute mi-am schimbat pǎrerea. Nu mai cobor de aici decât împreunǎ cu noul meu prieten – spuse bǎrbatul şi arǎtǎ cu degetul in sus spre ultimul etaj. E colegul meu de suferinţǎ. Ne-am întâlnit dis de dimineaţǎ aici. Ghinionul dracului sǎ vrem sǎ ne sinucidem amândoi pe acelaşi picior de pod. Cred cǎ îl cunoşti şi tu. Îl cheamǎ Mike – terminǎ bǎrbatul apoteotic ca un cvintet de coarde zburdând pe aripi de vânt cǎtre finalul fericit.
- Mike!?!?!? – ţipǎ fata. Mike al meu?
- Al dracului sǎ fii! Ai spus cǎ nu zici nimic despre mine – îşi arǎtǎ ciufulitul cǎpşorul dintre barele de metal.
- Mikeeeeeee........ – ţipǎ fata sfâşietor. Ce cauţi acolo? – şi fǎrǎ sǎ aştepte un rǎspuns începu sǎ se jeleascǎ - Coborǎ te rog! Te rog frumos dǎ-te jos de acolo. Vrei sǎ mor de inimǎ?! Vino încoace te rog. Hai vino la mine.
Ciufulitul ezitǎ, zvârcolindu-se enervat între bucǎţile de metal, ca un leu în cuşcǎ.
- Tinere domn, o frumoasǎ domnişoarǎ doreşte sǎ-ţi vorbeascǎ. Nu vrei sǎ cobori? De acolo nu vei auzi nimic din ceea ce vrea sǎ-ţi spunǎ.
- Sǎ te ia dracu – slobozi tânǎrul printre dinţi şi începu sǎ coboare. Apoi se rǎzgândi şi urcǎ la loc.
- Mikeeee.......... Mikeeee.......... vino odatǎ, nu te prosti........ Mikeee........Mike te iubesc, vino te rog – strigǎ fata cu mâinile pâlnie la gurǎ.
- Olecuţǎ de rǎbdare cǎ vine acuş acuş, îşi aranjeazǎ costumul – zâmbi bǎrbatul şi amândoi îşi pironirǎ ochii spre locul în care ciufulitul stǎtea ascuns ca într-o scorburǎ. Dupǎ câteva minute de nemişcare se zǎri un picior care cautǎ timid o treaptǎ solidǎ. Apoi altul.
Când amândoi ajunserǎ la baza stâlpului fata alergǎ cu ochii în lacrimi spre ciufulit şi-l cuprinse cu braţele ei micuţe.
- De ce mi-ai fǎcut asta baby? Ai vrut sǎ mor? Ai vrut sǎ mǎ omori baby? – se miorlǎi ea topindu-se în braţele lui. O vreme n-au mai zis nimic. El o mângâia într-una pe pǎr şi o sǎruta pe creştet iar ea îl strângea în braţe ca şi cum cineva ar fi aruncat-o de pe lunǎ iar ea s-ar fi prins cu disperare de colţul ei ascuţit.
- Ei cum rǎmâne cu micul dejun?! Ştiu un bistro mişto în sus pe River Hills. Azi face ciufulitul cinste - zâmbi bǎrbatul mângâindu-se domol pe burtǎ şi o porni încet înainte spre The Great Maluba, urmat îndeaproape de cei îndrǎgostiţi.

luni, 13 iulie 2009

Benzaris caraciri moamis

- Alo bunǎ, eu sunt
- Bunǎ, ce faci?
- Uite acum am ajuns şi … mǎ gândeam…
- La ce te gândeai? Spune te rog repede ce ai de spus, sunt foarte foarte ocupat.
- Pǎi voiam sǎ-ţi spun… de fapt voiam sǎ-ţi cer un sfat.
- E unul complicat?
- Da.
- Ei, dacǎ e unul complicat mai bine îl lǎsǎm pe mâine. E bine?
- Mâine ai sǎ poţi sǎ mi-l dai?
- Da, cred cǎ da. Mâine la prima orǎ trebuie sǎ predau o lucrare şi sunt foarte ocupat. Dupǎ aceea o sǎ fiu doar puţin obosit dar cred cǎ o sǎ pot sǎ ţi-l dau. De fapt sunt aproape sigur cǎ o sǎ pot sǎ ţi-l dau.
- OK. Dar mâine mi-l dai sigur, da?! Pentru cǎ poimâine o sǎ am mare nevoie de el. Şi nu ştiu ce-am sǎ fac dacǎ nu mi-l dai.
- Încearcǎ sǎ mai vorbeşti şi cu altcineva. Sun-o pe maicǎ-ta.
- Nu pot.
- De ce? Sunteţi supǎrate? Nu vǎ vorbiţi?
- Ba da, nu asta e problema, dar e vorba despre noi.
- Despre noi?
- Da. Despre noi doi.
- OK. Bine. Eu acum trebuie sǎ închid…
- Da ştiu. Eşti ocupat, trebuie sǎ predai o lucrare. Mâine o sǎ fii mai liber. Dar o sǎ fii foarte obosit.
- Ei… n-am zis foarte obosit ci doar aşa… puţin obosit.
- Zic eu. Ştiu eu cǎ mâine ai sǎ fii foarte obosit. Şi nervos.
- Nu. Nervos n-am sǎ fiu.
- De unde ştii? Dacǎ nu ai sǎ termini lucrarea la timp sigur ai sǎ fii şi nervos. Foarte nervos. Ştiu eu.
- Bine, dar am s-o termin.
- Nu şi dacǎ te ţine cineva de vorbǎ de exemplu. Nu te mai poţi ocupa de lucrare.
- Asta cam aşa e.
- Iar dacǎ te enerveazǎ pe urmǎ nu te mai poţi concentra. Te cunosc.
- Mda, nu mǎ mai pot concentra.
- Dacǎ te enerveazǎ cineva la telefon, trânteşti receptorul. Apoi îl ridici şi îl trânteşti iar în furcǎ. Şi dacǎ eşti foarte nervos dai cu el de pereţi. Te cunosc bine.
- Da, mǎ cunoşti bine. Dau cu el de pereţi.
- Şi apoi vine maicǎ-ta şi te întreabǎ “cine a spart telefonul?”. Şi tu îi spui “eu, dar din cauza proastei ǎleia”. Şi ea te trimite sǎ cumperi altul.
- Da, exact aşa se întâmplǎ. Mǎ trimite sǎ cumpǎr altul. Mǎ cunoşti bine.
- Atunci ar fi mai bine sǎ te las sǎ-ţi vezi de lucrare, nu-i aşa?!
- Da, cred cǎ aşa ar fi mai bine. Ar fi chiar foarte bine.
- Bine, atunci te las. Te sǎrut. Pa.
- Şi eu te sǎrut pe obrǎjori. Pa. Ai grijǎ de tine!
- O sa am. Pa.
- Daaar….. despre ce era sfatul ǎla. Poate cǎ în timp ce îmi vǎd de lucrare mǎ gândesc şi la problemǎ. Aşa… în general.
- Ei nu. Nu vreau sǎ le amesteci. Pe urmǎ nu iese bine nici lucrarea şi nici sfatul. Iese lucrare cu urme de sfat şi sfat cu urme de lucrare.
- Da, s-ar putea sǎ iasǎ aşa. Dar e vorba despre unul din noi sau e vorba despre legǎtura dintre noi?
- Despre legǎturǎ, da. Chiar despre legǎturǎ. Nu despre unul din noi.
- Ooo…. ştiu! Nu cumva…
- Ce-i? Nu cumva ce?
- Nu cumva eşti însǎrcinatǎ.
- Oh nu! Nu sunt.
- Atunci e OK.
- Da, e OK.
- Sigur nu eşti? Sǎ nu cumva sǎ nu-mi spui ca sǎ mǎ protejezi pe mine pentru cǎ am mâine de predat lucrarea.
- Sigur nu sunt.
- Ai fǎcut testul ǎlaaa…. cu…….
- Nu. Nu l-am fǎcut.
- Atunci cum de eşti aşa sigurǎ.
- N-am mai fǎcut sex de cinci sǎptǎmâni.
- De cinci sǎptǎmǎni? Parcǎ am fǎcut luni.
- Da, am fǎcut luni. Dar luni acum cinci sǎptǎmâni. Pe opt, luna trecutǎ.
- O Doamne, înseamnǎ cǎ am fost foarte ocupat cu lucrarea asta. Mi s-a pǎrut cǎ a fost ieri.
- Ţi s-a pǎrut, da. Ai fost ocupat. Ǎsta e adevǎrul.
- Mâine mǎ revanşez. Uite îţi promit cǎ mǎine mǎ revanşez.
- Oh nu, nu-i nevoie. E OK!
- Sigur e OK?
- Da, e OK.
- Asta-i bine, pentru cǎ ar fi fost tare neplǎcut sǎ fii însǎrcinatǎ. Noi doi nu suntem cǎsǎtoriţi şi…
- Da ştiu. Ar fi fost neplǎcut. Tare neplǎcut.
- Bine atunci te las. Mǎ duc sǎ-mi vǎd de lucrare.
- Bine du-te. Ai grijǎ ce faci şi terminǎ-ţi la timp lucrarea.
- O sǎ am. Nu-ti fǎ probleme. Te sǎrut. Pa.
- Pa. Te sǎrut şi eu.
- Aaa…. ştii… cu sfaturile astea. Bunica aşa a murit.
- Cum?
- L-a întrebat pe bunicul dacǎ poate sǎ-i cearǎ un sfat. Şi bunicul lega roşii. I-a zis dacǎ poate s-o lase pe mâine.
- Şi?
- Şi bunica a zis “cred cǎ da”. Şi el a zis “atunci s-o lǎsǎm pe mâine”. Şi bunica a zis “da, cred cǎ putem s-o lǎsǎm pe mâine”.
- Şi?
- Şi peste noapte a murit.
- De ce? Din cauza sfatului?
- Nu. Din cauza cancerului.
- Eşti grobian.
- Da sunt grobian. De-a dreptul grobian. Semǎn cu bunicu, aşa era şi el. Când sunt stresat sunt grobian. Acum de la lucrarea asta mi se trage. De-aia sunt grobian. Din cauza lucrǎrii.
- Poate ar fi mai bine sǎ faci o pauzǎ. Sǎ te mai odihneşti. Sǎ mai vorbeşti cu altcineva, despre alte chestii, sǎ mai schimbi subiectul. Nu lucrare, lucrare, toatǎ ziua.
- Da, cred cǎ asta ar trebui sǎ fac. Eşti drǎguţǎ. Mulţumesc.
- Şi aţi aflat ce sfat a vrut sǎ-i cearǎ bunica bunicului înainte de a muri?
- Nu. Dar bunicul crede cǎ ea ar fi vrut sǎ ştie dacǎ e mai bine sǎ meargǎ la doctor când o dor ovarele sau sǎ-şi punǎ o pernǎ caldǎ.
- Dar nu ştiţi sigur, nu?!
- Nu.
- Nasol. Era mai bine dacǎ ştiaţi sigur. Aţi fi aflat din cauza cui a murit bunica.
- Da. Cred cǎ am fi aflat.
- Vezi, iar eşti grobian.
- Eu? Acum de ce sunt? Nu sunt deloc grobian.
- Pentru cǎ eşti stresat. Pentru cǎ n-ai terminat lucrarea. Şi pierzi timpul la telefon în loc sǎ-ţi vezi de lucrare. De-aia devii grobian.
- Da, asta cam aşa e. Atunci te las.
- Bine. Şi eu.
- Ai grijǎ de tine. Te sǎrut.
- Şi tu sǎ ai grijǎ de tine. Te sǎrut. Pa.
- Ba nu, tu trebuie sǎ ai grijǎ de tine, pentru cǎ ai semnul ǎla de întrebare în cap. Şi n-ai sfat.
- Da, n-am sfat.
- Nasol.
- Tare nasol.
- N-ai vrea totuşi sǎ-mi spui care e problema? N-aş vrea sǎ sfârşeşti ca bunica.
- Dar cum a sfârşit bunica?
- Nu ţi-am spus adineauri? Venise sǎ-i cearǎ un sfat lu bunicu. El lega roşii…
- Da ştiu, lega roşii. Dar ce treabǎ am eu cu bunica?
- Pǎi nu ţi-am spus? Şi ea venise sǎ-i cearǎ un sfat lu bunicu.
- Da, dar a murit de cancer.
- Eii… cine mai ştie.
- Deci nu-i sigur cǎ a murit de cancer?
- Ba parcǎ da.
- Eşti grobian
- Stiu, sunt grobian. Tu în schimb eşti frumoasǎ.
- Se poate. Deşi nu ştiu de unde ştii tu.
- Ce vrei sǎ spui?
- Nu ne-am vǎzut de ceva vreme.
- De acum cinci sǎptǎmâni? Sau mai de mult?
- Ei mai de mult…
- Atunci de acum cinci sǎptǎmâni.
- Nu, de trei. Cǎ ne-am mai întâlnit o datǎ pe stradǎ.
- Pe stradǎ?
- Da, pe stradǎ.
- Şi ce fǎceai pe stradǎ?
- Ce se face pe stradǎ. Mergeam.
- Şi eu mergeam?
- Da.
- E bine.
- Da. Nu-i rǎu.
- Bine, atunci te las. Mǎ duc sǎ-mi vǎd de lucrare.
- Bine, vezi-ţi de lucrare.
- Pa .
- Pa.
- Aaa…
- Eiiii….
- Ştii ce voiam sǎ te întreb când te-am sunat?
- Nu.
- Poimâine ar trebui sǎ ne cǎsǎtorim. Aşa am vorbit.
- Ooo… chiar aşa am vorbit?! Poimâine?
- Da, poimâine.
- Offf… lucrarea asta. M-a acaparat de tot. Când am vorbit?
- Acum jumǎtate de an.
- Atât de demult?
- Nu. De atunci am mai vorbit..
- Eii…. atunci bineînţeles cǎ ne cǎsǎtorim.
- Poimâine?
- Poimâine sau… offf… nu mai ştiu… lucrarea asta. M-a acaparat de tot.
- Da ştiu. Chiar de tot.
- Nu ştiu ce sǎ zic. Te sun mâine. Dupǎ ce predau lucrarea. N-o sǎ mai fiu aşa de stresat. Poate doar puţin obosit.
- Da. Obosit şi nervos.
- Nervos n-o sǎ fiu.
- Bine. Atunci pe mâine.
- Pe mâine. Te pup dulce pe obrǎjori.
- Şi eu te pup. Pa.
- Pa.
- Offf…. dintr-o datǎ mǎ simt mai obosit. Şi mai nervos.
- Ţi-am spus eu.
- Da, mi-ai spus. Pa.
- Pa.

vineri, 10 iulie 2009

Zbor lin pe-o frunzǎ de pelin

- Fuck! Am îmbulinat-o – mormǎi roşcovanul zǎrind-o cum iese dintre rândurile de flori cu obrajii îmbujoraţi şi ochii strǎlucitori. Îşi bǎgǎ capul între umeri încercând sǎ se facǎ cât mai mic şi sǎ iasǎ din raza privirii sale. Dar era uriaş. Ea îl vǎzuse de cum ieşise dintre margarete dar pentru ca jocul sǎ fie cât mai plǎcut se prefǎcu cǎ nu-l observǎ. Se aplecǎ şi îşi umplu pieptul şi sufletul cu miresmele de micşunele, rǎsfirându-le cu gesturi elegante şi dezghiocând culoarea din verdele crud.
O urmǎri cu privirea pânǎ se întoarse cu spatele, apoi se împinse în umeri încercând sǎ se rǎsuceascǎ şi s-o şteargǎ uşurel fǎrǎ sǎ fie bǎgat de seamǎ, dar era înţepenit de tot. “Offf..... trebuia s-o ascult pe buburuza mea şi sǎ mai dau jos ceva din burtǎ” – icni el fǎrǎ sǎ reuşeascǎ sǎ-şi punǎ în aplicare planul.
Ea mai fǎcu un ocol de vreo câteva clipe. Aruncǎ un ochi peste crinii grei ce o striveau cu miresmele lor dense revǎrsate din cupele albe uriaşe precum amintirile din Fontana de Trevi, spre panseluţele multicolore ca aripile de fluturi, spre trandafirii cei ţepoşi care se burzuluiau spre ea de fiecare datǎ când îi atingea şi spre florile delicate de mâna-maicii-domnului de care îşi lipea nasul in fiecare searǎ aţipind îmbǎtatǎ de dulceaţa lor...
“Off... masculii ǎştia.... ei cred cǎ te pot înconjura oricând cu aripile lor transparente şi te pot ridica pâna la cer. Ei cred cǎ orice zdrǎngǎnit de violǎ e cântec şi orice rǎtǎcire de buze-i sǎrut. Când colo, uitǎ-te la ei, nu sunt decât nişte gângǎnii mǎrunte, mici şi neajutorate, ce nu sunt în stare nici sǎ se întoarcǎ de pe-o partea pe ailaltǎ” – râse ea şi îl privi cu coada ochiului cum îi urmǎreşte mişcǎrile de felinǎ cu rǎsuflarea tǎiatǎ. Dacǎ se pricepea mai mult şi mai mult la ceva, se pricepea sǎ pǎşeascǎ ca o panterǎ şi sǎ-şi unduie torsul stârnind patimi şi murmure surde printre mulţimile masculine înfierbântate. Ştia cǎ înmoaie inimi dar cǎlca peste ele fǎrǎ sǎ se îmbujoreze mǎcar, fǎrǎ sǎ-i pese de sângele ce ţâşnea dintre ventriculele lor drapând orizontul în roşu. “Eşti cam cu coada pe sus – îi spuseserǎ prietenii – o sǎ ţi se înfunde şi ţie odatǎ şi-odatǎ”. Ea recunoştea cǎ-i aşa, dar jurase cǎ nu are de gând sǎ schimbe nimic din felul ei de a fi, mai ales din umbletul acela felin care îi înnebunea pe toţi şi de felul în care torcea abandonatǎ în braţele lor ca şi cum le-ar fi şoptit la fiece respirare “sunt a ta”, sunt a ta”, “sunt a ta”........
- Ei hai cǎ dacǎ mǎ mai joc un pic cu el pe ǎsta îl umflǎ plânsul – concluzionǎ ea şi îşi rǎsuci brusc capul privindu-l drept în ochi. El se-nmuie dintr-o datǎ pânǎ la leşin.

“Maicǎ Precistǎ, Zânǎ a Zorilor, a florilor şi a tuturor gâzelor de pe pǎmânt şi din cer, tu nǎscǎtoare a adierilor de vânt şi a miresmelor rostogolite peste câmpuri, tu soaţǎ a Soarelui şi reginǎ a Nopţii, ajutǎ-mǎ te rog. Sunt un biet necredincios care am pǎcǎtuit, recunosc, m-am rugat la alţi zei, cei ai iubirii şi-ai desfǎtǎrii, am luat pe-aripi numele tǎu, n-am avut zi de odihnǎ ci-am iubit necontenit, nu mi-am cinstit pǎrinţii mai presus decât cerul, am ucis nepǎsarea şi înnegurarea, am preacurvit şi m-am iubit cu florile de tei, am furat inimi şi sǎruturi, am vorbit de rǎu norii şi ploaia şi vântul şi iarna, am poftit la tot ce-nseamnǎ feminitate şi candoare şi la dulceaţa aproapelui meu” – murmurǎ el fǎrǎ sǎ apuce sǎ rǎsufle cu braţele strânse la piept amândouǎ.... amândouǎ.... amândouǎ.....
Ea însa îl fixǎ cu privrea aceea glacialǎ care ar fi îngheţat şi inima unui taur şi se apropie cu paşi domoli ca dresoarea în cercul strâmt de fier cǎtre tigrul alb lungit leneş între inelul de foc şi bara suspendatǎ între vise sǎlbatice.
“Scapǎ-mǎ şi acum şi voi face tot ce.... tot ce....” – se bâlbâi el tot mai pierdut si limba începu sǎ i se împleticeascǎ de emoţie. Îi simtea mustǎţile atingându-i trupul.

Mâţa îl privi zâmbind. Nu mişca nici un pic. Nici respiraţia nu i se auzea, nici antenele nu-i tremurau, nici aripile nu vibrau, iar picioarele îi stǎteau ţepene ca şi cum ar fi fost mort. Era un gândac mare, cu burta roşcatǎ şi cu aripile lunguieţe şi subţiri. Cel mai mult îi plǎceau cei cu aripile lunguieţe şi subţiri. Ultimul pe care îl consumase fusese absolut delicios. Cei cu aripile negre şi tari o enervau cǎci îi rǎmâneau bucǎţi de aripǎ, ca o unghie tare, între mǎsele şi nu putea dormi toatǎ noaptea încercând sǎ sugǎ dintre ele bucǎţile dezgustǎtoare. Cǎzuse pe spate şi nu putea sǎ se rǎsuceascǎ. O adevaratǎ pleaşcǎ picatǎ din cer. Simţi cum i se umple gura de apǎ gândindu-se la bunǎtatea zemoasǎ învelitǎ într-o crustǎ crocantǎ ce se lungea inofensivǎ între labele sale.
Îl atinse uşor. Gândacul începu sǎ dea speriat din cele şase picioare articulate şi sǎ-şi agite înnebunit antenele. Cǎutǎ sǎ-şi mişte aripile dar treapta de marmurǎ a casei acţionǎ ca un lipici ţintuindu-le împreunate una de alta. Totuşi tremurul lor inutil îi facu corpul sǎ vibreze şi sǎ alunece încet peste marmura netedǎ. Mâţa îşi rǎsuci capul şi îi urmǎri încântatǎ mişcarea de titirez. Când gândacul se opri îl atinse din nou uşor cu laba ca pe un ghem de lânǎ şi el începu iar sǎ zbârnâie rotindu-se uşor în cercuri ambetate. Îi plǎcea sǎ se joace. Dupǎ mersul felin şi torsul, joaca era a treia sa plǎcere. Şi poate ultima!
- Miţi, Miţi.... – auzi în casǎ glasul stǎpânei care o cǎuta de zor.
- Mai du-te şi tu, nu vezi cǎ am treabǎ – gândi ea şi puse o labǎ exact pe pieptul bǎrzǎunelui. Simtind apǎsarea pe piept gândacul încremeni. Începu sǎ numere secundele pânǎ la moarte. Undeva un ceas sau poate un telefon ţârâi zgomotos.
- Miţi, aici erai nebunatico, te caut de-o orǎ şi tu nu zici nici pâs... Treci în casǎ urâto – spuse stǎpâna apǎrutǎ în cadrul uşii şi se pregǎti sǎ-i ardǎ una peste fund cu mǎturoiul.
- De-o orǎ pe dracu sǎ te ia – hârşâi mâţa printre dinţi încercând sǎ pareze lovitura şi sǎ înhaţe şi gândacul în acelaşi timp. Mişcarea însǎ o dezechilibrǎ şi încasǎ mǎturoiul exact pe şira spinǎrii în timp ce labele din spate alunecarǎ pe o treaptǎ mai jos, ceea ce fǎcu ca întregul corp sǎ-şi piardǎ echilibrul şi sǎ se rostogoleascǎ încǎ douǎ trepte.
- Treci în casǎ pisicǎ obraznicǎ – reluǎ stǎpâna mulţumitǎ de corecţia aplicatǎ neobrǎzatei şi apoi continuǎ cu glas mieros – ia uiteee....... ce-avem aici, ai vrut sǎ mǎnânci un gândǎce!?
Se aplecǎ şi luǎ în mânǎ gândacul roşcat pe jumǎtate mort de fricǎ. Femeia îi atinse aripile şi încercǎ sǎ le întindǎ uşor cu unghia. Apoi suflǎ peste ele. Gândacului nu-i venea sǎ creadǎ. Încǎ mai simţea pe stomac apǎsarea labei pisicii. Îşi scuturǎ antenele şi începu sǎ-şi tremure încet aripile. Femeia îl aşezǎ uşor pe pǎmânt.
- Du-te gândǎcel, du-te... – suspinǎ ea.
- Libeeeeeer...... libeeeeer....... sunt libeeeeeer – ţipǎ roşcovanul fǎrǎ însǎ sǎ fie auzit de femeie şi de mâţǎ care se pierdeau în spatele uşii masive. Nu-i venea sǎ creadǎ.... Sunt libeeeeeer..... şi viu – strigǎ el pipǎindu-se pe burtǎ pe rând cu fiecare din cele şase piciore, apoi, întinzându-şi aripile, începu sǎ se roteascǎ în cercuri mici deasupra unui buchet de gura leului prefǎcându-se cǎ îl pupǎ pe mustǎţi la fiecare cerc închis.
- Pisicǎ sǎlbatecǎ...... – scrâşni el mânios în urma mâţei care cocoţatǎ acum pe fereastrǎ privea cu jind rotocoalele sale roşcate. Apoi fǎcu un semn obscen în direcţia ei. Era atât de absorbit de bucuria eliberǎrii încât nici nu zǎri graurul care fusese trezit din amorţealǎ de zgomotul aripilor sale rotindu-se împleticit deasupra gurii de leu. Graurul zâmbi şi într-o alunecare linǎ îl înşfǎcǎ iar dintr-o înghiţiturǎ îl şi dǎdu pe gât, apoi se aşezǎ la loc pe ramura de tei de unde plecase, privind apatic spre mâţa din fereastrǎ.

miercuri, 8 iulie 2009

Nedumeriri letale (parental guidance advised)

- E de cǎcat.
- Ce e de cǎcat?
- Viaţa asta e de cǎcat – continuǎ brunetul ca şi cum nu l-ar fi auzit pe mǎrunţelul de lângǎ el.
- Ei... de cǎcat. N-ai bǎut tu destul – râse mǎrunţelul şi-i smulse sticla de votcǎ din mânǎ trǎgând un gât zdravǎn. Ce-o fi de cǎcat?!
- Am futut-o pe M – reluǎ bǎrbatul dupǎ ce mai multe minute privirea i se plimbase pe trotuarul de vizavi înşurubându-se printre copacii desfrunziţi şi cuprinzându-i pe dupǎ mijloc cu eleganţǎ de dansatoare.
Micuţului îi sticlirǎ ochii. Limba i se rostogoli de douǎ ori peste buzele şifonate şi crǎpate şi un strop de salivǎ albǎ rǎsǎri în colţul din dreapta al gurii. M era diva, era inaccesibila, era femeia fatalǎ, era visul oricǎrui bǎrbat din gaşca lor. Iar brunetul o avusese. Mǎrunţelul îl privi admirativ încercând sǎ identifice pe faţa sa asprǎ elementele care ar fi putut s-o convingǎ pe M sǎ se întindǎ cu el. Nu gǎsi absolut nici unul.
- Şi chiar ai fǎcut-o?! – întrebǎ el, mai mult din admiraţie şi mai puţin din lipsǎ de încredere.
- Îhi – murmurǎ brunetul direct din gâtlej fǎrǎ sǎ desfacǎ buzele.
- Şi-atunci de ce dracu eşti morcovit?! N-a mers?!
- Ba a mers.
- Pânǎ la capǎt? – insistǎ micuţul şi peste faţa lui se întinse un rânjet obraznic iar limba începu iar sǎ-i mǎture buzele uscate. Mai trase un gât, de data aceasta prelung. Închise ochii şi respirǎ adânc de douǎ ori, apoi râgâi puternic.
- Bineînţeles cǎ pânǎ la capǎt – îşi îndreptǎ privirea brunetul şi sprâncenele se adunarǎ încet cǎtre mijlocul frunţii a încruntare. Da pânǎ unde credeai?!
- Şi-atunci de ce puşca mea eşti cǎzut aşa în cap?!
- Nu ştiu... nu ştiu dacǎ i-a plǎcut – murmurǎ brunetul dupǎ o pauzǎ lungǎ ce trǎda o luptǎ interioarǎ pentru a se convinge pe sine cǎ secretul poate fi dezvelit.
Mǎrunţelul începu sǎ râdǎ nǎvalnic. Era mai mult decât un râs, era o orgie. Braţele şi picioarele mǎrunţelului începurǎ sǎ se bǎlǎbǎne prin aer ca membrele unei caracatiţe gâdilate sub barbǎ. Burta îi sǎlta ca o tobǎ mare la marşul final şi mǎrunţelul încerca din când în când s-o aducǎ la locul ei cuprinzând-o cu amândouǎ mâinile ca pe o minge de rugbi înainte de transformare. Râsul continuǎ preţ de câteva minute ca un ţol oltenesc rostogolit pe treptele de la Moulin Rouge, întrerupt ici colo de sughiţuri murdare.
- Dacǎ nu taci te pocnesc – îl întrerupse brunetul sictirit de jocul de marionetǎ al mǎrunţelului. Acesta se ofili brusc şi alunecǎ în nemişcare ca şi cum cineva ar fi tǎiat dintr-o loviturǎ toate sforile cu care era mânuit.
O vreme fu linişte. Doar maşinile care treceau în vitezǎ rupeau dintr-însa felii mari, luate apoi de vânt şi împrǎştiate printre blocurile cenuşii ale oraşului. Mǎrunţelul nu se mai simţea în stare sǎ deschidǎ vorba. Dupǎ un timp, tǎcerea începu sǎ-i sfâşie stomacul ca o mare acidǎ scurmând în pereţii subţiri. Apǎsǎ o palmǎ peste burtǎ încercând sǎ calmeze zvârcolirile. Îşi imaginǎ cu ochii deschişi amestecul acela de votcǎ, tutun, suc gastric şi curiozitate care fierbea ca magiunul în tuciul aşezat pe pirostrii. Bule mari umplute cu gaz se rotunjeau, se umflau, creşteau pânǎ la dimensiuni apocaliptice, apoi explodau cu zgomot, împroşcând cu un noroi ca smoala încinsǎ pereţii descǎrnaţi ai stomacului, mai ceva ca-n pântecele iadului
- Şi cum a fost? - încercǎ el marea cu degetul.
- M-a prins prin spate pe la Union. Trǎgeam o pipǎ. Nu mi-a zis nimic. M-a luat de braţ, m-a târât în parc printr-o gaurǎ în gard pe care o ştia doar ea şi m-a bǎgat între tufişuri. Şi-a dezvelit o ţâţǎ şi pe urmǎ mi-a luat palma şi mi-a lipit-o de ea. Nu mai ştiu p-ormǎ nimic din ce s-a întâmplat. Când m-am dezmeticit eram cǎlare peste ea în iarbǎ. Aveam capul înfipt între ţâţele ei. Şi ea fuma. Asta m-a scos din pepeni. Tot timpul a fumat, înţelegi?!. Stǎtea aşa, cu cracii în sus, cu capul într-o parte, cu ţâţele rǎsturnate peste marginea înfloratǎ a rochiei şi pufǎia ca dintr-o narghilea. Era întuneric. Nu vedem decât bilele alea mari albe, ochii de pisicǎ şi vârful încins de ţigarǎ. N-a zis nimic. Nimic. Înţelegi?! Nimic! Doar vârful ǎla de ţigarǎ pâlpâia ca un far ba mai moale topindu-se-n noapte, ba mai puternic luminându-i vârful nasului ca pe un vas la intrarea în port. Dracu s-o ia de vrǎjitoare.
Pe mǎrunţel scena îl excitǎ pânǎ peste poate încât instinctiv îşi duse mâna stângǎ la prohab. Apucǎ cu degetele de fermoar, apoi brusc şimti o durere subţire ca o lamǎ de bǎrbierit strǎpungându-i falangele.
- Ia laba, ce mǎ-ta – îi strigǎ brunetul lovindu-l cu cârja peste mânǎ. Şi mǎrunţelul îşi retrase imediat degetele dintre picioare ducându-le la gurǎ şi morfolindu-le în salivǎ pentru a curma arsura ce-i cuprinsese întreaga mânǎ.
- Înţelegi tu?! Nimic n-a zis. Nici un geamǎt, nici un oftat... nimic. De ce dracu am mai futut-o?!
- Da ai zis c-ai fǎcut-o pânǎ la capǎt, aşa-i?!.– încercǎ mǎrunţelul sǎ clarificele lucrurile fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ. Ţi-ai dat drumul?
- Îhi - confirmǎ brunetul. Dar ea n-a fost în stare sǎ geamǎ nici mǎcar o secundǎ – se bâlbâi el cǎutând sǎ se convingǎ pe sine cǎ între cele douǎ chestii trebuie musai sǎ existe o legǎturǎ. Dacǎ ştiam cǎ stǎ aşa ca vaca mai bine o fǎceam cu aia de cauciuc. Ştii cǎ am una de cauciuc?! Am gǎsit-o într-un tomberon în spatele hotelului – spuse el mândru. A injunghiat-o unu cu trei lovituri de cuţit în gât şi-a aruncat-o de la balcon, dar le-am rezolvat cu ecoplast – şi arǎtǎ vesel spre bandajul murdar de pe piciorul zdravǎn de pe care fuseserǎ dezlipite fâşiile de leucoplast şi care era acum legat de picior cu o bucatǎ de sfoarǎ ce se rotea în jurul gambei ca nojiţele de la opinci.
Mǎrunţelul îl privi cu invidie şi cu scârbǎ în acelaşi timp. Bandajul însiropat în roşu stacojiu de la stângul şi ciotul de os de la dreptul pe care îl sprijinea de marginea trotuarului îi întorceau stomacul pe dos. “Cum dracu o fi fǎcut-o M taman cu ǎsta?!” – gândi el şi brusc doi sâni mari de femeie coaptǎ îl pleznirǎ peste faţǎ înghesuindu-i obrajii roşii ca sfecla şi îmbuibându-i nǎrile pânǎ la sufocare cu miresme de busuioc. Începu sǎ respire sacadat, din ce în ce mai rapid şi mâna îi zburǎ din nou spre prohab. Înainte sǎ se piardǎ între sânii imenşi ai femeii reuşi sǎ vadǎ cu coada ochiului în ultima clipǎ un chipiu de poliţist. Apoi altul. Chipiurile se prelungeau în jos cu un bluzon cǎcǎniu, cu o pereche de pantaloni cǎlcaţi la dungǎ şi doi pantofi negrii proaspǎt cremuiţi. Erau mici. Dar pe mǎsurǎ ce se apropiau alergând devenau din ce în ce mai mari.
- Gaborii – strigǎ el, stârnind panica printre vrǎbiile ce tǎifǎsuiau liniştite pe cablul telefonic ce urmǎrea trotuarul ca un caine docil de la un capǎt la altul al strǎzii. Apoi întinse mâna sǎ-l ajute pe brunet. Îi dǎdu ciotul de lemn ce-i folosea drept prelungire de picior stâng, îi ridicǎ amândouǎ cârjele şi încercǎ sǎ-l salte de jos susţinându-i antebraţul stâng pe dupǎ gât.
Dar brunetul nu pǎrea nici pe de parte tot atât de grǎbit. Îl pocni pe mǎrunţel cu ciotul de lemn folosit acum ca ghioagǎ peste ţurloaie si aruncǎ cârjele pe care acesta i le înstinsese.
- Dǎ-i dracu, nu-nţelegi cǎ nu ştiu dacǎ a simţit ceva?! - ţipǎ el la mǎrunţel.
Acesta îl mǎsurǎ cu privirea din cap pânǎ în picioare cu o figurǎ strâmbǎ. Niciodatǎ brunetul nu fusese prea zdravǎn la cap dar acum pǎrea dus din cale afarǎ.
- Şterge-o – îi spuse acesta dupǎ ce aruncǎ un ochi în direcţia din care veneau poliţiştii, de data aceasta cu un ton aproape patern.
Poliţiştii îi ochiserǎ de cum dǎduserǎ colţul. Îi pândeau de mult timp pe cei doi cerşetori, bǎnuindu-i de mai multe furtişaguri de prin maşinile din zonǎ şi mai ales din buzunarele muşteriilor hotelului în jurul cǎruia îşi fǎceau veacul. Şi deşi dintre cei doi unul avea un picior de lemn, acela fusese întotdeauna cel mai greu de gǎsit şi de prins. Aşa cǎ bucuria lor fu nemǎrginitǎ când vǎzurǎ cǎ tuciuriul aruncǎ cârjele şi îi aşteaptǎ cuminte pe trotuar.
- O fi simţit ceva acolo înǎuntru sau a vrut sǎ ne futem de milǎ cǎ sunt schilod?! – îşi slobozi el nedumerirea ca un tren lung şi negru dupǎ mǎrunţel, dar acesta dispǎruse demult dupǎ primul colţ.

miercuri, 1 iulie 2009

Anjeta

Bǎrbatul o privea ţintǎ de minute bune. Fata stǎtea cu spatele lipit de zid şi cu un picior îndoit şi ridicat sub fund. Îşi curǎţa cu unghia mare de la dreapta murdǎria de sub unghiile de la stânga. Avea un trup superb dar o faţǎ urâtǎ de parcǎ Dumnezeu, sau altcineva, îşi bǎtuse joc de ea. Bǎrbatul traversǎ strada şi o luǎ de mânǎ ca pe un copil.
- Hai puiule acasǎ – îi spuse şi dupǎ ce rostogoli un oftat din adâncul sufletului continuǎ amǎrât – azi nu e rost de parai.
- Hai-pu-iu-le – îl completǎ fata ca un ecou.
Mergeau cu paşi grǎbiţi fǎrǎ sǎ se uite unul la altul. Picioarele lungi ale fetei şi fusta scurtǎ atrǎgeau atenţia bǎrbǎţilor, care strâmbau însǎ din nas când îi priveau faţa. Câte unul îşi rǎsucea capul şi îşi lipea pupilele de fesele ei profilate obraznic prin pânza subţire. Unii zâmbeau. Era cel mai ciudat cuplu din lume. El, cinzeci şi cinci de ani, scund, urât mai degrabǎ decât orişicum, cu fire de pǎr rǎzleţe împiedicând o chelie lipicioasǎ sǎ se desfǎşoare în voie, cu burta mare ca a unei femei însǎrcinate, sprijinitǎ pe douǎ beţigaşe lungi şi subţiri asemeni unui struţ, cu haine decente dar vǎdit uzate, cu mersul greoi şi legǎnat ca al unui rǎţoi cu hemoroizi. Ea înaltǎ, cu un trup firav de puştoaicǎ absolut încântǎtor, cu pǎrul negru tǎciune, bogat, alunecându-i pe spate pânǎ spre şolduri, cu fusta şi bluza vaporoase şi viu colorate ca aripile unui flutur.
- În-ghe-ţa-tǎ – îngânǎ fata şi bǎrbatul zâmbi şi se opri.
Deşi era femeie în toatǎ firea Anjeta nu cerea altceva decât îngheţatǎ. Ar fi putut trǎi fǎrǎ sǎ mǎnânce, fǎrǎ sǎ bea, chiar şi fǎrǎ sǎ respire dar nu putea trece pe lângǎ o gheretǎ cu îngheţatǎ fǎrǎ sǎ se prindǎ cu amândouǎ mâinile de braţul lui ca un copil şi sǎ scânceascǎ: “în-ghe-ţa-tǎ..... în-ghe-ţa-tǎ........”
Bǎrbatul bǎgǎ mâna în buzunar şi scoase un pumn de bancnote. Toate de un leu. Nu prea era în bani dar pentru îngheţatǎ se gǎsea întotdeauna. Chipul fetei se luminǎ şi cicatricele de pe faţa ei se estomparǎ ca prin minune.
Niciodatǎ n-a fost atât de frumoasǎ - gândi bǎrbatul şi o privi mut de uimire preţ de cateva secunde cum muşcǎ hulpav din cornetul cu îngheţatǎ de ciocolatǎ cu alune, apoi o apucǎ de braţ forţând-o sǎ grǎbeascǎ pasul cǎtre casǎ.
Anjeta nu ştia decât douǎ cuvinte în limba românǎ. Ta-ti şi în-ghe-ţa-tǎ. Mai bǎlmǎjea câte unul dar fie nu ştia sǎ le pronunţe corect, fie le uita imediat ce le învǎţa. Bǎrbatul habar n-avea ce naţie e Anjeta iar ea nu ştia cum sǎ-i spunǎ de unde vine. Se întâlniserǎ în circumstanţe cu totul şi cu totul extraordinare. Toatǎ viaţa sa din ultimii doi ani fusese parcǎ ruptǎ dintr-un film de aventuri.
Muncise timp de cinci ani în Olanda. Nu câştiga nici prea mult dar nici puţin. O treime din bani îi pǎstra el pentru cazare, pentru mâncare şi pentru o bere duminica, cǎci sâmbǎta muncea. Douǎ treimi le trimitea acasǎ la nevastǎ şi la fetiţǎ. Asta pânǎ când primise scrisoarea de la ea. “Eşti un prost iar eu nu mai pot sǎ trǎiesc cu un prost”. Aşa-i spunea în scrisoare “eşti un prost”. Îi mai trimiseserǎ vecinii scrisori înainte, sǎ-i spunǎ cǎ nevastǎ-sa se culcǎ cu altul dar la început n-a vrut nici în ruptul capului sǎ creadǎ. Apoi s-a împǎcat cu ideea dar îşi spunea cǎ trebuie sǎ o facǎ şi ea cu cineva dacǎ el e atât de departe. Nu bǎnuise cǎ va ajunge pânǎ acolo. Multora li se întâmplaserǎ chestii asemǎnǎtoare dar el nu voia sǎ accepte cǎ i se pot întâmpla şi lui. “Eu am pe altcineva, om de afaceri cu capul pe umeri, care ştie ce vrea o femeie. Are biznisuri prin Canada. Mâine plecǎm şi noi. Fata o iau cu mine, sǎ stii. Iar casa am vândut-o. Fraiere.” Chiar aşa încheiase, cu “fraiere”.
Bǎuse trei zile şi trei nopţi în continuu, pânǎ când unul din cei patru bǎrbaţi cu care împǎrţea camera de carton i-a spart toate sticlele de whisky pe care le avea sub pat şi l-a bǎgat îmbrǎcat cum era sub duşul rece.
- Fireai al dracului, tu vrei sǎ intri în comǎ mǎ? Nu vezi cǎ pute aici numai a borâturǎ?! Vezi cǎ te-au dat ǎştia afarǎ de la lucru, te dau şi din casǎ. Dacǎ vrei sǎ mori, mori dracului pe stradǎ nu aici – apoi dupǎ un timp vǎzând cǎ-şi revine adǎugǎ – disearǎ mergem la futut, hai cu noi la curve cǎ n-ai mai fǎcut-o de o mie de ani. De-aici ţi se trage. Un futai bun şi-ţi revii.
Şi se dusese împreunǎ cu ei. Nu la alea de la stradǎ unde erau prinţsele cele fosforeşcente, de le dau televiziunile prin jurnalele de ştiri când vorbesc despre Olanda, ci undeva prin spate la cel mai ieftin bordel.
- Tu ia-o pe Anjeta cǎ ea e mama rǎniţilor, ştie ea sǎ aibǎ grijǎ de tine – îi spusese bǎrbatul care îl impiedicase mai devreme sǎ se dilueze în alcool.
Nu-şi mai aminteşte ce a fǎcut cu Anjeta. Îşi aduce aminte doar cǎ atunci când a vrut sǎ plece fata l-a prins de braţ şi l-a privit cu nişte ochi de câine hǎituit care l-au speriat. A cǎzut în genunchi, i-a sǎrutat picioarele şi îi tot arǎta cu degetul “eu” “tu” şi apoi fereastra, “eu” “tu” şi iar fereastra. El nici mǎcar nu încerca sǎ înţeleagǎ ce vrea sǎ spunǎ. Voia doar sǎ-i plǎteascǎ şi sǎ plece, sǎ-l lase în pace. Dar ea se agǎţase de braţul lui şi nu-l mai lǎsa sǎ se atingǎ de buzunare. Atunci a vrut sǎ se apropie de uşǎ şi s-o şteargǎ dar ea era agǎţatǎ de el ca o lianǎ şi nu se mai dezlipea. Când a ajuns la uşǎ cu ea târâş aşa lipitǎ de pulpa lui, fata s-a ridicat în picioare, a fugit glonţ la o mǎsuţǎ cu sertar de unde a scos un cuţit mic şi subţire şi l-a dus la beregatǎ. Asta l-a speriat peste mǎsurǎ. Şi fiindcǎ el nu pǎrea prea convins, fata şi-a luat cuţitul de la gât, l-a pus peste vena de la încheietura mâinii stângi şi a început sǎ apese. Sângele a ţâşnit ca un pârâiaş mic, formând întâi o patǎ roşie cât o monedǎ de un euro peste încheietura ei albǎ, alunecând apoi uşor înspre cot şi scurgându-se în cele din urmǎ apatic pe covor. Atunci chiar i-a sǎrit inima. A aşezat-o pe pat şi au vorbit. Au vorbit e un fel a spune cǎci fata vorbea o limbǎ pe care nu o mai auzise niciodatǎ, condimentatǎ din când în când cu fraze în limba rusǎ.
- Vrei sǎ plecǎm împreunǎ puiule?! Te chinuie ǎştia?! Offf... offf....
Şi ea dǎdea din cap fǎrǎ sǎ înţeleagǎ o iotǎ din ce vorbea el şi îi tot arǎta cicatricele de pe faţǎ şi de pe corp. Apoi i-a luat mâna şi i-a dus-o la creştet. Avea pe tot scalpul adevǎrate cratere şi mǎnunchiuri de pǎr lipseau cu desǎvârşire.
A fost cea mai tare aventurǎ din viaţa lui. A coborât, a plǎtit consumaţia, apoi s-a dus sub fereastrǎ. Fata îl aştepta cu tǎlpile goale lipite de pervaz. Deşi era la etajul doi a prins-o în braţe fǎrǎ probleme, era uşoarǎ ca un fulg. Ar fi putut pluti dacǎ îşi desfǎcea braţele. Ca o cocoarǎ albǎ ar fi plutit. O vreme a fugit aşa cu ea în braţe, apoi a lǎsat-o jos, a luat-o de mânǎ, a strâns-o tare ca şi cum n-ar fi vrut s-o rǎtǎceascǎ prin mulţime şi au continuat sǎ fugǎ.
- Stai aici cuminte pânǎ mǎ întorc – i-a spus lǎsând-o la colţul clǎdirii unde locuia. A strâns tot ce avea în douǎ minute, le-a înghesuit într-o valizǎ, a luat-o de mânǎ şi-au fugit în continuare spre autogarǎ. A doua zi la doişpe era în ţarǎ.
Abia când a sosit a înţeles tot ceea ce i se întâmplase în ultimele cinci zile. Fǎrǎ nevastǎ, fǎrǎ copil, fǎrǎ casǎ, fǎrǎ bani, fǎrǎ nimic, dar cu o fatǎ, dracu ştie de unde venitǎ, smulsǎ de el din ghearele unor traficanţi imbecili. Şi-a scos valiza din burta autocarului, a pus-o pe trotuar, apoi s-a aşezat pe ea şi şi-a sprijinit capul în palme. Încotro?! A rǎmas aşa mult timp. Nu l-a cântǎrit, minute, ore… Când s-a dezmeticit fata stǎtea în picioare lângǎ el. El a privit-o încruntat. Ea a zâmbit.
O vreme au trǎit în bordeiul bunicii. Se stinsese de câţiva ani dar bordeiul era întreg. A spart lacǎtul şi au intrat. Nu se putea însǎ trǎi aşa mult timp. A lǎsat-o acolo şi a dat fuga la Bucureşti sǎ-şi gǎseascǎ de muncǎ. N-a gǎsit nicǎieri. Nici de şomaj nu s-a lipit cǎ lucrase la negru.
N-a crezut cǎ poate exista disperare mai mare. Zi de zi s-a dus, timp de jumǎtate de an. A cerşit un loc de muncǎ peste tot.
Apoi într-o searǎ s-a întors de la Bucureşti şi i-a spus:
- Puiule, vezi cǎ treburile nu merg deloc bine. Nu-mi gǎsesc de lucru. N-avem ce mânca.
- Pu-iu-le – a repetat fata zâmbind.
- Trebuie sǎ pleci acasǎ – a continuat el grav. A-ca-sǎ! Tu la casa ta şi eu la a mea. Înţelegi? Te duci acasǎ. Îţi iei catrafusele şi te cari – i-a spus el izbind cu piciorul în valiza lipitǎ de perete – Auzi?! Apoi a deschis uşa şi a rupt-o peste câmp. A ajuns repede la calea feratǎ. S-a aşezat în fund pe macadam şi a scos o ţigarǎ. A fumat-o încet şi cu patimǎ. Fiecare fum tras îi intra printre buze, cobora uşor pe gâtlej, se plimba rotund prin tot înlǎuntrul, aluneca prin picioare ca pe nişte paie lungi pânǎ la tǎlpi unde începea sǎ se zvârcole şi sǎ se iţeasca în inele pufoase peste degete.
Dupǎ ce a terminat-o a prins chiştocul între arǎtǎtor şi degetul mare şi i-a fǎcut vânt în iarbǎ. S-a lǎsat încet pe spate, şi-a pus mâinile sub ceafǎ şi a aşteptat. A smuls un fir de iarbǎ şi l-a strâns între buze. Între timp se înserase. Şi deodatǎ l-a auzit. De fapt nu l-a auzit. A simţit şinele cum încep sǎ şuiere. Şi a ştiut cǎ trebuie sǎ vinǎ. N-a fost nici mai speriat, nici mai liniştit. Trebuia doar sǎ vinǎ, ca orice tren. La ceasul lui. Apoi l-a vǎzut cu coada ochiului. Era cât o vacǎ mai mare. Pǎrea cǎ abia se mişcǎ. Atunci a simţit cum inima începe sǎ-i zvâcneascǎ. Şinele începuserǎ sǎ duduie şi ceafa se porni sǎ-i vibreze peste prima şinǎ. Nu mai stie exact cum a fost, acum ar zice cǎ mai erau doar câţiva metri, naiba mai ştie câţi or fi fost, dar atunci a auzit-o. A auzit-o ţipând disperatǎ. Îl vǎzuse de sus de pe colinǎ deşi era aproape noapte şi ţipa ca o istericǎ.
- Puiule....... puiule...... puiule......
Când a ridicat capul a simţit cum locomotiva îl atinge. L-a zvârlit câţiva metri. Aşa a crezut atunci, dar probabil cǎ n-a fost aşa, cǎci n-a curs sânge. Ea a venit într-o fugǎ şi l-a strâns în braţe.
- Puiuleee..... puiuleee...... – şi lacrimile îi şiroiau râuri pe obraz. Când îşi pipǎise craterele din creier cu degetele lui nu plânsese deloc, nici când îşi pusese cuţitul la beregatǎ nu schiţase nici un geamǎt şi nici când îşi tǎiase vena şi-şi înşirase sângele pe covoarele ǎlora nu vǎrsase nici o lacrimǎ.
El a început sǎ-i şteargǎ lacrimile ce nu conteneau cu un colţ al cǎmǎşii. Apoi a rupt o bucatǎ. Ca pe o farfurie îi ştergea faţa plinǎ de lacrimi.
- Tu Puiu. Eu Tati. Înţelegi?! Tu Puiu. Eu Tati.... – îi explicǎ el exact ca Tarzan, bǎtând cu pumnul întâi în pieptul ei, apoi într-al lui şi strângând-o în braţe.
- Tati – repetǎ ea şi faţa i se luminǎ ca un far. Împrejur era noapte.
În perioada aia l-a întâlnit pe bucureşteanu. Ştia multe bucureşteanu. “Ca sǎ trǎieşti trebuie sǎ te descurci” – era filozofia lui. Întǎi l-a ajutat sǎ şterpeleascǎ mǎrfuri mǎrunte de la magazin. Apoi au dat şi câteva spargeri prin casele mai înstǎrite de la ţarǎ. Lucrurile au început sǎ se aşeze. Aveau de mâncare. Şi mai putea sǎ-i mai ia şi ei câte una alta, mai ales din cele femeieşti. Cǎuta sǎ fure mai mult bani şi mai puţin lucruri. Şi nu fura decât atunci când ajungeau pe sponci. Cât aveau ce mânca stǎtea lângǎ ea. Acasǎ.
Apoi bucureşteanu l-a învǎţat sǎ fure din buzunare.
- Hai la Bucǎ c-aici nu-s fraieri de manglealǎ.
Şi lucrurile au început sǎ meargǎ şi mai bine. Pândeau câte un bǎrbat mai înţolit. Bucureşteanu parcǎ avea raze X aşa le ochea protofelul indiferent unde îl bǎga dobitocul. Apoi el îl ţinea de vorbǎ şi bucureşteanu îl fǎcea. Nici unul nu-şi dǎdea seama. Bucureşteanu desfǎcea portofelul chiar acolo pe bulevard, în vǎzul lumii. Scotea banii apoi arunca portofelul la primul coş de gunoi. El lua un sfert.
- Râmǎi cu mine aici. Lucrǎm împreunǎ. Am şi locuinţǎ, staţi la mine. Adu-o şi p-aia micǎ, o poştim amând....
N-a mai apucat sǎ termine ce a avut de spus bucureşteanu pentru cǎ bǎrbatul l-a izbit cu vânful pantofului în boaşe cât a putut. Bucureşteanu s-a prǎvǎlit şi a început sǎ se zvârcole ca o râmǎ tǎiatǎ în douǎ. Bǎrbatul l-a izbit încǎ o datǎ cu piciorul în stomac.
- Morţii mǎ-tii! Tu nu poşteşti pe nimeni mǎ, auzi?. Cǎ te fut în gurǎ de nu te vezi – a ţipat bǎrbatul la el şi l-a scuipat peste scǎfârlia asudatǎ.
A crezut cǎ n-o sǎ-l mai vadǎ, dar dupǎ o sǎptǎmânǎ bucureşteanu a venit iar în sat.
- Promit cǎ nu mai vorbesc urât de femeia ta. Mǎ jur. Veniţi?!
Şi s-au dus. Casa bucureşteanului era de fapt o cocioabǎ din lemne recuperate de ici colo de pe la demolǎri, pe care o înjghebase singur. Pe dinǎuntru era acoperitǎ cu polistiren şi capitonatǎ cu cofraje de ouǎ. Din loc în loc atârnau trablouri cu femei goale decupate din revistele pentru adulţi prinse cu agrafe în pereţii de carton. Aia e camera voastrǎ – a zis bucureşteanu trǎgând o perdea murdarǎ ce fusese cândva albastrǎ şi separând încǎperea în douǎ. Tot el a venit şi cu ideea s-o punǎ pe-aia micǎ la muncǎ.
- Fii atentǎ care-i treaba – i-a spus bǎrbatul într-o zi aşezându-se pe vine lângǎ ea. Trebuie sǎ ne apucǎm amândoi de muncǎ dacǎ vrem sǎ trǎim. Ziua muncesc eu - îi spusese el fǎcând semnul specific cu degetul mare înfipt în masǎ şi cu celelalte fǎcute lopatǎ mǎturând masa în jurul primului şi apoi strângându-se în pumn – şi noaptea munceşti tu – continuǎ el, înfǎţişându-i degetul mijlociu de la stânga strǎpungând cercul fǎcut de degetul mare şi arǎtǎtorul de la dreapta ca o sǎgeatǎ într-o ţintǎ. Banii îi facem jumi-juma. Tu îi pǎstrezi sǎ te întorci la tine acasǎ, unde dracu o fi aia, iar eu mǎ ocup sǎ trǎim ca oamenii din ai mei. Dacǎ strângem o mie de parai îţi iau bilet de avion, te fac pachet şi te trimit acasǎ. OK? – întrebǎ el fiind convins cǎ fata n-a înţeles mai nimic din ce i-a spus, dar mǎcar avea conştiinţa împǎcatǎ cǎ i-a explicat cum stǎ treaba. Ea însǎ înţelesese şi zâmbise. Dǎdu din cap în sus şi in jos în semn cǎ este de acord.
Cu bucureşteanu au terminat-o repede cǎ într-o searǎ a prins-o cu mâna între ţâţele ei mici. N-a mai aşteptat bucureşteanu sǎ-l pocneascǎ la boaşe. A executat o rotire la o sutǎ optzeci de grade la extremǎ urgenţǎ şi a ieşit pe uşǎ ca din puşcǎ. Nu l-au mai aşteptat. Au plecat de la el şi au început sǎ lucreze pe cont propriu. Se descurcau binişor. Fata le fura privirea bǎrbaţilor iar el portofelele.
Seara nu avea mulţi clienţi. Încercase sǎ şi-i aleagǎ dintre bǎrbaţii locului şi sǎ nu meargǎ cu strǎini. Cel mai mult îi plǎcea bǎiatul brunet. El o mângâia de fiecare datǎ pe obraz dupǎ ce fǎceau dragoste iar ea îl muşca de ureche în semn de mulţumire.
Teancul de bani crescuse binişor iar el umbla pe strǎzi din ce în ce mai nebun. Mia era aproape gata, dar n-ar fi vrut ca fata sǎ plece. Asta îl înnebunea. Prinsese drag de ea. Şi-apoi, unde sǎ plece?! Atunci i-a gǎsit pe strǎini.
- Nice girl – le explica el desenând prin aer trupul de amforǎ prelungǎ al fetei – very nice. Se înţeleserǎ pentru cinci nopţi, trei sute pe noapte, cinci sute avans. Era în culmea fericirii. Era cea mai tare afacere. O mie cinci sute de parai într-o sǎptǎmânǎ.
S-a întors acasǎ şi i-a explicat.
- Puiule ţi-am gǎsit un contract extra de mâine. Un bǎiat galant, strǎinez, frumuşel, cu afaceri prin România. Te vrea cinci nopţi cât stǎ la noi. Te duci la el la hotel. Hotel de cinci stele puiule în buricu târgului, îţi dai seama?! O sǎ fii prinţesǎ. Hai cǎ sunt tare.... Acu trebuie sǎ mergem sǎ luǎm ceva ţoale – spuse el şi începu sǎ danseze ca o barzǎ la împerechere – mergem sǎ luǎm ţoaaale... mergem sǎ luǎm ţoaaale.... sǎ facem prinţesa frumoaaasǎ... Apoi o luǎ în braţe şi continuǎ sǎ se învârtǎ cu ea în braţe – mergem sǎ luǎm ţoaaale... mergem sǎ luǎm ţoaaale....
Fata începu sǎ râdǎ şi sǎ danseze şi ea, învelitǎ în fericirea bǎrbatului... Ca un bǎrzoi dansa bǎrbatul. Ca o lebǎdǎ se unduia fata.
- Ţaaa-leee........ ţoaaa-leee...... – repeta ea ca un refren.

Deschise uşa cu teamǎ. Camera de hotel era foarte mare şi foarte frumoasǎ. Scaunele capitonate cu catifea roşie şi broderie argintie, mobilerul din lemn alb cu feronerie din cupru patinat, draperiile de brocart vişiniu în ape, unduind dinspre vişina putredǎ înspre roşul sângelui de fecioarǎ, covorul albastru intens cu frunzuliţe roşii şi argintii, tablourile mari, impresionante, toate îţi luau ochii. În mijloc o masǎ elegantǎ pregatitǎ pentru douǎ persoane si douǎ lumânǎri înalte arzând.
- Goedenavond Anjeta – auzi o voce bǎrbǎteascǎ şi simţi o sabie strǎpungându-i trupul întreg, din creştet prin toate mǎruntaiele sufletului pânǎ în tǎlpile picioarelor. Toate cicatricele îi explodarǎ şi sângele începu sǎ-i şiroiascǎ pe faţǎ. Ochii i se împǎienjenirǎ. Durerea din corp o fǎcu sǎ-şi scrâşneascǎ dinţii pânǎ la fǎrâmare. Îşi înfipse unghiile în podul palmelor şi unghiile îi ieşirǎ prin piele pe partea cealaltǎ ca şi cum şi-ar fi apǎsat palmele pe masa unui fachir. Ar fi putut sǎ fugǎ. Sven era la zece paşi depǎrtare iar ea era cu mâna pe clanţǎ, nu închisese uşa. Dar ştia cǎ nu mai existǎ scǎpare. Sven îi depǎrtǎ galant un scaun de lângǎ masǎ pentru a-i oferi un loc.

Bǎrbatul avusese o presimţire rea de când se trezise. Pleoapa stângǎ începuse sǎ i se zbatǎ dintr-o datǎ. Aşa, fǎrǎ nici un motiv. Ştia cǎ avea sǎ se întâmple ceva urât. Grǎbi pasul cǎtre hotel. Îi promisese cǎ o sǎ vinǎ s-o aştepte. Nu conta cât, timp avea. Mulţimea se strânsese ca la urs la intrarea în hotel. O femeie ţipa ca din gurǎ de şarpe. Bǎrbaţii vorbeau tare şi repede gesticulând. Poliţia încerca sǎ-i împingǎ înapoi pe curioşii care se adunau rapid de pretutindeni.
- Ce s-a întamplat?! – îl întrebǎ el pe poliţistul care îl apǎsa cu bastonul în piept încercând sǎ împingǎ înapoi mulţimea ce se strângea ca un inel de fier.
- O curvǎ s-a aruncat pe geam de la şapte, ce sǎ se întâmple! Hai cǎraţi-vǎ acasǎ cǎ nu aveţi ce vedea – continuǎ poliţistul împingând de zor alǎturi de alţi câtiva bǎieti tineri în uniformǎ de jandarm rǎsǎriţi ca din pǎmânt, oamenii strânşi ca la circ.
- Cred cǎ mi-e rudǎ - bâigui bǎrbatul simţind cum se topeşte şi politistul îl privi fix strâmbând din nas, apoi îi fǎcu un semn discret din cap sǎ treacǎ.

Maşina salvǎrii se apropia în mare vitezǎ. Un bǎrbat rotofei şi bǎtrâior, probabil un beţiv, traversǎ strada bǎlǎbǎnindu-se printre maşinile care frânau în ultimul moment încercând sǎ-l evite. Maşina salvǎrii nu mai reuşi sǎ-l evite şi îl agǎţǎ cu aripa din spate. Bǎrbatul se rostogoli de câteva ori pe asfalt dar se ridicǎ imediat şi continuǎ sǎ se apropie de trotuar schiopǎtând. Coapsa stângǎ sângera puternic şi cǎmaşa, deschisǎ la culoare, i se umplu imediat de sânge. Bǎrbatul puse piciorul pe celǎlalt trotuar, apoi cǎzu în genunchi, cu trupul masiv zbǎtându-se în convulsii şi începu sǎ plângǎ cu lacrimi uriaşe.
- Puiuleee...... ce mi-ai fǎcuuuut.......... hai puiule acasǎǎǎǎ......... hai acasǎ puiuleeee.........