luni, 28 mai 2018

cuibul

guguștiucul se așeza pe pervaz
de fiecare dată când veneam să te văd
am crezut o vreme că își caută pereche
căci alerga de la un capăt la altul al marginii de beton
dând agitat din cap și răsfirându-și coada ca un păun
dar el nu privea niciun pic îndărăt
și nici nu-și căuta din priviri dulci jumătatea
ne urmărea doar prin fereastră fiecare mișcare
cu ochii mici cătând unul spre răsărit și celălalt spre apus
din când în când își cufunda capul între pene
smulgea un fulg din cei lungi, desfăcea aripile
și dispărea din raza privirii
se întorcea însă repede și căuta iar prin ferești
mai aducea în cioc fire de iarbă sau ramuri mici
le așeza la picioare ca și cum ne-ar fi îndemnat să le adunăm
apoi văzând că nu răspundem chemării sale
le ridica și pleca, lipsea mult, muncea probabil să le împletească
eram sigur de acum că își face cuib, deși tot nu-i zărisem aleasa

ieri am observat cum guguștiucul care ne vizitează
are penajul tot mai rar și am decis să îi dezvelesc taina
am descoperit cu uimire în teiul de la colțul blocului tău
căptușit cu pene moi și fire de iarbă un cuib uriaș
ca o cameră nupțială

vineri, 25 mai 2018

Bărbatul din oglinda retrovizoare

L-am văzut în oglinda retrovizoare întâmplător, atent la camionul uriaș cu cabină galbenă care se apropia cu viteză. Nu i-aș fi reținut alura, dacă nu ar fi reapărut în oglindă de fiecare dată când am privit îngrijorat cu coada ochiului spre camionul amenințător. Era un bărbat tânăr, cu pas hotărât și privire încrezătoare. Mergea pe trotuar ușor grăbit, dar fără să pară că face un efort deosebit. M-a mirat faptul că, deși vitezele noastre de înaintare erau complet diferite, el rămânea acolo, în oglindă, undeva în dreapta mea pe trotuar, pășind hotărât, cu privirea îndrăzneț aruncată înainte. Eram din ce în ce mai puțin atent la drum și mai mult la bărbatul cel tânăr. Nu părea niciun pic că mă urmărește, ci mai degrabă că are un drum important de făcut și că, pentru o vreme, drumul meu și al său coincid. Nu putea să rămână acolo dacă înaintam cu viteză, nu era logic posibil. Și într-adevăr, imediat ce am apăsat pedala până la capăt, a dispărut. Am privit insistent în oglindă, măturând-o cu privirea de la un capăt la celălalt. Nu mai era! Nu căpătasem mai multă liniște. Ba dimpotrivă, am devenit mai nervos, ca și cum prezența bărbatului din oglinda retrovizoare mi-ar fi oferit încredere. Era ceva în atitudinea bărbatului cel tânăr care degaja încredere și voință. N-a dispărut pentru mult timp însă. La primul colț de strada l-am zărit în mod surprinzător pe trotuar, cu spatele rezemat de zid, înfipt pe-un picior, în timp ce pe celălalt îl legăna ușor înainte și înapoi, părând că mă așteaptă de multă vreme. Nu mi-a venit să cred. Am trecut pe lângă el și am privit uimit în oglindă, cu mâinile adânc înfipte în volan. Fără să mă privească a pornit imediat în urma mea, cu același pas cutezător și aceeași privire încrezătoare. Am zâmbit.
Bărbatul din oglinda retrovizoare a rămas acolo multă vreme. Din când în când intra în câte un magazin, sau în câte o casă. Nu mă mai îngrijoram, căci reapărea la primul colț de stradă cu spatele rezemat de zid, înfipt pe-un picior, în timp ce pe celălalt îl legăna ușor înainte și înapoi, părând că mă așteaptă de multă vreme. Alteori se oprea să vorbească cu oamenii. Cu tot felul de oameni, dar mai ales se oprea să vorbească cu o femeie. Cu aceeași femeie.
Cu timpul am observat că pasul bărbatului devine mai molcom. Nici privirea nu-i mai era atât de cutezătoare și plutea mai degrabă printre oameni și pe deasupra lor, ca o pasăre mare, decât să pășească hotărât. Uneori bărbatul avea obrazul nebărbierit, alteori ochii obosiți. Dintr-o dată părul i-a albit, ca si cum cineva i-ar fi aruncat în cap un pumn cu făină. Atunci m-am speriat, am tras de volan dreapta și am oprit. L-am căutat din priviri pe bărbat, dar era prins în mulțime, undeva mult înapoi.
Am urcat și mi-am continuat drumul. De când apăruse niciun camion nu s-a mai apropiat amenințător, ca și cum bărbatul ar fi avut propria sa viață, acolo în oglinda retrovizoare și avea grijă să nu mă atingă nimic. Le vedeam deseori cum încetinesc și cotesc cuminți spre stânga sau spre dreapta, din dorința ca drumurile noastre să nu se intersecteze. Bărbatul pășea din ce în ce mai încet. Uneori dispărea de tot de la locul său de pe trotuar. Îl căutam insistent cu privirea și îl descopeream îndărăt printre oameni. Nu mai era la fel de înalt și obrazul începuse să se facă una cu scoarța copacilor de la marginea trotuarului.
Apoi brusc... Nu-l mai văzusem de multă vreme. Nici nu mai eram atent la drum, eram cu privirea mai mult în oglindă. Nu puteam să cred că dispăruse așa, dintr-o dată, fără să lase o urmă în vreun fel sau altul. Semnul pentru trecerea de pietoni l-am văzut din alunecarea privirii, dar pe bărbat nu l-am zărit decât în ultima secundă. Nu am apucat să frânez. Era bătrân și gârbovit. A apărut dintr-o dată chiar în mijlocul drumului. Uriaș. Mă privea prin parbriz cu ochii mari, larg deschiși. Când mașina l-a atins a zâmbit, apoi s-a prăbușit.
- Domnule ofițer, eu sunt de vină, eu și numai eu... – am icnit înspăimântat.
- Stați liniștit, domnule. Nu s-a întâmplat nimic – a replicat polițistul, apoi a ridicat brațul stâng în unghi drept, în timp ce pe celălalt l-a întins lateral făcând semn oamenilor strânși să traverseze. Doar mașinile așteptau...      

miercuri, 16 mai 2018

printre gene

zâmbetul tău e un caier viu din fir de mătase
de cum se luminează firele încep să alerge
peste dejurîmprejur asemeni zmeielor
tânjind unduit către cer
își împletesc trupul subțire și strălucitor
în nesfârșite țesânde cărări
până când sâmburele privirii își capătă cuib
strângându-se bulb în voia-ncolțirii


luni, 7 mai 2018

șoapte aprinse
își caută buzele
scaune goale



marți, 1 mai 2018

Harta lumii pe înțelesul tuturor

Călca apăsat stârnind colbul uliței, cu mâinile adânc înfundate în buzunarele largi ale pantalonilor și sfredelind depărtarea cu privirea-i îndârjită. Avea o claie de păr blond ca paiul de grâu, aruncat de-a valma peste creștetu-i puțin mai mare decât pumnul unui bărbat. Nu părea să fie însoțit de niciun adult și mersu-i hotărât spre niciunde isca adieri de îngrijorare.
- Încotro puștiule?
Nu s-a oprit niciun pic, ci m-a privit înclinând doar capul într-o parte, cum înclini mâța de plastic cu ochi de cafea, pentru a-i vedea privirea clătinându-se în pastilele transparente, apoi l-a îndreptat iar spre înainte și l-a înfundat între umeri, continuând să calce apăsat.
- Pot să te ajut?
- Nu poți să mă ajuți deloc – a răspuns sobru fără să mai întoarcă privirea. Aerul matur și hotărât, așezat peste trupul plăpând, aducea, fără voie, un zâmbet peste buze.
- Mergi acasă?! Mergi la prieteni?! Unde vrei să ajungi?
Am crezut că nu mi-a auzit întrebările, căci a continuat să pășească fără să-mi arunce vreo privire sau vreun cuvânt. Tocmai când mă pregăteam să repet întrebările a răsucit capul spre mine și a răspuns sec.
- Pe partea cealaltă a lumii!
Am rămas încremenit în drum, în timp ce el, nebăgând de seamă extrema mea uluire, s-a depărtat încetișor. Eram complet tulburat. Cum să poți ajuta un copil care vrea să ajungă pe partea cealaltă a lumii?! Cum să îi poți arăta drumul potrivit?! Și mai presus de toate, cum să îl faci să își găsească ajungerea?! Grea misiune pentru un om mare!
L-am privit lung. Trupul său și așa plăpând devenea din ce în ce mai mic.
- Hei, puștiule, așteaptă-mă! – am strigat înapoia-i, dar el nici vorbă să îmi asculte cuvintele. L-am ajuns din urmă și pășind alături am încercat să îmi împletesc pașii cu ai săi.
- Știi, e greu să ajungi pe partea cealaltă a Pământului. Pământul e rotund. Trebuie să știi foarte bine unde vrei să ajungi, altfel te-ai putea lesne rătăci.
A fost rândul său să rămână pironit în mijlocul drumului.
- Ba nu! – a fost răspunsul său tranșant și a continuat să calce apăsat, la fel de hotărât ca până atunci.    
- Stai, stai! Stai puțin să ne lămurim.
- Nu pot, nu am timp de pierdut. E drum lung până pe partea cealaltă a lumii.
Treaba nu mergea deloc bine. Oricât mă străduiam să ne suprapunem pașii, ai mei urmăreau o cărare, în timp ce ai lui împleteau o alta.
- Tocmai ce ți-am explicat că Pământul e rotund. Nu există cealaltă parte. Trebuie să știi clar unde vrei să ajungi ca să găsești drumul cel bun. Altfel călătoria ta ar putea fi un drum rotund, nesfârșit.
- Ba nu! – repetă el, de data aceasta imperativ. Pământul nu e rotund, Pământul e ca o umbrelă.
Pfuu... treburile deveneau din ce în ce mai complicate. Am încercat să mă scutur de toată greutatea mea de om matur și să mă las în voia înălțării, ca un balon.
- Da, da, este foarte posibil să fie așa cum spui. Pământul poate fi ca o umbrelă – i-am răspuns vizibil derutat, încercând să găsesc ițele unei posibile explicații.
- Este exact ca o umbrelă. Știu precis. Am și o hartă – a răspuns sigur pe sine, mult mai sigur pe sine decât eram eu pe cunoștințele mele de-o viață și a scos din buzunar o bucățică de hârtie pe care mi-a întins-o. Pe ea era desenată o umbrelă. Pe partea de deasupra a umbrelei erau desenați câțiva oameni. Păreau a fi toți bărbați. Și păreau a fi prinși în mișcare. Pe interiorul umbrelei, în semicercuri precum cupele de înghețată, erau desenați alți oameni. Erau toți femei și copii. Jos, pe mânerul umbrelei, mai era încă unul. Era mai mare decât toți ceilalți. Un drum indicat cu linie punctată făcea legătura între vârful umbrelei și un punct din interiorul acesteia.
- Cine a desenat harta? De unde o ai?
- Eu am desenat-o! Ca să știu pe unde să merg! – mi-a răspuns mândru.
M-am uitat atent la harta Pământului. Multe indicii îmi erau clare, dar pe altele trebuia să le lămuresc. Nu înțelegeam pe deplin mersul lumii.
- Este foarte interesantă harta ta. Și foarte valoroasă. N-am mai văzut niciodată o asemenea hartă. Știi să-mi spui oare de ce Pământul are formă de umbrelă?!
- Sigur că știu! Ca să ne apere!   
- Ca să ne apere de cine? Pe cine să apere?
- Pe noi oamenii! De toate relele. De ploi, de vânt, de viscol, de frig.
- Da, da, pentru asta e musai ca Pământul să aibă formă de umbrelă. Este clar! Dar de ce unii oameni sunt deasupra Pământului și alții pe cealaltă parte?
- Oamenii sunt peste tot Pământul, uite – îmi arată el harta lumii. Doar că unii au nevoie mai multă să fie apărați. Ei stau sub umbrelă.
- Și deasupra cine stă? Ei nu au nevoie de apărare?
- Deasupra stau bărbații! Ei trebuie să repare lumea de fiecare dată când se strică.
- Lumea se strică adesea?
- Nu. Doar când bate vântul foarte tare. Sau ploaia. Sau viscolul. Atunci lumea se dă peste cap și i se rup bețele. Atunci cel mai bine o strângi grămadă, ca să nu se strice de tot. Doar că trebuie să rabzi ploaia în cap. Și frigul. Dar nu mult, că pe urmă iese iar soarele.
Harta lumii începea să mi se deslușească pe de-a-ntregul.
- Dar omul ăsta de aici de jos, de pe mâner, de ce stă aici?
Puștiul mi-a zâmbit dulce. Părea că i-am descoperit asul din mânecă, iar el era încântat să mi-l arate și să-mi explice magia lui.
- Acela e bărbatul care ține lumea!
- Ține lumea?! Cum adică o ține?!
- El trebuie să păstreze lumea dreaptă. Dacă bate vântul, lumea nu trebuie să se încline. Trebuie să stea dreaptă. Altfel ne pică ploaia în cap sau ne vâjâie vântul. Când lumea se înclină, el se ține cu mâna de catarg și calcă pe mâner, uite aici sau aici – îmi arată el spre capetele curburii mânerului – și lumea se îndreaptă. El trebuie să stea tot timpul atent. Nici să doarmă nu poate!
Nu mai aveam nicio îndoială. Lumea avea formă de umbrelă. Tot ce știam eu și ai mei despre lume era complet depășit.
- Harta ta e fantastică! E mai grozavă decât cea a piraților. N-am mai văzut așa ceva, jur! Nimeni n-a mai văzut!
- Crezi?! – se lumină puștiul și dintr-o dată îndârjirea i se preschimbă în căldură.
- Ooo... daaa... Sunt absolut sigur! E fabuloasă harta ta. Nici un om mare n-ar fi putut descifra o asemenea hartă.
Puștiul radia!
- Și acum?! Ce facem? – îl întreb complet lămurit asupra funcționării lumii.
Mi-a întins mâna mică și m-a apucat de deget.
- Mergem mai departe. Uite, de dimineață și până acum am ajuns aici – îmi arată un punct de pe marginea umbrelei – mai avem un pic.
Eram complet de acord. Mai aveam doar un pic până pe fața cealaltă a lumii.