marți, 29 iunie 2021

El paso

Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare și condamnat la moarte prin împușcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că își făcuse ascunzătoare chiar în sat, sub nasul soldaților, într-un beci abandonat, aflat îndărătul uneia dintre ultimele curți și că se întorcea acolo după fiecare ispravă, așteptând ca lucrurile să se aștearnă în amorțire, pentru a planifica o nouă lovitură și mai surprinzătoare. Eleuterio a recunoscut cu bărbăție toate învinuirile ce i-au fost aduse și a ascultat sentința fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Știa că are să o vină curând, timpul urmând să stabilească doar unde și cum. Întotdeauna fusese convins că va muri împușcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deși, ascunzându-se după un trunchi gros, ca să-și tragă răsuflarea și să pocnească cu îndemânare pistoalele înroșite înspre urmăritorii săi, pentru ca apoi să se adăpostească după un altul, ca să-și verse plumbii fierbinți, și un altul, și un altul. N-ar fi bănuit nicicând, însă, că va fi vândut și capturat în somn, fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii, cu povara așteptării celor trei zile până la execuție în piept, l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrunțuroasă și rece. “După moarte nu există durere. După moarte există doar un pustiu nesfârșit. Lacrimile morții, suspinele și vaietele nu sunt pentru cei duși, ci pentru cei rămași, cei ce trăiesc cu durerea despărțirii în suflet. Morții nu fac decât să își continue drumul drept pe care l-au avut dinainte de a se naște”. Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Existau, desigur, nenumărați camarazi care ar fi fost grozav de întristați să afle că s-a stins, precum și o mulțime de muieruști prin al căror pat acoperit cu așternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit, trecuse cel puțin o dată, care ar fi vărsat, cu siguranță, măcar o lacrimă știind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. “Bine că nu mă spânzură” gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui dușman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie și să-l prăvale în jos până în stomac, cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o dușcă și acum. Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Căci îi era frig, foarte frig. Se sprijini cu spatele de zid și începu să tremure. Moartea îl scărpina pe spinare. Îi simțea degetele subțiri și tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea șuierătoare, îi simțea limba ascuțită zvârcolindu-i-se în urechi și pântecele strivindu-l de perete, asemeni unei metrese înfierbântate, gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Se clătină câteva secunde, apoi leșină!

Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un șoarece, alergând speriat pe undeva pe lângă pereți, căutând disperat o gaură unde să se ascundă, îl convinse de contrariu. Cineva aprinse undeva o făclie și încăperea se umplu de o lumină lăptoasă șerpuitoare, ca un vapor care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, căci așteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să aibă alături alămurile lui Simon, pe Conchita și pe Leticia, să le țină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre și spurcate, care scuipaseră între ochi atâția bărbați. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Ar fi putut chiar să fure o armă de la unul din soldații care îi aduceau de mâncare. Cu siguranță că ar fi putut, dar îi era milă de ei. Cei mai mulți erau țărani desculți. Intraseră în armată doar din cauza sărăciei. Niște copii care abia învățaseră să mânuiască o pușcă. L-ar fi condamnat la moarte sigură pe cel căruia i-ar fi furat arma. Și-apoi își acceptase soarta. Știa că totul se sfârșise. Erau ultimele străfulgerări de lumină. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sau, să le lungească tot mai mult, până când ar fi umplut tot timpul ce-i fusese dat. O idee îi încolți în minte. Stătu câteva minute pe gânduri, apoi, cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba scrijeli pe zid o linie. Puțin mai încolo, o alta. Le uni printr-un semicerc. “Ce-i viața? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârșite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Își duse mâna la bărbie și contemplă cele două linii și semicercul, așa cum un degustător al artei ar contempla un mănunchi de tușe bine legate. Se încruntă, murmură doar pentru sine cuvinte neînțelese, apoi cu marginea farfuriei desenă un cerc în punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, ascuns sub acesta, ca o boabă de rouă sub frunza zgribulită. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi, atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată, sau cel puțin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba atinse cu degetul peretele, îl plimbă de-a lungul primei linii, urcă pe curbură, apoi coborî până la intersecția cu cercul și linia, dar în loc să o ia înainte pe linia dreaptă, își continuă drumul pe cercul tocmai apărut. Se roti o dată, de două ori, de trei ori... Încercă să acopere cu palma semicercul și linia dreaptă dinaintea sa. Apoi apucă farfuria cu amândouă mâinile și opintindu-se în zid, scrijeli un X mare peste a doua linie, ca și cum ar fi așezat un parapet de beton peste drumul, ce nu avea să mai fie trecut vreodată de-o suflare. 

“Nu în afară, ci in interior” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba, încercând să adune din amintiri imagini, cu care să încropească o lume pentru cercul proaspăt creat. Și ca un copil căruia i se susură un cântec de leagăn în urechi, adormi murmurând “în interior, în interior”. 

N-a știut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc și a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro - strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldații tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba șezând pe vine dincoace de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis și privind, ca un guanaco speriat, zidurile solide și reci ale temniței sale. “Cum… cum… cum ai ieșit de-acolo?” – spuse soldatul înțepenit de groază și începu să urle, alertându-și camarazii. Bărbatul își duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniștească și ca să-l împace, se strecură ușor ca un abur printre barele groase, înapoi în celulă. Se așeză pe pat și zâmbi. Închise ochii la loc.

“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro… - strigă Eleuterio Francisco Rubalcaba deschizând ochii cu zâmbetul pe buze, ca și cum ar fi fost pe malul însorit al lacului, în zilele frumoase ale copilăriei - în ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieții care vegheau în permanență la ușa sa. “Și câte zile mai sunt până la execuția mea?” – întrebă el, privind șiret cum băiatul începe să se piardă cu firea și să se bâlbâie. “Două, cred, domnule…” “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba și constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu știu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai știu… Vă rog, nu mă mai zăpăciți așa, de-o grămadă de zile mă tot întrebați asta”. Bărbatul întinse mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei și alunecă cu degetul de-a lungul cercului. “Dacă am găsi o cale prin care să ne întoarcem înapoi în trecut de fiecare dată când ajungem la un anumit punct, am putea trăi veșnic, într-o buclă perpetuă”. Apoi, spre stupoarea lui Hose, se făcu fir subțire de mătase și ieși prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan, ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi și se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo, ca să golească o ladă cu sticle de rom și să strângă în brațe câteva târfe focoase.

“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu pușca zăbrelele – trezește-te, a sosit ceasul”. Văzând că deținutul nu se mișcă, scoase de la brâu inelul cu chei și desfăcu gratiile. Înaintă câțiva pași, îl apucă de umăr, și-l zgâlțâi sănătos. “Hei… tâlharule, ți-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli, însă, pe podea, ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat, duse două degete la beregata bărbatului și așteptă câteva secunde. Apoi rămase încremenit. Fața bărbatului era acoperită de un rânjet larg, întinzându-se de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Și ceea ce era și mai grav, murise fericit.

                                         ***

- Doctore, te rog să ne spui cauza morții și momentul decesului. Este foarte important să înțelegem ce s-a întâmplat și a cui este vina. Am fost păcăliți, doctore și asta nu-mi place. Nu-mi place deloc! Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul, în timp ce cu o mână își mângâia barbișonul, iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc de partea cealaltă a impozantului birou.

Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului, se așeză și fără nicio clipă de răgaz începu să desfășoare firul explicațiilor. 

- Mă tem, colonele, că veștile pe care am să ți le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morții pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobișnuit, deși am desfăcut în bucăți corpul decedatului. Știu, o să spui că era un bărbat zdravăn, de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale un asemenea om. Nu pot să-ți dau nicio explicație, dar aceasta este concluzia finală. Însă ceea ce este și mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Știu, colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Medicina nu minte. Și fiindcă mi s-a părut și mie cât se poate de neobișnuit, l-am rugat pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos, să refacă toate analizele. Nici el nu a avut nicio explicație, dar a confirmat toate rezultatele mele. Deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat, din cauze naturale – încheie doctorul jenat, cu privirea în pământ… 


duminică, 27 iunie 2021

întoarcerea lui Divino

îl mai ții minte pe Divino?
filipinezul ăla micuț sau naiba știe ce era
care preda instructajul PSI 
la fabrica de macarale unde mă angajasem
l-am visat azi noapte, eram necăjit că nu mai dădea niciun semn
mă uitase complet, 
m-am apropiat de el tiptil și am observat că dormea
l-am scuturat ușor de umăr
scoală-te divino, i-am spus încet la ureche
dar el a continuat să viseze macarale și mie tare mi-era necaz
divino, scoală-te și scrie-ți numele pe cer cu litere mari 
el însă nici nu s-a clintit, ca și cum ar fi rămas înghețat în celălalt poem
asemeni gâzei în încleștarea lacrimii de chihlimbar
scoală-te divino, am șoptit apoi de nenumărate ori 
până când tu m-ai auzit și ai crăpat ușor ochii 
apoi ai zâmbit larg, atât de larg încât zâmbetul tău subțire 
a început să sculpteze dealuri și văi în brațul meu dezgolit
ce mult îmi place cum zâmbești divino, am răsuflat eu ușurat
în timp ce tu ai scâncit fără să deschizi ochii

luni, 21 iunie 2021

Peștișorul de aur

Bărbatul tresări. Se ridică iute de pe scaunul de pânză cu trei picioare, apucă bățul și smuci brusc. Apoi mulină repede, făcu o pauză, cătă din ochi către zvârcolirea de ape și mulină iar. Nu mai trăsese nimic de mai bine de o jumătate de oră, treaba nu mergea deloc bine. După dimensiunile ghiontului de apă nu se aștepta la cine știe ce. Două trei cochilii lichide și alea mici cât frunza de leuștean. Ridică undița și strâmbă din nas. Un cărășel mic, nu mai mare de-un lat de palmă și subțire ca o frunză, cu solzi strălucitori și aurii. Oscilă o clipă, apoi îi desfăcu acul din buză și dădu să-l arunce în găleată, lângă cei trei confrați scăpătați, când auzi un glas ca un clopoțel.
- Buna ziua pescarule, eu sunt peștișorul de aur și sunt gata să-ți îndeplinesc trei dorințe. Care ar fi cea mai mare dintre ele?
Bărbatul îl privi morocănos. Frigul îi intrase în oase, se simțea înghețat și înțepenit ca un știulete de porumb prins de noiembrie sub roata tractorului și nici nu apucase să strângă ceva serios. Îl privi pe peștișor în ochi, apoi aruncându-l în găleată lângă ceilalți trei, izbucni în râs.
- Păi cred că tu ai nevoie să ți se îndeplinească trei dorințe, nu eu. În primul rând fiindcă ai nimerit în undița mea, apoi fiindcă o să ajungi în punga cu pește și în cele din urmă fiindcă o să te prăjești în tigaia Maricicăi.
Peștișorul de aur încremeni. Așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată. Era cel mai tâmpit pescar pe care îl întâlnise în viața lui. Convins că omul nu înțelesese cuvintele sale, fie din cauza sticlei de votcă ce zăcea răsturnată la picioarele scăunelului, fie din cauza vântului ce-i șuiera pe la lângă urechile aproape înghețate, se decise să-i explice cu răbdare încă o dată.
- Pescarule, fii atent aici la mine, ca să ne înțelegem. Și să știi că popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. Eu, deci eu ăsta de aici din găleată, sunt peștișorul de aur și pot să-ți îndeplinesc oricare trei dorințe. Înțelegi?! Ori-ca-re trei dorințe! – repetă peștișorul rar pentru a fi înțeles de oricine, chiar și de un pescar matol și înghețat.
- Bine, mă! Am înțeles – răspunse bărbatul fără să-l privească, potrivind cu migală o râmă nouă în cârlig.  
Peștișorul de aur începu să se foiască neliniștit în căldare. Omul părea complet dus, nici după ce îi explicase în detaliu despre ce e vorba, iar el îi confirmase că a înțeles, nu dădea semne că a aterizat înapoi pe Pământ.
- Hei, pescaruleee… tu ai auzit ce am spus? Ori-ca-re trei dorințe! Poți să-mi ceri să te acopăr cu aur, poți să-mi ceri case, mașini, poți să-mi ceri orice-ți trece ție prin minte și eu îți aduc. Înțelegi? Uite, ca să-ți explic mai clar, ultimul pescar pe care l-am întâlnit a vrut să-i schimb piciorul de lemn cu unul adevărat. Și am făcut treaba asta pentru el. Pricepi? Acum omul are două picioare normale ca orice bărbat. Hei, pescarule, tu auzi ce spun?
Bărbatul părea mai degrabă atent la pluta ce începuse iar să se legene. Dură însă doar două trei secunde, apoi se liniști. O mai privi cu ochi ficși încă aproape un minut, dar constată că nu se mai clatină. Poate că mi s-a părut doar și mi se încețoșează mie privirile – murmură absent.
Peștișorul de aur începu să se scarpine după ceafă. Îl trecuseră toate sudorile la gândul prelingerii tigăii fierbinți a Maricicăi de-a lungul coastelor sale aurii. “Cum dracu de-am dat peste un asemenea dobitoc?! Numai mie mi se putea întâmpla una ca asta. Parcă sunt blestemat, nu alta. Ăilalți, toți, dau numai peste bărbați adevărați, care vor mașini bengoase, gagici mișto, bani gârlă, vile la Monaco și se lăfăie în lumină și bogăție, în timp ce ăsta al meu e complet cretin, mă tine aici într-o găleată de tinichea cu două degete de apă” – mormăi el în barbă. 
- Pescarule! Pescaruleee… mă pescarule mă... 
- Bă peștișorule, termină cu prostiile! Cine mai crede azi în minuni, bă, spune-mi și mie?! Uită-te și tu în jur și vezi în ce rahat ne scăldăm. Plutim bă. Dacă ar exista minuni, chiar crezi că ne-ar ocoli toate?! Dă-o dracu de treabă! Nu-s copil de țâță să pun botu la d-astea, bă peștișorule. Bine, de crezut în minuni cred mulți, dar să fim serioși, nu am văzut una îndeplinindu-se bă, una! D-aia îți zic, io merg pe barba mea!
- Băi besc… bai pescarule, stai mai ușor, să ne înțelegem, să știm despre ce vorbim – se bâlbâi peștișorul de aur. Tu chiar n-ai auzit niciodată de peștișorul de aur și de cele trei minuni cu care vine la pachet? N-ai citit nicio carte despre asta? Nu ți-a povestit bună-ta când erai mic? Dacă n-ai auzit povești, poate ai văzut și tu filmul ăla cu lampa lui Aladin. Ăla care o freacă până iese duhul din ea. Trebuie să-l fi văzut. Un duh albastru și mare, cu cercel în ureche. Ei bine, când iese din lampă își duce mâinile încrucișate la piept și zice cu emfază “Teeen thousand years will give you such a crick in the neck.” Și pe urmă “I'm a mystical genie, stop mocking me”. Ei bine ăla sunt eu, adică nu sunt chiar ăla, dar pot să-ți îndeplinesc trei dorințe oricât de mari ar fi ele, exact ca el - mai încercă cu un ultim efort, chiar înainte ca bărbatul să se ridice de pe scăunel, să-și strângă tacticos undițele și să verse conținutul găleții de tablă într-o pungă Kaufland.
                                                                ***
- Auzi mă Ilie, d-ăștia mici galbeni să nu mai aduci, mă, să le dai naibii drumu înapoi. Mi-a murdărit toată chiuveta cu solzii ăia ai lui. S-a pus dracu o patină galbenă pe ea de n-am putut s-o scot nici cu tix. Nu știu ce-o fi mâncat ăsta. Și apoi nici la gust n-a fost bun, parcă-i de tablă, zău așa. Până și Mița a azvârlit înapoi osu ăla galben, cică-i prea tare, nu poate să-l roadă...