- L-ai văzut
tu? – tresări femeia oprindu-se brusc din frecatul cămășii.
- Da - confirmă
bărbatul sec, așezat pe scăunelul cu trei picioare din colț și apucând țesala
pentru a o scărmăna de păr.
- Unde?
- Colo pe
uluci!
- Ale noastre?
Bărbatul
confirmă din nou aplecând capul.
- Arză-l-ar
focul! - scrâșni femeia în barbă fără ca bărbatul să o mai audă. Aruncă apoi boarfa
în copaie, își șterse palmele ude pe poalele fustei și ieși în prispă să
cerceteze locul. Deși coborâse întunericul, cerul era senin și se putea vedea
lesne până hăt peste trei garduri. Își roti privirea cu atenție de jur împrejur.
- Nu-i! -
aruncă peste umăr trecând pe lângă omul său, trântind ușa îndărăt și apucându-se
iar de spălat. Bărbatul dădu din umeri și continuă să scarmene țesala aruncând
ghemotoacele de păr lângă vătraiul sprijinit de sobă.
Îl zări două
zile mai târziu pe când ieșea să dea la porci. Se rotea prin cer făcând cercuri
mari și fără a se osteni foarte tare, părând să-și tragă puterea din norii ce
se strângeau grămadă deasupra-i. Vântul începuse să se întețească dinspre scăpătat,
așa că pasărea își lua avânt înalt înspre soare, apoi cobora lin pe funia de
aer tare, rotindu-se continuu într-o spirală din ce în ce mai îngustă până când
pământul se aduna cu totul sub aripi, pentru a se avânta iar în înalt și a căta
parcă de acolo spre un loc anume pe care nu reușea să îl descopere. Cra, cra,
cra, glăsuia la intervale egale de timp, amenințând de la înălțimea zborului pământul.
În cele din
urmă locul i se dezveli vederii căci pasărea se ghemui coborând în viteză până
pe gardul dinapoia grădinii. Femeia fugi într-un suflet și încerca să-l gonească.
Șuu… șuuu… îl ușui femeia. Corbul se ridică impunător, fâlfâi de două ori din
aripi și se așeză trei uluci mai încolo. Șuu… șuuu…. îl ușui femeia din nou.
Corbul se ridică iarăși, își fâlfâi aripile mari și negre și se așeză nu
departe. Șuuuu… continuă femeia să-l gonească făcându-i vânt cu mâinile amândouă.
Corbul se ridică iar, zbură până în partea cealaltă a grădinii și se așeza pe
un par mai înalt croncănind amenințător. Femeia se întunecă.
În biserică
era mai multă lume ca în oricare altă zi. Mai ales femei, bărbați puțini. Un
susur continuu de șoapte se ridica dinspre rândurile din spate, curgea peste
preșurile grăbind paralel spre altar, printre tălpi obosite și genunchi amorțiți,
dând ocol pe sub catapeteasmă, rotindu-se de câteva ori
în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea
a Maicii Domnului, pentru a se ridica apoi drept într-un vuiet dens peste ușile
împărătești până la sfânta cruce. “Corbul”, “corbul”, “corbul”, se distingea din
vuietul șoaptelor precum coroanele sfinților din icoanele praznicare. “S-a întors”
se auzea într-un colț, “își caută mireasa” se auzea din altul, “l-am văzut
rotindu-se în cercuri” spunea cineva, “a găsit-o deja” completa alta. Și atunci
brusc, ca într-o minune dumnezeiască, susurul vorbelor a încetat complet, firul
șoaptelor alunecând peste preșuri, rotindu-se în jurul tetrapodurilor susținând
icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, dând ocol pe
sub catapeteasmă, pentru a urca vijelios către sfânta cruce, s-a curmat și o tăcere
neașteptată s-a așezat exact în mijlocul mesei servind drept temelie tainicei
cine. Doar o secundă a durat tăcerea și vorbele au năvălit iar, izbind și mai
temeinic catapeteasma aurită. “Cine-i?”, “Unde?”, “Care?” se loveau oarbe de
zidurile reci, alunecând peste trupurile sfinților încoronați pentru a se azvârli
apoi în mijlocul mulțimii cu energii înmiite. Femeia tremura, inima îi bătea cu
putere, o simțea în palme, în ochi, în umeri, în genunchi. Spera cu toată nădejdea
că pasărea nu s-a hotărât, că încă mai caută…
- Geaba. Știe
tot satul – bombăne bărbatul trecând pe lângă femeia asudată ce ridica dintr-un
lighean bleumarin cu smalțul știrb, bălegar, cu mâinile amândouă, pentru a-l așeza
peste ulucile putrede.
Femeia nu se
oprește. Părul îi iese de sub baticul strâns la spate și se mânjește cu bălegar
la fiecare împroșcare a mâinilor, cum mânjite îi sunt hainele toate. Aruncă cu
furie bălegarul în vârful gardului, întinzându-l cu degetele, ridicându-l pe
cel curgând și punându-l iarăși deasupra cu grijă să nu scape nicio uluca neunsă.
- Cra, cra,
cra – se aude în noapte.
Femeia tresare.
Se ridică în capul oaselor, își cuprinde fața în palme și plânge.
- Șșșt, să n-o
trezești – șoptește bărbatul apucând-o de umeri pentru a o așeza înapoi în așternut.
Dar femeia nu se lasă întinsă, zvârle țoala pe podea, coboară iute din pat și
iese în curte în miezul de noapte.
- Șuuu…. Șuuu….
Șuuu….
Și aripile fâlfâie
greu...
În biserică nu
sunt multe suflete. Câteva. Și într-un colț ea. Femeile se feresc să îi stea alături.
Se feresc să-i vorbească, se feresc s-o privească. Doar una are curaj. Se
apropie sfidător și îi aruncă în față.
- Alaltăieri a
murit ăla mic a lu Doagă.
Femeia nu pare
să îi audă vorbele. Stă cu capul plecat și încearcă să se depărteze, să se facă
nevăzută. Dar nu poate.
- Din senin a
murit. N-avea nimic.
Femeia se ferește.
Încearcă să fugă dar cealaltă o prinde de braț.
- N-au știut
ce să-i zică lu alde Doagă.
Femeia ascultă.
Nu răspunde.
- Și Scripcă ăl
bătrân muri. Azi noapte. Muri cu zile. Era sănătos tun. Doar corbul s-a așezat
pe gardul lui c-o noapte înainte. Și p-al lui Doagă s-a așezat. S-a așezat p-al
lui Doagă și pe urmă s-a întors la voi. Și de pe-al lui Scripcă tot la voi s-a întors.
Femeia se smulge
și iuțește pasul. Cealaltă îi strigă în urmă.
- Știi că nu-i
altă cale. Trebuie să-l ia. Altfel pierim cu toții.
- Să-ți spui mămucă?!
– chicotește fata tremurând bucuroasă.
Femeia încremenește.
Un fior ascuțit îi sfredelește trupul din tălpi și până în creștet.
- A venit mămucă!
Și e frumos cum altul nu-i. Vine în fiecare seară de vreo lună. Mai bine să
fie. Mi-a fost teamă să-ți spun. Vine îmbrăcat în haine de corb. Se așază în
prichiciul ferestrei, își dezbracă haina cernită și apoi se întinde în pat lângă
mine. Și e blând mămucă, blând și bun și iubitor.
Femeia se întoarce
cu spatele și hohotește.
- De ce plângi?
Îs lacrimi de bucurie dară, da?!
Femeia își ferește
privirea și plânge amarnic.
- Uită-l copilă!
Alungă-l!
Fata o privește
speriată.
- Mi-e searbădă
viața mămucă, dar visurile mi-s pline de la o vreme. Bucură-te împreună cu
mine. Te rog!
Bărbatul ședea
sub hambar pe-o laviță veche, dezghiocând cu gesturi monotone ciocălăii. Cobora
pănușile cum coboară ia de pe umerii femeilor, aruncându-i peste umăr în maldărul
dinapoia-i, cu ochii cătând pierduți în depărtare spre neînțelese înlăuntruri.
Lângă poarta dinspre grădină fata cântă de dragoste și dor și se leagănă precum
plopul în bătaia zefirului.
Vântule cu pana lină
Adu-mi floarea în grădină
Adu-mi soarele pe buze
Și pe deget buburuze
Adu-mi vântule iubirea
Dezvelește-mi fericirea
Adu-mi sufletul pereche
Și cireși după ureche
Vântule mângâietor
Ține-n palme al meu dor
Și mi-l umple de culoare
Adunată de la soare
Vântule tu adă-i gura
Ca să nu mai știu măsura
Adă-i patima fierbinte
Ca să nu mă știu cuminte
Așa cânta fata
ridicând degetele spre cer în așteptarea gâzelor coborându-i inele de aripi
multicolore. Pe femeie o zări cu coada ochiului ieșind val-vârtej din casă cu părul
vâlvoi și hainele în neordine. Se opri lângă fată și smucind mâinile în văzduh îi
strigă învârtoșată.
- Taci fată,
taci! Are să te audă și are să vină. Nu-l mai chema copil nesăbuit. Corbul nu-i
suflet pământean. E duh necurat, e întunericul, e spaima, e noaptea. Corbul e însăși
moartea copil nepriceput. Fugi. Fugi în lume si-ascunde-te. Cruță-ți firul ăsta
fraged de viață. Ascunde-te în scorburi de păsări și-n desiș des de pădure,
unde să nu răzbească pană de corb...
Fata zâmbi cu înțeles.
- Îl iubesc mămucă.
Mi-i drag. Și-apoi ce-i viața mămucă, e clipă în necuprins! Pe când iubirea e uriașă,
e nesfârșită, e însăși necuprinsul...
Bărbatul se
opri din muncă, își așeză mâinile pe genunchi și le fixă pe cele două femei,
privirea trecând însă prin ele și curgând în jos peste câmpuri ca un râu fără maluri
și fără zăgazuri. Când își adună din nou privirea femeia dispăruse. Porni cu pași
mărunți și grei către casă. Urcă cu greutate treptele pridvorului și intră înăuntru.
Era întuneric înăuntru. Afară era soare. O caută din priviri și o descoperi
ghemuită lângă vatră bolborosind cuvinte abia înțelese.
Corbule, orbule
Tu al nopții duh
Cu trup de văzduh
Cu ochi ca uitarea
Adânci ca și marea
Cu miere pe buze
Dulce pentru gâze
Și în suflet hău
Al vieții călău
Hâtrule, urâtule
Pleacă din grădină
Lasă-ne-n lumină
Adună amarul
Și trece-l hotarul
Du-ți-l tot în cer
Atâta îți cer
Timpul tot îl stoarce
Nu te mai întoarce
Bărbatul se
apropie și o mângâie lung pe creștet.
Avea părul aspru femeia. Se aplecă, o sărută în căușul cefei, apoi coborî în grădină,
luă hârlețul cel mare și începu să sape adânc și temeinic...
„Mi-o trimis
semn să viu la lac. Să-ți cați năframa cu fir de borangic și să-ți gătești
bulendrele de nuntă mumă. Vin pe-nserat, să nu m-aștepți cu d-ale gurii” lăsase
scris pe colțul mesei. Au găsit-o spre dimineață cu fața în jos plutind peste
ape. Zâmbea larg spre dincolo de pământuri. La-nmormântare s-a strâns tot
satul, cu toții au venit, de la Moș Pană sprijinit în toiagul gros de mesteacăn,
până la ăl mai mic copil de țâță. Și au mânat-o la groapă cu alai bogat, având țiganii
cu vioara-n frunte și cântec nalt și voie bună, de nu știa străin de nuntă-i
sau e mormântare...