vineri, 29 iunie 2012

Gand

O femeie poate cat ai clipi si fara nici cel mai mic efort sa schimbe o piele de inger cu una de demon.

marți, 26 iunie 2012

Refugiul

Pe omul cu cicatricea dinapoia urechii l-am întâlnit într-o joi pe la amiază în piaţa de legume şi fructe. Avea o tăietură urâtă care începea de undeva din spatele urechii stângi şi continua în jos pe gât până se pierdea sub gulerul cămăşii. Mă urmărise toată ziua prin piaţă, din depărtare doar cu privirea, sau apropiindu-se discret şi iscodindu-mi mişcările, cercetând cu luare aminte lucrurile de care păream interesat, pe care le atingeam. O vreme am crezut că poate fi doar o părere, că e doar cineva cunoscut care mi s-a şters din memorie sau că pur şi simplu mă confundă. M-a străfulgerat însă cu o privire cruntă când ne-am intersectat, ca şi cum am fost duşmani de moarte şi ar fi voit să-mi aducă un ultim avertisment. Am fost atent la el tot timpul şi cât ne-am învârtit nu a scos nicio clipă mâna din buzunar. Am crezut că are acolo un pistol, dar nu putea fi vorba de o armă de foc căci ar fi fost prea mică, trebuie că era doar un şiş sau un cuţit. În dreptul tarabei cu cireşe l-am confruntat. S-a ţinut după mine şi când m-am oprit s-a apropiat agresiv. M-a cercetat din creştet şi până în tălpi, apoi văzând că-i socotesc căutările a luat o cireaşă, a molfăit-o şi a scuipat sâmburele peste pantoful meu. Am scrâşnit din dinţi şi l-am pironit cu privirea. El a luat altă cireaşă. Eram pregătit să-l izbesc cu plasa de castraveţi. Ţineam un picior înainte uşor flexat şi celălalt dinapoi bine ancorat în pământ. Atunci l-am văzut cum scoate încet mâna din buzunar. N-am aşteptat să mă înţepe, am lovit cu sacoşa şi am fugit. Mă bazam pe efectul surpriză. Care a şi funcţionat. O clipă a rămas pironit locului, apoi a început să zbiere şi s-a repezit după mine. Din piaţa am cotit-o rapid la stânga pe bulevard, apoi după primul bloc spre scuarul dinapoia sa în încercarea de a-mi pierde urma. Plasa se rupsese demult iar castraveţii se împrăştiaseră pe tot drumul ca în Hansel şi Gretel. Alergam cu sufletul la gură. Era mai bine făcut decât mine, mai tânăr, ştiam că are o armă albă în buzunarul pantalonilor. N-aş fi vrut cu niciun chip să mă dau prins. Bărbatul însă nu mă slăbea. Începusem să obosesc iar distanţa dintre noi se micşorase teribil. Eram aproape de Sala Sporturilor. Am trecut pe lângă chioşcul cu băuturi, am făcut piruete printre mese, am sărit gardul în curtea liceului şi am continuat să alerg fără să mă uit înapoi. Eram însă epuizat. Începuse să-mi fie frică, foarte frică. Şi atunci, dintr-o dată, ca picată din cer, îmi iese în cale o uşă. Da, da, o uşă, o uşă simplă înfiptă într-o bucată de zid, cu un gemuleţ semicircular în partea de sus şi un ciocănel de bronz în mijlocul ei. Am deschis-o la repezeală, am trântit-o în urmă şi mi-am lipit spatele de ea abia trăgându-mi sufletul. Am ciulit urechile. Scrâşnete de roţi, glasuri, paşii domoli ai doamnelor, paşii apăsaţi ai domnilor, paşi săltaţi de domnişoară. Doar ai bărbatului cu cicatrice nicăieri. Scăpasem.
Mă aşez pe vine şi încerc să-mi recapăt suflul pierdut. Cu un ochi cercetez locul. E întunecos. Nu e decât o cameră mică, fără ferestre, un dormitor în fapt. Un pat, un dulap, două noptiere, un scrin. De pe una din noptiere o veioză în formă de lalea dezveleşte dejurîmprejurul pe măsură ce lumina se rostogoleşte către colţurile camerei. Aşa ajung să descopăr în pat singurul ocupant al ciudatei încăperi, un… un…. Mă mai şterg o dată cu mâneca cămăşii peste ochii umeziţi de sudoare. Fără doar şi poate e un şoarece. Un şoarece la vreo… O Doamne, am înnebunit?! Era cât pe ce să spun că era un şoarece la vreo 50-60 de ani cu cămaşa de noapte albă, cu scufie la fel de albă ţuguiată ca un coif de carnaval şi terminată cu un ciucure mare şi pufos, cu ochelari rotunzi pe nas, care citeşte atent dintr-un tom gros ce pare să-i capteze toată atenţia.
- N-ai să scapi aşa! - îl aud deodată pe domnul şoarece, care lasă jos cartea şi mă priveşte atent peste ochelari. Apoi aranjează tacticos cearceaful peste marginea păturii şi-şi împreunează mâinile peste ele. Tonul vocii e moale, dar fraza scurtă e spusă apăsat ca un cui ascuţit scrijelind zidul. Cele trei cuvinte mă înspăimântă. Primul gând e că vrea să mă zvârle înapoi afară în tumultul străzii, printre paşii grăbiţi ai trecătorilor şi claxoanele maşinilor, dar privindu-l cum stă aşa nemişcat în mijlocul patului cu cămaşa de noapte albă cu dantelă împrejurul anchiorului larg, scufia cu moţ şi ochelarii căzuţi pe varful nasului, mă liniştesc. Prin cap îmi trec dintr-o dată o mie de gânduri. Ce vrea să spună atunci?! E doar un sfat? E o ameninţare? De unde ştie dacă am să scap sau nu? Ştie cu adevărat ceva despre ceea ce mi se întâmplă? Ce mi se întâmplă?
- Are dreptate - îi ţine isonul un alt glas al cărui posesor, sau mai degrabă spus posesoare căci tonalitatea vocii este mai înaltă, nu s-a descoperit încă privirii. Îmi concentrez atenţia şi în colţul opus al camerei o descopăr pe proprietara vocii. Se leagănă într-un balansoar din lemn de nuc, cu un pled învelindu-i picioarele şi pare că picoteşte. Un pahar mic cu ceai de tei îi şade alături aburind. Văzând cum mă chinui să scurm cu privirile în întunericul vâscos, proprietara vocii aprinde lampadarul pentru a-mi înlesni cercetarea. Nu mică mi-e mirarea să constat că umbra vorbitoare e de fapt o pisică, o pisică adevărată. Coada stufoasă se leagănă pe lângă balansoar în contratimp cu acesta. Are ochii mici şi rotunzi, buzele bine conturate, urechile ciulite şi o pereche de mustăţi subţiri şi ascuţite ca spadele celor trei muşchetari. Două andrele odihnindu-se peste un scul de lână corai ce pare să capete forma unui fular indică activitatea ce probabil fusese încheiată cu puţin timp înainte.
- Are dreptate Monşer, asta nu e o soluţie - repetă ea, parcă pentru a-mi fixa mai bine în cap ideea, în timp ce reapucă andrelele răsucind firul de lână gros după arătătorul de la stânga. Nu mai înţeleg nimic. Cine sunt indivizii? Cine i-a scos în drumul meu? Joc într-un teatru al absurdului? Primul gând care îmi trece prin cap după această scurtă recapitulare e să deschid uşa şi să o rup iar la fugă. Nu ştiu să spun exact de ce. Nu ştiu unde. Caut ceva care să aibă sens, îmi trebuie o bucăţică de stabilitate, de normalitate, de linişte. O buclă a timpului care să mă rupă de lume şi în interiorul căreia să-mi caut echilibrul, în care să mă caut şi să mă regăsesc.
- Nici asta nu e o soluţie - face şoarecele către mine ţuguindu-şi buzele ca şi cum ar fi mâncat amar şi acum îl roade cerul gurii. Apoi îmi face un semn scurt din cap către uşă de parcă ar vrea să spună "Hai ieşi, dacă nu mă crezi ieşi, să vedem cum ai să te descurci, să vedem dacă astfel îţi vei rezolva problemele".
Furios că îmi citeşte gândurile şi mai mult ca să-i fac în ciudă deschid uşa şi dau să ies. Nu am niciun plan, nu ştiu dacă-i voi trece pragul, dacă mă voi depărta sau dacă mă voi întoarce. Sunt doar furios. Deschid uşa şi... rămân descumpănit în prag. Nu e uşa pe care am intrat. Strada a dispărut. Şi oamenii şi maşinile şi orasul. În faţa mea e doar un hol rotund, auster, ca de spital, în care dau mai multe uşi identice. Eu stau proţăpit într-una din ele.
- Hai ieşi. Du-te. Deschide-o pe care vrei. Ai libertate totală. Nimeni nu te ţine cu forţa. E alegerea ta ce vrei să faci.
Sunt bulversat total. Mă simt neputincios. Picioarele parcă mi-au înţepenit. Şi gândurile. Mă întorc, trântesc uşa, dau la o parte pătura de pe un colţ al patului şi mă aşez. Şoarecele zâmbeşte mulţumit. Nu e o mulţumire de sine. E mulţumit de situaţie, e mulţumit de decizia pe care am luat-o. Ia cartea şi o aşează pe noptieră în încercarea de a elibera spaţiul dintre noi de orice obstacol.
- Ştii bine că nu aşa poţi scăpa de problemele din lumea reală.
Eu dau să replic dar el mă opreşte imediat ridicând palma dreaptă.
- Ştiu foarte bine ce vrei să spui. Vrei să-mi îndrugi o poveste despre un bărbat furios care încearcă să-ţi ia gâtul pentru nu ştiu ce motiv. Baliverne. Ştii la fel de bine ca mine că nu bărbatul acesta este motivul fugii tale. Fugi de tine. Pe el l-ai întâlnit întâmplător în piaţă, s-a încruntat un pic mai mult şi l-ai marcat cu fierul încins. Dar nu e un om rău. Acum e bine merci la casa lui şi îi pune lapte într-o farfurie pisoiului său. Tu de problemele tale fugi. Şi când lumea de afară ţi se pare prea întunecată te refugiezi în povesti. Nu spun că-i rău. Dar tot ce e dincolo rămâne neatins, nerezolvat. Crezi că în timp ce lipseşti altcineva o să facă curăţenie în viaţa ta, în lumea ta? Tot tu trebuie să faci asta.
- Da, da, Monşer are dreptate, doar tu poţi face asta - se aude dinspre balansoar ca un ecou. Noi suntem aici. Aici sau dincolo, sau dincolo, sau dincolo ... Dincolo de oricare dintre uşile pe care le vei deschide. Dar în lumea reală nu poţi să ştergi peisajul dacă nu-ţi convine, ca şi cum ai da filele unei cărţi.
Încep să înţeleg. Capul mi se limpezeşte, toate gândurile care alergaseră bezmetice se liniştesc dintr-o dată. Totul se leagă. Mă las pe spate. Îi recunosc pe indivizi, pe Monşer şi pe Mamzel, recunosc şi camera, până şi lucrurile din ea le recunosc. Ştiu să le citesc şi gândurile. Uite acum şoarecele are să spună ceva neutru despre vreme ca să destindă atmosfera.
- E bine că a mai ieşit puţin soarele, începuse să îngheţe sufletul în mine - spune el făcându-şi palmele căuş şi suflându-şi în pumni.
Zâmbesc. În lumea din care vin e o zăpuşeală de mori, cald şi umed de-ţi vine să-ţi dai jos şi pielea de pe tine. Ei o fac înadins. Râd. Îmi scot pantofii şi mă sui în pat lângă Monşer. Acum are să înceapă o poveste despre moşul lui şi aventurile sale de la paşopt încoace. E simpatic mustăciosul.
- Ştii... Aşa era şi în iarna lu '917 când era bunică-miu pe front. Ţi-am povestit despre asta?
Dau din cap a negaţie cu râsul abia stăpânit iar el continuă...
- Era o iarnă grozavă ca acum. Bunică-miu era la Mărăşti. Prinsese linia întâi. Îl adusese din greşeala un soldat de manutanţă în raniţa cu pâine...

duminică, 24 iunie 2012

Contururi

Ce-am făcut azi ca să trăiesc? Nimic! Doar am dormit, am mâncat, am făcut chestii din care ar trebui să iasă ceva bani, am mâncat, m-am uitat din inerţie pe net şi la meci, apoi iar am mâncat şi în cele din urmă obosit după o zi încărcată m-am culcat. N-am făcut nimic ca să trăiesc, ci doar ca să supravieţuiesc. Nu e nicio mirare că încet încet ni se atrofiază toate simţurile până când, nemaisimţind absolut nimic, ne stingem cu totul.

joi, 21 iunie 2012

Slogan

Printre atâtea sloganuri care mai de care mai tâmpite întâlnite în viaţă, în weekendul trecut la "street delivery" am zărit pe o pancartă purtată pe umeri de un băiat, probabil cel mai isteţ slogan ce care l-am citit vreodată: "Singura soluţie / propria evoluţie". Sigur, asta ca o contraofertă la revoluţionarul “Singura soluţie / înc-o revoluţie”, realitatea dovedind fără putinţă de tăgadă că a învinge nu înseamnă neapărat şi a fi învingător.

luni, 18 iunie 2012

Fotografii în sepia

E melancolică. Şi-a făcut o fotografie cu telefonul mobil, ba nu, nu una ci trei şi le-a aşezat sub pernă lângă firul de busuioc. Poate totuşi s-o ivi în cele din urmă o întrupare rămuroasă pe care să-şi înşire visele ca vrăbiile pe firul de telegraf. Ştie că poveştile cu Feţi Frumoşi sălăşuiesc doar în cărţi şi nu e nici deloc pretenţioasă. Nu-l vrea neapărat pe cal alb, nu-i bai dacă nu poartă sabia învingătorului bătută-n opal şi rubine la brâu, nu-i musai să fie frumos să-l pici cu ceară şi nici îmbrăcat din cap până în picioare în straie ţesute cu fir de mătasă şi aur. Dar se încăpăţânează să-şi plăsmuiască Făt Frumosul ei, numai al ei. Nu are încă un contur bine definit, sau mai bine zis are un oarece contur dar nu are greutate, căci pluteşte în dejurîmprejur ca un norişor obraznic. A luat de aici, a luat de dincolo, a mai frământat la una şi alta, ca să obţină ceea ce-şi doreşte, deci ştie în principiu cam cum ar trebui să arate. Dar nu are un schelet. Da, da, un schelet îi trebuie înainte de toate, un schelet simplu pe care să înşire zâmbetul, ştie ea cum trebuie să arate zâmbetul, cald, un pic pierdut, îmbătat de frumuseţea ei, apoi privirile, gestica, ticurile, mângâierile, săruturile, abia-atingerile. Despre toate ştie exact cum ar trebui să arate, doar un schelet îi mai trebuie pe care să le-nşire precum vrăbiile pe sârma de telegraf.
Întâi a încercat cu A. L-a dezbrăcat de toate năbădăile, i-a dat jos înfumurarea, i-a scos peste cap împlinirea de sine şi când în fine l-a văzut gol, gol goluţ aşa cum nici maică-sa nu l-a văzut niciodată, a strâmbat din nas. Nu era scheletul pe care îl căuta, nu-l avea pe vino-ncoace, era un schelet banal cu toate cele 206 oase ale sale, toate la fel de netede ca cele ale modelului din laboratorul de biologie din liceu, marcate toate cu un număr scris cu marker negru permanent, cu excepţia numărului 75 pe care cineva adăugase un înscris roşu cu litere tremurânde “coasta lui Adam”. Niciunul mai altfel, niciun vis mai aparte, nicio dorinţă tremurândă, totul alb şi lucios cu rotunjiri terne…
Cu M a fost mai greu, M n-a avut niciodată vocaţie de Făt Frumos, M a fost întotdeauna un Zmeu. Aşa că ea i-a luat frumos văpăile lungi şi fierbinţi care îi ieşeau pe nări, le-a netezit cu palma şi le-a retezat cu foarfecele de tuns oile a lu bunică-su până când au rămas din ele doar nişte fuioare subţiri ca firul de iarbă, pe care apoi le-a dat c-un pic de spray verde şi peste care a răsturnat privirile ei galeşe, de dimineaţa, de seara, de supărare, de alint, mda, mai ales cele de alint, de-ai fi putut jura că flăcările din nările Zmeului sunt o pajiste verde de munte presărată cu flori multicolore. I-a tăiat apoi ghearele ascuţite şi i-a acoperit ochii furioşi cu lac de unghii roz presărat cu bobiţe sidefii şi cu săruturi rotunde, de-ai fi zis că-i bietul Zmeu un pisoi ieşit la joacă cu gheme de lână agăţate în grindă. Şi în sfârşit i-a scos solzii strălucitori unul câte unul cu penseta de făcut sprâncenele, de arăta amărâtul de Zmeu fără platoşa solzoasă ca un muşchetar în izmene. Ohhh ... desigur că nu putea fi acesta scheletul pe care îl căuta.
Apoi a fost C. Cu C a fost şi mai complicat căci lângă C viaţa a fost ca o şosea cu două benzi paralele. Nu se întâlneau decât în sensurile giratorii, când ea o apuca prin dreapta iar el prin stânga şi se roteau unul în jurul celuilalt ca două păsări uriaşe cu gâturile lungi înşurubate până când le venea ameţeala, una plăcută, ca o dulce topire. Atunci ea adormea zâmbind cu capul pe umărul lui, visând la sensuri giratorii uriaşe, gigantice, unde se întâlnesc sute de şosele suspendate care viermuiesc şi se încolăcesc una pe sub alta ca mâna-maicii-domnului printre florile sălbatice. Când se trezea, ea era din nou în dreapta iar el în stânga, separaţi de-o dungă albă continuă, alergând cu ochii închişi pe şoseaua ducând spre niciunde.
E melancolică. Şi-a făcut o fotografie cu telefonul mobil, ba nu, nu una ci trei şi le-a aşezat sub pernă lângă firul de busuioc. N-are să mai aştepte nicio secundă căci e avidă de viaţă. Are s-o apuce cu toate cele cinci simţuri şi are să o frământe între degete aşa cum frământă femeile pânzeturile în magazinul de stofe întru dezvelirea înlăuntrului de dincolo de aparenţe. Nu, nu, nu mai e nimic de aşteptat. Muşcă din ea cu poftă aşa cum ai muşca dintr-o felie de pepene roşu şi zeama dulce îi umezeşte buzele şi i le face strălucitoare ca un gloss zburdalnic, îi lunecă pe bărbie şi în jos pe gât, se strânge pe clavicule ca într-o streaşină şaşie pentru a luneca apoi mai departe printre sâni în jos, şi mai jos... Râde, îi place viaţa aşa cum e, roşie, zemoasă şi dulce, cu sâmburi negri şi mari numa buni de scos cu unghia şi cu vârful limbii obraznice. Iar pe el... pe el are să-l încropească în continuare din bucăţi de visare, din simţuri crude născute din dimineţi senine, neîncepute, din tremurări nestăvilite de pleoape şi de fluturi, din rostogoliri domoale de soare peste pajistea din faţa casei…

vineri, 15 iunie 2012

Cine-i aici?!

- Heeeiii ... e cineva aici? - întreb timid băgând capul pe uşă şi cum nu primesc niciun răspuns păşesc cu grijă înăuntru.
Chiar din prima clipă îmi atrage atenţia lărgimea spaţiului şi faptul că e aproape gol, nu e utilat aproape deloc, puţinele obiecte existente fiind mici şi risipite împrejur ceea ce accetuează senzaţia de neplin. Seamănă foarte bine cu un apartament nemobilat, proaspăt renovat, în căutare de proprietari. Singura mare deosebire este că acesta e abia luminat, ca un răsărit timpuriu. Sus, în faţă, două ochiuri mici şi rotunde de geam lasă să intre două coloane de lumină care se evazează uşor în două conuri precum cornetele de îngheţată şi se strivesc apoi de podea împrăştiindu-se în rotocoale lăptoase. Undeva deasupra se mai zăreşte o lumină îngustă albastră. Mi-e greu să identific sursa. Abia când ochii se obişnuiesc cu semi-întunericul zăresc scara interioară care urcă spre un nivel intermediar din care nu desluşesc decât o balustradă de lemn lăcuit. Lumina albastră pâlpâie. Probabil este un televizor sau un calculator.
- E cineva aiiiiiici? - întreb din nou înainte de a mă apropia să cercetez amănunţit
înlăuntrul acesta care ar trebui să fie cel mai fantastic interior al unui exterior banal. O masă, un scaun, în dreapta un dulap cu cărţi, lângă el un suport de CD-uri. Pe jos o combină muzicală. Şi masa şi scaunul, singurul la masă, sunt din cele mai simple, patru picioare metalice şi o bucată de lemn. Pe masă un caiet, un creion şi o gumă. Deschid caietul. Zâmbesc. Pare a fi al unui copil, dar cu siguranţă este al unui om matur. Fraze aruncate anapoda, calcule matematice, desene ce par fără nicio noimă, litere mari, din cele de început de capitol, migălite cu atenţie şi înzorzonate cu frunzuliţe, spirale şi bumbi rotunzi şi negri, scheme ale unor monştri industriali, mâini surprinse în cele mai diverse pozitii, trandafiri, baloane. De unde o fi găsit răbdarea să coloreze fiecare balon în altă nuanţă?! Răsfoiesc caietul. Probabil că sunt peste o sută de baloane. Îmi plac desenele cu mâini. O mână plantată într-un ghiveci din care a înflorit un trandafir. O alta care ţine între degete, ca pe un glob de cristal, Pământul. Studiez dulapul cu cărţi. N-am văzut niciodată un amestec mai eterogen. Nu seamănă una cu alta. Cine a ales şi a aşezat cărţile în dulapul acesta pare să o fi făcut-o cu intenţia de a nu aduce aproape două cărţi care să semene, la interior sau la exterior. Şi felul în care sunt aşezate pare să indice o candidă dezordine ordonată. Carti tehnice, de poezie, romane clasice, biografii, povestiri, cărţi istorice, proză scurtă, poliţiste, SF, teatru şi iar tehnice. Sunt aproape noi, coperţile şi cotoarele par neatinse, doar cele tehnice sunt mai uzate. Şi cele de poezie, ca şi cum formulele tehnice şi poemele stau la baza a tot ceea ce construim, înlăuntru sau în afară. Cine a citit cărţile de pe rafturi, ori a avut mare grijă de ele ori le-a răsfoit frivol. Şi cu siguranţă nu le-a citit de mai multe ori. Discurile în schimb par a fi grupate în jurul unui anumit stil, jazzul, dar şi aici găsesc muzică nouă şi veche, balade şi heavy metal, solouri de chitară sau clasici sobri. Urc la etaj pe scara spiralată. Un pat negru din fier forjat peste care zace răvăşit un cearceaf alb imaculat de sub care se profilează bombat o singură pernă. Un birou mic, un scaun rotund cu şurub şi aşa cum bănuiam un calculator. Pe peretele opus, un tablou din care zâmbeşte o fată. Dau click pe o tastă la întâmplare. "Password required". Ultima pe care o ştiam era mb1941. "Enter" Asta e! Ecranul albastru devine alb păstos şi începe să afişeze imagini care îmi sunt familiare. Pare un film documentar. Oameni, străzi, maşini, case, interioare. Din când în când ecranul se face albastru şi cercuri colorate explodează şi încep să se împrăştie măturându-l aleator ca o tornadă de culoare. Viruşi?! Dar imaginile din documentar se reiau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi se derulează apatic precum un covor de iarbă ce se întinde singur înaintea paşilor înaintând. Deodată imaginea îngheaţă. Pe ecran apare un bărbat la o terasă comandând o cafea. "Sugar? Y/N" apare pe ecran ca şi cum un chelner nevăzut ar aştepta un răspuns de la mine. Apăs N şi imaginile îşi reiau alergarea una după cealaltă. "Milk? Y/N". Apăs din nou N iar imaginile continuă să se desfăşoare mulţumite de implicarea mea. Bărbatul duce ceaşca la gură şi dintr-o dată simt cum mă cufund cu totul în cafea. Mă împresoară din pereţi arome, aburi fierbinţi, gustul amărui dar delicat al cafelei. Mă pierd ca într-o baie caldă, înmiresmată şi înspumată, relaxat, topit. Ciudaţi pereţii aceştia. Mă apropii şi-i ating. Sunt moi la pipăit, moi şi calzi. Şi umezi, ca şi cum ar fi vii. Brrr ... mă cuprinde tremurul. Mă plec peste balustradă şi privesc în jos. Nu descopăr nimic altceva decât văzusem prima dată. Doar în faţa mea, drept înainte, două tuburi uriaşe de aerisire, cu două ventilatoare fixate în cap care se mişcă cu încetinitorul ca într-un film american de suspans, iar pe pereţii din stânga şi din dreapta două grile prin care răzbate vuietul oraşului. Nu-mi vine să cred! Asta-i tot?! Asta-i tot ce-i în capul meu? Nicio vânzoleală, niciun vuiet, nicio furtună?! Nu tu computere care să ţăcăne întruna, să trimită de la unul la altul tone de informaţii, nu tu printuri care să zboare, benzi magnetice care să ajungă la capăt de rolă şi să se învârtă descumpănite în gol, discuri de terabiţi care să se rotească cu viteze ameţitoare?! Nu tu oameni care să se calce în picioare, zbătându-se să aducă şi să lase, să ia şi să ducă?! Nu tu motoare care să duduie, sirene care să sune gălăgios, scurtcircuite pe cablurile supraîncărcate, aburi care ies din maşini duse la limita operaţională?! Nimic?!
Asta-i tot ce e în capul meu, un spaţiu imens nelocuit, un loc auster de şezut şi altul de pus capul, câteva cărţi, câteva muzici şi un cip mai mic decât o unghie mică?! Doamneee!!!

Aaa… şi un tablou cu o fată zâmbind…

luni, 11 iunie 2012

concluzie

emigrati, emigrati si iar emigrati... cum bine spunea batranul Lenin...

duminică, 10 iunie 2012

Alegeri locale (continuare)

Abia se rupse de coana Vetuţa şi domnul Cocinescu dădu nas în nas cu Vasile de la
aprozar.
- Ce faci Vasile?
- La vot domnu Cocinescu, ca şi matale dacă nu mă înşel.
- Da de ce eşti aşa vesel Vasile? Se bagă tombolă după ce se închide taraba? Se dă concert şi vine Andreea Bănică să ne cânte?
- Nu domnu, da e prima oară când votez.
- Aaaa... bună treabă. Felicitări atunci! Şi cu cine votezi Vasile, cu Ionel? Că auzii că dacă iese ne dau ăia din Spania tractoare, combine, găini...
Vasile se făcu alb dintr-o dată şi începu să tremure precum coada vacii sub noru de muşte. Îl apucă pe interlocutorul său de un cot şi îl trase în spatele gheretei de vin a lu Pricopsitu pe care trona o pancardă mare verde cu un scris de mână roşu feminin "Nu daţi banii pe chibritu / Luaţi vin de la Pricopsitu". Vasile îşi duse mâinile pâlnie la gură, se ridică pe vârfuri şi şopti abia îngânat.
- Nu ştiţi care-i treaba cu ăştia doi?
- Cu care ăştia Vasile? Cu Ionel şi Viorel?
- Îhî - îngână Vasile.
- Nu ştiu.
- Da aţi auzit dă ouălele alea de prepeliţă mari cât ouălele de struţ?
- Auzii Vasile, ce-i cu ele?
- E pline de droguri domnu. D-aia-s aşa mari, să încapă cât mai multă cocalină d-aia... O aduce unii din Columbia, o ambalează în ouă de prepeliţă în Spania şi o vinde aici în România pă lama de cuţit. O duce ăştia în oraş pe la discoteci şi pe la şcoli. V-a zis coana Vetuţa şi de combine şi de tractoare, aşa-i?
- Îhî - îngână de data aceasta abia şoptit domnu Cocinescu.
- E toate furate. Mă jur pe ce-am mai sfânt. I-am văzut eu cu ochii mei când le scotea numerele de Spania şi le punea d-alea româneşti. Şi cauciucurile le-a scos de şi le-a pus la bemveu ca să-l facă d-ăla monstru de trecut peste buşteni. Şi aeru condiţionat le-a scos de şi le-a pus prin casă, ca unu i l-a dat şi lu coana Vetuta de l-a pus în dormitor să se răcorească când o iau fierbinţelile, că d-aia le şi face propagandă...
- Aoleu Vasile! Şi ai zis lu careva?
- Nu! Cui Doamne iartă-mă să zic, vrei să-mi ia ăştia gâtu?! Numa dumitale îţi zisei, să nu care cumva să votezi cu ei că ne-am ras. Ne pune pe toţi la împachetat ouă de prepeliţă şi ne ţine legaţi aici toată viaţa...
- Aoleuuu... taci Vasile. N-am vorbit, n-am auzit, nu ştiu nimica. Da mulţam de zicere, că zău era să fac mare greşeală. Daaa... ia zi, tu cu cine votezi?
- Cu a lu Pleaşcă, băiat bun, serios, hamic.
Ca să nu se mai păcălească şi de data asta cum o făcuse de câteva ori mai devreme când urcase pe lista de candidaţi oameni lipsiţi de onorabilitate şi fusese apoi nevoit să-i coboare în graba mare când le descoperise miezul viermănos, la primul colţ de uliţă domnu Cocinescu îl prinse de braţ pe Ion Academicu, inginer la iaseu, ăl de fuse al statului şi-ajunsese în proprietatea lu Pingelică de era băiat de casă la locală da revoluţia îl transforrnase în om de afaceri şi-i pusese în poală ditamai ferma, şi-l întrebă verde-n faţă.
- Ioane, ia zi, că tu eşti om cu carte. Am de gând să votez la primărie cu a lu Pleaşcă. Mi-a fost recomandat de Vasile că-i om bun, hamic, serios.
- E.
- Deci să-l votez!?
- Tz ...
- De ce? Dacă-i om bun, harnic, serios...
- Ăştia doi îsss ...
- Îs ce?
- Îs pe bune
- Îs pe care bune Ioane?
- Îs pe invers dom’le nu mă înnebuni.
- Adicăăă – se miră domnul Cocinescu după ce-i căzu fisa făcând plici.
- Îhî.
- Săăă... invers?
- Să.
- La noi în sat?
- La noi.
- Serios domnule?
- Dacă-ţi spui!
Adevărul e că a lu Pleaşcă tare arăta efeminat în cămaşa aia albă a lui şi cu zâmbetul ăla de femeie ieşită la agăţat, nu ca ăilalţi toţi la costum, ba vreo doi şi cu mustaţă, şi sobri domnule, sobri şi serioşi în cearceafurile alea mari şi colorate de treceau dintr-o parte în alta a şoselei. Domnu Cocinescu se pleoşti ca o gogoaşă desumflată pe care abia ai apucat-o de hârtia unsuroasă şi oftă. “Da nu mai ai cu cine să votezi dom'le în ziua de azi, zău aşa! Ce dracu facem?!" se văită el în barbă şi paşii săi hotărâţi la începutul zilei se înmuiară din ce în ce în drum spre primărie. Deja lista de posibili candidaţi se subţiase serios căci pe lângă cei lipsiţi de onorabilitate trebuise să-l scoată din listă şi pe Mic1ăuş fotbalistu, fiindcă la ultimul meci făcuse fault în careu şi din cauza lui ajunsese echipa înapoi în Onoare. Aşa că pe lângă singurul candidat independent pe care însă nu avea de gând să-l voteze din cauză de lipsă de sprijin politic, mai rămăseseră pe listă doar Marinela de la Poştă sprijinită de stânga şi Coacă a lu Răzăchie sprijinit de dreapta, ăl de fusese tractorist şi între timp i se suise scroafa în copac şi devenise "reprezentant zonal John Deere" adică un fel de secretară care ţinea legătura pe telefon cu ăia din America când mai întreba unul sau altul de tractoare şi combine...
Nu-i avea la inimă pe niciunul, pe Marinela pentru că-i respinsese avansurile înfocate odată demult când nu era încă “Marinela de la Poştă” ci era doar o “Marinelă de la bodegă” iar pe a lu Răzăchie pentru că prea şi-o luase în cap de când primea salar de la americani, chiar dacă bancnotele tot româneşti erau...
Singura metodă pe care o găsi utilizabilă în atari condiţii era cea a ramurei de salcâm, pe care domnul Cocinescu o şi utiliză fără remuşcări. "Marinela, Coacă, Marinela, Coacă, Marinela, Coacă..." murmură domnul Cocinescu în timp ce urca treptele primăriei. Până la urmă ultima frunză prinsă între degete purtă numele Marinelei, ceea ce-l făcu pe domnul Cocinescu să se încrunte teribil. Trecu în revistă fulgerator ochii mari şi frumoşi ai femeii, pieptul bombat, picioarele zdravene, crupa ademenitoare şi oftă din tot sufletul. Rupse şi ultima frunză şi izbi cu glas tare "A lu Răzăchie!". Treaba era hotărâtă.
Domnul Cocinescu lăsă buletinul, luă ştampila şi cele trei buletine de vot şi intră în cabină. Le desfăcu, găsi numele alesului său în hârtia pentru primărie, aburi ştampila şi... Şi tocmai atunci intră la dânsul din cabina de alături baba Lisaveta.
- Cocoloaşe maică... Ajută-mă şi pe mine băiatule că io nu mai văz nimic nimicut, bătrâneţile mele.
- Sigur mamaie. Da pe cine vrei să votezi.
- Pă Grigoraş maică, pă Grigoraş...
- Da mamaie Grigoraş ăsta n-are sprijin politic, dacă iese nu-l ajută nici dracu. Nu se mai uită nimeni la noi, ne-am lins pe bot de bani de la centru.
- Foarte bine mamaie, foarte bine, să facă ce face cu braţele lui şi cu mintea lui, că-i bărbat destoinic. Să n-aştepte de la alţii, să se gândească ce-are de făcut, să cheme tot satu în bătătura primăriei, să le spună ce vrea de la ei şi să treacă cu toţii la treabă. Eu asta vreau. De dinainte de război tot aştept să se întâmple asta maică. Şi dacă-i legat de partid crezi că o să facă vre-unul asta?! Nici vorbă mamaie, o să danseze după cum le-o cânta fanfara – încheie femeia şi domnul Cocinescu începu să se scarpine încurcat după ceafă. Era cea mai bună analiză politică şi cel mai bun program pe care le auzise de-o lună, de când începuse marea vânzoleală. Acum era convins, era cu adevărat convins, avea să-l voteze cu sufletul liniştit şi cu conştiinţa împăcată pe omul cel mai potrivit, singurul ramas de altfel pe lista sa de candidaţi.
- De unde ai luat ştampila asta mamaie, n-are pic de tuş, parc-ar pune de la ei zău aşa - constată domnul Cocinescu şi ieşi în grabă ca să ia o tuşieră de sub ochii împăienjiniţi de somn ai coanei Zoica învăţătoarea şi a lu Costel cizmaru, pentru a întinde semnul albastru pe buletinele de vot. Le ştampilă întâi pe ale babei, le împături frumos şi i le puse în palmă.
- Gata mamaie, acu du-te şi le vâră în urnă - mai zise el şi-i făcu loc protector să iasă din cabină. Dar când se răsuci să-i facă loc babei, atinse din greşeală cu cotul tuşiera şi aceasta se răsturnă fix peste numele lui Grigoraş, imprimând pe pagină o pată mare şi urâtă, ceea ce-l făcu pe domnul Cocinescu să mormăie înciudat printre dinţi: "Ce ţi-e şi cu politica asta, când ţi-e lumea mai dragă şi crezi c-ai înţeles ceva din ea se întoarce cu fundul în sus!"

Nu trecură nici trei zile de la alegeri şi nervii încă nu-l părăsiseră, când domnul Cocinescu se întâlni pe uliţă cu secretarul primăriei care îl admonestă de faţă cu toată lumea.
- Ce făcuşi Cocoloaşe?! Anulaşi votu la primar! Păi dacă nici dumneata om intregu şi serios nu vii la vot să-ţi susţi condidatu pe care l-ai ales atunci cine?! Zău aşa, nu ştiu de ce-ai mai bătut drumu, aveam alte pretenţii de la dumneata...

SFARSIT

vineri, 8 iunie 2012

Alegeri locale

Domnul Cocoloş Cocinescu este un om al cetăţii, integru şi serios. Domnul Cocinescu s-a sculat cu noaptea în cap emoţionat dar pregătit să-şi îndeplinescă îndatorirea constituţională şi obligaţia cetăţenească dar şi morală de a-şi alege primarul, întâiul om al urbei. Lista de candidaţi e destul de lungă cuprinzând fix zece nume, începând desigur cu cel al actualului primar şi continuând cu alţi nouă incumbenţi dornici cu toţii să-i ia scaunul, secretara şi accesul la fondurile europene nerambursabile. Domnul Cocinescu nu s-a mai lăsat dus de nas însă ca în ultimele patru dăţi, când a votat la necaz şi amărăciune cu opoziţia, ci de data asta a analizat pe îndelete candidaţii cu toate părţile lor bune şi rele şi a ales în cunoştinţă de cauză, cum a crezut dumnealui că va fi mai bine pentru el şi concetăţenii săi. O ultimă rundă de discuţii politice s-a desfăşurat chiar cu o seară înainte de alegeri până dincolo de miezul nopţii, motiv pentru care domnul Cocinescu s-a şi trezit de dimineaţă cu o durere de cap sâcâitoare care i-a lăsat un gust amar în gură. Analiza s-a desfăşurat la cârciuma lu Corcoduş, e adevărat doar până la numărul cinci de pe lista de candidaţi şi şapte de pe tricou, Mic1ăuş fiind fundaş dreapta la echipa locală şi candidat la primărie, ocazie cu care discuţia s-a mutat definitiv înspre fotbal, trecând apoi prin Click, Cancan şi Libertatea şi înfundându-se în cele din urmă în ultimele apariţii blonde cu picioare lungi din show-bizul central şi din show-barul local.
Urbea Domnului Cocinescu nu-i mare, să tot fie vreo trei mii de suflete, hai patru cu ăia de-s plecaţi în Spania de care nu se mai ştie nimic şi care stau aşa cu sufletu la gură şi cu un picior în tren şi altul în fabrica de ventuze a lui Don Hernandez, care e gata să intre în faliment dacă Syriza câştigă alegerile în dauna lu Pasoc şi a Noii Democraţii iar Grecia se rupe de Uie. Ăsta-i avantajul urbelor mici, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, aşa că domnului Cocinescu nu i-a fost foarte greu să ia decizia finală în privinţa candidatului său, deşi era un pic cu inima îndoită când a ieşit pe uşă căci preferatul dumnealui se retrăsese în ultimul moment atât din cursă cât şi din comunitate mutându-se cu tot cu familion în comuna alăturată la socrii, aruncând peste umăr din căruţa cu mobilă în dreptul semnului care marca ieşirea din sat: "să vă ia dracu cu politica voastră, că nu poate omu să se bată umăr lângă umăr cu voi, hoţilor şi mafioţilor". Aşa că domnul Cocinescu a ales următorul candidat de pe lista sa de preferinţe şi a decis că lui o să-i pună ştampila pe figură.
- Bună dimineaţa vecine! - îl salută vecinul din stânga chiar înainte să deschidă poarta.
- Bună să-ţi fie inima vecine!
- La vot?
- La vot!
- Şi cu cineeee .... ? - încercă vecinu vizibil curios.
- Ei, doar ştii că nu pot să spun, sunt ăştia cu urechile pe noi. Ai văzut ce scrise la ziar şi ce zise la teveu, că-i rost de puşcărie dacăăă...
- Ei dă-o dracului de treabă vecine, doar n-o să-ţi pună zeghe pentru atâta lucru. Hai bagă nu mă mai lăsa să fierb aşa.
Domnu Cocinescu se uită lung în stânga, se uită lung în dreapta şi susură în urechea vecinului numele preferatului său, moment în care acesta se facu palid şi buzele i se prăbuşiră deodată într-o amărăciune adâncă.
- Hai nu mă-nnebuni, p-ăsta vrei să-l alegi?
- P-ăsta! Da ce-are?
- Păi n-ai auzit?
- Ce?
Vecinu se uită în stânga, se uită în dreapta, şi-şi alătură buzele de ureehea domnului Cocinescu.
- Ei-pe-nai-ba, pe-ma-sa-din-su-fra-ge-rieeee? - silabiseşte domnul Cocineseu cu falca căzută şi cu ochii bulbucaţi.
Vecinu se uită iar în stânga, se uită iar în dreapta, şi-şi alătură din nou buzele de urechea domnului Cocinescu.
- Nu spuneeee .... P-aia blondă cu picioare cât a lu iapa lu Abătutu şi cuuu... lasă domnul Cocineseu cuvintele în suspans dar le acompaniază suspansul cu un gest sugestiv, ducându-şi ambele palme cupă la piept şi lăsându-le apoi să oscileze în sus şi în jos cu o oarecare amortizare.
- Zău vecine, în locul dumitale io nu l-aş alege pe ăsta primar. Îţi trimiţi nevasta la primărie cu vreo cerere, Doamne fereşte i-o aprobă şi pe urmă stai cu grijă toată viaţa că de ce i-o fi aprobat-o. Io zic mai bine să votezi cu ... - îi explică vecinu pe îndelete şi cu argumente, încheind en-fanfare cu "ce mama mă-sii, că-i de-al nostru".
Aşa că domnul Cocinescu speriat de ipostaza de încornorat pe care i-o oferă preferatul său numărul doi de pe lista de potenţiali candidaţi, îl mută pe cel al vecinului taman de pe locul nouă până pe trei, primul eligibil.
Drumu-i lung până la primărie şi domnul Cocinescu dă bineţe în stânga şi în dreapta până când .... Până când o zăreşte printre multele capete ieşite la vot pe cel al coanei Vetuţa, cuscră-sa.
- Ce faci Cocoloaşe? La vot?
- La vot, ce să fac, că trebuie s-o facem şi p-asta. Că dacă noi nu ieşim să ne punem acolo omul pe care ni-l dorim şi despre care credem că-i ăl mai potrivit să ne conducă, atunci cine s-o facă?! Să-i lăsăm pe ăilalţi să-l pună pe-al lor şi pe urmă să ne doară şi să icnim patru ani încheiaţi?! Io coană Vetuţo zău că m-am săturat!
- Sper că votezi cu Ionel Cocoloaşe, să te nu prind că votezi cu altcineva – mustăci femeia.
- Da de ce cu Ionel coană Vetuţo? Că-i cam necopt zău – se încruntă domnul Cocinescu cu gândul la Ionel slăbănogu care e nepot de-al doilea de-al doamnei Vetuţa.
- Lasă că-i necopt, da n-ai auzit ce ne paşte dacă-l alegem?!
- Ce s-auz?!
- Păi frate-su a devenit consilier la Pamplona şi a vorbit el acolo să ne înfrăţim comunele dacă iese frate-su aici şi cică ne dau ăia ajutor şi vaci şi tractoare şi combine. D-astea mai vechi de nu le mai trebuie lor. Că iei a scos culturile de-au pus numa căpşuni, că d-aia şi caută ăştia toată ziua bună ziua căpşunari şi iar căpşunari. Şi d-aia s-a şi dus ţara de râpă, că sunt săracii mai rău ca noi, nu mai au de niciunele, doar căpşuni au...
- Zău aşa coană Vetuto, adevăr grăieşti?!
- Pe cuvânt dacă te mint, scrie în toate ziarele. Viorel Prazverde consilier român din partea minorităţilor.
- Şi zici că ne trimit ăştia tractoare şi combine?! Că zău tare mi-ar prinde bine unul, că mă cam dor şalele d-atâta dat cu sapa.
- Şi tractoare şi combine şi vaci şi găini de ouă şi d-alea de carne şi curci şi bibilici ... Şi prepeliţe a zis că ne trimite. Prepeliţe spanioloaice, face ouălele cât alea de struţ...
Domnul Cocinescu zâmbi. Pe domnul Cocinescu nu îl interesează prepeliţele spanioloaice, în schimb tare îl încântă ideea cu tractorul şi combina şi ar fi dat orice pe lume să facă rost de aşa minunăţii. Aşa că îl urcă pe Ionel fratele lu Viorel, candidatul coanei Vetuţa, de pe locul opt până pe patru şi-i dădu întâia prioritsate pe lista sa, ceilalţi trei dinainte fiind deja tăiaţi din lipsă de credibilitate.

(va urma)

duminică, 3 iunie 2012

storuri cernite
peste soare răsărind
- pruncucidere