numai că oamenii nu știu să zboare

șșșt… pășiți încet

să nu trezim vulturii

odată deșteptați 

ei și-ar semeți privirile

și-ar scutura aripile uriașe

și ar plonja în abis 

iar noi vom fi obligați să-i urmăm

Din casă în casă

Nimic nu-mi mergea, absolut nimic. Totul era o întretăiere de drumuri fără de capăt, fără de sens. Privind atent spre ceea ce părea o intersecție, constatam că de fapt nu e decât o suprapunere de drumuri suspendate, care nu comunicau între ele. Iar asta făcea imposibilă alinierea lor într-un șir cu cap și coadă. Eu le urmăream mersul și imediat ce drumul căpăta o linie dreaptă, o cât de mică line dreaptă, apăreau ca din pământ alte zeci de drumuri care se suprapuneau peste primul. Așa că în loc să descâlcesc ghemul acela de drumuri, ele se adunau și mai multe, iar ghemul se făcea tot mai mare. Obosisem. Am luat un scaun, aveam patru scaune pliante care puteau fi folosite și în casă și în grădină și am ieșit în curte. L-am desfăcut și am șezut pe el. Grădina era mică și înghesuită ca într-un sendviș între zidul drept și înalt al casei mele și cel drept și înalt al casei de alături. Era ca un horn pe care lumina soarelui cobora ca un borfaș pe zidul primeia, atingea ce avea de atins, după care urca înapoi pe zidul casei celeilalte și o lua la fugă peste acoperișuri spre apus, în timp ce grădina rămânea într-o lumină difuză și fără culoare, de parcă ea nici n-ar fi existat, ci ar fi fost doar o imagine monocoloră reflectată de clădirea uriașă din sticlă de la drumul principal. Din cauza luminii puternice a soarelui, întretăierea de drumuri nu-mi mai apărea ca o suprapunere de șosele, ci ca un joc uriaș de marocco. Tot împrejurul se desfăcuse în bețe subțiri și frumos șlefuite, așezate unul peste altul. Capetele bețelor de marocco în loc să fie acoperite în culori diferite, ceea ce le conferea, de altfel, și valoarea în joc, erau acoperite cu imagini. E adevărat, imaginile nu puteau fi ușor descifrate, pentru că bețele erau foarte subțiri. Dar pentru mine nu era dificil să le identific. Era ca și cum ele ar fi intrat făcute sul subțire în ochi, cum intră posterul în tubul cu care-l transporți după ce-l cumperi, pentru ca acolo, în ochi, să se desfacă în mărime naturală și să se arate pe de-a-ntregul. Am recunoscut ușor o tricicletă uzată cu roți subțiri și două spițe lipsă, o imagine cu o masă cu trei picioare, scundă, în jurul căreia erau trei scaune la fel de scunde, iar pe masă străchini cu friptură de pui făcută-n ceaun și un bărdăcel de mujdei, alături de un cârpător peste care era răsturnată o mămăligă tăiată cu sfoara. Mai erau și alte imagini, poate mai puțin clare, un laborator cu eprubete din sticlă și vase mici din care ieșeau vapori colorați, apoi o mașinărie gigantică, un cilindru metalic care se învârtea în timp ce din ea curgea la unul din capete un lichid vâscos ca mercurul, dar transparent, iar oamenii înșirați de-a lungul mașinii înaintau încet ținând în mână pahare pe care le întindeau când ajungeau în locul din care curgea mercurul și le umpleau, umplusem și eu unul și când am băgat degetele în pahar m-a fulgerat. Erau apoi alte imagini, din ce în ce mai neclare, pentru că se așezau mai multe una peste alte, erau imagini cu marea și nisipul, și cu melci aduși de valuri în care se ascundeau vrăbii mici, și altele cu un deșert fierbinte în care creșteau copaci gata uscați, care se desfăceau apoi ca un joc lego în ramuri din ce în ce mai mari și din ele se apăreau blocuri înalte și orașe și în fiecare apartament din blocurile acelea se aprindea o lumină, iar copacul ăsta din mijlocul deșertului arăta ca un pom de Crăciun. Erau acolo însă și imagini sau obiecte care nu-mi erau familiare. Indiferent de ceea ce se afla la capetele lor, bețele rămâneau doar niște bețe, aruncate unele peste altele dintr-un pumn uriaș, iar eu trebuia să ridic un singur băț, unul doar, fără ca vreunul din celelalte să se miște sau să iasă din mănunchi, altfel aș fi pierdut jocul. Eram încordat încercând să găsesc bățul acela salvator, căutam printre ele, umerii îmi amorțiseră, începuse să mă doară capul, îl simțeam ca și cum ar fi fost prins într-un cerc de metal care se strânge, ochii îmi lăcrimau de atâta concentrare a privirii și gura mi se uscase. Soarele fugise demult, urcase pe casa vecinului și alergase pe acoperișuri până la drumul principal, acolo coborâse și traversase șoseaua, apoi o luase printre case pe strada cu castani bătrâni, pentru a ieși din oraș pe la benzinărie, ultimul bastion ce străjuia cetatea. Nici nu băgasem de seamă cum a trecut timpul cu ochii în bețele de marocco, cum nu l-am băgat de seamă nici pe bărbatul care s-a furișat în spatele meu. Poarta o țineam de obicei încuiată, să nu intre cine știe cine, dar poate că în ziua aceea uitasem s-o încui și bărbatul intrase fără să sune. „Urmează-mă”, mi-a spus ca un șuierat de vânt și mi-a făcut semn să mă iau după el. Atunci am observat că bărbatul nu era unul adevărat, ci un contur făcut din bucatele mici de frunze uscate. Își târa pașii peste asfalt, iar eu auzeam frunzele maturând pământul, deși nu era vorba de frunze întregi, ci doar de bucățele mici, mai mici decât unghia. Bărbatul m-a scos pe poartă, apoi am dat cotul printr-un gang îngust despre care nici măcar nu știam că există și am ajuns într-un alt cartier, unde nu mai fusesem niciodată, am cotit pe străzi în stânga și-n dreapta de mai multe ori, până când am ajuns în fața unei curți cu multă verdeață, cu o casă în spatele curții, cu un nivel și probabil două-trei camere. Casa avea un contrafort din piatră de munte, care desigur avea doar un rol estetic și îi conferea o notă de originalitate. În curte era o fântână arteziană, mare cât să-i atingi marginile cu brațele întinse și apa curgea printr-un pește stilizat stând în coadă în mijlocul ei și ținând în gura concavă o bilă rostogolită de curgerea apei. Se vedea că de gradină se ocupă un specialist, pentru că erau foarte multe specii de plante și fiecare era îngrijită și anume așezată în locul în care ar fi trebuit să se afle, unele la umbră, altele la soare, unele printre pietre mărunte, albe, altele răsărind din nisip, sau rezemându-se de zid, altele plantate în cercuri concentrice din ce în ce mai înalte, ca o gradină a Semiramidei. Bărbatul mi-a spus „Așteaptă aici” și a dispărut. Eu am privit mai departe casa. Avea un garaj lipit de casă, iar în spate câțiva pomi fructiferi și o bancă de lemn cu margini de fontă neagră înfățișând doi șerpi înfășurându-se unul în jurul celuilalt. Banca avea un umbrar de pânză cu dungi albe și verzi. Întreaga proprietate se ridica pe un deal, iar în jos, peste oraș, priveliștea era minunată, se vedea câmpia verde, în caroiaje cu nuanțe diferite de verde, de la verdele-spic, pal, la verdele gras al ierbii și la verdele-lariță, mai încolo, înspre muntele ce se ridica peste zare. Câmpia era tăiată de șosele înguste, albe, ce dispăreau ici-colo inundate de verde, pentru a scoate capul câteva zeci de metri mai departe, cu timidă curiozitate. La un moment dat s-a deschis o ușă. Era o ușă tăiată într-un perete de lemn acoperit de o fotografie imensă. Asta m-a dat peste cap, pentru că mi-am dar seama că de fapt tot ceea ce admirasem eu nu era decât o poză mare lipită pe acest perete fals ce ascundea înapoia-i realitatea. Mai văzusem asta în mall, la spațiile care sunt renovate pentru a deschide un nou magazin. Pentru a feri vizitatorii de neplăcerea unui șantier, compania de construcții ridica inițial un perete din panouri de lemn peste care este adăugată o fotografie care să-l acopere pe de-a-ntregul, ce bucura ochiul privitorului și ascundea viermuiala din spate. Doar o ușă, tăiată în zidul acesta, te ducea cu gândul că dincolo e altceva decât se arată din afară. De obicei, însă, ușa e atât de bine tăiată, încât nu se vede nici tăietura în lemn, nici clanța ascunsă într-o nervură de frunză, sau în blana unei pisici. Așa era și în cazul casei-cu-fântână pe care o admirasem. „Poftește. Ia loc pe bancă și așteaptă”, mi-a spus o voce de bărbat, iar vocea părea alta decât cea de mai devreme, timbrul era mai aspru și avea un oarece ecou, de parca bărbatul ar fi vorbit dintr-un glob de cristal. Am pășit dincolo de ușă. Se vedea o potecă pietruită și nimic altceva. Atmosfera era cețoasă, cenușie și nu era atinsă de niciun tuș de culoare. O lumină lăptoasă se întindea la nivelul potecii, curgând dincolo de marginile ei, pentru a fi absorbită apoi în pământ. Ochii au început să se obișnuiască încet cu ceața groasă. Mi-am dat seama că poteca mergea de-a lungul unei faleze. O faleză dintr-un oraș mic de provincie, sau poate doar un sat. Faleza era înaltă de câțiva metri, uneori coborând până aproape de mare, alteori ridicându-se deasupra ei cât două staturi de om. Peste apă se puteau zări câteva contururi de bărci și niște țepi ca bețele de marocco, care nu puteau fi altceva decât catargele lor. Mai departe se zăreau alte contururi întunecate, probabil bucăți de pământ pe care se întindeau alte orașe mici sau sate străjuite de faleze înalte și plaje mărunte ca o coajă de scoică. De-a lungul potecii răsăreau din loc în loc bănci și felinare. Cele din urmă împrăștiau o lumină palidă, ce îmi părea gălbuie, ca o lumânare ce dă să se stingă, dar am bănuit că galbenul era doar o memorie a ochiului, căci nimic altceva nu dădea în culoare. Oricum, felinarele păreau a revărsa mai multă lumină decât soarele ce încerca să scoată capul printre insule și ceață. M-am așezat pe banca din fața intrării și am așteptat. Am mijit ochii și am încercat să descopăr și alte detalii. Undeva în spatele meu, nu îmi dădeam seama dacă era o fotografie pe peretele de lemn prin care intrasem, sau ceea ce vedeam era realitatea, distingeam umbrele câtorva case fără etaj, păreau să fie case vechi din piatră, iar în spatele lor se profila pădurea și munții. „Să mergem”, a spus bărbatul și abia atunci l-am văzut. Semăna foarte bine cu primul, doar că acesta era un contur gol de nisip, nu de frunze. Am dat să-l urmez, însă, încet-încet, frica a început să pună stăpânire pe mine. Nu vedeam în față nimic, nu știam unde mergem, iar despre cel ce mă însoțea nu aveam niciun indiciu. Am mers o vreme în urma lui, apoi frica a crescut, a coborât din creștet și a alunecat de-a lungul trupului până-n călcâi. Pantofii mi-au devenit dintr-o dată tare grei. Cu fiecare pas, îmi era tot mai dificil să ridic piciorul și să-l pun mai încolo. Bărbatul s-a uitat o dată peste umăr, dar n-a spus nimic. Eu m-am uitat o dată peste umăr și frica a devenit atât de mare încât n-am mai putut ridica piciorul, așa că am rămas înțepenit, drept ca un catarg de vapor. Deja ușa, tăietura aceea în peretele de lemn, nu se mai vedea. „Dacă mă țin mai departe după omul acesta, n-am să mai găsesc nicicând ușa și nu mă voi putea întoarce vreodată înapoi”, mi-am spus. Nu se vedea mai nimic împrejur, ceva care să-mi dea cât de cât încrederea că voi putea recunoaște locurile, dacă m-aș fi întors. Bărbatul a simțit că ezit și mi-a spus pe un ton neutru: „Cu cât vei întârzia mai mult, cu atât îți va fi mai greu să mergi mai departe”. Încercam să prind sensul spuselor sale și fără să reușesc să le pătrund miezul, înclinam să îi dau dreptate omului de nisip. Totuși, frica mă paraliza. Priveam înapoi acolo unde ar fi trebuit să fie ușa și înainte spre omul de nisip și nu reușeam să iau nicio hotărâre. Apoi am descoperit grozăvia și am intrat cu adevărat în panică. Cu cât trecea timpul, cu atât conturul omului de nisip se subția. Într-o secundă prin fața ochilor mi-au trecut o mie de imagini, cu omul de nisip dispărând, cu mine cătând înapoi pe poteca de piatră, negăsind ușa prin care intrasem, rătăcind pe faleză, pierzându-mă printre marginile de fum ale caselor. L-am privit din nou pe omul de nisip, se deșira tot mai repede, deja din cap nu mai rămăsese aproape nimic, decât două-trei fire de nisip sclipind în lumina felinarului sub care se oprise, în timp ce gâtul părea că se deșiră ca o șosetă veche din care bunica vrea să croșeteze mânuși noi cu un deget. Apoi, fără să înțeleg cum și de ce, de parcă cineva mi-ar fi dat pur și simplu un brânci, am sărit de pe faleză pe plajă, m-am întins pe burtă, mi-am lipit obrazul de nisip și am început să suflu. Praful de nisip a început să se ridice în aer, întâi ca un puf de păpădie, apoi ca un abur de cafea, pentru ca în cele din urmă să se înșurubeze ca o iederă de-a lungul felinarului și să  umple conturul descompletat al omului de nisip. Am răsuflat ușurat. Cel puțin nu aveam să rămân acolo, în mijlocul necunoscutului. Omul de nisip s-a întors înspre mine și mi-a spus cu aceeași voce cavernoasă „Ai pierdut deja prea mult timp și ocazia să lași totul în urma”. Cuvintele lui m-au mirat, de unde știa că vreau să las totul în urmă, și până la urmă chiar voiam să las totul în urmă, așa cum spunea, sau era doar un gând trecător? Oricum, vorbele sale nu m-au mai speriat, ca prima dată. Cât timp așteptasem, pantofii se goliseră de frica ce coborâse în ei ca o sudoare abundentă, de parcă s-ar fi evaporat toată sub briza mării. Probabil că stătusem acolo mult, mai mult timp decât îmi imaginam eu, de avuseseră timp să se zvânte. De altfel, în locul în care ajunsesem, timpul era o noțiune lipsită de sens. Omul de nisip a pornit fără să mai spună altceva, iar eu l-am urmat oarecum liniștit. Dar liniștea n-avea să țină decât câțiva pași, căci imediat mi-am dat seama din nou că ceva mă ține la mers, ca și cum o mână m-ar fi prins de picior și m-ar fi tras îndărăt. Am alunecat palma de-a lungul cracului pantalonului. Nu era nicio mână străină, însă picioarele mele se agățaseră în ceva. Lumina era prea palidă, iar ceața prea deasă ca să-mi pot da seama în ce. Am mai făcut câțiva pași și am auzit în urmă un fâșâit, ca o rochie tristă de mireasă ce mângâie frunzele toamnei. Fâș-fâș, fâș-fâș, se auzea înapoi și atunci am văzut. De talpa pantofului meu se agățase fotografia care fusese lipită pe peretele de lemn în care fusese tăiată ușa, cea cu casa ridicată în vârful dealului și cu gradina frumoasă pe care o admirasem. Fotografia nu fusese imprimată pe hârtie, ci pe pânză și pânza aceea se întindea înapoia mea ca un cearceaf înapoia trupului gol de femeie ce-l tine strâns cu brațul în jurul bustului. Puteam să disting ușor câteva din piesele mari, fântâna din față, contrafortul, garajul, un nuc. Și nu era doar o singură pânză. Ca dintr-un pachet de cărți de joc, răsăreau alte fotografii, imprimate pe pânză ca și prima și la aceleași dimensiuni uriașe, n-aș fi putut spune cât, poate zece pe zece metri, poate mai mult. Erau exact aceleași imagini pe care le văzusem și pe bețele de marocco, tricicleta cu roți subțiri, masa din lemn cu trei picioare, laboratorul cu eprubete, cilindrul din care curgea un lichid ca mercurul transparent, melcii uriași în care stăteau zgribulite vrăbii pitice, copacul uscat pe ramurile căruia creșteau blocuri. Dacă nu le-aș fi văzut pe bețele de marocco probabil că nu mi-aș fi dat seama ce e imprimat pe ele, aș fi bănuit că e doar un odgon de cearceafuri ca cele făcute de Juliete ca să-și aducă iubiții-n balcon, dar așa, am înțeles pe dată că s-au jupuit toate de pe același perete unde fuseseră lipite una sub alta și s-au agățat de tocul pantofului. Am încercat să le desfac, dar bărbatul de nisip s-a întors din nou și mi-a spus aspru. „Deja ai pierdut mult prea mult timp. Or să se usuce culorile”, a glăsuit el, iar eu n-am înțeles ce vrea spună și despre ce culori vorbește. Am pornit însă mai departe cu imaginile acelea împiedicându-mă la mers. Bărbatul de nisip a coborât câteva trepte și a ajuns pe o plajă sălbatecă. Felinarele dispăruseră și ochii păreau că încep să se împace din ce în ce mai bine cu cenușiul peisajului. Am mers mult pe plaja aceea sălbatecă, foarte mult și spre surprinderea mea picioarele n-au icnit a durere, deși mergeam prin nisip, drumul fusese lung, iar pânzele, ca un odgon de cearceafuri, le târam în continuare după mine. La un moment dat, au apărut în față niște bolovani care ieșeau din mare și se înălțau peste munte, dar bărbatul a urcat pe o potecă ce le ocolea prin pădure și a coborât dincolo de ele. Acolo plaja se lărgea și nu mai era sălbatecă. În mare se vedeau geamanduri, de-a lungul țărmului din loc în loc case, iar în depărtare o lumină. Am mers până aproape de lumina aceea și m-am reușit să mă dumiresc de unde vine. „Stai aici și așteaptă-mă”, mi-a spus bărbatul de nisip, iar eu m-am așezat în fund pe plajă. Se luminase, sau poate că ochii mei se obișnuiseră cu întunericul. Acolo unde ajunsesem, plaja se oprea. Nu era drum mai departe. Nu părea să fie nimic mai departe. Muntele coborâse bolovănos până în mare și obtura întreg peisajul. Din spatele muntelui coborât în mare, se ițea lumina, ca o veioză în spatele unei perdele. Nu îmi dădeam seama însă, oricât mi-am chinuit ochii, dacă în spatele muntelui era soarele, sau un vapor uriaș ancorat lângă mal, sau un oraș neadormit. Lumina era încă lăptoasă, iar ceața se agăța de orice fir strălucitor ce îndrăznea să se deșurubeze din neguri. Bărbatul de nisip s-a întors repede și mi-a pus la picioare o găleată de plastic. Deasupra găleții a pus o pensulă mare cam cât un pod de palmă. „Acum poți să te apuci să vopsești. Ai aici suficientă culoare”, mi-a spus liniștit, ca și cum acesta ar fi fost ultimul său mesaj și cu asta datoria lui era încheiată. Apoi a dispărut. Și într-adevăr, nu aveam să-l mai văd niciodată. Am luat pensula în mână și m-am uitat la ea. Era o pensulă ca oricare alta, cu părul scurt și țeapăn, îmbrăcat până la jumătate într-o cămașă de tablă și având un mâner comod din plastic. Nu-mi era însă deloc clar ce anume trebuia să vopsesc. Nisipul, clădirile din jur, altceva ce nu se arătase încă vederii? Și apoi ce culoare era vopseaua pe care mi-o adusese? S-ar fi potrivit cu tot ceea ce aveam de vopsit? De unde a știut bărbatul de nisip să potrivească vopseaua cu ceea ce trebuia să vopsesc? Întrebările acestea mă frământau. Deodată, am avut aceeași senzație de brânci dat de o mână invizibilă pe care o avusesem mai devreme, când trupul de nisip se deșira cu viteză. Ba chiar simțeam palma necunoscutului pe spinare, aș fi putut ușor arăta locul în care m-au atins degetele lui. Am desfăcut cutia, am luat pensula, am înmuiat-o în vopsea și am început să o mișc prin fața ochilor de la stânga la dreapta și înapoi. Pe măsură ce pensula se mișca, în spatele ei ceața dispărea, iar lumea devenea colorată și luminoasă. Îmi părea ca și cum o mână hotărâtă ar fi spălat apăsat fereastra murdară de noroi a vehiculului cu care călătoream, prin care abia se mai vedea strada și pe măsură ce cârpa mătura sticla, peisajul de afară se înfățișa tot mai clar și mai colorat ochilor. Astfel, s-au luminat și s-au colorat marea, stânca, muntele, localitatea măruntă de sub munte. Abia atunci am putut observa micul vas de pescari ce se retrăgea către port, casele și pădurea, care până atunci stătuseră îmbibate într-un gri-antracit. Am descoperit și drumul care ducea către sat, o potecă bătătorită de nisip, care un pic mai departe se transforma într-una de pământ. Poteca urca pe o pantă ușoară, apucând de pe margini casele răsfirate, ca o andrea ochiurile de lână, și aducându-le împreună. La început n-am recunoscut nimic familiar, apoi, pe măsură ce urcam, ochii au început să adulmece culorile, ca un câine mirosurile. Și dintr-o dată au descoperit casa vecinilor. „Bună seara, vecine. Ce seară frumoasă!”, mi-a spus bătrâna care mătura curtea. Am salutat-o din cap și am mers mai departe. Casa mea era și ea acolo. Era mult mai mică decât mi-o aminteam, iar curtea foarte mare, zidurile nu se mai apropiau ca un horn, iar luna, de această dată nu se mai furișa ca un borfaș, ci se lăfăia în balansoarul din curte care se legăna ușor. Am oftat larg, ca și cum aș fi vrut să scot pe coșul pieptului tot aerul pe care l-am inhalat de când m-am născut. Casa mea era acolo, în mijlocul peisajului acela splendid. Abia atunci am putut admira mai bine locul. Era un loc desprins parcă dintr-o pânză de Monet. Aducea cu „The Cliff, Étretat, Sunset”. Erau acolo și marea și stânca și soarele. Am ajuns în fața porții și abia atunci am simțit din nou pânzele legate de picior. M-am încruntat. Bărbatul de nisip avusese dreptate probabil, dacă m-aș fi grăbit, nu aveam să le mai strâng înapoia-mi. Dar așa, ce puteam face, trebuia să găsesc o soluție. Am dat ocol casei și am apucat lopata lipită de zid. Am săpat o groapă suficient de adâncă, am strâns bine pânzele într-un pachet cât mai mic și le-am îngropat acolo. Am bătătorit pământul deasupra și am intrat în casă. Aerul era stătut. Lipsisem o bună bucată de vreme, nimeni n-ar fi putut spune cât.

                                                            ***

În primăvara următoare, peste locul în care îngropasem pânzele, a răsărit în grădină un copac. N-am știut să recunosc ce fel de copac e. Frunzele semănau puțin cu cele de cais, dar nu era sigur cais, căci frunzișul era mult mai bogat, iar trunchiul mult mai înalt. Când a mai crescut, frunzele au început să capete pete ciudate, cu linii curbe, albe. Privind câteva frunze una lângă alta, petele păreau că se întregesc într-un desen. Liniile nu erau deloc clare, iar spațiile dintre frunze îngreunau munca ochiului de a le asambla într-un întreg, dar de la fereastra de sus se puteau distinge la o privire mai atentă o tricicletă, o masă cu trei picioare, un stativ cu eprubete, un cilindru mare din fier, o plajă cu melci, un deșert în care creșteau copaci gata uscați...

 

Egreta și ciuta

Erau amândoi îmbujorați și dragostea se înfiripa între ei ca o mireasmă de nufăr. Dinspre ea, așa subțire cum se deșira, dragoste avea chip de ciută, dinspre el de egretă. Dinspre ea, dragostea creștea într-o zi cât la alții în șapte. Era deja înaltă cât un stat de om și tot mai creștea. Dinspre el, dragostea era mică, avea penele albe, strălucitor de albe, de-ai fi spus că s-a tăvălit prin iarnă și prin basme cu Feți Frumoși, ciocul era roșu și ochii ca două albine. Dragostea ei era de acum uriașă, avea picioarele lungi și agile, corpul zvelt și învelișul roșu-gălbui. Dragostea lui nu mai crescuse, rămăsese subțire cât un lujer de floare și ședea toată ziua pe birou. Din când în când, ridica un picior și rămânea așa, într-unul singur, privind spre cer pierdută în contemplație. Apoi le schimba. Când dragostea ei s-a oprit din crescut, ea a desfăcut-o în bucăți. I-a crestat ușor pielea și a jupuit-o ca pe o mănușă. Și-a făcut din ea haină, să-i țină iarna de cald și vara de soare. Oasele le-a folosit să-și construiască adăpost, iar carnea a tăiat-o în bucățele mici și a aruncat-o într-un tuci. A pus alături mai multe legume și ceva mirodenii și a făcut o tocană. Era tare gustoasă și aromată dragostea ei. Dragostea lui rămăsese pe birou. Mică și albă. Uneori se plimba de la un capăt la altul al lui, calcând rar și apăsat, de parcă ar fi fost plină de griji. Alteori își desfăcea aripile și le flutura puternic, de zbura tot ce era împrejuru-i. Atunci, dacă cineva s-ar fi uitat mai atent, tare s-ar fi minunat de cât de plăpândă era dragostea lui. De-ai fi suflat peste trupul subțire și curentul i-ar fi răvășit penele, ochiul privitorului n-ar fi mai găsit aproape nimic dincolo de ele. Din dinții dragostei, albi ca fildeșul, ea și-a făcut podoabe, o salbă să o atârne la gât, cercei să-i agate-n urechi și un inel pe deget. Era frumoasă învelită în haina de piele și cu podoabele agățate pe trup. Uneori, pasărea lui se ridica de pe birou și își lua zborul. Se ridica până la cer, făcea câteva cercuri mari, de parcă ar fi vrut să verifice dacă ciuta-i tot acolo și cobora înapoi pe birou. Erau uriașe aripile ei, mult mai mari decât ai fi crezut privindu-i trupul subțire, dar ele se desfăceau și se pliau ca un evantai. Ea se hrănea în fiecare zi din tocana cea gustoasă și aromată și tare-i plăcea. Uneori carnea i se părea tare, vânatul e uneori aspru, mai ales mușchiul și ea punea deoparte bucățile pe care nu putea să le mestece. 

Într-o seară, el a luat un ghimpe și-a făcut găuri în carne, apoi a smuls penele dragostei sale una câte una și le-a înfipt în găurile făcute. Era caraghios cu penele alea albe atârnând și găurile în carne sângerând. S-a chinuit să dea din aripi, dar mai mult s-a târâit în genunchi. Până la urmă a reușit să se înalțe de-un metru și să zboare. A dispărut curând.   

Gara în care n-a ajuns niciun tren

Când am intrat în compartiment, cinci din cele șase locuri erau deja ocupate, doar al meu, lângă fereastră, rămăsese liber, lucru care m-a bucurat, căci până la destinație nu avea să se mai perinde nimeni prin compartiment. Am dat binețe, mi-am pus servieta sus, deasupra capului și m-am așezat. Am aruncat repede un ochi împrejur. În fața mea ședea un bărbat care citea ziarul, lângă mine o fată tânără, apoi lângă ea o altă femeie, iar vizavi, lângă bărbatul cu ziarul, un cuplu. 

Mi-a atras imediat atenția bărbatul din fața mea. Nu-i vedeam chipul căci îi era acoperit pe de-a-ntregul de jurnal. Fără să-i descos însă trăsăturile, mi se înfățișa ca un om ursuz, nu știu de ce. Purta o pereche de pantofi negri, bine lustruiți și impecabil de curați, de parcă îi cărase în sacoșă și îi pusese în picioare abia în tren. Apoi un pantalon la dungă de-un negru antracit și un pardesiu scurt, tot negru, cu o croială modernă. Pe cap purta o pălărie de fetru, de asemenea neagră, cu un bor relativ îngust, pe care nu și-a scos-o tot drumul, deși ar fi fost cel puțin politicos să o facă. Partea din față a calotei era ușor lucioasă și adâncită, semn că individul își scotea des pălăria pentru a-și saluta semenii. Avea probabil mulți cunoscuți. Ședea picior peste picior, având grijă ca manșeta pantalonului să acopere de-un deget marginea pantofului. Aerul său, poziția trupului și hainele impecabile, trădau o oarecare infatuare și mi-am imaginat că e un om de afaceri fără scrupule și plin de bani. De ce circula cu trenul și nu scosese mașina scumpă din garaj, lăsând șoferul să moțăie pe canapeaua din antreu, rămânea pentru mine un mister. La fel cum mi se părea ciudat că ședea pe un loc cu spatele la direcția de mers, deși i-ar fi fost desigur foarte ușor să ceară cuiva să-i cumpere unul cu fața.  

Mi-am luat ochii de la ursuz și am privit-o pe furiș pe fata de lângă mine. Avea o bluză colorată, cu un imprimeu vesel, amestecând într-un vârtej frunze, flori, sori și turnuri de șah. Purta o fustă de blugi bleu, scurtă dar decentă, cu un fermoar închis, urcând ușor oblic pe coapsă. Părea să aibă în jur de douăzeci de ani, probabil studentă și era plină de viață. Avea o pereche de căști în urechi și dansa ușor pe banchetă, clătinând capul în ritmul muzicii și încercând să-i țină isonul cu murmurul buzelor. Din când în când, sunete rupte îi ieșeau printre buze, la-la la-laaa, desprinsă fiind din lumea reală. Atunci femeia de lângă ea o trăgea de mânecă și îi șoptea ceva la ureche. Fata făcea ochii mari, își ducea degetul la buze, apoi și le rotunjea, iar buzele ei păreau că spun „ooo, chiar așa am făcut?” și pentru o vreme sunetele rupte rămâneau acolo, în interior, izbindu-se de cerul gurii, pentru ca după un timp, să iasă iar printre buze, ca pisoii pe care vrei să-i aduni în lighean, dar care nu se lasă strânși grămadă. Nu puteam să văd chipul tinerei decât din profil, dar îmi părea o fată frumoasă și veselă. 

Privind spre bărbatul ursuz și spre fată îmi păru că imaginea lor îmi spune ceva, nu fiecare în parte, căci pe niciunul nu reușisem să-l văd pe de-a-ntregul, ci ca un întreg, ca pereche, deși mi-era clar că ei doi n-ar fi putut forma în vecii vecilor o pereche în adevăratul sens al cuvântului. Să semene cu vreun cuplu văzut în vreun film? Tot ce se poate.     

Pe femeia de lângă fată nu o vedeam aproape deloc. Am apucat să-i prind chipul când s-a aplecat să vorbească cu tânăra de câteva ori. Era o femeie între doua vârste, putea foarte bine să aibă până în patruzeci de ani, și să fie o femeie chinuită de viață, cum la fel de bine putea să aibă aproape de șaizeci și să fie o doamnă pe care grijile vieții au ocolit-o și care a știut să se bucure de ea. Purta o rochie de-un albastru închis cu melcișori albi, stropiți în violet. Pe deasupra rochiei avea un jachetă tricotată, iar părul îl ținea strâns într-un coc. Avea un chip șters, care nu ieșea în evidență cu nimic. Dacă o vedeai o dată, sigur nu aveai s-o mai recunoști a doua oară. Părea să aibă mare grijă de fată, îi era mamă sau o rudă foarte apropiată. De fiecare dată când fata părea că ajunge la limita impoliteții, femeia se apleca la urechea ei și îi șoptea câteva cuvinte, iar fata se liniștea o vreme. Când domnișoara s-a plictisit de muzică, a ajutat-o să se facă comodă și să se culce. A ridicat brațul canapelei dintre ele, i-a luat mâna în poală și a strâns-o între palmele sale.     

Cuplul de pe partea cealaltă îmi părea tare straniu. La fel ca perechea formată din bărbatul ursuz și fată, care pe de-o parte ii vedeam împreună, pe de alta parte era clar că nu puteau face pereche unul cu celălalt, așa și cuplul din față. Păreau a fi o pereche foarte potrivită, de oameni cuminți și frumoși, aflați pe culmea vieții. Era evident ca sunt făcuți unul pentru celălalt, că se respectă și că se iubesc. Pe de altă parte îmi apăreau atât de diferiți. Ea a citit majoritatea timpului. De câteva ori a venit lângă fereastră, a privit lung câmpul și ochii i-au sclipit, apoi s-a așezat înapoi la locul său și a deschis cartea la semn. Când s-a plictisit de carte a frunzărit o revistă cu fotografii din muzee. De câteva ori a zâmbit privind spre fata care se bâțâia în ritmul muzicii și fredona cu glas tare. Bărbatul, pe de altă parte, nu avea stare. O vreme și-a cufundat nasul în telefonul mobil, umblându-i la setări, desfăcându-l, ajustându-l. Apoi s-a plictisit și a început să învârtă pe deget un breloc, pe care îl oprea din când în când din rotire pentru a-l cerceta. După ce s-a plictisit de breloc a început să repare gentuța de umăr în care își ținea actele și al cărui fermoar părea că se împiedică. Cei doi nu cred că și-au spus vreun cuvânt tot drumul.      

După mai bine de două ore de la plecare fata s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. A deschis-o și a tras puternic aer în piept. Era o zi frumoasă și peisajul era superb. A scos capul pe geam și a privit lung într-o parte, apoi în cealaltă. La un moment dat a făcut cu mâna cuiva, probabil vreunui copil șezând în pridvorul unei case. Însă tocmai atunci un tren a trecut din partea cealaltă. Fata s-a speriat grozav, iar femeia s-a ridicat degrabă și a luat-o în brațe. A așezat-o pe bancă și a mângâiat-o pe cap. A scos o sticla cu apă și i-a întins-o să bea. Apoi s-a făcut liniște. 

Neavând ce face l-am privit din nou atent pe bărbatul din fața mea. Părea că nu și-a schimbat niciun pic poziția trupului după aproape trei ore de mers. Stătea în continuare picior peste picior, cu manșeta pantalonului coborând de un deget peste marginea pantofului, astfel încât să nu se vadă șoseta. Ținea mai departe ziarul în fața ochilor și părea complet adâncit în studierea lui. O vreme l-am cercetat. Nu avea o durată anume pe care o dedica unei pagini de ziar, uneori trecea repede peste ele, alteori stătea și citea întreaga pagină, uitând să mai treacă la alta. Deși până la momentul acela nu-mi sărise în ochi, am descoperit că ziarul fusese tipărit cu litere albe pe hârtie neagră, ceea ce mi s-a părut cu totul aparte. Dacă la afișajul pe monitorul unui calculator treaba era de înțeles, pentru că astfel se economisea energie, pentru un ziar o asemenea decizie mi se părea de-a dreptul absurdă. Apoi, fiindcă îl urmărisem cu mare atenție vreme îndelungată, am observat că bărbatul dădea paginile de la stânga spre dreapta, adică înapoi, nu înainte, ceea ce desigur n-ar fi fost de neacceptat, dar îmi părea cel puțin ciudat. Și în plus, dacă priveai atent de-a lungul marginilor ziarului, nu păreau să se strângă decât câteva file, deși timp de trei ore el le întorcea una după alta, fără încetare, deci te-ai fi așteptat ca ziarul să fie neverosimil de gros. Însă privind între degetele ce-l țineau nu se strângeau mai mult de patru-cinci pagini. Și atunci unde dispăreau celelalte, în palma sa de magician? Deja lucrurile începuseră să mă intrige. Și rememorând imagini cu companionii mei, pe care le adunasem de-a lungul trecerii timpului, gândul a găsit una pe care ochiul se sfiise să mi-o înfățișeze pe de-a-ntregul. În imaginea aceasta ursuzul stătea la locul lui citind ziarul cufundat în negru, iar fata îi trecea prin față, venind dinspre fereastră și întorcându-se la locul său. Era plină de culoare și zâmbet. Bluza pe care o purta avea scris pe piept, cu litere rotunde, destul de mic ca să nu pară de prost gust, dar suficient de mare cât să poată fi citit ușor: „No matter what, let’s do it!”. Când fata a trecut prin dreptul său, ursuzul a dat într-o parte ziarul și a privit-o, apoi a continuat să citească. M-am tot gândit la imaginea aceasta ca la o pictură bisericească. În prim plan îngerul luminos, pur, strălucind ca un soare și undeva în spate, ascuns de o draperie, aproape să scape privirii din cauza diluării în culorile cenușii ale fundalului, diavolul. Negru, urât, dar pe de altă parte încrezător în el și în puterile sale. Și atunci mi-a picat fisa. Știam unde îi mai văzusem pe cei doi. Ursuzul și fata erau chiar moartea și viața. O ironie a sortii și o fantezie ieșită din matcă? Sau o joacă nebunească a unui Dumnezeu pus pe șotii? Deși părea de domeniul absurdului, nu am simțit vreo îndoială în privința răspunsului, eram față în față cu moartea și călătoream alături de viață. Am simțit dintr-o dată un fior ca un fulger străbătându-mă din creștet până în tălpi și arzându-mi înlăuntrul. Mi s-a făcut brusc frig.        

Dacă pe cei doi am reușit să-i prind în tipare, i-am privit atent pe cei rămași, încercând să descopăr ce ascund sub mantia de carne. Pe femeie m-am lămurit repede de unde să o iau. Era însăși sensul vieții, ea stabilea direcția înainte, balansa lucrurile astfel încât ele s-ajungă mereu la echilibru, apasă pe creștetul răului pentru a nu-l lăsa să se ridice și uda florile binelui pentru a le ajuta să crească. Atunci cine erau ceilalți doi, cuplul? I-am tot privit și analizat. O pereche potrivită și totuși atât de deosebiți unul de altul, un tot și totuși individualități marcante și opuse. Întreg și totuși două jumătăți, ca două aripi ale aceleiași păsări. Și abia când am văzut pe bancă, între trupurile lor, cartea ei și telefonul lui, am înțeles. Ea era spiritul, iar el materia. Era evident. N-aveam niciun motiv să cred că mă înșel. 

M-am lăsat pe spate și am râs. Toți cinci m-au privit câteva clipe curioși, apoi au revenit la ale lor. Rămas singur, un fuior de îngrijorare s-a strecurat înăuntru. Dacă nu era o ironie fină a sorții adunându-ne pe toți împreună și o fantezie ieșită din matcă a minții mele asociind fiecărui companion o mască cu adevărat impunătoare, ceea ce era destul de greu de crezut, atunci Cel de Sus îmi transmitea prin cei cinci un mesaj. Am tot încercat să dezleg înțelesul mesajului. I-am privit din nou unul câte unul, de data asta cu alți ochi. 

Moartea stătea relaxată și continua să citească ziarul. Nimic nu se schimbase, cu excepția picioarelor. Îl pusese jos pe stângul și îl urcase pe dreptul peste el. Fata părea că doarme. De pe buze se deșira ușor un zâmbet. Ai fi spus că visează. Că visează frumos, că-i e cald și-i e bine. Înscrisul de pe bluză „No matter what, let’s do it!”, îmi stăruia în minte. Nu era o întâmplare, era clar un mesaj pentru mine. Deși producătorul bluzei avusese probabil în gând o aluzie frivolă, mesajul venit de sus era simplu și la obiect, nu încăpea îndoială. Femeia de lângă fată moțăia și ea. Umerii îi tremurau ușor în ritmul golurilor dintre șine. De pe canapeaua din față, bărbatul cerceta cu atenție lampa din tavanul compartimentului. Părea complet absorbit de dispozitivele care se întrezăreau prin grila de plastic. M-am mirat cum de nu-i înțepenea gâtul stând atâta timp cu ochii în sus, apoi mi-am amintit că nu e decât o formă abstractă. Femeia de lângă el răsfoia acum altă revistă. Am rămas pironit cu ochii pe mâinile ei, încercând să îmi dau seama despre ce revistă este vorba. Când a dat pagina am reușit să zăresc un titlu „The future starts now. You decide”. Erau apoi câteva fotografii care încercau să pună în paralel orașele viitorului și apocalipsa. Cu prima parte a mesajului eram de acord și îl înțelegeam pe deplin, cel puțin așa am crezut, dar ce voia să spună „You decide”? Trebuia să decid între viață și moarte? Sau între spirit și materie? Până când trebuia să-mi definitivez poziția față de această problemă? Nu-mi era clar deloc, dar din nou am considerat că titlul nu era unul întâmplător. Trebuia să iau cât de curând o decizie, dar nu aveam niciun indiciu care să mă apropie de ceea ce aveam de făcut. 

Am continuat să stau cu ochii pe revista femeii, încercând să prind măcar un rând sau vreo altă fotografie, sau poate alt titlu cu litere mari, care să mă ajute. Dar n-am mai prins altceva. 

- Domnule, dacă doriți să citiți ceva, poftiți ziarul meu, eu am terminat – a rostit ursuzul, a împăturit ziarul în patru și mi l-a întins. Apoi și-a tras pălăria pe ochi, și-a îndesat capul între tetiere și s-a culcat. În cele câteva secunde care i-au trebuit să împăturească ziarul am putut vedea că în locul feței nu era decât un caier de întuneric. Sau poate că mă înșelam și era doar umbra pălăriei reflectată de soare.

Am luat ziarul și din felul în care fusese împăturit mi-a sărit imediat în ochi o fotografie mare înfățișând un accident feroviar. Când am citit cele câteva rânduri scrise sub fotografie, mi-am dat seama că era vorba chiar despre gara unde trebuia să ajungem, ba mai mult, era vorba despre un accident întâmplat în ziua de azi. Ziarul mi-a scăpat din mână. Dar nu din cauza emoțiilor, care oricum mă năpădiseră ca un stol de lăcuste înfometate, lanul de grâu. Nu, ziarul îmi alunecase printre degete din cauza vibrațiilor trenului. Nu băgasem de seamă până atunci, dar trenul începuse să se deplaseze cu o viteză din ce în ce mai mare, evident mult peste o viteză obișnuită de croazieră. Și viteza creștea întruna. Trenul se zgâlțâia din toate încheieturile și sălta la fiecare îmbinare de șine, de parcă era un cal nărăvaș sărind peste obstacole. Am înghețat. Mi-am înfipt mâinile în brațele canapelei și am privit îngrozit pe fereastră. Afară nu se mai vedea nimic, erau doar niște dungi de culoare care alergau înapoi de-a lungul vagonului. Privind însă în jur am constatat că eram singurul înfricoșat. Fata de lângă mine se balansa în ritmul muzicii, femeia cu care era moțăia alături, bărbatul de dincolo găsise un șurub care se mișca în peretele de lemn și încerca să îl înșurubeze la loc, în timp ce femeia citea din carte neperturbată. Despre ursuz nu mai vorbesc, dormea fără să sclipească. Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin fața ochilor sute de imagini, ultimele înfățișându-i pe companionii mei. Nu erau oameni obișnuiți, erau doar niște semne. „No matter what, let’s do it!”, spunea mesajul de pe bluza fetei. Mesajul îmi era adresat și trebuia să iau imediat o decizie importantă. „The future starts now. You decide”, era titlul din interiorul revistei pe care o citea femeia de pe bancheta din față. Era limpede, viitorul meu ținea de această decizie. 

Mi-era tot mai greu să țin firul gândurilor. Frica se înșuruba în trupul meu, ca pânza unui ferăstrău în trupul copacului. Încercam însă să-mi adun gândurile și să le găsesc firul logic, să le aliniez unul după altul, așa cum își aveau înțelesul. Deci trebuie să iau o decizie imediată ca să nu mor. Titlul din ziar spunea clar că accidentul avusese loc sau urma să aibă loc, nici mie nu-mi mai era prea clar, chiar în gara unde trebuia să ajungem. M-am uitat la ceas și nu mai aveam mult până acolo, ca loc și ca timp. Cu viteza cu care zburam, urma să ajungem în câteva minute. Sau niciodată. De mine depindea destinația finală. Dar ce se aștepta de la mine? Să opresc trenul? Cu forța brațelor, nici gând. Să-i conving pe unii dintre pasageri să mă ajute? Pe cine? Moartea n-ar fi făcut-o, el s-ar fi bucurat să ajungem la destinație așa cum era scris în ziar. Atunci trebuia să aleg viața? Ar fi fost mult prea banal și prea searbăd. Sau sensul ei, pe care să încerc să îl descifrez? Dar nu mai era timp pentru asemenea analize. Să aleg materia și să sper că trenul va rămâne întreg? Sau spiritul? Trenul nu mai era un șarpe de fier, ci un maldăr de piese metalice alergând spre întuneric, cum aleargă alaiul de frunze uscate în pulpana furtunii. Și dintr-o dată am înțeles. M-am ridicat menținându-mi cu greu echilibrul, am luat cartea din mâna femeii de pe bancheta din față, care m-a privit surprinsă și i-am întins mâna. După ce s-a ridicat, i-am prins cu un braț mijlocul și-n palma cealaltă am strâns palma ei. Apoi am început să ne rotim ușor în pas de dans, atât cât ne permitea locul. Unu-doi-trei, unu-doi-trei. În urechi nu auzeam însă nicio muzică, ci doar un șuier continuu de metal rostogolit, tot mai intens. Am închis ochii și am strâns pleoapele și palma femeii, așteptând impactul. Și imediat am auzit zgomotul asurzitor. Când i-am deschis și am privit pe fereastră, am zărit gara. Trenul se oprise. Am deschis fereastra și am scos capul. De undeva de foarte aproape venea un fum dens. Oamenii de pe peron alergau toți într-acolo. Pesemne avusese loc un accident. Când m-am răsucit, nu mai era nimeni în compartiment. Coborâseră deja toți. M-am aplecat, am ridicat cartea de pe podea, am închis-o și am pus-o în servietă. Am mai aruncat un ochi de jur împrejur și am coborât și eu.   

Sunt cine vrei tu

 - Ți-e frică de moarte? – întrebă brusc bărbatul cel tânăr.

Celălalt tresări ca săgetat în coapsă de-un obiect ascuțit. Îl privi curios, cu-n zâmbet abia mijit în colțul gurii. Zâmbetul era trist și se ofilea cu fiece secundă, până când dispăru cu totul.

- Nu ești prea tânăr să-ți zbuciumi sufletul cu asta?

- Poate că sunt, dar întotdeauna mi-a fost frică de moarte. Nu de moartea mea, ci de ideea de moarte. Mi-aduc aminte că nu aveam nici șapte ani, când începusem să mă trezesc noaptea de teamă că o persoană apropiată ar putea să moară cândva. Nu repede, ci cândva, mai târziu. Nu era vorba de mine, era vorba de mama, de bunica, nu știu de ce dar mă gândeam doar la personaje feminine, probabil fiindcă îi vedeam pe bărbați mai puternici.

- Moartea nu există, este doar o convenție. Un termen inventat de om pentru a defini dunga ce separă albul de negru, viața de ceea ce e dincolo de ea.   

- Și ce e dincolo de ea?

- Negura, Marele Nimic. Moartea e ca moleculele neatinse de vopsea, de pe pânza pe care un pictor abstract a pictat-o jumătate în alb, jumătate în negru. În unele locuri pigmenții de alb și de negru aproape se ating, în altele sunt mici spații necolorate, invizibile ochiului. Ei bine, dunga aia e moartea. Nu e o linie trasată cu pensula, ci doar o percepție a ochiului. La fel ca fluviul ce se varsă în ocean. El trage după sine istorii și memorii, poartă în pântece amintiri, e mâlos, e greu, e cenușiu. Oceanul, pe de altă parte, îl așteaptă nesfârșit și limpede, nemișcat și albastru. Nu este o linie care să le separe, deși curgerea apei pare să le delimiteze o vreme. Moartea nu există, există doar viață și abis. Și, da, îmi este teamă și mie. Dar nu de moarte, nici măcar de sfârșitul vieții, ci de sfârșitul netrebnic al vieții. 

- Deci nu crezi că mai există viață și după moarte? 

- Nu! Cândva demult, o mână de înțelepți s-au gândit la un șiretlic pentru ca oamenii să accepte mai ușor viața grea, adeseori animalică, pe care o trăiau și au împrăștiat pe Pământ ideea că există viață și după moarte, că există un cer care se desface dincolo de nori într-o altă lume, un fel de carte, la care odată ce dai o pagină închizând-o, o alta se deschide. Și că acolo ai timp berechet pentru toate cele nefăcute pe Pământ. Adevărul e însă că nu primim o altă viață, asta este doar o poveste. Și totuși există viață după moarte. 

- Vrei să spui că în Marele Nimic, în marea asta complet neagră și nemărginită, există niște gâze fosforescente care mișună prin ea? 

- Nu, n-aș spune asta. Gâzele astea de care spui sunt reflexiile noastre în cei care ne-au cunoscut și care încă trăiesc, o bucată din noi însămânțată acolo atâta timp cât eram vii și care continuă să supraviețuiască, ba uneori chiar să se dezvolte și după ce noi dispărem.

- Și nu ți-e teamă de neantul care va să vie, de neviața pe care o lași în bagaj, lângă ușa pe care ieși? 

- De ce să-mi fie? Un mort nu simte nici durere, nici teamă, durerea le rămâne doar celor apropiați, iar eu nu am pe nimeni apropiat. Eu voi fi doar cenușă la rădăcina unui brad bătrân. Celulele mele uscate vor intra în seva copacului, a ierbii, a florilor, care în iarnă vor muri și ele, iar puținul rămas se va risipi cu timpul în pământ. Va dispărea orice urmă din mine. 

Bărbatul cel tânăr observă că celălalt răspunsese la prima parte a întrebării, dar nu și la a doua. O vreme tăcură, cufundați în propriile gânduri. Vorbiseră mult, despre viață, despre esențele ei, despre frumusețea și negurile marii treceri.

- Daca e așa cum spui atunci avem o problemă. 

Celălalt se întoarse încruntat, nu înțelegea ce vrea spună tânărul.  

- Dacă avem o singură viață și nu mai e nimic dincolo, atunci trebuie să facem pe dracu-n patru și să o trăim din plin pe asta. 

- Fără nicio îndoială! 

- De fapt nu asta am vrut să spun, ci altceva. Că trebuie să întindem cât putem de viața asta, s-o umflăm ca pe un balon. Dar nu văd ce putem face altceva decât să fim sănătoși și să-i adăugam cât mai mulți ani, ceea ce sincer nu pare o treabă prea fericită. Să mai adaugi o bucată de viață între optzeci și o sută de ani, de exemplu, mie unuia nu-mi surâde deloc. A, desigur, dacă între douăzeci și cinci și treizeci de ani, pot trăi o sută, asta e altceva. Așa că trebuie să mai existe o altă soluție. 

- Există. Daca viața nu poate fi trăita pe lung mai mult decât îi e scris, atunci ea poate fi trăită pe lat. Dar asta nu e pentru toată lumea.  

Bărbatul cel tânăr izbucni în râs. Nu era un râs obraznic, ci unul izvorât din buna dispoziție, ca gheizerul fierbinte țâșnind dintre pietrele încinse.     

- Pe lat? – întrebă el, încă chicotind. Cum adică?

- Gândește-te la zilele înșirate într-o agendă. Ai un spațiu clar delimitat unde să-ți notezi ce-ai de făcut pentru ziua de azi. Dacă ai mai multe, nu poți să le marchezi nici înapoi, pentru că acolo e ziua de ieri, nici înainte, pentru că acolo e ziua de mâine. Dacă însă ai putea adăuga pagini albe la dreapta celei existente, ai putea scrie întruna până te doare mâna. Corect?

Bărbatul cel tânăr vizualiză pagina din agendă și aprobă înclinând ușor din cap, fără să înțeleagă unde vrea să ajungă celălalt.  

- Înțeleg ce vrei sa spui. Descrierea ta este foarte expresivă. Dar nu văd cum s-ar aplica asta vieții reale.  

- OK, o să încerc să îți dau un exemplu din viața reală. Te duci la cinematograf să vezi un film, filmul te atrage, să zicem că e un film de aventuri. Te identifici cu personajul principal, ești eroul, te lupți cu dușmanii și îi dobori unul câte unul. Filmul te prinde atât de tare încât trăiești în lumea aia, ai intrat cu totul în ea. Tu nu mai stai spectatorul șezând într-un scaun capitonat al cinematografului, ci călărețul din șaua unui splendid armăsar, având la brâu o sabie și-un pistol. O descoperi pe ea, e mult mai frumoasă decât ți-ai imaginat, inima începe să-ți bată cu putere, simți în tot trupul cum sângele aleargă, cum mușchii stau în gardă. O săruți, îi simți buzele dulci, trupul fierbinte lipit de al tău. Simți toate astea pe pielea ta, deși tu stai de mai bine de-o oră încremenit în scaunul ăla capitonat, înconjurat de oameni necunoscuți care cască gura-n ecran la fel ca și tine, de alte câteva zeci de potențiali eroi cu pistolul la brâu. Dar tu nu îi vezi pe ei, nu îi simți pe ei, pentru că tu trăiești în lumea ta, în lumea ta interioară.

- Mda, înțeleg unde bați – șopti bărbatul cel tânăr, dar celălalt continuă. 

- Se aprind luminile, dai cu ochii de prietenul cu care ai venit, vorbiți despre cât de mult ți-a plăcut filmul, despre actrița din rolul principal al cărui nume nu l-ai reținut și te întorci înapoi în real, te rupi de vraja în care pătrunseseși. Dacă însă te-ai fi izolat de lume și n-ai fi lăsat luminile să se aprindă, ai fi putut merge mai departe, ai fi putut lua-o de la capăt, ai fi putut descoperi alți dușmani de moarte, altă femeie extraordinar de frumoasă, alte lumi, ai fi putut călători prin locuri pe care nu ți le-ai imaginat nicicând.

Bărbatul cel tânăr căzu pe gânduri. Nu se gândise niciodată să privească lucrurile astfel. Celălalt îi prezenta viața dintr-un unghi pe care n-ar fi știut să-l găsească. 

- Totul e și mai simplu dacă ne gândim la o carte citită. Se întâmplă exact același lucru ca atunci când ai privit un film, doar că acum ai tot spațiul și timpul din lume să te desfaci, să te desfășori, să pui deoparte realitatea înconjurătoare și să te cufunzi în cea pe care ți-a conturat-o scriitorul. Să nu-mi spui că n-ai pățit asta niciodată, că n-ai rămas să visezi cu ochii deschiși după ce ai închis coperțile unei cârti, că n-ai colindat prin lumea aceea și n-ai umplut-o cu oameni și spatii pe care mintea ta a continuat să le construiască.

Bărbatul cel tânăr confirmă înclinând abia perceptibil din cap. 

- Și mintea noastră e în stare de mai mult. Nu îi trebuie un contur creionat de alții pe care să-l umple cu imagini desenate de propria-i imaginație, ci le creează singură din istoria acumulată. Doar stând cu capul pe spate în iarbă și privind cerul, mintea îți fuge și ajunge în câmpiile unde Feții-Frumoși își ascut săbiile pregătindu-se să taie capetele balaurului, iar Ilene Cosânzene își prind în cosiță flori de nu-mă-uita, admirându-se în oglinda lacului și privind nerăbdătoare peste umăr. Ba mai mult, printre ei poți întâlni oameni de care tocmai te-ai despărțit, vânzătorul de înghețată de la colț, fata cu bicicleta galbenă, polițistul care dirijează circulația, bătrâna care traversează strada. E de ajuns ca altcineva să viseze cu ochii închiși, sau deschiși, la fel ca tine și poți comunica cu ei, puteți călători împreună, puteți trăi într-o clipă mult mai mult decât în douăsprezece ceasuri. 

Bărbatul cel tânăr se simțea amețit. Ceea ce povestea celălalt avea sens, nimic de zis, dar i se părea atât de ireal. Îl cunoștea doar de jumătate de zi, nici atât și simțea deja că îi intrase în gânduri, pe care le răvășise, ca o mână pricepută strecurată printre tufele de căpșuni, în căutarea fructelor aromate. 

                                                      ***

Se întinse în pat și închise ochii. Era și teamă, era și dorință. Trebuia să experimenteze ceea ce îi spusese celălalt. Trebuia să o facă și să vadă cât de mult se întinde câmpia cu zmei de care-i vorbise. Încercă să creioneze contururi, să adune chipuri, dar chipurile nu se lăsau aduse ușor, iar contururile rămâneau firave ca florile de frezie și se topeau în noapte, ca fulgii de zăpadă în căușul palmei. 

Nu apucase încă să își așeze în sertare feliile de gând rămase de la celălalt, când auzi un fâșâit. Își încordă auzul și încercă să ghicească de unde vine. Noaptea era adâncă și doar o rază subțire de lumină răzbătea prin acoperișul de nori. Hanul era cufundat în liniște și-n întuneric. Abia când simți răsuflarea necunoscutului lângă pat, înțelese că cineva străin intrase în camera sa. „Parcă o încuiasem” își spuse, dar nu era sigur. Și apoi nu mai avea nicio importanță.  

- Nu dormi...

- Nu – confirmă bărbatul cel tânăr, recunoscând vocea celuilalt. 

- Nici eu n-am putut. Parcă e prea multă liniște și întunericul prea adânc. Locul ăsta e atât de departe de orice așezare omenească încât e greu să aduci pe cineva în camera ta. Gândurile stau încolăcite ca o pisică care toarce-n fotoliu și nu dau semne c-ar vrea să se întindă. 

- Da, așa-mi pare și mie. Simt că mi-e capul greu. Și plin, mai ales plin. Încerc să fac ordine în gânduri, dar gândurile mele sunt ca niște pisoi pe care vrei să îi aduni în coșul de răchită, bagi unul și ies doi, mai bagi unul și ies alții, te întorci cu spatele și ies toți. Nu vor deloc să se așeze cuminți pe fundul coșului. 

- Nu e de mirare. Și totuși te gândești la mine, te gândești la ce ți-am povestit și încerci să pătrunzi în lumea nemărginită pe care ți-am pomenit-o. 

- Am încercat, dar nu pot, mintea mea se zbuciumă prea mult, ca o corabie care nu poate acosta lângă țărmul stâncos din cauza hulei. 

- Ba ai putut, de aceea sunt aici, de aceea noi doi stăm de vorbă. Poate nu vorbim despre ceea ce te-ai fi așteptat, dar uite-mă, sunt aici lângă tine. 

Bărbatul cel tânăr își răsuci brusc capul și privi atent trupul aflat în picioare lângă patul său. Deși razele lunii își făceau cu greu loc, erau îndeajuns cât să lumineze chipul celuilalt. Zâmbea blând. Încercă să-l apuce de mână dar palma sa trecu prin aer fără să atingă alt trup. Se sperie. Coborî degrabă din pat și aprinse lumina. În cameră nu era nimeni. 

                                                      ***

Când se deșteptă, soarele era deja sus. Își spălă ochii în ligheanul cu smalț albastru, se uscă atingându-se ușor cu ștergarul, apoi, la bustul gol, deschise fereastra. Mirosea a mare, a alge și a pește. Inspiră adânc și deschise brațele ca și cum ar fi vrut să cuprindă Soarele și să-l bage cu totul în cameră. Printre copaci se zarea în depărtare un petec albastru, mic cât o scoică. 

Se îmbrăcă și coborî în viteză treptele hanului, sărindu-le din două în două, până jos în holul cel mare. Nu întâlni pe nimeni, ceea ce-l miră. De pe terasa hanului marea nu se mai zărea, dar știa încotro s-o apuce. Merse preț de aproape douăzeci minute și după pâlcul de ulmi, cărarea care cobora către apă se deschise larg. Marea părea ca se apropie grabnic la fiecare pas. Nisipul era de-un gălbui palid, aproape alb, cum nu mai văzuse vreodată, apa era liniștită și limpede, ierburile de pampas se clătinau ușor în bătaia vântului, cu spicele lor pline ca niște făclii strălucitoare. Mai coborî zece minute și o văzu. Era o femeie pe malul marii. La început îi apăru ca o gâză mică, apoi ca un fluture, pentru ca în cele din urmă fluturele să-și lepede haina de lepidopteră și să rămână doar trup de femeie. Era o femeie elegantă, cu o rochie până-n pământ, crem, cu marginile cărămizii, cu trena lungă maturând nisipul. Avea o pălărie înaltă, cu boruri mici, închisă la culoare și o umbreluță de soare din bambus cu dantele aurii. Teribil îl intriga apariția femeii. Părea coborâtă din altă lume, dintr-o lume de poveste, dar cu cât se apropia, cu atât femeia devenea tot mai reală. Când ajunse lângă ea rămase trăsnit. 

- Dar tu ești... – se bâlbâi bărbatul cel tânăr.

- Doamna Tenshi – îi răspunse femeia și îi întinse cu mișcări diafane mâna înmănușată pentru a-i fi sărutată.        

Era de o frumusețe uluitoare doamna Tenshi. Și probabil că nu asta frapa cel mai mult, cât mai ales îmbinarea frumuseții cu eleganța-i rafinată. Doar că atunci când bărbatul cel tânăr se apropie atât de mult încât să-i poată citi detaliile feței, constată surprins că semăna atât de tare cu bărbatul pe care-l întâlnise cu o zi înainte, încât ar fi putut jura că sunt una și aceeași persoană. Doar rafinamentul și eleganta femeii, precum și delicatețea trupului și a gesturilor sale, îl împiedica să accepte așa ceva. Deci nu-i rămânea decât să considere că femeia era sora celuilalt. Probabil că veniseră împreună, deși cu o zi înainte nu îi văzuse unul lângă altul, iar ei doi își petrecuseră toată seara bând și discutând în sala de mese a hanului.     

Păși o vreme alături de femeie de-a lungul țărmului. Niciunul nu spunea niciun cuvânt, deși buzele fiecăruia erau ca petalele unui boboc ce stă să se despice. Doar își plimbau privirile de-a lungul țărmului, a mării și-a cerului brăzdat de pescăruși, așa cum ți-ai plimba privirile peste un tablou de mari dimensiuni care-ți încântă sufletul. Bărbatul cel tânăr o privea din când în când cu coada ochiului și pe măsură ce înaintau era tot mai convins că lucrurile nu stăteau deloc așa cum îi apăreau. Întinse palma și o atinse pe braț. Era fierbinte pielea femeii. 

- Ai dreptate să fii nedumerit și neîncrezător. Nu sunt femeia ce ți se-înfățișează, sunt cel cu care ai stat de vorba aseară.   

- Și de ce ai făcut asta? 

Doamna Tenshi se opri și oftă. 

- Nu mi-e ușor să-ți explic. Am vrut să îți captez atenția. Am vrut să te atrag în bucata asta de lume și să fiu sigur că ai să vii lângă mine, să facem câțiva pași împreună. Și mai ales să-ți arăt că se poate. Nu e nicio capcană erotică în învelișul acesta, am vrut doar să-ți captez atenția și atât. Imaginea pe care o vezi, tot ceea ce ne înconjoară, nu este proiectat nici de gândurile mele, nici de alte tale, ci de ale amândurora. De fapt noi nici nu suntem aici, ci în paturile noastre, moțăind încă. Doar gândurile au fugit și au croșetat lumea asta, soarele, marea, nisipul, copacii, pescărușii, pe mine, pe tine. E extraordinar când doi oameni se pot întâlni astfel, pentru că poți călători într-un spațiu care te surprinde mereu, care e veșnic în schimbare, care creste și înflorește pe măsură ce tu pășești. Ne așezăm un pic?

Bărbatul cel tânăr era complet copleșit. Pe de o parte era fascinat de frumusețea doamnei Tenshi, de care nu se putea lepăda, deși știa foarte bine că e doar imagine proiectată, pe de altă parte se simțea ca o frunză ridicată de vânt și purtată deasupra lumii. Doamna Tenshi se lăsă pe nisip, cu picioarele într-o parte, acoperite de rochia-i cu trenă lungă de sub care-i ieșeau doar tocurile scurte ale cizmulițelor din piele fină burgundi și cu bustul sprijinit în mâna stângă înfiptă-n nisip. În mâna dreaptă încă mai ținea umbreluța deschisă. 

- Cum îți povesteam și ieri, avem o lume infinită în care putem să trăim. Trebuie doar să închidem ușile înspre cea reală și să le deschidem înspre cealaltă, așa cum se închid ușile sălilor de cinema înspre oraș, pentru a lasă să se deschidă porțile marelui ecran. Nu putem să locuim în amândouă deodată. Sigur, nu orice minte poate ajunge unde am ajuns noi. De aceea ieri am stat atât de mult de vorbă cu tine, ca să te înțeleg, ca să pătrund în gândurile tale. Înlăuntrul tău e reavăn, e un câmp vast în care poți cultiva orice și va înflori. Nu închide porțile către câmpia aceasta, ocolind-o. Bucură-te de ea. 

Bărbatul cel tânăr o privea pe femeia din fața sa și nu mai reușea să-l vadă pe celălalt. Glasul era de femeie, învelișul de carne era tot de femeie. Își revenea cu greu din emoțiile ce-l traversau, iar glasul îi secase, cum seacă pârâul când piatra din cer taie calea izvorului. În cele din urmă își regăsi stăpânirea de sine și rememoră rapid cele douăsprezece ore de când îl cunoscuse pe celălalt, pentru a înțelege că nu știa nimic despre el, deși îl fascina teribil. 

- Cine ești tu? – întrebă zâmbind bărbatul cel tânăr. 

- Cine vrei! – răspunse prompt doamna Tenshi. Sunt chiar cine vrei tu!  

Crăpătura din fotografie

 - O să mor, tată! – i-a spus bătrânul cu glas sleit. 

- Nu mori dumneata tataie, ești puternic ca un taur, o să trăiești o sută de ani – i-a răspuns femeia, dar știa că bătrânul are dreptate. De la o vreme viața se smulgea din trupul plăpând, cum se smulge pârâul din cămașa de piatră. Și n-avea încredere că mai apucă anul. 

- Trebuie să-l luăm pe taică-tu la noi, nu-l mai putem lăsa singur aici, la țară – i-a spus femeia de cu seară bărbatului, iar el a dat din cap abătut, cu privirea pierzându-se dincolo de ulucile rare, bărbierite de ploi și de vânt. Își aminti de niciunde de dimineața aceea înghețată când taică-su înhămase caii, îl urcase încotoșmănat în căruță și dăduse bice „Ghiii, mă, Ghiavole! Și tu Satană! Ca săgeata să-mi zburați mă, să-mi duceți copchilu la școală, că acuși sună dă clasă”. Așa le spusese cailor, iar ei zburaseră prin ploaie și prin vânt ca săgeata și ca gândul, ca niște făpturi înaripate ce erau, iar lacrimile lui se uscaseră pe obrajii speriați și nu întârziase cu mult la clasă, iar doamna nu-l dojenise pentru că știa cât de departe vine. Avea să facă acum același drum, probabil pentru ultima oară împreună, de data asta el avea să mâne armăsarii de fier și-avea să-l ducă pe taică-su să se întâlnească cu doamna. Poate că doamna avea să fie îngăduitoare și-avea să-l ierte. Să-l ierte de toate păcatele, nu doar fiindcă sosise târziu. Și poate c-avea să-l mai lase oleacă jos la ușă, știind că vine de atât de departe și că drumul i-a fost atât de lung. 

- Mergi cu noi, tată. O să stai la noi, o să fie mai bine, să vezi. Ce să-ți iau dup-aici?

- Apăi tată, eu nu mai am nimic de luat, or rămâne toate aici și s-o bucura cineva de ele, acu că nu mai sunt nici eu, nici a bătrână. Că m-oi duce cu mânile goale acolo unde am să mă duc – mormăi bătrânul în barbă și privirile lui încețoșate alergau prin grădină, răscolind frunzișul toamnei, cum îi alergaseră tălpile goale în urmă cu 90 de ani, răscolind colbul. Erau triști copacii, cu brațele lor descărnate vânturând păsările. Și via plângea cu lacrimi de strugure alb, curgând pe obrajii colinei. Și florile alergau cătându-și adăpost lângă mere și prune și pere, în tablourile adormite deasupra divanului. Privirile opace ale bătrânului măturau iar grădina și cotețul de păsări și hambarul și șura și șopronul, ca și cum el n-ar mai fi vrut să ia nimic care să-i încapă în palme, dar ar fi vrut să ia tot ce-i putea încăpea în priviri.

- D-apăi tată, acuma putem să mergem – a oftat bătrânul și femeia i-a văzut lacrimile alunecând înăuntru pe obrajii sufletului, niciuna în afară.   

                                                                ***

Și viața a continuat să se scurgă din trupul plăpând și zilele s-au făcut tot mai lungi, căci trupul istovit începea să o rupă cu viața, ca râul ce s-așterne la șes, pregătit să o rupă cu țărmul și să se cufunde în marea cea mare.

- Hai, tată, să te învelesc. Ți-e bine? – zise femeia intrând și găsind iar pătura alunecată de pe pat. 

O așeză înapoi, având grijă să acopere marginea păturii în cearceaf și-apoi să i-o aducă până sub bărbie.    

- Poza asta ți-o pun aici, la capul patului. Stai fără grijă, că nu ți-o ia nimeni, rămâne aici pe măsuță – mai adaugă ea, culegând dintre cearceafuri o fotografie mică și galbenă, cu hârtia ștearsă de vreme și o mulțime de crăpături, ca obrajii bătrânului. Era foarte veche și înfățișa un băiat și-o fată în straie de țară. Amândoi stăteau țepeni, ca pentru fotografie, ea privind timid înspre cameră, el țanțos, cu o mână îmbrățișând umărul fetei și cu capul ușor înclinat înspre ea. Băiatul nu avea probabil mai mult de cincisprezece ani, fata poate vreo doișpe. De fiecare dată când venea să-l învelească găsea fotografia între cearceafuri, poate că bătrânul o apuca atunci când îl năpădeau amintirile și teama de moarte și cârpea ceasurile grele cu fir de poveste despre oameni tineri și frumoși, despre zile însorite și iubire, despre cântec de păsări și murmur de ape, cum femeia cârpește altița ce va să fie purtată seara la horă cu fir colorat. 

- Tu știi ceva de fotografia asta? – îl întrebă femeia pe bărbat, după ce bătrânul adormi. Taică-tu nu se dezlipește de ea, cred că doarme cu ea în brațe. Și de fiecare dată când intru îi e teamă să nu i-o iau.

Bărbatul o privi atent, cercetând atât chipurile celor doi, cât și straiele lor. Tânărul ar fi putut fi el, bătrânul. Părea că-i recunoaște nasul roman, bărbia ascuțită, pomeții aburcați spre capetele ochilor și chiar privirea aceea mândră, ce se ascundea în spatele hârtiei. Pe fată însă nu o recunoștea. Nu credea să fie maică-sa, deși era atâta amar de vreme de când fotografia fusese făcută și n-ar fi putut spune cu siguranță. Nu semăna deloc cu mamă-sa, chiar dacă aducerile aminte trebuiau să urce și să coboare dealurile și văile memoriei, acoperite cu păduri dese și întunecate și de râuri adânci. 

- N-am văzut niciodată fotografia asta în casa noastră. Sigur tata a ținut-o ascunsă până acum. Și mă miră că a fost singurul lucru pe care l-a adus încoace. Probabil îi aduce aminte de copilărie, de clipele fericite ale vieții – oftă bărbatul.

- Poate că e prima lui iubire - chicoti femeia.

- Poate – zâmbi și bărbatul. 

                                                                ***

Și vremurile au continuat să se târască aidoma, cu trupul bătrânului agățat de colțul timpului, ca frunza ruginită agățată în ramul uscat, până într-o zi când femeia intră în camera bătrânului să vadă cum se mai simte și să-i aducă de-ale gurii. Bătrânul dormea. Culese ca de obicei fotografia dintre faldurile cearceafului și o ridică iar în fața ochilor. Chipul băiatului i se părea într-adevăr mândru. Deși fotografia era veche, putea citi în ochii lui extrema satisfacție, bucuria împlinirii. Se miră cum de privirea tânărului îi scăpase în celelalte ocazii când privise fotografia, căci avea ceva magnetic, ceva ieșit din comun. Și nu doar magnetismul ei o intriga, cât și faptul că, deși fotografia era extrem de veche, privirea tânărului părea decupată dintr-una recentă și lipită peste cea veche, atât de vie o simțea. Nu putea știi, putea doar ghici, dar era aproape sigură că împlinirea venea de alături, de la fata ascunsă sub brațul său subțire, dar în același timp de încredere. Avea trăsături frumoase fata. Dar era doar copilă, cu pieptul abia îmbobocit, cu privirea timidă, cu trupul subțire ca un fir de mac rătăcit printre spicele viguroase de grâu. Îi privi chipul. Nu zâmbea, îi părea mai degrabă un pic speriată, buzele le ținea strânse ca și cum n-ar fi vrut să lase să-i zboare păsări din suflet, pentru a nu strica fotografia, iar ochii îi erau ca cerul fără margini. Femeia coborî privirea spre capătul de jos al pozei și atunci văzu grozăvia. Înțepeni. Privi din nou cu mare atenție, ducând bucata de hârtie la o palmă sub ochi. Nu era nicio îndoială, băiatul purta în picioare în locul opincilor, papucii bătrânului. Îi putea recunoaște dintr-o mie, doar ea îi cumpărase. Instinctiv aruncă ochii sub pat. Aliniate la marginea sa, opincile puștiului. Femeia țipă. Bărbatul apăru într-o secundă.

- Ce-i? Ce-ai?

Femeia îi arătă din bărbie opincile, apoi îi vârî sub nas fotografia, indicându-i cu degetul unde să privească.

- Oh, Doamne! – suspină bărbatul și se lăsă să cadă pe marginea patului lângă trupul bătrânului. Privi fotografia încă o dată, și încă o dată, și încă o dată - Noaptea fuge acolo, la fata aia. Ia straiele băiatului și trupul și trăiește bucata de viață pe care n-a trăit-o până la capăt. Pe care și-ar fi dorit probabil să o trăiască, dar cerul a vrut să fie altfel. Cine știe, dacă ar fi mers pe drumul acela, noi nu mai eram azi aici...

Femeia îl privea mirată. Aruncă un ochi spre bătrân și văzu că zâmbește. Atinse genunchiul bărbatului și-i făcu semn să privească și el. 

- Ceva s-a întâmplat și n-a apucat să se mai întoarcă în dimineața asta – îi explică bărbatul. A rămas acolo și e fericit. 

Femeia tresări. Abia atunci înțelese. Apucă de sub pătură brațul bătrânului. Era rece.          

Femeia lui Qari

Femeia lui Qari a plecat într-o zi. Mai plecase și-n altele, dar numai pentru câteva vânturări de aripi, la râu ca să aducă apă, sau să verifice capcanele pentru păsări, sau să culeagă maniocul sau porumbul sau bumbacul, sau doar ca să asculte cântecul pădurii. Qari a așteptat să treacă o dată peste cer Marele Zeu Alb, a așteptat să treacă de două ori, de trei ori și la a cincea trecere Qari s-a așezat pe o piatră și s-a gândit. S-a gândit mult la drumurile nesfârșite ale Marelui Zeu Alb dintr-o parte în alta a cerului, la pasărea potoo pe care nu poți s-o deosebești de copacul pe care stă, la floarea înmiresmată de ahuar piri piri, la privirea umedă a ciutei tulburând apa. Cu gândurile răscolite își aminti că, deși femeia nu mai lipsise niciodată atât mult, în ultima vreme îi mai plecase un ochi, uneori amândoi, o ureche, un pas, gândul, visul. Qari se ridică sprijinindu-se în arc. Știa de acum că femeia lui n-avea să se mai întoarcă. Își strânse săgețile, își umplu plosca cu apă, apucă câteva bucăți de manioc și câteva mănunchiuri de buruieni vindecătoare și se pregăti de plecare. Arse coliba și culturile, împrăștie resturile rămase și o vreme șezu așteptând ca jarul să se stingă și având grijă să nu lase în urmă sămânță de foc. Pe urmă plecă. N-avea pentru ce să mai stea. De cum întinse pasul la drum, începu să plouă. Era o ploaie caldă cum erau mai toate ploile când  Marele Zeu Alb trecea peste cer aplecat, dar parcă niciodată apa nu venise atât de multă de sus. Marele Zeu Alb bătea din când în când cu bastonul în podea și podeaua cerului se despica lăsând lumina din Lumea-de-dincolo-de-lume să se vadă și pe Pământ. Plânge, a murmurat și n-a știut a-și spune de ce plânge zeul. O vrea să mă întorc? Plânge pentru ceea ce las în urmă? Qari s-a așezat iarăși pe o piatră și s-a gândit. Marele Zeu Alb l-ar fi trimis pe Chaywayrapara dacă ar fi vrut să-l împiedice să plece și el ar fi culcat copacii în calea-i, ar fi răscolit pământul și l-ar fi întors cu josul în sus, ar fi adus pietrele de pe creste în vale și nu l-ar fi lăsat să înainteze. Dar Marele Zeu Alb n-a trimis pe nimeni, așa că nu s-a oprit, s-a ridicat sprijinindu-se în arc și a pornit mai departe. Doar zgomotul apei care cădea îi intra în urechi, și urechile i se umpleau cu sunetul acesta, și zgomotul curgea prin vrejul urechii înăuntru, și se prelingea pe pereții trupului și-i umplea gândul, și puterile se înmuiau în apa de ploaie și se cojeau de pe brațe, de pe pulpe, de pe umeri și de pe spate și se topeau. Iar el tare greu înainta. Din când în când, lui Qari i se părea că printre picăturile de ploaie se aude marea și valurile ei. Atunci Qari se oprea și rămânea în bătaia picăturilor de apă drept și înalt ca Angelim Pedra, cătând cu urechea spre depărtări. Ca glasul femeii era strigătul mării, ascuțit și puternic. Dar marea era departe, foarte departe, la nici-că-se-pot-număra-trecerile-marelui-zeu, atât de departe. Știa, pentru că ajunsese o dată până la margine. Nu de-acolo venea șuierul. Pentru a putea înainta, Qari jumuli câteva frunze de uña-de-gato și le înfundă în urechi. Acum zgomotul apei nu mai intra și puterile rămâneau acolo unde le era locul. Qari zâmbi.

Apoi ploaia s-a stins și Marele Zeu Alb a întins frunze uriașe de chay ruphay peste pământ învelindu-l. Și-i era bine. Merse vreme de mai multe treceri ale Marelui Zeu, urcase pante, coborâse văi, dormise în luminișuri mirosind a majaz, băuse apă din izvoare mustind a ochi de ciută și se cățărase în copaci ca să asculte mai de aproape cântecul păsărilor tanager, mici, mai mici decât un pumn de copil. Seara își prăjea peștele sau vreo bucată de tucan, apoi adormea greu cu ochii ațintiți către stele. Doar ploaia încă mai cădea în timpane, nu vijelios cum căzuse când a plecat, ci molcom, dar persistent, apăsând pe clapele gândului, cum apasă bătaia aripilor pe petalele florilor. Și vuietul mării, ca un strigat ascuțit de femeie, se mai auzea din când în când, deși el știa foarte bine că marea e departe, foarte departe, exact la marginea Pământului, mai departe era doar nimicul și n-avea cum să se-audă de-acolo. Și cum asta nu ar fi fost de ajuns, zgomotul ploii se împerechea adesea cu zgomotele zilei, cu urletele maimuțelor alouatta, cu mugetul cerbilor, cu răgetul jaguarului, cu țipetele înfuriate ale papagalilor. Și atunci Qari își înfunda iar frunzele de gato în urechi și zgomotele se înmuiau cum se înmoaie pasul însetat al cerbului când de apropie de ochiul de apă și el își vedea mai departe de mers. Lung îi era drumul și fără de țintă. Se hrănea cu fructele copacilor și carnea pădurii, iar apă bea de la izvoare și din stropii de ploaie strânși pe frunzele mari de ureche-de-elefant. Nimic nu-i lipsea. Sau cel puțin așa credea. Doar că atunci când ploua, și înainte, și după, trupul i se umplea de picături de ploaie și apa îi inunda pieptul și mațele, și totul se înmuia înăuntru, și gândurile și simțurile și puterea, atunci se așeza pe un colț de piatră și se gândea. Nu cred că am greșit, căci dacă aș fi greșit, atunci Marele Zeu Alb mi-ar fi scos-o în față pe Warmi și ea mi-ar fi zâmbit și mi-ar fi întins mâna, iar eu aș fi luat-o femeia mea și aș fi construit o colibă din țăruși de bambus și frunze de ungurahui și aș fi tăiat buruienile din jurul colibei ca să plantăm manioc și porumb și bumbac, iar ea ar fi gătit, ar fi țesut și ar fi pregătit masato, iar seara ne-am fi întins pe rogojini și aș fi avut-o femeie. Dar Marele Zeu Alb nu mi-a scos-o în cale pe Warmi și atunci nu-mi rămâne decât să merg mai departe. Până când, nici el nu știa, dar era sigur că Marele Zeu Alb îi va spune la timpul potrivit să se oprească. 

Și iar a mers multe treceri, n-a putut să le mai țină numărul și apa continua să-i țiuie-n urechi când frunzele gato se uscau. Și dacă maimuțele alouatta și cerbii și jaguarul și papagalii tăceau, atunci curgerea ploii se înfrățea cu șuierul vântului prin frunze, adunând nori de furtună și al copacilor scuturând temători ramurile, cum își scutură oamenii neputincioși brațele și cerul părea a se prăbuși pe pământ. Și atunci el își căuta adăpost în scorburi de arbori până ce trece prăpădul și până când Marele Zeu Alb avea să întindă din nou frunze uriașe de chay ruphay peste pământ. Și el ieșea din scorbura unde se ascunsese și mergea mai departe. Niciun pic pasul său nu obosise și urechea nu se înmuiase și ochiul nu se cernise, deși drumul i-a fost atât de lung încât avea să-i găsească curând capătul, așa gândea și încerca să-și scoată apa din urechi și ploaia din suflet. Într-o bună zi, Marele Zeu Alb a deschis ochiul. Qari a dat peste un pui de ciută, mic cât o pala de vâslit în canoe, prăvălit în tufișuri. S-a apropiat de el și i-a pus palma pe piept, apoi a trecut-o peste trupul plăpând de la bot și până la coadă. Inima puiului încă mai bătea, dar Qari știa bine că este foarte slăbit și însetat. Se pierduse probabil de turmă, sau ceva anume făcuse ca turma să fugă, iar el să se rătăcească în urmă. Qari răsturnă plosca goală și privi peste umăr. Știa că ultimul izvor era tare în urmă, o trecere întreagă și un pic. Dar nu pregetă. Cu plosca în mână alergă până la izvor, o umplu, bău și el câteva căușe de palmă și se întoarse în grabă. Îi puse plosca la buze, dar buzele erau deja reci. Și inima îi tresări, iar el tare se mai necăji. Atunci Qari înțelese, acesta era semnul. Știa că a venit vremea să se scuture de ploaie și de neliniștea din lăuntru. Trebuia s-o caute pe femeia sa dintâi și să stea față în față, nu mai mult decât îi trebuie maniocului să bolborosească în copaie și să se facă masato, altfel lucrurile nu aveau să se așeze, și ploaia nu avea să se oprească, și vântul nu avea să tacă, și maimuțele alouatta și cerbii și jaguarul și papagalii nu aveau să se așeze înapoi, cuminți, la locurile lor. 

Și iar a pornit Qari la drum, dar de data asta pasul său era mai săltăreț și drumul mai drept și norii mai puțini. Și a întrebat în stânga și a întrebat în dreapta de femeia sa dintâi. A întrebat și copacul și păsările și animalele cele mari, mâncătoare de carne și pe cele mai mici, mâncătoare de frunze și gândacii și viermii și oamenii i-a întrebat. O vreme n-a știut nimeni de ea. A ajuns până la marginea lumii, la marea cea mare, s-a aplecat peste ea, a simțit cum îl ia amețeala și s-a întors înapoi, căutând-o. Și în cele din urmă a găsit-o. Într-un sat ascuns sub stâncă. Avea omul ei și colibă și grădină cu d-ale gurii și păsări deasupra capului. Drumul părea să îi fie bun și curat. Qani nu știa însă cum îi sunt visele. Și atunci s-a așezat acolo pentru o vreme. S-a așezat pe pământ, departe de sat, unde să nu-l vadă nimeni decât femeia când iese în fața colibei și își caută gândurile rătăcite. Întâi, Qari a făcut cu un băț gros un cerc, mare cât cinci ciute cu cerbii și puii lor puși unul după altul. Qari nu știa să numere decât până la cinci, câte degete avea la o mână, mai departe număra în ciute și cerbi și puii lor. Apoi a început să sape în cercul pe care îl făcuse. Fără grabă, fără efort, el a săpat cu brațele și cu o bucată ascuțită și dreaptă de piatră. Când Marele Zeu Alb era sus, el muncea, când Marele Zeu Alb era pe parte cealaltă a Pământului, el se odihnea, iar când Marele Zeu Alb se pregătea de culcare, el mânca și se culca de asemenea. Când groapa s-a adâncit cât jumătate de stat, Qari s-a scuturat de pământ pe brațe, pe pulpe și pe trup și s-a odihnit. Două treceri s-a odihnit, apoi a căutat un izvor și l-a găsit nu departe. Cu piatra pe care n-o aruncase a tăiat în pământ drum apei, cum taie în stâncă vântul, drum furtunii. Și apa i-a urmărit mâna ținând strâns piatra, clipă de clipă. Când Qari se odihnea, se odihnea și apa, când Qari o pornea la drum, o pornea și apa. Când ultimul smoc de pământ și iarbă a fost smuls, apa s-a aruncat în groapa proaspăt săpată și a umplut-o bucuroasă până la margini. Atunci Qari s-a scuturat de pământ pe brațe, pe pulpe și pe trup și s-a odihnit pentru a doua oară. Două treceri s-a odihnit. Apoi a căutat un copac potrivit, l-a culcat la pământ cu maceta și a început a-l scobi. Pe măsură ce trecerile se înmulțeau, copacul căpăta tot mai mult forma unei canoe pentru doi. Nu era cea mai frumoasă canoe pe care o construise vreodată, dar înăuntru, deși nu se vedeau, Qari lăsase pe fundul ei și sudoare și sânge și temeri și vise și dureri și bucurii. Când canoea a fost gata, s-a scuturat pe brațe, pe pulpe și pe trup de așchiile de lemn și s-a odihnit pentru a treia oară. Apoi s-a trezit, și-a spălat ochii cu apă din iazul pe care tocmai îl săpase și a făcut vânt canoei. Aceasta s-a apropiat încet de celălalt mal, până când l-a atins. Atunci femeia a ieșit din colibă, atrasă probabil de șopotul apei, a venit până la marginea sa, a cercetat lemnul, apoi apa ce nu fusese acolo cu o trecere înainte și a privit lung peste ea, până pe malul celălalt. Atunci l-a văzut pe bărbatul de dincolo. Ședea pe pământ cu picioarele încrucișate strânse sub fund și o privea. Femeia crezu că o privește chiar în ochi, și nu in ochi, ci prin ochi în fundul sufletului, așa puternică era privirea bărbatului. Pentru câteva zbateri de aripă închise ochii, Femeia nu înțelegea de ce bărbatul o caută așa, dar prinsă în privirea lui, ca o pipile în laț, începu să o toarcă ușor, cum torsese mai deunăzi bumbacul pentru a face cushma. Și trăgând-o fir subțire și moale recunoscu ochii bărbatului căruia îi fusese cândva femeie și pielea i se încreți cum se încrețesc penele cocosului de munte când simte găinușa aproape. Stăteau așa, el pe un mal, ea pe celălalt și între ei apa. Albastră, liniștită, caldă. Au stat mult așa, nu mai mult decât îi trebuie maniocului să bolborosească în copaie și să se facă masato. Ceilalți veneau, se uitau la apa curată apărută de niciunde, la femeia îngenuncheată pe mal, la canoea din lemn, se minunau și plecau. Câte unul venea iarăși, se uita, se minuna și pleca, fără să spună nimic. Nimeni nu-l vedea însă pe bărbatul de pe celălalt mal, ce se privea ochi în ochi cu femeia. În cele din urmă femeia zâmbi, împinse canoea înapoi și se ridică în picioare. Își scutură genunchii și intră îndărăt în colibă. Din clipa aceea, Qari nu a mai auzit niciun zgomot de ploaie în ureche. Nici vântul, nici crengile copacilor lovindu-se una de alta, nici urletele maimuțelor alouatta, nici mugetul cerbilor, nici răgetul jaguarului, nici țipetele înfuriate ale papagalilor. Era liniște, o liniște caldă cu care Qari nu era obișnuit, o liniște ca o pânză albastră acoperind iazul ce te îmbie să te cufunzi... 

În căutarea unui nume (partea a doua)

Discuția cu domnul Varga chiar mă tulburase și mă înnegurase. Era tristă povestea pe care mi-o spusese despre unchiul său, dar și plină de un înțeles greu de descifrat, îl simțeam chiar perfid, căci îmi intrase în suflet, ca un țânțar ce-ți intră în cameră și căruia îi simți zborul, uneori aproape, chiar lângă ureche, alteori departe, lângă fereastra, dar pe care nu îl zărești niciunde, ca și cum n-ar exista fizic. Și-n plus cine naiba era Tasurinchi? N-auzisem în viața mea de el. Avea nume de zurgălăi, așa mi se părea că sună când îl pronunța domnul Varga.  

Până la urmă am decis să mă întorc la piață, cu gândul că poate bărbatul care a pierdut portmoneul a revenit să-l caute și tot zbuciumul meu avea să se curme. Dar nu revenise. 

- N-a venit, mamă. Căscații ăștia după ce că și-l pierd, nici nu mai știu pe unde. Într-o zi o să-și piardă capul și abia când o să-mi vie mie aci la tarabă, să-mi ceară roșii, o să-și dea seama că l-au pierdut, căci n-au să mai poată vorbi, fiindcă gura a rămas acolo, pe cap și capul e lăsat pe undeva, cine știe pe unde, pe malul mării, pe unde a citit el ultima carte, sau poate în parc pe vreo bancă, unde căscase ochii mari la copiii ăia de vin să se joace și fac o hărmălaie de se sperie cerul, zici că-i o armată de soldați, nu o mână de copii. Da’ poate vrei o roșie, îs numai bune, din grădină – încheie femeia de la tarabă, arătându-mi mândră marfa expusă și arunăa un ochi în piață, peste umărul meu, după alți potențiali clienți, câtă vreme celălalt ochi îmi cântărește interesul. 

În timp ce întind mâna îmi dau seama că demersul meu e absolut inutil, dar îi arăt buletinul și-i cer părerea. Cine știe de unde sare iepurele în peisaj, sau numele înapoi în buletin. 

- Dumneata ai mai văzut vreodată așa ceva? – îi arat eu cu degetul spațiul liber din locul unde ar fi trebuit să fie numele. A mai venit cineva pe aici vreodată să-și caute numele, să se plângă că nu-l mai găsește și că probabil i-a căzut când își trecea sacosele dintr-o mână în alta, sau când a scos banii să plătească roșiile?   

Femeia privește cu atenție bucata de plastic și rotește capul ușor, ca și cum ar încerca să găsească peștișorul auriu ascuns în acvariu printre imitațiile de stâncă din plastic. 

- Niciodată, mamă. Apăi asta ar fi chiar culmea! Da’ nu-ți face griji, că nicicând lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, așa că trebuie să-l cauți altcumva, nu la tarabe. Aici ai numai roșii. Și drept să-ți spun, dar îți spun doar matale, că te văd om serios, cu palton de stofă, nici roșiile astea nu-s roșiile pe care le crezi. Nu-s nici măcar olecuță roșii de grădină. Îți spui io. Că doar eu le-am crescut. În palme. Îs roșii făcute în lighean. Din bulion! Pusei niște gelatină alimentară să le tremure așa un pic miezul și semințe de in să se vază oleacă de sâmbure. Iar deasupra îs îmbrăcate cu maț subțire de miel, că-i rezistent la dăunători și tine și la tăvăleală. Ia uite la ele, zici că acu îs culese.

Și femeia se repede să-mi taie o roșie pe jumătate. Are dreptate, dacă nu mi-ar fi spus nici n-aș fi bănuit că roșiile sunt făcute din bulion și gelatină alimentară, cu semințe de in și învelite în maț subțire de miel. Gust bucata pe care mi-o întinde. E chiar bună.

- Să știi de la mine, mamă, că adevărul se ascunde uneori sub mațu subțire de miel și ce se arată în afară e ceea ce vrea ochiul să vadă. D-aia trebuie să dăm clientului ce-i cere ochiul, nu burta. Burta, cum fu a lu’ matale, e mulțumită cu ce-i spune ochiul că-i bun.

Îmi iau înapoi buletinul, îl bag în portmoneu și portmoneul în buzunarul interior al paltonului. Bineînțeles că femeia nu m-a ajutat niciun pic. Sau cine știe, poate că m-a ajutat, dar încă nu-mi dau seama. Nu întotdeauna ceea ce-ți intră pe ureche e ceea ce vrea să audă urechea. Uneori e, alteori nu-i și atunci urechea zice că nu-i important și cuvintele intră și lunecă printr-un tunel lung și întunecat, apoi cad undeva înlăuntru, ca denarii de argint pe-o tingire de-alamă. Și stau acolo și se tot adună unele peste altele, cum cad ele, unele câș, altele oblic, altele taman invers și apoi dintr-o dată, ca-n alambicurile alchimiștilor, cuvintele alea se topesc, se amestecă, se transformă într-o masă amorfă și capătă cu totul alte înțelesuri.   

- Și-apoi Tasurinchi ți-ar spune că maracuya cad singure din pom și ciuta se-înfige înaintea săgeții și apa izvorului îți curge în palme când le întinzi și cerul se dezgolește de nori, când gândul se dezgolește de neguri. Restul sunt basme. Asta ți-ar spune Tasurinchi! - strigă după mine femeia care vinde roșii făcute din bulion, cu accent pe chi din toți rărunchii, iar eu aș vrea să mă întorc, s-o privesc în față și s-o întreb autoritar, aproape strigând, cine e dracu Tasurinchi ăsta, de mă înnebuniți cu el, dar pașii mă poartă deja în afara pieței, sunt pe trotuar și ochii caută loc printre mașini să traversez strada.  

Până la urmă m-am decis să las buletinul la poliție. Să se spele pe cap cu el. Să cerceteze ei cum de un act de asemenea însemnătate a putut fi emis fără să aibă numele proprietarului. Și să-l găsească ei pe enigmaticul personaj care se legitimează cu un buletin pe care nu e inscripționat niciun nume.  

De cum am intrat am fost trimis la biroul șapte, unde m-a întâmpinat un bărbat bărbos și cu burtă, deși nu gras, ce nu avea cu niciun chip aer de polițist. Semăna mai degrabă cu Moș Teacă, așa cum mi-l închipuiam eu din cărțile copilăriei. Eram însă sigur că e polițist pentru că pe masă ținea un pistol măricel, fie pentru a-și speria interlocutorii, fie ca o dovadă a autorității instituției pe care o reprezenta, lucru care mi s-a părut nefiresc, oricare din cele două ar fi fost motivul. 

- Cu ce vă pot fi de folos? – m-a întrebat el cordial și mi-a făcut semn să șed. 

- Aș vrea să las aici un buletin pe care l-am găsit în piață alaltăieri – i-am spus și i l-am întins.

Polițistul l-a luat, s-a uitat o clipă la el și l-a pus pe masă. Nu părea să fi remarcat că numele nu era acolo. Sau nu dăduse importanță acestui fapt. 

- Ce mi s-a părut ciudat la documentul acesta, e faptul că numele nu apare acolo unde ar fi trebuit să fie. De fapt nu apare deloc – am adăugat eu în speranța că polițistul se va mira și el odată cu mine. Dar n-a făcut-o. 

- Domnule, sunt atâția oameni a căror identitate este îndoielnică, încât dac-am lucra toată viața la asta și tot n-am scoate-o la capăt. Identitatea unei persoane e o problemă foarte sensibilă. Până la urmă ce-l definește pe om? Ceea ce simte! Și de aici vine greutatea de a-i atribui o personalitate unanim recunoscută. Cum să-i dai cuiva un contur, atâta timp cât vezi doar o bucățică din dânsul? Eu o bucățică, dumneata o bucățică, tipul de la intrare o bucățică. Și atunci cine poate asambla întregul din bucățelele astea? El, domnule! El! Ia bucata ce se reflectă în ochii tăi, aceea care se reflectă în ochii mei, aceea care se reflectă în ochii colegului de la intrare și în ochii celorlalți pe care i-a întâlnit și le azvârle pe toate în coca asta care e propria simțire. Și de aici individul!

Rămân cu gura căscată și cu ochii mari cât emblema de polițist de pe bluzonul interlocutorului. Dacă figura nu aducea a polițist și mă plimba mai degrabă prin cărțile de povești ale copilăriei, discursul său nici atât. Părea a unui filozof înghesuit într-un manual pentru educat adulții, a unui boem care la o țigară de foi și un pahar de coniac, destăinuiește bunului său prieten cu care nu s-a văzut de zeci de ani, secretele vieții, ale unui sihastru, care prinzând în peștera-i întunecată un turist tinerel, încearcă să-l îmbie cu viața.     

Mă uit la el și nu-mi dau crezare ochilor. În schimb el se tot joacă cu pistolul, verifică butoiașul, scoate glonțul, îl bagă la loc, rostogolește butoiașul, se uită pe țeavă. 

- Am avut un caz celebru de mistificare a identității, la care a lucrat jumătate din secție mai bine de un an, dar pe care, până la urmă, am reușit să îl devoalăm. Este vorba despre un bărbat trecut de prima tinerețe, apăsat de grijile vieții și care încerca să părăsească bucla asta fără ieșire. Și ăsta domnule, băiat isteț, ce s-a gândit el – și aici nici una, nici două, polițistul își pune pistolul la tâmplă și apasă pe trăgaci, se aude un clic și niciun alt zgomot, niciun fum, niciun miros – s-a gândit să scape de griji îmbrăcând identitatea lui taică-su. Bătrânu taman murise împăcat și cu viața și cu moartea. Ultimele lui zile fuseseră liniștite si avea zâmbetul pe fata când a murit. Era curat, cum s-ar zice. Iar cetățeanul exact pe asta s-a bazat când l-a ales pe taică-su, că se mută într-o identitate calmă și caldă, ca un iaz în luminișul din inima pădurii. Înțelegi dumneata, i-a furat identitatea lui taică-su care murise ca să scape de neguri – concluzionează el, după care învârte butoiașul și mai trage o dată.

Nu pot să-mi cred ochilor. Mă uit în jur să văd dacă cineva va sări până la urmă din scaun să-i smulgă pistolul din mâna individului din fața mea. Dar parcă omul e invizibil, căci toți cei din secție își văd imperturbabil de treburi, unii vorbesc la telefon, un altul face copii la aparat, câțiva stau de vorbă cu nedovediți infractori, dar niciunul, nici măcar unul nu privește spre noi. 

- În viață e foarte important să nu-ți pierzi cumpătul în fața neprevăzutului, a necazurilor, a primejdiilor. Buletinul nu e o problemă. Mai importantă decât orice este viața, viața e un miracol, domnule! Trebuie să o protejăm. Și mai ales trebuie să ne ridicăm deasupra șabloanelor și a labirintului ăsta care ne înconjoară și să o privim neutru, neimplicați, neagățați de niciun fel de fire. Aia e viața! – filozofează el mai departe, rotește iar butoiașul și trage.

Simt că înnebunesc dacă mai rămân o secundă lângă el, așa că dau semne c-aș vrea să plec. Polițistul mă simte și încheie respectuos, mușcând din pistol.

- Deci nicio problemă cu buletinul, lăsați-l aici, mă ocup eu. Treceți-mi doar datele dumneavoastră pe formularul ăsta, numele, prenumele, seria și numărul de buletin și un număr de telefon unde să vă găsim dacă este cazul. Data și semnătura jos. 

Eu rămân însă împietrit. El mușcă mai departe din pistol. S-a murdărit pe la gură și se linge de urma de ciocolată de pe buza de sus. 

Îmi caut buletinul și nu-l găsesc. ZK, sau ZT, sau ce naiba litere erau acolo? Nu-mi amintesc deloc. Iar portofelul nu e nicăieri, cred că l-am pierdut. Așa cevaaa...

- După ce bați țărușii, ridici palisada din bambus, așezi frunzele de ungurabi de jur împrejur și frunzele de palmier deasupra, nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să aștepți ploaia, să-ți crească porumbul și maniocul, să limpezească obrajii stelelor, să umfle râurile și să-ți ducă poveștile pe apă în jos până la marea cea mare, cum ar fi spus Tasurinchi - îmi destăinuie polițistul zâmbind, se ridică și-mi face semn cu mâna, poftindu-mă a ieși printre scaune. 

- Dumnzeule, cine e Tasurinchi ăsta, că numai asta aud de trei zile? 

E rândul polițistului să se oprească și să caște ochii mari înspre mine. 

- Ce naiba domnule, dacă nici dumneata nu știi cine e Tasurinchi – și începe să râdă, la început ușor, ca o șoaptă, apoi din ce în ce mai hohotit, până când râsul său a devenit un răpăit războinic de tobe. Și nu doar el râde, ci toți ceilalți polițiști, tâlharii mărunți, oamenii aflați acolo doar pentru a depune o petiție, femeia care dă cu mătura într-un colț și chiar papagalul cu coada lungă și bogat colorată.

Și brusc mi-am amintit. Mi-am amintit de Tasurinchi, de Machiguenga, de Mascarita, de toți cei fără de nume, sau pentru care numele nu are nicio importanță, numiți simplu, doar pentru câteva răsărituri de Lună, Cel-ce-a-căzut-din-copac, Cea-care-vrea-să-plece, E-un-tucan-în-copac sau Ce-frumos-e-acest-răsărit.   

(final)

În căutarea unui nume (prima parte)

Noiembrie se făcea tot mai mic, târându-se muribund înspre o iarnă albă în care să se piardă, pentru a-și face uitat cenușiul și colbul. Culorile toamnei se topiseră și se refugiaseră în imortele încremenite, în încercarea disperată de a supraviețui soarelui stins, în timp ce florile iernii începeau a desena naiv pe ferestrele dimineții mici buchete delicate, ce aveau să dispară peste zi, ele știu unde, pentru a reveni în zorii noii zile în număr și mai mare. Ieșitul din casă nu e, clar, o plăcere, dar nevoile zilnice deschid singure ușa înțepenită de frig, îți pun ghetele-n picioare și paltonul pe umeri și-ți fac vânt în ziua rotundă, cu voia sau fără voia ta. Așa că, de două ori pe săptămână, îmi croiesc drum spre piața din cartier, pentru a procura cele necesare traiului. 

Așa a fost și marți. Cumpărasem de la o bătrână niște roșii, mai mici și mai urâte decât oricare altele din piață și câțiva castraveți de la un bătrân care-i vindea mai scump decât doamna cu coc de alături. Cu aproprierea lui decembrie, piața începuse să se golească de comercianți, așa cum se golesc castanii de frunzele ruginite, iar puținii rămași aveau tot mai mici speranțe că își vor vinde produsele. Tocmai ieșeam din piață cu roșiile, castraveții și vreo patru pere, când simt ceva glodindu-mă sub gheată. Arunc ochii și descopăr un portmoneu. Maro, bărbătesc, un pic uzat pe la colțuri, de unde vopseaua fugise, probabil pentru a se adăposti în țesătura pantalonilor, iar firele de cusătură osteniseră a mai tine multiplele buzunare legate unul de altul. L-am deschis și am verificat ce-i într-însul: câteva bancnote, nu multe, un buletin, un bilet de autobuz, vreo zece monede și cam atât. M-am întors în piață încercând să dau de urma păgubașului, am întrebat în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-l pierduse. 

Ajuns acasă, am pus cumpărăturile în cămară și am cercetat din nou portofelul și conținutul său. Un portofel ca oricare altul. Cu excepția buletinului, cu siguranță că cel ce-l pierduse nu avea motive să fie disperat. Cu toate acestea, m-am gândit c-ar fi frumos să caut numele bărbatului și să încerc să dau de dânsul pentru a-i restitui obiectul. Când arunc însă ochii pe buletin rămân ca trăsnit. Pe bucata de plastic nu era înscris niciun nume. Îl privesc în lumină. Da, clar, nu e niciun nume și nici nu a fost vreodată. Suprafața sa nu pare să fi fost zgâriată, astfel încât numele să fi fost șters anume. Aduc lanterna mică și mai privesc o dată atent. Da, aproape sigur buletinul a fost tipărit fără nume și prenume. Asta mă descumpănește grozav. De ce ar tipări autoritățile unui stat un act de identitate fără nume? Poate doar din greșeală, dar dacă era așa, de ce nu-l opriseră la verificare, cu siguranță aveau un sistem de control. Și cum de ajunsese în mâinile domnului cu portmoneul pierdut? El părea că folosește acel document pentru a se legitima, altfel l-ar fi ținut acasă în cutia cu poze de nuntă și cele din copilărie, sau poate în altă cutie.

Primul gând a fost să dau o fuga la domnul Varga, vecinul meu, să mă sfătuiesc cu el ce să fac. Vecinul e inginer, a făcut aeronavele, dar n-a zburat niciodată, căci are rău de înălțime. Mi-a pus în față mai demult o întreagă teorie a Pământului cu două jumătăți, chestie care m-a făcut să mă întreb serios la vremea aceea dacă e întreg la minte. Dar teoria lui mi s-a părut interesantă. El spunea că Pământul are două jumătăți identice, ca o nucă. Una deasupra, care e lumea în care trăim, cu orașe, cu țări, cu continente, cu cer și cu avioane și alta perfect identică dedesubt. Ei bine, domnul Varga nu mi-a explicat clar ce înseamnă dedesubt, dar el spunea că și acolo sunt orașe și țări și continente și cer și avioane și totul se petrece aidoma ca dincoace. Doar că, de exemplu, acolo cerul nu e albastru, ci bleumarin, iar avioanele nu au nevoie de aer ca să plutească, ci doar de dorință, iar țările nu sunt ca-n jumătatea de sus și nici cum ni le-am putea imagina noi, ci fiecare grup de oameni care-și pun în comun lucrurile sau gândurile, formează o țară. Și tarile astea au, ca și aici, legi ș drapel și imn și președinte. Și granițe au, doar că granițele sunt mișcătoare, ca ale petei de ulei călătorind pe mare. Și domnul Varga a încheiat atunci șoptindu-mi ușor la ureche, ca să nu fim auziți de nimeni, deși eram singuri la dânsul în apartament, că el pe cerul acela zboară, fiindcă îi e mult mai la îndemână,    

Am intrat, cum spuneam, la domnul Varga și l-am găsit cufundat într-un nou experiment. Am uitat să vă spun că dumnealui, din moment ce nu zboară pe cerul jumătății de deasupra, ci pe cel al jumătății de dedesubt, are o mulțime de timp la dispoziție, timp pe care și-l umple făcând experimente. 

M-a poftit în bucătărie, laboratorul său, unde întinse pe mese erau o mulțime de obiecte, de la scule obișnuite, cum ar fi patentul și șurubelnița, la electronice, diode, tranzistori, plăci video, plăci de bază, o placă de întins părul, furculițe, șuruburi, chifle, sârme, cârlige de rufe și câte și mai câte. Cuptorul cu microunde mergea și primul impuls a fost să-mi cer scuze domnului Varga că-l deranjez de la masă. 

- Nu, nu, nu, nu-ți fă griji, dragă – m-a luat el de-un cot, trăgându-mă lângă aparat – nu-mi pregăteam de mâncare, e doar un experiment. Am aruncat un ochi înăuntru și m-am îngrozit. În cuptorul cu microunde doi peruși galbeni țopăiau de mama focului, perpeliți probabil de undele care le ardeau măruntaiele. 

Am încercat să-mi țin buzele lipite, le-am strâns, mi-am mușcat-o pe cea de jos, dar cuvintele au țâșnit cu toată împotrivirea mea.    

- Ce faci, domnule, ești nebun? – strig eu și încerc să pun mâna pe ușă, să o deschid și să opresc cuptorul. 

El a zâmbit și m-a bătut delicat pe braț, ca o brunetă cu păr pe față dintr-un bar gay. 

- Nu dragă, nu e deloc ceea ce crezi. 

Printre buzele aproape lipite câteva cuvinte au reușit să se strecoare din nou. 

- Cum nu-i, domnule? Îi frigi acolo!

- Nu dragă, nu înțelegi? Sursa e scoasă. Mai e doar becul din interior și motorașul care învârte platanul – mi-a explicat el pe îndelete, ca bruneta care cere total dezinteresată un whisky. 

Și ca să-mi dovedească că totul e-n regulă, oprește cuptorul și deschide ușa. Platanul nu se mai învârte, perușii nu mai țopăie, ba mai mult, își rotesc capul spre noi și ne privesc mirați, deranjați că am interferat cu proiectul în care sunt angrenați. Par a fi perfect sănătoși. 

- Doar le-am pus bariera aceea și îi învăț să sară peste obstacole. E foarte important în viată să știi să treci peste obstacole și să le lași în urmă. Asta îți poate salva viața. 

Răsuflu ușurat și cad de acord cu vecinul meu că nu întotdeauna ceea ce ți se pune în fața ochilor e pura realitate, n-am încotro. Arunc o privire mai atentă înăuntru și descopăr că domnul Varga a construit un mic circ în cuptor. A făcut o barieră dintr-o țepușă de lemn, din cele pentru frigărui, înfiptă la capete în două bucăți de pâine. Perușii stau pe platanul care se rotește, la o sută optzeci de grade unul față de altul, iar atunci când ajung în dreptul barierei sunt nevoiți să sară peste ea, pentru a nu o dărâma sau a nu se lovi. Iar perușii par foarte conștiincioși și conștienți de ceea ce au de făcut, căci bariera nu se prăbușește niciodată.     

Domnul Varga închide ușa și dă drumul din nou aparatului. Privim amândoi, cap în cap, perușii. Halei-hop, primul obstacol, halei-hop al doilea și tot așa. Perușii sunt extraordinari. Țepușa rămâne la locul ei. 

- Ia spune, dragă, că bănuiesc că n-ai venit ca să-mi vezi perușii, cu ce te pot ajuta? 

- E o treabă curioasă – răspund eu moale, un pic circumspect c-am ajuns la omul potrivit să m-ajute. Am găsit ieri un portofel, maro, bărbătesc și în portofel era un buletin, iar în buletin niciun nume. Pur și simplu e un buletin pe care nu a fost tipărit niciun nume – mai adaug, scot din buzunar plasticul și i-l întind.  

Domnul Varga îl cercetează cu foarte multă atenție. Dă cu degetul peste locul unde ar fi trebuit să fie numele, râcâie ușor cu unghia, apoi îl scrutează întorcând plasticul aproape paralel cu linia privirii, ca și cum ar căuta un grăunte de soare în razele prăbușite la apus pe asfalt. 

- Da, dragă, se pare că ai dreptate, dar să fim serioși, societatea din ziua azi către asta ne împinge, către uniformizare, către diluarea identității. Viața se mută în social media, orașul în virtual, casa e laptopul, iar sufletul, sufletul rămâne pierdut în spațiu ca geanta aia de scule scăpată de astronauți și care se învârte de nebună în jurul Pământului. Ai auzit știrea, nu? – râde el.   

Eu dau din cap că da. 

- Uite la ăștia ai mei. De când i-am adus, le-am pus nume, Gigi și Nicu. Când strig Gigi, de cele mai multe ori îmi răspunde Gigi, dar uneori îmi răspunde Nicu, alteori amândoi. La fel și cu Nicu. Dar nu avem probleme, nici eu, nici ei. Important e că înțeleg ce au de făcut. Și o fac impecabil. Dacă oamenii și-ar ști interesul... 

- Eu venisem doar să vă întreb dacă ați mai auzit vreodată de așa ceva și de ce credeți c-ar fi apărut buletinul în forma asta – încerc eu să-i opresc pledoaria ditirambică. Eu mă așteptam să îl rețină acolo pe linia de producție, ca rebut, când și-au dat seama de greșeală. Cu atât mai mult cu cât bărbatul chiar îl folosește ca pe propriul său act de identitate, altfel nu l-ar fi păstrat în portmoneu – mai adaug și pare că reușesc să îi captez atenția.

- Eu cred că a fost lăsat așa intenționat. Dar nu de cei de la poliție, sau de la tipografie. Eu cred că vine de undeva de mult mai sus – reia el după câteva clipe de gândire și aruncă ochii în tavan, strângând-și buzele grămadă spre dreapta, în încercarea de a mă convinge că cererea, sau ordinul, nu mi-e clar încă de unde vine și în ce formă, e dat de cineva important, situat într-adevăr sus, chiar foarte foarte sus. Așa a venit și scrisoarea lu’ unchiul Grozăvescu, Dumnezeu să-l ierte – continuă domnul Varga. A luptat cu rușii la Cotul Donului. Îi trimitea lu’ Tanti Marieta scrisori mereu și încerca să o îmbărbăteze spunând-i că totul e bine, că e sănătos și întreg. Da’ ea aflase de la celelalte femei că nu-i bine deloc, că-i mâncau păduchii pe toți, că degerau într-un frig năprasnic, că rușii îi măcelăreau ca pe vite. Și ea plângea, întruna plângea, știa că e Iadul pe Pământ și se ruga să mai apuce să-l vadă o dată, măcar o dată să-l mai vadă. Și în ziua de Crăciun în 42 primește vestea că s-a prăpădit. Murise pe 13 decembrie în Pimen Cerni. Camarazii îi căraseră trupul o vreme, apoi au fost nevoiți să-l abandoneze. L-au acoperit cu pământ și s-au dus. Însă ea a mai primit o scrisoare. De data asta de la el. Îi spunea că e bine, că a scăpat din încercuire și că s-a refugiat în pădure, nu spunea în care pădure, că nu știe când o să se întoarcă, dar că o iubește mult, imens. „Așa cum albina iubește floarea de tei” adăugase și Tanti Marieta păstrase scrisoarea aceea multă vreme în sertarul din dreapta al scrinului și chiar așa scria în scrisoare cu litere rotunde de mână: „așa cum albina iubește floarea de tei”. Și scrisoarea era datată 24 decembrie. Dar dacă murise în 13, cum spuneau autoritățile, atunci cine scrisese scrisoarea și o trimisese? N-a știut să-i spună nimeni atunci, nici el, nici altcineva. Probabil că a tot mers prin pădure, înghețat ca vai de el, până când a alunecat în jumătatea de dedesubt a Pământului, apoi și-a continuat drumul până acasă. Doar că de-atunci au stat de vorbă doar în vise, iar Tanti Marieta a murit împăcată că l-a mai văzut o dată. De-aia spun, dragă, nici documentele astea oficiale nu sunt chiar așa de precise. Ele vor spună una, dar realitatea e un pic mai complexă decât ne putem explica cu mințile noastre limitate de șabloanele în care au fost înrămate. Așa că eu zic să mai cauți, să înțelegi de ce buletinul pe care l-ai găsit nu are nume și de ce tocmai dumitale ți s-a înfățișat. Tasurinchi ar spune c-ar fi bine să vezi lucrurile cu ochii mintii, ci nu cu cei ai privirii. 

(va urma)