Crăpătura din fotografie

 - O să mor, tată! – i-a spus bătrânul cu glas sleit. 

- Nu mori dumneata tataie, ești puternic ca un taur, o să trăiești o sută de ani – i-a răspuns femeia, dar știa că bătrânul are dreptate. De la o vreme viața se smulgea din trupul plăpând, cum se smulge pârâul din cămașa de piatră. Și n-avea încredere că mai apucă anul. 

- Trebuie să-l luăm pe taică-tu la noi, nu-l mai putem lăsa singur aici, la țară – i-a spus femeia de cu seară bărbatului, iar el a dat din cap abătut, cu privirea pierzându-se dincolo de ulucile rare, bărbierite de ploi și de vânt. Își aminti de niciunde de dimineața aceea înghețată când taică-su înhămase caii, îl urcase încotoșmănat în căruță și dăduse bice „Ghiii, mă, Ghiavole! Și tu Satană! Ca săgeata să-mi zburați mă, să-mi duceți copchilu la școală, că acuși sună dă clasă”. Așa le spusese cailor, iar ei zburaseră prin ploaie și prin vânt ca săgeata și ca gândul, ca niște făpturi înaripate ce erau, iar lacrimile lui se uscaseră pe obrajii speriați și nu întârziase cu mult la clasă, iar doamna nu-l dojenise pentru că știa cât de departe vine. Avea să facă acum același drum, probabil pentru ultima oară împreună, de data asta el avea să mâne armăsarii de fier și-avea să-l ducă pe taică-su să se întâlnească cu doamna. Poate că doamna avea să fie îngăduitoare și-avea să-l ierte. Să-l ierte de toate păcatele, nu doar fiindcă sosise târziu. Și poate c-avea să-l mai lase oleacă jos la ușă, știind că vine de atât de departe și că drumul i-a fost atât de lung. 

- Mergi cu noi, tată. O să stai la noi, o să fie mai bine, să vezi. Ce să-ți iau dup-aici?

- Apăi tată, eu nu mai am nimic de luat, or rămâne toate aici și s-o bucura cineva de ele, acu că nu mai sunt nici eu, nici a bătrână. Că m-oi duce cu mânile goale acolo unde am să mă duc – mormăi bătrânul în barbă și privirile lui încețoșate alergau prin grădină, răscolind frunzișul toamnei, cum îi alergaseră tălpile goale în urmă cu 90 de ani, răscolind colbul. Erau triști copacii, cu brațele lor descărnate vânturând păsările. Și via plângea cu lacrimi de strugure alb, curgând pe obrajii colinei. Și florile alergau cătându-și adăpost lângă mere și prune și pere, în tablourile adormite deasupra divanului. Privirile opace ale bătrânului măturau iar grădina și cotețul de păsări și hambarul și șura și șopronul, ca și cum el n-ar mai fi vrut să ia nimic care să-i încapă în palme, dar ar fi vrut să ia tot ce-i putea încăpea în priviri.

- D-apăi tată, acuma putem să mergem – a oftat bătrânul și femeia i-a văzut lacrimile alunecând înăuntru pe obrajii sufletului, niciuna în afară.   

                                                                ***

Și viața a continuat să se scurgă din trupul plăpând și zilele s-au făcut tot mai lungi, căci trupul istovit începea să o rupă cu viața, ca râul ce s-așterne la șes, pregătit să o rupă cu țărmul și să se cufunde în marea cea mare.

- Hai, tată, să te învelesc. Ți-e bine? – zise femeia intrând și găsind iar pătura alunecată de pe pat. 

O așeză înapoi, având grijă să acopere marginea păturii în cearceaf și-apoi să i-o aducă până sub bărbie.    

- Poza asta ți-o pun aici, la capul patului. Stai fără grijă, că nu ți-o ia nimeni, rămâne aici pe măsuță – mai adaugă ea, culegând dintre cearceafuri o fotografie mică și galbenă, cu hârtia ștearsă de vreme și o mulțime de crăpături, ca obrajii bătrânului. Era foarte veche și înfățișa un băiat și-o fată în straie de țară. Amândoi stăteau țepeni, ca pentru fotografie, ea privind timid înspre cameră, el țanțos, cu o mână îmbrățișând umărul fetei și cu capul ușor înclinat înspre ea. Băiatul nu avea probabil mai mult de cincisprezece ani, fata poate vreo doișpe. De fiecare dată când venea să-l învelească găsea fotografia între cearceafuri, poate că bătrânul o apuca atunci când îl năpădeau amintirile și teama de moarte și cârpea ceasurile grele cu fir de poveste despre oameni tineri și frumoși, despre zile însorite și iubire, despre cântec de păsări și murmur de ape, cum femeia cârpește altița ce va să fie purtată seara la horă cu fir colorat. 

- Tu știi ceva de fotografia asta? – îl întrebă femeia pe bărbat, după ce bătrânul adormi. Taică-tu nu se dezlipește de ea, cred că doarme cu ea în brațe. Și de fiecare dată când intru îi e teamă să nu i-o iau.

Bărbatul o privi atent, cercetând atât chipurile celor doi, cât și straiele lor. Tânărul ar fi putut fi el, bătrânul. Părea că-i recunoaște nasul roman, bărbia ascuțită, pomeții aburcați spre capetele ochilor și chiar privirea aceea mândră, ce se ascundea în spatele hârtiei. Pe fată însă nu o recunoștea. Nu credea să fie maică-sa, deși era atâta amar de vreme de când fotografia fusese făcută și n-ar fi putut spune cu siguranță. Nu semăna deloc cu mamă-sa, chiar dacă aducerile aminte trebuiau să urce și să coboare dealurile și văile memoriei, acoperite cu păduri dese și întunecate și de râuri adânci. 

- N-am văzut niciodată fotografia asta în casa noastră. Sigur tata a ținut-o ascunsă până acum. Și mă miră că a fost singurul lucru pe care l-a adus încoace. Probabil îi aduce aminte de copilărie, de clipele fericite ale vieții – oftă bărbatul.

- Poate că e prima lui iubire - chicoti femeia.

- Poate – zâmbi și bărbatul. 

                                                                ***

Și vremurile au continuat să se târască aidoma, cu trupul bătrânului agățat de colțul timpului, ca frunza ruginită agățată în ramul uscat, până într-o zi când femeia intră în camera bătrânului să vadă cum se mai simte și să-i aducă de-ale gurii. Bătrânul dormea. Culese ca de obicei fotografia dintre faldurile cearceafului și o ridică iar în fața ochilor. Chipul băiatului i se părea într-adevăr mândru. Deși fotografia era veche, putea citi în ochii lui extrema satisfacție, bucuria împlinirii. Se miră cum de privirea tânărului îi scăpase în celelalte ocazii când privise fotografia, căci avea ceva magnetic, ceva ieșit din comun. Și nu doar magnetismul ei o intriga, cât și faptul că, deși fotografia era extrem de veche, privirea tânărului părea decupată dintr-una recentă și lipită peste cea veche, atât de vie o simțea. Nu putea știi, putea doar ghici, dar era aproape sigură că împlinirea venea de alături, de la fata ascunsă sub brațul său subțire, dar în același timp de încredere. Avea trăsături frumoase fata. Dar era doar copilă, cu pieptul abia îmbobocit, cu privirea timidă, cu trupul subțire ca un fir de mac rătăcit printre spicele viguroase de grâu. Îi privi chipul. Nu zâmbea, îi părea mai degrabă un pic speriată, buzele le ținea strânse ca și cum n-ar fi vrut să lase să-i zboare păsări din suflet, pentru a nu strica fotografia, iar ochii îi erau ca cerul fără margini. Femeia coborî privirea spre capătul de jos al pozei și atunci văzu grozăvia. Înțepeni. Privi din nou cu mare atenție, ducând bucata de hârtie la o palmă sub ochi. Nu era nicio îndoială, băiatul purta în picioare în locul opincilor, papucii bătrânului. Îi putea recunoaște dintr-o mie, doar ea îi cumpărase. Instinctiv aruncă ochii sub pat. Aliniate la marginea sa, opincile puștiului. Femeia țipă. Bărbatul apăru într-o secundă.

- Ce-i? Ce-ai?

Femeia îi arătă din bărbie opincile, apoi îi vârî sub nas fotografia, indicându-i cu degetul unde să privească.

- Oh, Doamne! – suspină bărbatul și se lăsă să cadă pe marginea patului lângă trupul bătrânului. Privi fotografia încă o dată, și încă o dată, și încă o dată - Noaptea fuge acolo, la fata aia. Ia straiele băiatului și trupul și trăiește bucata de viață pe care n-a trăit-o până la capăt. Pe care și-ar fi dorit probabil să o trăiască, dar cerul a vrut să fie altfel. Cine știe, dacă ar fi mers pe drumul acela, noi nu mai eram azi aici...

Femeia îl privea mirată. Aruncă un ochi spre bătrân și văzu că zâmbește. Atinse genunchiul bărbatului și-i făcu semn să privească și el. 

- Ceva s-a întâmplat și n-a apucat să se mai întoarcă în dimineața asta – îi explică bărbatul. A rămas acolo și e fericit. 

Femeia tresări. Abia atunci înțelese. Apucă de sub pătură brațul bătrânului. Era rece.