Gara în care n-a ajuns niciun tren

Când am intrat în compartiment, cinci din cele șase locuri erau deja ocupate, doar al meu, lângă fereastră, rămăsese liber, lucru care m-a bucurat, căci până la destinație nu avea să se mai perinde nimeni prin compartiment. Am dat binețe, mi-am pus servieta sus, deasupra capului și m-am așezat. Am aruncat repede un ochi împrejur. În fața mea ședea un bărbat care citea ziarul, lângă mine o fată tânără, apoi lângă ea o altă femeie, iar vizavi, lângă bărbatul cu ziarul, un cuplu. 

Mi-a atras imediat atenția bărbatul din fața mea. Nu-i vedeam chipul căci îi era acoperit pe de-a-ntregul de jurnal. Fără să-i descos însă trăsăturile, mi se înfățișa ca un om ursuz, nu știu de ce. Purta o pereche de pantofi negri, bine lustruiți și impecabil de curați, de parcă îi cărase în sacoșă și îi pusese în picioare abia în tren. Apoi un pantalon la dungă de-un negru antracit și un pardesiu scurt, tot negru, cu o croială modernă. Pe cap purta o pălărie de fetru, de asemenea neagră, cu un bor relativ îngust, pe care nu și-a scos-o tot drumul, deși ar fi fost cel puțin politicos să o facă. Partea din față a calotei era ușor lucioasă și adâncită, semn că individul își scotea des pălăria pentru a-și saluta semenii. Avea probabil mulți cunoscuți. Ședea picior peste picior, având grijă ca manșeta pantalonului să acopere de-un deget marginea pantofului. Aerul său, poziția trupului și hainele impecabile, trădau o oarecare infatuare și mi-am imaginat că e un om de afaceri fără scrupule și plin de bani. De ce circula cu trenul și nu scosese mașina scumpă din garaj, lăsând șoferul să moțăie pe canapeaua din antreu, rămânea pentru mine un mister. La fel cum mi se părea ciudat că ședea pe un loc cu spatele la direcția de mers, deși i-ar fi fost desigur foarte ușor să ceară cuiva să-i cumpere unul cu fața.  

Mi-am luat ochii de la ursuz și am privit-o pe furiș pe fata de lângă mine. Avea o bluză colorată, cu un imprimeu vesel, amestecând într-un vârtej frunze, flori, sori și turnuri de șah. Purta o fustă de blugi bleu, scurtă dar decentă, cu un fermoar închis, urcând ușor oblic pe coapsă. Părea să aibă în jur de douăzeci de ani, probabil studentă și era plină de viață. Avea o pereche de căști în urechi și dansa ușor pe banchetă, clătinând capul în ritmul muzicii și încercând să-i țină isonul cu murmurul buzelor. Din când în când, sunete rupte îi ieșeau printre buze, la-la la-laaa, desprinsă fiind din lumea reală. Atunci femeia de lângă ea o trăgea de mânecă și îi șoptea ceva la ureche. Fata făcea ochii mari, își ducea degetul la buze, apoi și le rotunjea, iar buzele ei păreau că spun „ooo, chiar așa am făcut?” și pentru o vreme sunetele rupte rămâneau acolo, în interior, izbindu-se de cerul gurii, pentru ca după un timp, să iasă iar printre buze, ca pisoii pe care vrei să-i aduni în lighean, dar care nu se lasă strânși grămadă. Nu puteam să văd chipul tinerei decât din profil, dar îmi părea o fată frumoasă și veselă. 

Privind spre bărbatul ursuz și spre fată îmi păru că imaginea lor îmi spune ceva, nu fiecare în parte, căci pe niciunul nu reușisem să-l văd pe de-a-ntregul, ci ca un întreg, ca pereche, deși mi-era clar că ei doi n-ar fi putut forma în vecii vecilor o pereche în adevăratul sens al cuvântului. Să semene cu vreun cuplu văzut în vreun film? Tot ce se poate.     

Pe femeia de lângă fată nu o vedeam aproape deloc. Am apucat să-i prind chipul când s-a aplecat să vorbească cu tânăra de câteva ori. Era o femeie între doua vârste, putea foarte bine să aibă până în patruzeci de ani, și să fie o femeie chinuită de viață, cum la fel de bine putea să aibă aproape de șaizeci și să fie o doamnă pe care grijile vieții au ocolit-o și care a știut să se bucure de ea. Purta o rochie de-un albastru închis cu melcișori albi, stropiți în violet. Pe deasupra rochiei avea un jachetă tricotată, iar părul îl ținea strâns într-un coc. Avea un chip șters, care nu ieșea în evidență cu nimic. Dacă o vedeai o dată, sigur nu aveai s-o mai recunoști a doua oară. Părea să aibă mare grijă de fată, îi era mamă sau o rudă foarte apropiată. De fiecare dată când fata părea că ajunge la limita impoliteții, femeia se apleca la urechea ei și îi șoptea câteva cuvinte, iar fata se liniștea o vreme. Când domnișoara s-a plictisit de muzică, a ajutat-o să se facă comodă și să se culce. A ridicat brațul canapelei dintre ele, i-a luat mâna în poală și a strâns-o între palmele sale.     

Cuplul de pe partea cealaltă îmi părea tare straniu. La fel ca perechea formată din bărbatul ursuz și fată, care pe de-o parte ii vedeam împreună, pe de alta parte era clar că nu puteau face pereche unul cu celălalt, așa și cuplul din față. Păreau a fi o pereche foarte potrivită, de oameni cuminți și frumoși, aflați pe culmea vieții. Era evident ca sunt făcuți unul pentru celălalt, că se respectă și că se iubesc. Pe de altă parte îmi apăreau atât de diferiți. Ea a citit majoritatea timpului. De câteva ori a venit lângă fereastră, a privit lung câmpul și ochii i-au sclipit, apoi s-a așezat înapoi la locul său și a deschis cartea la semn. Când s-a plictisit de carte a frunzărit o revistă cu fotografii din muzee. De câteva ori a zâmbit privind spre fata care se bâțâia în ritmul muzicii și fredona cu glas tare. Bărbatul, pe de altă parte, nu avea stare. O vreme și-a cufundat nasul în telefonul mobil, umblându-i la setări, desfăcându-l, ajustându-l. Apoi s-a plictisit și a început să învârtă pe deget un breloc, pe care îl oprea din când în când din rotire pentru a-l cerceta. După ce s-a plictisit de breloc a început să repare gentuța de umăr în care își ținea actele și al cărui fermoar părea că se împiedică. Cei doi nu cred că și-au spus vreun cuvânt tot drumul.      

După mai bine de două ore de la plecare fata s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. A deschis-o și a tras puternic aer în piept. Era o zi frumoasă și peisajul era superb. A scos capul pe geam și a privit lung într-o parte, apoi în cealaltă. La un moment dat a făcut cu mâna cuiva, probabil vreunui copil șezând în pridvorul unei case. Însă tocmai atunci un tren a trecut din partea cealaltă. Fata s-a speriat grozav, iar femeia s-a ridicat degrabă și a luat-o în brațe. A așezat-o pe bancă și a mângâiat-o pe cap. A scos o sticla cu apă și i-a întins-o să bea. Apoi s-a făcut liniște. 

Neavând ce face l-am privit din nou atent pe bărbatul din fața mea. Părea că nu și-a schimbat niciun pic poziția trupului după aproape trei ore de mers. Stătea în continuare picior peste picior, cu manșeta pantalonului coborând de un deget peste marginea pantofului, astfel încât să nu se vadă șoseta. Ținea mai departe ziarul în fața ochilor și părea complet adâncit în studierea lui. O vreme l-am cercetat. Nu avea o durată anume pe care o dedica unei pagini de ziar, uneori trecea repede peste ele, alteori stătea și citea întreaga pagină, uitând să mai treacă la alta. Deși până la momentul acela nu-mi sărise în ochi, am descoperit că ziarul fusese tipărit cu litere albe pe hârtie neagră, ceea ce mi s-a părut cu totul aparte. Dacă la afișajul pe monitorul unui calculator treaba era de înțeles, pentru că astfel se economisea energie, pentru un ziar o asemenea decizie mi se părea de-a dreptul absurdă. Apoi, fiindcă îl urmărisem cu mare atenție vreme îndelungată, am observat că bărbatul dădea paginile de la stânga spre dreapta, adică înapoi, nu înainte, ceea ce desigur n-ar fi fost de neacceptat, dar îmi părea cel puțin ciudat. Și în plus, dacă priveai atent de-a lungul marginilor ziarului, nu păreau să se strângă decât câteva file, deși timp de trei ore el le întorcea una după alta, fără încetare, deci te-ai fi așteptat ca ziarul să fie neverosimil de gros. Însă privind între degetele ce-l țineau nu se strângeau mai mult de patru-cinci pagini. Și atunci unde dispăreau celelalte, în palma sa de magician? Deja lucrurile începuseră să mă intrige. Și rememorând imagini cu companionii mei, pe care le adunasem de-a lungul trecerii timpului, gândul a găsit una pe care ochiul se sfiise să mi-o înfățișeze pe de-a-ntregul. În imaginea aceasta ursuzul stătea la locul lui citind ziarul cufundat în negru, iar fata îi trecea prin față, venind dinspre fereastră și întorcându-se la locul său. Era plină de culoare și zâmbet. Bluza pe care o purta avea scris pe piept, cu litere rotunde, destul de mic ca să nu pară de prost gust, dar suficient de mare cât să poată fi citit ușor: „No matter what, let’s do it!”. Când fata a trecut prin dreptul său, ursuzul a dat într-o parte ziarul și a privit-o, apoi a continuat să citească. M-am tot gândit la imaginea aceasta ca la o pictură bisericească. În prim plan îngerul luminos, pur, strălucind ca un soare și undeva în spate, ascuns de o draperie, aproape să scape privirii din cauza diluării în culorile cenușii ale fundalului, diavolul. Negru, urât, dar pe de altă parte încrezător în el și în puterile sale. Și atunci mi-a picat fisa. Știam unde îi mai văzusem pe cei doi. Ursuzul și fata erau chiar moartea și viața. O ironie a sortii și o fantezie ieșită din matcă? Sau o joacă nebunească a unui Dumnezeu pus pe șotii? Deși părea de domeniul absurdului, nu am simțit vreo îndoială în privința răspunsului, eram față în față cu moartea și călătoream alături de viață. Am simțit dintr-o dată un fior ca un fulger străbătându-mă din creștet până în tălpi și arzându-mi înlăuntrul. Mi s-a făcut brusc frig.        

Dacă pe cei doi am reușit să-i prind în tipare, i-am privit atent pe cei rămași, încercând să descopăr ce ascund sub mantia de carne. Pe femeie m-am lămurit repede de unde să o iau. Era însăși sensul vieții, ea stabilea direcția înainte, balansa lucrurile astfel încât ele s-ajungă mereu la echilibru, apasă pe creștetul răului pentru a nu-l lăsa să se ridice și uda florile binelui pentru a le ajuta să crească. Atunci cine erau ceilalți doi, cuplul? I-am tot privit și analizat. O pereche potrivită și totuși atât de deosebiți unul de altul, un tot și totuși individualități marcante și opuse. Întreg și totuși două jumătăți, ca două aripi ale aceleiași păsări. Și abia când am văzut pe bancă, între trupurile lor, cartea ei și telefonul lui, am înțeles. Ea era spiritul, iar el materia. Era evident. N-aveam niciun motiv să cred că mă înșel. 

M-am lăsat pe spate și am râs. Toți cinci m-au privit câteva clipe curioși, apoi au revenit la ale lor. Rămas singur, un fuior de îngrijorare s-a strecurat înăuntru. Dacă nu era o ironie fină a sorții adunându-ne pe toți împreună și o fantezie ieșită din matcă a minții mele asociind fiecărui companion o mască cu adevărat impunătoare, ceea ce era destul de greu de crezut, atunci Cel de Sus îmi transmitea prin cei cinci un mesaj. Am tot încercat să dezleg înțelesul mesajului. I-am privit din nou unul câte unul, de data asta cu alți ochi. 

Moartea stătea relaxată și continua să citească ziarul. Nimic nu se schimbase, cu excepția picioarelor. Îl pusese jos pe stângul și îl urcase pe dreptul peste el. Fata părea că doarme. De pe buze se deșira ușor un zâmbet. Ai fi spus că visează. Că visează frumos, că-i e cald și-i e bine. Înscrisul de pe bluză „No matter what, let’s do it!”, îmi stăruia în minte. Nu era o întâmplare, era clar un mesaj pentru mine. Deși producătorul bluzei avusese probabil în gând o aluzie frivolă, mesajul venit de sus era simplu și la obiect, nu încăpea îndoială. Femeia de lângă fată moțăia și ea. Umerii îi tremurau ușor în ritmul golurilor dintre șine. De pe canapeaua din față, bărbatul cerceta cu atenție lampa din tavanul compartimentului. Părea complet absorbit de dispozitivele care se întrezăreau prin grila de plastic. M-am mirat cum de nu-i înțepenea gâtul stând atâta timp cu ochii în sus, apoi mi-am amintit că nu e decât o formă abstractă. Femeia de lângă el răsfoia acum altă revistă. Am rămas pironit cu ochii pe mâinile ei, încercând să îmi dau seama despre ce revistă este vorba. Când a dat pagina am reușit să zăresc un titlu „The future starts now. You decide”. Erau apoi câteva fotografii care încercau să pună în paralel orașele viitorului și apocalipsa. Cu prima parte a mesajului eram de acord și îl înțelegeam pe deplin, cel puțin așa am crezut, dar ce voia să spună „You decide”? Trebuia să decid între viață și moarte? Sau între spirit și materie? Până când trebuia să-mi definitivez poziția față de această problemă? Nu-mi era clar deloc, dar din nou am considerat că titlul nu era unul întâmplător. Trebuia să iau cât de curând o decizie, dar nu aveam niciun indiciu care să mă apropie de ceea ce aveam de făcut. 

Am continuat să stau cu ochii pe revista femeii, încercând să prind măcar un rând sau vreo altă fotografie, sau poate alt titlu cu litere mari, care să mă ajute. Dar n-am mai prins altceva. 

- Domnule, dacă doriți să citiți ceva, poftiți ziarul meu, eu am terminat – a rostit ursuzul, a împăturit ziarul în patru și mi l-a întins. Apoi și-a tras pălăria pe ochi, și-a îndesat capul între tetiere și s-a culcat. În cele câteva secunde care i-au trebuit să împăturească ziarul am putut vedea că în locul feței nu era decât un caier de întuneric. Sau poate că mă înșelam și era doar umbra pălăriei reflectată de soare.

Am luat ziarul și din felul în care fusese împăturit mi-a sărit imediat în ochi o fotografie mare înfățișând un accident feroviar. Când am citit cele câteva rânduri scrise sub fotografie, mi-am dat seama că era vorba chiar despre gara unde trebuia să ajungem, ba mai mult, era vorba despre un accident întâmplat în ziua de azi. Ziarul mi-a scăpat din mână. Dar nu din cauza emoțiilor, care oricum mă năpădiseră ca un stol de lăcuste înfometate, lanul de grâu. Nu, ziarul îmi alunecase printre degete din cauza vibrațiilor trenului. Nu băgasem de seamă până atunci, dar trenul începuse să se deplaseze cu o viteză din ce în ce mai mare, evident mult peste o viteză obișnuită de croazieră. Și viteza creștea întruna. Trenul se zgâlțâia din toate încheieturile și sălta la fiecare îmbinare de șine, de parcă era un cal nărăvaș sărind peste obstacole. Am înghețat. Mi-am înfipt mâinile în brațele canapelei și am privit îngrozit pe fereastră. Afară nu se mai vedea nimic, erau doar niște dungi de culoare care alergau înapoi de-a lungul vagonului. Privind însă în jur am constatat că eram singurul înfricoșat. Fata de lângă mine se balansa în ritmul muzicii, femeia cu care era moțăia alături, bărbatul de dincolo găsise un șurub care se mișca în peretele de lemn și încerca să îl înșurubeze la loc, în timp ce femeia citea din carte neperturbată. Despre ursuz nu mai vorbesc, dormea fără să sclipească. Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin fața ochilor sute de imagini, ultimele înfățișându-i pe companionii mei. Nu erau oameni obișnuiți, erau doar niște semne. „No matter what, let’s do it!”, spunea mesajul de pe bluza fetei. Mesajul îmi era adresat și trebuia să iau imediat o decizie importantă. „The future starts now. You decide”, era titlul din interiorul revistei pe care o citea femeia de pe bancheta din față. Era limpede, viitorul meu ținea de această decizie. 

Mi-era tot mai greu să țin firul gândurilor. Frica se înșuruba în trupul meu, ca pânza unui ferăstrău în trupul copacului. Încercam însă să-mi adun gândurile și să le găsesc firul logic, să le aliniez unul după altul, așa cum își aveau înțelesul. Deci trebuie să iau o decizie imediată ca să nu mor. Titlul din ziar spunea clar că accidentul avusese loc sau urma să aibă loc, nici mie nu-mi mai era prea clar, chiar în gara unde trebuia să ajungem. M-am uitat la ceas și nu mai aveam mult până acolo, ca loc și ca timp. Cu viteza cu care zburam, urma să ajungem în câteva minute. Sau niciodată. De mine depindea destinația finală. Dar ce se aștepta de la mine? Să opresc trenul? Cu forța brațelor, nici gând. Să-i conving pe unii dintre pasageri să mă ajute? Pe cine? Moartea n-ar fi făcut-o, el s-ar fi bucurat să ajungem la destinație așa cum era scris în ziar. Atunci trebuia să aleg viața? Ar fi fost mult prea banal și prea searbăd. Sau sensul ei, pe care să încerc să îl descifrez? Dar nu mai era timp pentru asemenea analize. Să aleg materia și să sper că trenul va rămâne întreg? Sau spiritul? Trenul nu mai era un șarpe de fier, ci un maldăr de piese metalice alergând spre întuneric, cum aleargă alaiul de frunze uscate în pulpana furtunii. Și dintr-o dată am înțeles. M-am ridicat menținându-mi cu greu echilibrul, am luat cartea din mâna femeii de pe bancheta din față, care m-a privit surprinsă și i-am întins mâna. După ce s-a ridicat, i-am prins cu un braț mijlocul și-n palma cealaltă am strâns palma ei. Apoi am început să ne rotim ușor în pas de dans, atât cât ne permitea locul. Unu-doi-trei, unu-doi-trei. În urechi nu auzeam însă nicio muzică, ci doar un șuier continuu de metal rostogolit, tot mai intens. Am închis ochii și am strâns pleoapele și palma femeii, așteptând impactul. Și imediat am auzit zgomotul asurzitor. Când i-am deschis și am privit pe fereastră, am zărit gara. Trenul se oprise. Am deschis fereastra și am scos capul. De undeva de foarte aproape venea un fum dens. Oamenii de pe peron alergau toți într-acolo. Pesemne avusese loc un accident. Când m-am răsucit, nu mai era nimeni în compartiment. Coborâseră deja toți. M-am aplecat, am ridicat cartea de pe podea, am închis-o și am pus-o în servietă. Am mai aruncat un ochi de jur împrejur și am coborât și eu.