Sunt cine vrei tu

 - Ți-e frică de moarte? – întrebă brusc bărbatul cel tânăr.

Celălalt tresări ca săgetat în coapsă de-un obiect ascuțit. Îl privi curios, cu-n zâmbet abia mijit în colțul gurii. Zâmbetul era trist și se ofilea cu fiece secundă, până când dispăru cu totul.

- Nu ești prea tânăr să-ți zbuciumi sufletul cu asta?

- Poate că sunt, dar întotdeauna mi-a fost frică de moarte. Nu de moartea mea, ci de ideea de moarte. Mi-aduc aminte că nu aveam nici șapte ani, când începusem să mă trezesc noaptea de teamă că o persoană apropiată ar putea să moară cândva. Nu repede, ci cândva, mai târziu. Nu era vorba de mine, era vorba de mama, de bunica, nu știu de ce dar mă gândeam doar la personaje feminine, probabil fiindcă îi vedeam pe bărbați mai puternici.

- Moartea nu există, este doar o convenție. Un termen inventat de om pentru a defini dunga ce separă albul de negru, viața de ceea ce e dincolo de ea.   

- Și ce e dincolo de ea?

- Negura, Marele Nimic. Moartea e ca moleculele neatinse de vopsea, de pe pânza pe care un pictor abstract a pictat-o jumătate în alb, jumătate în negru. În unele locuri pigmenții de alb și de negru aproape se ating, în altele sunt mici spații necolorate, invizibile ochiului. Ei bine, dunga aia e moartea. Nu e o linie trasată cu pensula, ci doar o percepție a ochiului. La fel ca fluviul ce se varsă în ocean. El trage după sine istorii și memorii, poartă în pântece amintiri, e mâlos, e greu, e cenușiu. Oceanul, pe de altă parte, îl așteaptă nesfârșit și limpede, nemișcat și albastru. Nu este o linie care să le separe, deși curgerea apei pare să le delimiteze o vreme. Moartea nu există, există doar viață și abis. Și, da, îmi este teamă și mie. Dar nu de moarte, nici măcar de sfârșitul vieții, ci de sfârșitul netrebnic al vieții. 

- Deci nu crezi că mai există viață și după moarte? 

- Nu! Cândva demult, o mână de înțelepți s-au gândit la un șiretlic pentru ca oamenii să accepte mai ușor viața grea, adeseori animalică, pe care o trăiau și au împrăștiat pe Pământ ideea că există viață și după moarte, că există un cer care se desface dincolo de nori într-o altă lume, un fel de carte, la care odată ce dai o pagină închizând-o, o alta se deschide. Și că acolo ai timp berechet pentru toate cele nefăcute pe Pământ. Adevărul e însă că nu primim o altă viață, asta este doar o poveste. Și totuși există viață după moarte. 

- Vrei să spui că în Marele Nimic, în marea asta complet neagră și nemărginită, există niște gâze fosforescente care mișună prin ea? 

- Nu, n-aș spune asta. Gâzele astea de care spui sunt reflexiile noastre în cei care ne-au cunoscut și care încă trăiesc, o bucată din noi însămânțată acolo atâta timp cât eram vii și care continuă să supraviețuiască, ba uneori chiar să se dezvolte și după ce noi dispărem.

- Și nu ți-e teamă de neantul care va să vie, de neviața pe care o lași în bagaj, lângă ușa pe care ieși? 

- De ce să-mi fie? Un mort nu simte nici durere, nici teamă, durerea le rămâne doar celor apropiați, iar eu nu am pe nimeni apropiat. Eu voi fi doar cenușă la rădăcina unui brad bătrân. Celulele mele uscate vor intra în seva copacului, a ierbii, a florilor, care în iarnă vor muri și ele, iar puținul rămas se va risipi cu timpul în pământ. Va dispărea orice urmă din mine. 

Bărbatul cel tânăr observă că celălalt răspunsese la prima parte a întrebării, dar nu și la a doua. O vreme tăcură, cufundați în propriile gânduri. Vorbiseră mult, despre viață, despre esențele ei, despre frumusețea și negurile marii treceri.

- Daca e așa cum spui atunci avem o problemă. 

Celălalt se întoarse încruntat, nu înțelegea ce vrea spună tânărul.  

- Dacă avem o singură viață și nu mai e nimic dincolo, atunci trebuie să facem pe dracu-n patru și să o trăim din plin pe asta. 

- Fără nicio îndoială! 

- De fapt nu asta am vrut să spun, ci altceva. Că trebuie să întindem cât putem de viața asta, s-o umflăm ca pe un balon. Dar nu văd ce putem face altceva decât să fim sănătoși și să-i adăugam cât mai mulți ani, ceea ce sincer nu pare o treabă prea fericită. Să mai adaugi o bucată de viață între optzeci și o sută de ani, de exemplu, mie unuia nu-mi surâde deloc. A, desigur, dacă între douăzeci și cinci și treizeci de ani, pot trăi o sută, asta e altceva. Așa că trebuie să mai existe o altă soluție. 

- Există. Daca viața nu poate fi trăita pe lung mai mult decât îi e scris, atunci ea poate fi trăită pe lat. Dar asta nu e pentru toată lumea.  

Bărbatul cel tânăr izbucni în râs. Nu era un râs obraznic, ci unul izvorât din buna dispoziție, ca gheizerul fierbinte țâșnind dintre pietrele încinse.     

- Pe lat? – întrebă el, încă chicotind. Cum adică?

- Gândește-te la zilele înșirate într-o agendă. Ai un spațiu clar delimitat unde să-ți notezi ce-ai de făcut pentru ziua de azi. Dacă ai mai multe, nu poți să le marchezi nici înapoi, pentru că acolo e ziua de ieri, nici înainte, pentru că acolo e ziua de mâine. Dacă însă ai putea adăuga pagini albe la dreapta celei existente, ai putea scrie întruna până te doare mâna. Corect?

Bărbatul cel tânăr vizualiză pagina din agendă și aprobă înclinând ușor din cap, fără să înțeleagă unde vrea să ajungă celălalt.  

- Înțeleg ce vrei sa spui. Descrierea ta este foarte expresivă. Dar nu văd cum s-ar aplica asta vieții reale.  

- OK, o să încerc să îți dau un exemplu din viața reală. Te duci la cinematograf să vezi un film, filmul te atrage, să zicem că e un film de aventuri. Te identifici cu personajul principal, ești eroul, te lupți cu dușmanii și îi dobori unul câte unul. Filmul te prinde atât de tare încât trăiești în lumea aia, ai intrat cu totul în ea. Tu nu mai stai spectatorul șezând într-un scaun capitonat al cinematografului, ci călărețul din șaua unui splendid armăsar, având la brâu o sabie și-un pistol. O descoperi pe ea, e mult mai frumoasă decât ți-ai imaginat, inima începe să-ți bată cu putere, simți în tot trupul cum sângele aleargă, cum mușchii stau în gardă. O săruți, îi simți buzele dulci, trupul fierbinte lipit de al tău. Simți toate astea pe pielea ta, deși tu stai de mai bine de-o oră încremenit în scaunul ăla capitonat, înconjurat de oameni necunoscuți care cască gura-n ecran la fel ca și tine, de alte câteva zeci de potențiali eroi cu pistolul la brâu. Dar tu nu îi vezi pe ei, nu îi simți pe ei, pentru că tu trăiești în lumea ta, în lumea ta interioară.

- Mda, înțeleg unde bați – șopti bărbatul cel tânăr, dar celălalt continuă. 

- Se aprind luminile, dai cu ochii de prietenul cu care ai venit, vorbiți despre cât de mult ți-a plăcut filmul, despre actrița din rolul principal al cărui nume nu l-ai reținut și te întorci înapoi în real, te rupi de vraja în care pătrunseseși. Dacă însă te-ai fi izolat de lume și n-ai fi lăsat luminile să se aprindă, ai fi putut merge mai departe, ai fi putut lua-o de la capăt, ai fi putut descoperi alți dușmani de moarte, altă femeie extraordinar de frumoasă, alte lumi, ai fi putut călători prin locuri pe care nu ți le-ai imaginat nicicând.

Bărbatul cel tânăr căzu pe gânduri. Nu se gândise niciodată să privească lucrurile astfel. Celălalt îi prezenta viața dintr-un unghi pe care n-ar fi știut să-l găsească. 

- Totul e și mai simplu dacă ne gândim la o carte citită. Se întâmplă exact același lucru ca atunci când ai privit un film, doar că acum ai tot spațiul și timpul din lume să te desfaci, să te desfășori, să pui deoparte realitatea înconjurătoare și să te cufunzi în cea pe care ți-a conturat-o scriitorul. Să nu-mi spui că n-ai pățit asta niciodată, că n-ai rămas să visezi cu ochii deschiși după ce ai închis coperțile unei cârti, că n-ai colindat prin lumea aceea și n-ai umplut-o cu oameni și spatii pe care mintea ta a continuat să le construiască.

Bărbatul cel tânăr confirmă înclinând abia perceptibil din cap. 

- Și mintea noastră e în stare de mai mult. Nu îi trebuie un contur creionat de alții pe care să-l umple cu imagini desenate de propria-i imaginație, ci le creează singură din istoria acumulată. Doar stând cu capul pe spate în iarbă și privind cerul, mintea îți fuge și ajunge în câmpiile unde Feții-Frumoși își ascut săbiile pregătindu-se să taie capetele balaurului, iar Ilene Cosânzene își prind în cosiță flori de nu-mă-uita, admirându-se în oglinda lacului și privind nerăbdătoare peste umăr. Ba mai mult, printre ei poți întâlni oameni de care tocmai te-ai despărțit, vânzătorul de înghețată de la colț, fata cu bicicleta galbenă, polițistul care dirijează circulația, bătrâna care traversează strada. E de ajuns ca altcineva să viseze cu ochii închiși, sau deschiși, la fel ca tine și poți comunica cu ei, puteți călători împreună, puteți trăi într-o clipă mult mai mult decât în douăsprezece ceasuri. 

Bărbatul cel tânăr se simțea amețit. Ceea ce povestea celălalt avea sens, nimic de zis, dar i se părea atât de ireal. Îl cunoștea doar de jumătate de zi, nici atât și simțea deja că îi intrase în gânduri, pe care le răvășise, ca o mână pricepută strecurată printre tufele de căpșuni, în căutarea fructelor aromate. 

                                                      ***

Se întinse în pat și închise ochii. Era și teamă, era și dorință. Trebuia să experimenteze ceea ce îi spusese celălalt. Trebuia să o facă și să vadă cât de mult se întinde câmpia cu zmei de care-i vorbise. Încercă să creioneze contururi, să adune chipuri, dar chipurile nu se lăsau aduse ușor, iar contururile rămâneau firave ca florile de frezie și se topeau în noapte, ca fulgii de zăpadă în căușul palmei. 

Nu apucase încă să își așeze în sertare feliile de gând rămase de la celălalt, când auzi un fâșâit. Își încordă auzul și încercă să ghicească de unde vine. Noaptea era adâncă și doar o rază subțire de lumină răzbătea prin acoperișul de nori. Hanul era cufundat în liniște și-n întuneric. Abia când simți răsuflarea necunoscutului lângă pat, înțelese că cineva străin intrase în camera sa. „Parcă o încuiasem” își spuse, dar nu era sigur. Și apoi nu mai avea nicio importanță.  

- Nu dormi...

- Nu – confirmă bărbatul cel tânăr, recunoscând vocea celuilalt. 

- Nici eu n-am putut. Parcă e prea multă liniște și întunericul prea adânc. Locul ăsta e atât de departe de orice așezare omenească încât e greu să aduci pe cineva în camera ta. Gândurile stau încolăcite ca o pisică care toarce-n fotoliu și nu dau semne c-ar vrea să se întindă. 

- Da, așa-mi pare și mie. Simt că mi-e capul greu. Și plin, mai ales plin. Încerc să fac ordine în gânduri, dar gândurile mele sunt ca niște pisoi pe care vrei să îi aduni în coșul de răchită, bagi unul și ies doi, mai bagi unul și ies alții, te întorci cu spatele și ies toți. Nu vor deloc să se așeze cuminți pe fundul coșului. 

- Nu e de mirare. Și totuși te gândești la mine, te gândești la ce ți-am povestit și încerci să pătrunzi în lumea nemărginită pe care ți-am pomenit-o. 

- Am încercat, dar nu pot, mintea mea se zbuciumă prea mult, ca o corabie care nu poate acosta lângă țărmul stâncos din cauza hulei. 

- Ba ai putut, de aceea sunt aici, de aceea noi doi stăm de vorbă. Poate nu vorbim despre ceea ce te-ai fi așteptat, dar uite-mă, sunt aici lângă tine. 

Bărbatul cel tânăr își răsuci brusc capul și privi atent trupul aflat în picioare lângă patul său. Deși razele lunii își făceau cu greu loc, erau îndeajuns cât să lumineze chipul celuilalt. Zâmbea blând. Încercă să-l apuce de mână dar palma sa trecu prin aer fără să atingă alt trup. Se sperie. Coborî degrabă din pat și aprinse lumina. În cameră nu era nimeni. 

                                                      ***

Când se deșteptă, soarele era deja sus. Își spălă ochii în ligheanul cu smalț albastru, se uscă atingându-se ușor cu ștergarul, apoi, la bustul gol, deschise fereastra. Mirosea a mare, a alge și a pește. Inspiră adânc și deschise brațele ca și cum ar fi vrut să cuprindă Soarele și să-l bage cu totul în cameră. Printre copaci se zarea în depărtare un petec albastru, mic cât o scoică. 

Se îmbrăcă și coborî în viteză treptele hanului, sărindu-le din două în două, până jos în holul cel mare. Nu întâlni pe nimeni, ceea ce-l miră. De pe terasa hanului marea nu se mai zărea, dar știa încotro s-o apuce. Merse preț de aproape douăzeci minute și după pâlcul de ulmi, cărarea care cobora către apă se deschise larg. Marea părea ca se apropie grabnic la fiecare pas. Nisipul era de-un gălbui palid, aproape alb, cum nu mai văzuse vreodată, apa era liniștită și limpede, ierburile de pampas se clătinau ușor în bătaia vântului, cu spicele lor pline ca niște făclii strălucitoare. Mai coborî zece minute și o văzu. Era o femeie pe malul marii. La început îi apăru ca o gâză mică, apoi ca un fluture, pentru ca în cele din urmă fluturele să-și lepede haina de lepidopteră și să rămână doar trup de femeie. Era o femeie elegantă, cu o rochie până-n pământ, crem, cu marginile cărămizii, cu trena lungă maturând nisipul. Avea o pălărie înaltă, cu boruri mici, închisă la culoare și o umbreluță de soare din bambus cu dantele aurii. Teribil îl intriga apariția femeii. Părea coborâtă din altă lume, dintr-o lume de poveste, dar cu cât se apropia, cu atât femeia devenea tot mai reală. Când ajunse lângă ea rămase trăsnit. 

- Dar tu ești... – se bâlbâi bărbatul cel tânăr.

- Doamna Tenshi – îi răspunse femeia și îi întinse cu mișcări diafane mâna înmănușată pentru a-i fi sărutată.        

Era de o frumusețe uluitoare doamna Tenshi. Și probabil că nu asta frapa cel mai mult, cât mai ales îmbinarea frumuseții cu eleganța-i rafinată. Doar că atunci când bărbatul cel tânăr se apropie atât de mult încât să-i poată citi detaliile feței, constată surprins că semăna atât de tare cu bărbatul pe care-l întâlnise cu o zi înainte, încât ar fi putut jura că sunt una și aceeași persoană. Doar rafinamentul și eleganta femeii, precum și delicatețea trupului și a gesturilor sale, îl împiedica să accepte așa ceva. Deci nu-i rămânea decât să considere că femeia era sora celuilalt. Probabil că veniseră împreună, deși cu o zi înainte nu îi văzuse unul lângă altul, iar ei doi își petrecuseră toată seara bând și discutând în sala de mese a hanului.     

Păși o vreme alături de femeie de-a lungul țărmului. Niciunul nu spunea niciun cuvânt, deși buzele fiecăruia erau ca petalele unui boboc ce stă să se despice. Doar își plimbau privirile de-a lungul țărmului, a mării și-a cerului brăzdat de pescăruși, așa cum ți-ai plimba privirile peste un tablou de mari dimensiuni care-ți încântă sufletul. Bărbatul cel tânăr o privea din când în când cu coada ochiului și pe măsură ce înaintau era tot mai convins că lucrurile nu stăteau deloc așa cum îi apăreau. Întinse palma și o atinse pe braț. Era fierbinte pielea femeii. 

- Ai dreptate să fii nedumerit și neîncrezător. Nu sunt femeia ce ți se-înfățișează, sunt cel cu care ai stat de vorba aseară.   

- Și de ce ai făcut asta? 

Doamna Tenshi se opri și oftă. 

- Nu mi-e ușor să-ți explic. Am vrut să îți captez atenția. Am vrut să te atrag în bucata asta de lume și să fiu sigur că ai să vii lângă mine, să facem câțiva pași împreună. Și mai ales să-ți arăt că se poate. Nu e nicio capcană erotică în învelișul acesta, am vrut doar să-ți captez atenția și atât. Imaginea pe care o vezi, tot ceea ce ne înconjoară, nu este proiectat nici de gândurile mele, nici de alte tale, ci de ale amândurora. De fapt noi nici nu suntem aici, ci în paturile noastre, moțăind încă. Doar gândurile au fugit și au croșetat lumea asta, soarele, marea, nisipul, copacii, pescărușii, pe mine, pe tine. E extraordinar când doi oameni se pot întâlni astfel, pentru că poți călători într-un spațiu care te surprinde mereu, care e veșnic în schimbare, care creste și înflorește pe măsură ce tu pășești. Ne așezăm un pic?

Bărbatul cel tânăr era complet copleșit. Pe de o parte era fascinat de frumusețea doamnei Tenshi, de care nu se putea lepăda, deși știa foarte bine că e doar imagine proiectată, pe de altă parte se simțea ca o frunză ridicată de vânt și purtată deasupra lumii. Doamna Tenshi se lăsă pe nisip, cu picioarele într-o parte, acoperite de rochia-i cu trenă lungă de sub care-i ieșeau doar tocurile scurte ale cizmulițelor din piele fină burgundi și cu bustul sprijinit în mâna stângă înfiptă-n nisip. În mâna dreaptă încă mai ținea umbreluța deschisă. 

- Cum îți povesteam și ieri, avem o lume infinită în care putem să trăim. Trebuie doar să închidem ușile înspre cea reală și să le deschidem înspre cealaltă, așa cum se închid ușile sălilor de cinema înspre oraș, pentru a lasă să se deschidă porțile marelui ecran. Nu putem să locuim în amândouă deodată. Sigur, nu orice minte poate ajunge unde am ajuns noi. De aceea ieri am stat atât de mult de vorbă cu tine, ca să te înțeleg, ca să pătrund în gândurile tale. Înlăuntrul tău e reavăn, e un câmp vast în care poți cultiva orice și va înflori. Nu închide porțile către câmpia aceasta, ocolind-o. Bucură-te de ea. 

Bărbatul cel tânăr o privea pe femeia din fața sa și nu mai reușea să-l vadă pe celălalt. Glasul era de femeie, învelișul de carne era tot de femeie. Își revenea cu greu din emoțiile ce-l traversau, iar glasul îi secase, cum seacă pârâul când piatra din cer taie calea izvorului. În cele din urmă își regăsi stăpânirea de sine și rememoră rapid cele douăsprezece ore de când îl cunoscuse pe celălalt, pentru a înțelege că nu știa nimic despre el, deși îl fascina teribil. 

- Cine ești tu? – întrebă zâmbind bărbatul cel tânăr. 

- Cine vrei! – răspunse prompt doamna Tenshi. Sunt chiar cine vrei tu!