Din casă în casă

Nimic nu-mi mergea, absolut nimic. Totul era o întretăiere de drumuri fără de capăt, fără de sens. Privind atent spre ceea ce părea o intersecție, constatam că de fapt nu e decât o suprapunere de drumuri suspendate, care nu comunicau între ele. Iar asta făcea imposibilă alinierea lor într-un șir cu cap și coadă. Eu le urmăream mersul și imediat ce drumul căpăta o linie dreaptă, o cât de mică line dreaptă, apăreau ca din pământ alte zeci de drumuri care se suprapuneau peste primul. Așa că în loc să descâlcesc ghemul acela de drumuri, ele se adunau și mai multe, iar ghemul se făcea tot mai mare. Obosisem. Am luat un scaun, aveam patru scaune pliante care puteau fi folosite și în casă și în grădină și am ieșit în curte. L-am desfăcut și am șezut pe el. Grădina era mică și înghesuită ca într-un sendviș între zidul drept și înalt al casei mele și cel drept și înalt al casei de alături. Era ca un horn pe care lumina soarelui cobora ca un borfaș pe zidul primeia, atingea ce avea de atins, după care urca înapoi pe zidul casei celeilalte și o lua la fugă peste acoperișuri spre apus, în timp ce grădina rămânea într-o lumină difuză și fără culoare, de parcă ea nici n-ar fi existat, ci ar fi fost doar o imagine monocoloră reflectată de clădirea uriașă din sticlă de la drumul principal. Din cauza luminii puternice a soarelui, întretăierea de drumuri nu-mi mai apărea ca o suprapunere de șosele, ci ca un joc uriaș de marocco. Tot împrejurul se desfăcuse în bețe subțiri și frumos șlefuite, așezate unul peste altul. Capetele bețelor de marocco în loc să fie acoperite în culori diferite, ceea ce le conferea, de altfel, și valoarea în joc, erau acoperite cu imagini. E adevărat, imaginile nu puteau fi ușor descifrate, pentru că bețele erau foarte subțiri. Dar pentru mine nu era dificil să le identific. Era ca și cum ele ar fi intrat făcute sul subțire în ochi, cum intră posterul în tubul cu care-l transporți după ce-l cumperi, pentru ca acolo, în ochi, să se desfacă în mărime naturală și să se arate pe de-a-ntregul. Am recunoscut ușor o tricicletă uzată cu roți subțiri și două spițe lipsă, o imagine cu o masă cu trei picioare, scundă, în jurul căreia erau trei scaune la fel de scunde, iar pe masă străchini cu friptură de pui făcută-n ceaun și un bărdăcel de mujdei, alături de un cârpător peste care era răsturnată o mămăligă tăiată cu sfoara. Mai erau și alte imagini, poate mai puțin clare, un laborator cu eprubete din sticlă și vase mici din care ieșeau vapori colorați, apoi o mașinărie gigantică, un cilindru metalic care se învârtea în timp ce din ea curgea la unul din capete un lichid vâscos ca mercurul, dar transparent, iar oamenii înșirați de-a lungul mașinii înaintau încet ținând în mână pahare pe care le întindeau când ajungeau în locul din care curgea mercurul și le umpleau, umplusem și eu unul și când am băgat degetele în pahar m-a fulgerat. Erau apoi alte imagini, din ce în ce mai neclare, pentru că se așezau mai multe una peste alte, erau imagini cu marea și nisipul, și cu melci aduși de valuri în care se ascundeau vrăbii mici, și altele cu un deșert fierbinte în care creșteau copaci gata uscați, care se desfăceau apoi ca un joc lego în ramuri din ce în ce mai mari și din ele se apăreau blocuri înalte și orașe și în fiecare apartament din blocurile acelea se aprindea o lumină, iar copacul ăsta din mijlocul deșertului arăta ca un pom de Crăciun. Erau acolo însă și imagini sau obiecte care nu-mi erau familiare. Indiferent de ceea ce se afla la capetele lor, bețele rămâneau doar niște bețe, aruncate unele peste altele dintr-un pumn uriaș, iar eu trebuia să ridic un singur băț, unul doar, fără ca vreunul din celelalte să se miște sau să iasă din mănunchi, altfel aș fi pierdut jocul. Eram încordat încercând să găsesc bățul acela salvator, căutam printre ele, umerii îmi amorțiseră, începuse să mă doară capul, îl simțeam ca și cum ar fi fost prins într-un cerc de metal care se strânge, ochii îmi lăcrimau de atâta concentrare a privirii și gura mi se uscase. Soarele fugise demult, urcase pe casa vecinului și alergase pe acoperișuri până la drumul principal, acolo coborâse și traversase șoseaua, apoi o luase printre case pe strada cu castani bătrâni, pentru a ieși din oraș pe la benzinărie, ultimul bastion ce străjuia cetatea. Nici nu băgasem de seamă cum a trecut timpul cu ochii în bețele de marocco, cum nu l-am băgat de seamă nici pe bărbatul care s-a furișat în spatele meu. Poarta o țineam de obicei încuiată, să nu intre cine știe cine, dar poate că în ziua aceea uitasem s-o încui și bărbatul intrase fără să sune. „Urmează-mă”, mi-a spus ca un șuierat de vânt și mi-a făcut semn să mă iau după el. Atunci am observat că bărbatul nu era unul adevărat, ci un contur făcut din bucatele mici de frunze uscate. Își târa pașii peste asfalt, iar eu auzeam frunzele maturând pământul, deși nu era vorba de frunze întregi, ci doar de bucățele mici, mai mici decât unghia. Bărbatul m-a scos pe poartă, apoi am dat cotul printr-un gang îngust despre care nici măcar nu știam că există și am ajuns într-un alt cartier, unde nu mai fusesem niciodată, am cotit pe străzi în stânga și-n dreapta de mai multe ori, până când am ajuns în fața unei curți cu multă verdeață, cu o casă în spatele curții, cu un nivel și probabil două-trei camere. Casa avea un contrafort din piatră de munte, care desigur avea doar un rol estetic și îi conferea o notă de originalitate. În curte era o fântână arteziană, mare cât să-i atingi marginile cu brațele întinse și apa curgea printr-un pește stilizat stând în coadă în mijlocul ei și ținând în gura concavă o bilă rostogolită de curgerea apei. Se vedea că de gradină se ocupă un specialist, pentru că erau foarte multe specii de plante și fiecare era îngrijită și anume așezată în locul în care ar fi trebuit să se afle, unele la umbră, altele la soare, unele printre pietre mărunte, albe, altele răsărind din nisip, sau rezemându-se de zid, altele plantate în cercuri concentrice din ce în ce mai înalte, ca o gradină a Semiramidei. Bărbatul mi-a spus „Așteaptă aici” și a dispărut. Eu am privit mai departe casa. Avea un garaj lipit de casă, iar în spate câțiva pomi fructiferi și o bancă de lemn cu margini de fontă neagră înfățișând doi șerpi înfășurându-se unul în jurul celuilalt. Banca avea un umbrar de pânză cu dungi albe și verzi. Întreaga proprietate se ridica pe un deal, iar în jos, peste oraș, priveliștea era minunată, se vedea câmpia verde, în caroiaje cu nuanțe diferite de verde, de la verdele-spic, pal, la verdele gras al ierbii și la verdele-lariță, mai încolo, înspre muntele ce se ridica peste zare. Câmpia era tăiată de șosele înguste, albe, ce dispăreau ici-colo inundate de verde, pentru a scoate capul câteva zeci de metri mai departe, cu timidă curiozitate. La un moment dat s-a deschis o ușă. Era o ușă tăiată într-un perete de lemn acoperit de o fotografie imensă. Asta m-a dat peste cap, pentru că mi-am dar seama că de fapt tot ceea ce admirasem eu nu era decât o poză mare lipită pe acest perete fals ce ascundea înapoia-i realitatea. Mai văzusem asta în mall, la spațiile care sunt renovate pentru a deschide un nou magazin. Pentru a feri vizitatorii de neplăcerea unui șantier, compania de construcții ridica inițial un perete din panouri de lemn peste care este adăugată o fotografie care să-l acopere pe de-a-ntregul, ce bucura ochiul privitorului și ascundea viermuiala din spate. Doar o ușă, tăiată în zidul acesta, te ducea cu gândul că dincolo e altceva decât se arată din afară. De obicei, însă, ușa e atât de bine tăiată, încât nu se vede nici tăietura în lemn, nici clanța ascunsă într-o nervură de frunză, sau în blana unei pisici. Așa era și în cazul casei-cu-fântână pe care o admirasem. „Poftește. Ia loc pe bancă și așteaptă”, mi-a spus o voce de bărbat, iar vocea părea alta decât cea de mai devreme, timbrul era mai aspru și avea un oarece ecou, de parca bărbatul ar fi vorbit dintr-un glob de cristal. Am pășit dincolo de ușă. Se vedea o potecă pietruită și nimic altceva. Atmosfera era cețoasă, cenușie și nu era atinsă de niciun tuș de culoare. O lumină lăptoasă se întindea la nivelul potecii, curgând dincolo de marginile ei, pentru a fi absorbită apoi în pământ. Ochii au început să se obișnuiască încet cu ceața groasă. Mi-am dat seama că poteca mergea de-a lungul unei faleze. O faleză dintr-un oraș mic de provincie, sau poate doar un sat. Faleza era înaltă de câțiva metri, uneori coborând până aproape de mare, alteori ridicându-se deasupra ei cât două staturi de om. Peste apă se puteau zări câteva contururi de bărci și niște țepi ca bețele de marocco, care nu puteau fi altceva decât catargele lor. Mai departe se zăreau alte contururi întunecate, probabil bucăți de pământ pe care se întindeau alte orașe mici sau sate străjuite de faleze înalte și plaje mărunte ca o coajă de scoică. De-a lungul potecii răsăreau din loc în loc bănci și felinare. Cele din urmă împrăștiau o lumină palidă, ce îmi părea gălbuie, ca o lumânare ce dă să se stingă, dar am bănuit că galbenul era doar o memorie a ochiului, căci nimic altceva nu dădea în culoare. Oricum, felinarele păreau a revărsa mai multă lumină decât soarele ce încerca să scoată capul printre insule și ceață. M-am așezat pe banca din fața intrării și am așteptat. Am mijit ochii și am încercat să descopăr și alte detalii. Undeva în spatele meu, nu îmi dădeam seama dacă era o fotografie pe peretele de lemn prin care intrasem, sau ceea ce vedeam era realitatea, distingeam umbrele câtorva case fără etaj, păreau să fie case vechi din piatră, iar în spatele lor se profila pădurea și munții. „Să mergem”, a spus bărbatul și abia atunci l-am văzut. Semăna foarte bine cu primul, doar că acesta era un contur gol de nisip, nu de frunze. Am dat să-l urmez, însă, încet-încet, frica a început să pună stăpânire pe mine. Nu vedeam în față nimic, nu știam unde mergem, iar despre cel ce mă însoțea nu aveam niciun indiciu. Am mers o vreme în urma lui, apoi frica a crescut, a coborât din creștet și a alunecat de-a lungul trupului până-n călcâi. Pantofii mi-au devenit dintr-o dată tare grei. Cu fiecare pas, îmi era tot mai dificil să ridic piciorul și să-l pun mai încolo. Bărbatul s-a uitat o dată peste umăr, dar n-a spus nimic. Eu m-am uitat o dată peste umăr și frica a devenit atât de mare încât n-am mai putut ridica piciorul, așa că am rămas înțepenit, drept ca un catarg de vapor. Deja ușa, tăietura aceea în peretele de lemn, nu se mai vedea. „Dacă mă țin mai departe după omul acesta, n-am să mai găsesc nicicând ușa și nu mă voi putea întoarce vreodată înapoi”, mi-am spus. Nu se vedea mai nimic împrejur, ceva care să-mi dea cât de cât încrederea că voi putea recunoaște locurile, dacă m-aș fi întors. Bărbatul a simțit că ezit și mi-a spus pe un ton neutru: „Cu cât vei întârzia mai mult, cu atât îți va fi mai greu să mergi mai departe”. Încercam să prind sensul spuselor sale și fără să reușesc să le pătrund miezul, înclinam să îi dau dreptate omului de nisip. Totuși, frica mă paraliza. Priveam înapoi acolo unde ar fi trebuit să fie ușa și înainte spre omul de nisip și nu reușeam să iau nicio hotărâre. Apoi am descoperit grozăvia și am intrat cu adevărat în panică. Cu cât trecea timpul, cu atât conturul omului de nisip se subția. Într-o secundă prin fața ochilor mi-au trecut o mie de imagini, cu omul de nisip dispărând, cu mine cătând înapoi pe poteca de piatră, negăsind ușa prin care intrasem, rătăcind pe faleză, pierzându-mă printre marginile de fum ale caselor. L-am privit din nou pe omul de nisip, se deșira tot mai repede, deja din cap nu mai rămăsese aproape nimic, decât două-trei fire de nisip sclipind în lumina felinarului sub care se oprise, în timp ce gâtul părea că se deșiră ca o șosetă veche din care bunica vrea să croșeteze mânuși noi cu un deget. Apoi, fără să înțeleg cum și de ce, de parcă cineva mi-ar fi dat pur și simplu un brânci, am sărit de pe faleză pe plajă, m-am întins pe burtă, mi-am lipit obrazul de nisip și am început să suflu. Praful de nisip a început să se ridice în aer, întâi ca un puf de păpădie, apoi ca un abur de cafea, pentru ca în cele din urmă să se înșurubeze ca o iederă de-a lungul felinarului și să  umple conturul descompletat al omului de nisip. Am răsuflat ușurat. Cel puțin nu aveam să rămân acolo, în mijlocul necunoscutului. Omul de nisip s-a întors înspre mine și mi-a spus cu aceeași voce cavernoasă „Ai pierdut deja prea mult timp și ocazia să lași totul în urma”. Cuvintele lui m-au mirat, de unde știa că vreau să las totul în urmă, și până la urmă chiar voiam să las totul în urmă, așa cum spunea, sau era doar un gând trecător? Oricum, vorbele sale nu m-au mai speriat, ca prima dată. Cât timp așteptasem, pantofii se goliseră de frica ce coborâse în ei ca o sudoare abundentă, de parcă s-ar fi evaporat toată sub briza mării. Probabil că stătusem acolo mult, mai mult timp decât îmi imaginam eu, de avuseseră timp să se zvânte. De altfel, în locul în care ajunsesem, timpul era o noțiune lipsită de sens. Omul de nisip a pornit fără să mai spună altceva, iar eu l-am urmat oarecum liniștit. Dar liniștea n-avea să țină decât câțiva pași, căci imediat mi-am dat seama din nou că ceva mă ține la mers, ca și cum o mână m-ar fi prins de picior și m-ar fi tras îndărăt. Am alunecat palma de-a lungul cracului pantalonului. Nu era nicio mână străină, însă picioarele mele se agățaseră în ceva. Lumina era prea palidă, iar ceața prea deasă ca să-mi pot da seama în ce. Am mai făcut câțiva pași și am auzit în urmă un fâșâit, ca o rochie tristă de mireasă ce mângâie frunzele toamnei. Fâș-fâș, fâș-fâș, se auzea înapoi și atunci am văzut. De talpa pantofului meu se agățase fotografia care fusese lipită pe peretele de lemn în care fusese tăiată ușa, cea cu casa ridicată în vârful dealului și cu gradina frumoasă pe care o admirasem. Fotografia nu fusese imprimată pe hârtie, ci pe pânză și pânza aceea se întindea înapoia mea ca un cearceaf înapoia trupului gol de femeie ce-l tine strâns cu brațul în jurul bustului. Puteam să disting ușor câteva din piesele mari, fântâna din față, contrafortul, garajul, un nuc. Și nu era doar o singură pânză. Ca dintr-un pachet de cărți de joc, răsăreau alte fotografii, imprimate pe pânză ca și prima și la aceleași dimensiuni uriașe, n-aș fi putut spune cât, poate zece pe zece metri, poate mai mult. Erau exact aceleași imagini pe care le văzusem și pe bețele de marocco, tricicleta cu roți subțiri, masa din lemn cu trei picioare, laboratorul cu eprubete, cilindrul din care curgea un lichid ca mercurul transparent, melcii uriași în care stăteau zgribulite vrăbii pitice, copacul uscat pe ramurile căruia creșteau blocuri. Dacă nu le-aș fi văzut pe bețele de marocco probabil că nu mi-aș fi dat seama ce e imprimat pe ele, aș fi bănuit că e doar un odgon de cearceafuri ca cele făcute de Juliete ca să-și aducă iubiții-n balcon, dar așa, am înțeles pe dată că s-au jupuit toate de pe același perete unde fuseseră lipite una sub alta și s-au agățat de tocul pantofului. Am încercat să le desfac, dar bărbatul de nisip s-a întors din nou și mi-a spus aspru. „Deja ai pierdut mult prea mult timp. Or să se usuce culorile”, a glăsuit el, iar eu n-am înțeles ce vrea spună și despre ce culori vorbește. Am pornit însă mai departe cu imaginile acelea împiedicându-mă la mers. Bărbatul de nisip a coborât câteva trepte și a ajuns pe o plajă sălbatecă. Felinarele dispăruseră și ochii păreau că încep să se împace din ce în ce mai bine cu cenușiul peisajului. Am mers mult pe plaja aceea sălbatecă, foarte mult și spre surprinderea mea picioarele n-au icnit a durere, deși mergeam prin nisip, drumul fusese lung, iar pânzele, ca un odgon de cearceafuri, le târam în continuare după mine. La un moment dat, au apărut în față niște bolovani care ieșeau din mare și se înălțau peste munte, dar bărbatul a urcat pe o potecă ce le ocolea prin pădure și a coborât dincolo de ele. Acolo plaja se lărgea și nu mai era sălbatecă. În mare se vedeau geamanduri, de-a lungul țărmului din loc în loc case, iar în depărtare o lumină. Am mers până aproape de lumina aceea și m-am reușit să mă dumiresc de unde vine. „Stai aici și așteaptă-mă”, mi-a spus bărbatul de nisip, iar eu m-am așezat în fund pe plajă. Se luminase, sau poate că ochii mei se obișnuiseră cu întunericul. Acolo unde ajunsesem, plaja se oprea. Nu era drum mai departe. Nu părea să fie nimic mai departe. Muntele coborâse bolovănos până în mare și obtura întreg peisajul. Din spatele muntelui coborât în mare, se ițea lumina, ca o veioză în spatele unei perdele. Nu îmi dădeam seama însă, oricât mi-am chinuit ochii, dacă în spatele muntelui era soarele, sau un vapor uriaș ancorat lângă mal, sau un oraș neadormit. Lumina era încă lăptoasă, iar ceața se agăța de orice fir strălucitor ce îndrăznea să se deșurubeze din neguri. Bărbatul de nisip s-a întors repede și mi-a pus la picioare o găleată de plastic. Deasupra găleții a pus o pensulă mare cam cât un pod de palmă. „Acum poți să te apuci să vopsești. Ai aici suficientă culoare”, mi-a spus liniștit, ca și cum acesta ar fi fost ultimul său mesaj și cu asta datoria lui era încheiată. Apoi a dispărut. Și într-adevăr, nu aveam să-l mai văd niciodată. Am luat pensula în mână și m-am uitat la ea. Era o pensulă ca oricare alta, cu părul scurt și țeapăn, îmbrăcat până la jumătate într-o cămașă de tablă și având un mâner comod din plastic. Nu-mi era însă deloc clar ce anume trebuia să vopsesc. Nisipul, clădirile din jur, altceva ce nu se arătase încă vederii? Și apoi ce culoare era vopseaua pe care mi-o adusese? S-ar fi potrivit cu tot ceea ce aveam de vopsit? De unde a știut bărbatul de nisip să potrivească vopseaua cu ceea ce trebuia să vopsesc? Întrebările acestea mă frământau. Deodată, am avut aceeași senzație de brânci dat de o mână invizibilă pe care o avusesem mai devreme, când trupul de nisip se deșira cu viteză. Ba chiar simțeam palma necunoscutului pe spinare, aș fi putut ușor arăta locul în care m-au atins degetele lui. Am desfăcut cutia, am luat pensula, am înmuiat-o în vopsea și am început să o mișc prin fața ochilor de la stânga la dreapta și înapoi. Pe măsură ce pensula se mișca, în spatele ei ceața dispărea, iar lumea devenea colorată și luminoasă. Îmi părea ca și cum o mână hotărâtă ar fi spălat apăsat fereastra murdară de noroi a vehiculului cu care călătoream, prin care abia se mai vedea strada și pe măsură ce cârpa mătura sticla, peisajul de afară se înfățișa tot mai clar și mai colorat ochilor. Astfel, s-au luminat și s-au colorat marea, stânca, muntele, localitatea măruntă de sub munte. Abia atunci am putut observa micul vas de pescari ce se retrăgea către port, casele și pădurea, care până atunci stătuseră îmbibate într-un gri-antracit. Am descoperit și drumul care ducea către sat, o potecă bătătorită de nisip, care un pic mai departe se transforma într-una de pământ. Poteca urca pe o pantă ușoară, apucând de pe margini casele răsfirate, ca o andrea ochiurile de lână, și aducându-le împreună. La început n-am recunoscut nimic familiar, apoi, pe măsură ce urcam, ochii au început să adulmece culorile, ca un câine mirosurile. Și dintr-o dată au descoperit casa vecinilor. „Bună seara, vecine. Ce seară frumoasă!”, mi-a spus bătrâna care mătura curtea. Am salutat-o din cap și am mers mai departe. Casa mea era și ea acolo. Era mult mai mică decât mi-o aminteam, iar curtea foarte mare, zidurile nu se mai apropiau ca un horn, iar luna, de această dată nu se mai furișa ca un borfaș, ci se lăfăia în balansoarul din curte care se legăna ușor. Am oftat larg, ca și cum aș fi vrut să scot pe coșul pieptului tot aerul pe care l-am inhalat de când m-am născut. Casa mea era acolo, în mijlocul peisajului acela splendid. Abia atunci am putut admira mai bine locul. Era un loc desprins parcă dintr-o pânză de Monet. Aducea cu „The Cliff, Étretat, Sunset”. Erau acolo și marea și stânca și soarele. Am ajuns în fața porții și abia atunci am simțit din nou pânzele legate de picior. M-am încruntat. Bărbatul de nisip avusese dreptate probabil, dacă m-aș fi grăbit, nu aveam să le mai strâng înapoia-mi. Dar așa, ce puteam face, trebuia să găsesc o soluție. Am dat ocol casei și am apucat lopata lipită de zid. Am săpat o groapă suficient de adâncă, am strâns bine pânzele într-un pachet cât mai mic și le-am îngropat acolo. Am bătătorit pământul deasupra și am intrat în casă. Aerul era stătut. Lipsisem o bună bucată de vreme, nimeni n-ar fi putut spune cât.

                                                            ***

În primăvara următoare, peste locul în care îngropasem pânzele, a răsărit în grădină un copac. N-am știut să recunosc ce fel de copac e. Frunzele semănau puțin cu cele de cais, dar nu era sigur cais, căci frunzișul era mult mai bogat, iar trunchiul mult mai înalt. Când a mai crescut, frunzele au început să capete pete ciudate, cu linii curbe, albe. Privind câteva frunze una lângă alta, petele păreau că se întregesc într-un desen. Liniile nu erau deloc clare, iar spațiile dintre frunze îngreunau munca ochiului de a le asambla într-un întreg, dar de la fereastra de sus se puteau distinge la o privire mai atentă o tricicletă, o masă cu trei picioare, un stativ cu eprubete, un cilindru mare din fier, o plajă cu melci, un deșert în care creșteau copaci gata uscați...