Erau amândoi îmbujorați și dragostea se înfiripa între ei ca o mireasmă de nufăr. Dinspre ea, așa subțire cum se deșira, dragoste avea chip de ciută, dinspre el de egretă. Dinspre ea, dragostea creștea într-o zi cât la alții în șapte. Era deja înaltă cât un stat de om și tot mai creștea. Dinspre el, dragostea era mică, avea penele albe, strălucitor de albe, de-ai fi spus că s-a tăvălit prin iarnă și prin basme cu Feți Frumoși, ciocul era roșu și ochii ca două albine. Dragostea ei era de acum uriașă, avea picioarele lungi și agile, corpul zvelt și învelișul roșu-gălbui. Dragostea lui nu mai crescuse, rămăsese subțire cât un lujer de floare și ședea toată ziua pe birou. Din când în când, ridica un picior și rămânea așa, într-unul singur, privind spre cer pierdută în contemplație. Apoi le schimba. Când dragostea ei s-a oprit din crescut, ea a desfăcut-o în bucăți. I-a crestat ușor pielea și a jupuit-o ca pe o mănușă. Și-a făcut din ea haină, să-i țină iarna de cald și vara de soare. Oasele le-a folosit să-și construiască adăpost, iar carnea a tăiat-o în bucățele mici și a aruncat-o într-un tuci. A pus alături mai multe legume și ceva mirodenii și a făcut o tocană. Era tare gustoasă și aromată dragostea ei. Dragostea lui rămăsese pe birou. Mică și albă. Uneori se plimba de la un capăt la altul al lui, calcând rar și apăsat, de parcă ar fi fost plină de griji. Alteori își desfăcea aripile și le flutura puternic, de zbura tot ce era împrejuru-i. Atunci, dacă cineva s-ar fi uitat mai atent, tare s-ar fi minunat de cât de plăpândă era dragostea lui. De-ai fi suflat peste trupul subțire și curentul i-ar fi răvășit penele, ochiul privitorului n-ar fi mai găsit aproape nimic dincolo de ele. Din dinții dragostei, albi ca fildeșul, ea și-a făcut podoabe, o salbă să o atârne la gât, cercei să-i agate-n urechi și un inel pe deget. Era frumoasă învelită în haina de piele și cu podoabele agățate pe trup. Uneori, pasărea lui se ridica de pe birou și își lua zborul. Se ridica până la cer, făcea câteva cercuri mari, de parcă ar fi vrut să verifice dacă ciuta-i tot acolo și cobora înapoi pe birou. Erau uriașe aripile ei, mult mai mari decât ai fi crezut privindu-i trupul subțire, dar ele se desfăceau și se pliau ca un evantai. Ea se hrănea în fiecare zi din tocana cea gustoasă și aromată și tare-i plăcea. Uneori carnea i se părea tare, vânatul e uneori aspru, mai ales mușchiul și ea punea deoparte bucățile pe care nu putea să le mestece.
Într-o seară, el a luat un ghimpe și-a făcut găuri în carne, apoi a smuls penele dragostei sale una câte una și le-a înfipt în găurile făcute. Era caraghios cu penele alea albe atârnând și găurile în carne sângerând. S-a chinuit să dea din aripi, dar mai mult s-a târâit în genunchi. Până la urmă a reușit să se înalțe de-un metru și să zboare. A dispărut curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu