Unii oameni ard ca un bǎţ de chibrit toatǎ viaţa pentru ca la sfârşit sǎ explodeze într-un buchet de artificii. Aşa s-a întâmplat cu un prieten din copilǎrie, Mǎpǎstaie. Nu l-a chemat dintotdeauna aşa. Pe-ai lui îi chema Bobderouǎ, dar bunicǎ-su dinspre mamǎ râdea de el de fiecare datǎ când îi cǎlca pragul “tu eşti bob de rouǎ mǎ pǎstaie mǎ?!” Aşa-i plǎcea lu bunicǎ-su sǎ-l alinte pǎstaie, mǎ pǎstaie. I-a intrat în cap încet încet ca un cui şi apoi n-a mai putut sǎ-l scoatǎ. Când s-a cǎsǎtorit, pe nevastǎ-sa o chema Drǎghicescu. Ce nume-i ǎsta Drǎghicescu, a întrebat-o el. Nu-mi place, pe mine vreau sǎ mǎ cheme Mǎ pǎstaie, cu M mare, p mic si despǎrţit. Degeaba s-a chinuit nevastǎ-sa cu el, degeaba au tras socrii. Nici la Mǎ n-a vrut sǎ renunţe, ar fi acceptat sǎracii numa Pǎstaie. El nimic, ori Mǎ pǎstaie ori nu face nunta. Pânǎ la urmǎ s-au învoit, ce era sǎ facǎ, sǎ se punǎ cu nebunu?! Dar a fost singura lui dambla, dupǎ asta a fost un om liniştit, pâinea lui Dumnezeu. Doar cǎ nu i-a ieşit din prima. Când a mers la starea civilǎ i-au spus ǎia cǎ nu se poate sǎ-l cheme Mǎ pǎstaie. Ori Mǎ, ori Pǎstaie, cǎ nume de familie aşa cum vrea el nu se acceptǎ. Sau dacǎ vrea sǎ pǎstreze şi numele nevesti-sii, Mǎ Drǎghicescu de exemplu i-ar fi acceptat. Pânǎ la urmǎ, dupǎ multe parlamentǎri, l-a trecut în acte Mǎpǎstaie.
Deşi era decembrie era destul de cald afarǎ. Pe Mǎpǎstaie îl trimisese nevasta sǎ ia nişte castraveţi muraţi pentru salata de boeuf. Era vineri pe la amiazǎ. Nu ştiau ce-i afarǎ. De când începuse scandalul de la Timişoara nevastǎ-sa ţinea radioul şi televizorul închis. Presimţea cǎ avea sǎ se întâmple ceva rǎu şi tragic. Iar ei erau oameni simpli. “Sǎ se ocupe ǎia mari de lucrurile mǎreţe şi complicate” i-a spus nevastǎ-sa şi a coborât colţul milieului peste ecranul televizorului care şi aşa era folosit mai mult ca suport pentru pǎsǎrile şi balerinele de porţelan decât ca aparat electronic. Când a ieşit Mǎpǎstaie din bloc, la Universitate se trǎsese deja în manifestanţi. La Romanǎ soldaţii şi manifestanţii stǎteau faţǎ în faţǎ pe douǎ rânduri. El nu stǎtea departe de Romanǎ, la doi rahaţi, în capu ǎlǎlalt, printre case. Când a vǎzut soldaţii, s-a aplecat sǎ-şi lase punga cu portofelu şi borcanele goale, cǎ-i dǎduse nevastǎ-sa borcane cu capac pentru castraveţi, lângǎ colţul zidului, lângǎ covrigǎrie acolo şi a dat sǎ arunce şi el un ochi de curiozitate. Dar n-a mai apucat. Un glonte zǎpǎcit l-a lovit direct în ceafǎ. Nimeni nu ştie de unde a venit. Unii ziceau cǎ de pe bloc, alţii cǎ au tras nişte civili din spatele soldaţilor. I-a împrǎştiat creierii pe asfalt şi pe zidul clǎdirii. Nevastǎ-sa n-a mai putut sǎ-l recunoascǎ dupǎ chip, doar dupǎ haine. Punga cu borcane n-a mai recuperat-o. Şi nici portofelu. A pǎrǎsit lumea asta ca un prost, dar a intrat în ailaltǎ ca un erou.
Nevastǎ-sa s-a pricopsit. A primit şi bani şi ajutoare. A primit şi casǎ nouǎ când pe-aia veche a revendicat-o fostu proprietar. A avut şi impozitu redus, i-au dat şi o bucatǎ de teren agricol. S-a scos. Iar bietul Mǎ pǎstaie a ajuns în cǎrţile de istorie, dar cu numele împreunat Mǎpǎstaie în loc de Mǎ pǎstaie aşa cum voise el toata viaţa.
Pe la mijlocul lui 90 nevastǎ-sa a mers sǎ-şi schimbe numele în Mǎ pǎstaie. În memoria lui. Ǎştia noi s-au codit ce s-au codit şi pân la urmǎ au acceptat, mai ales cǎ era vǎduvǎ de erou al revoluţiei. Mǎ pǎstaie Florenţa. I-a sterş şi numele de pe cruce şi l-a trecut pe ǎla nou, chiar dacǎ în certificatul de deces apǎrea împreunat.
Dupǎ nici un an şi l-a schimbat din nou. În Drǎghicescu, numele ei de fatǎ. Nu mai voia sǎ fie pǎstaie. Mǎ pǎstaie.
joi, 30 aprilie 2009
marți, 28 aprilie 2009
Vecinii mei de vizavi
În blocul de vizavi Mihai şi Maria se ceartǎ aproape în fiecare searǎ. Nu ştiu cum îi cheamǎ în realitate, numele le-am dat eu. Sunt tineri. Fereastra lor dǎ exact în dreptul ferestrei mele, dar un etaj mai jos, astfel încât vǎd destul de bine la ei în apartament. Chiar dacǎ n-ar trebui. El e un zdrahon de bǎrbat, lucreazǎ probabil undeva în construcţii. Vine acasǎ seara târziu. Şi sâmbǎta vine seara târziu. Lumina este aprinsǎ întotdeauna când soseşte el. Îşi lasǎ haina în cuier, îşi scoate cu greu bocancii imenşi, se aşeazǎ pe canapea şi încep sǎ se certe. Ţipǎ şi ea, nu se lasǎ. Şi dǎ din mâini. Îi numǎrǎ pe degete, îi aratǎ în stânga, în dreapta, în sus. Mai ales în sus aratǎ. “Martor mi-e Dumnezeu!” Îi explicǎ probabil unde a fost şi ce a fǎcut. Ea nu are slujbǎ, are grijǎ de casǎ. El nici nu vrea sǎ audǎ. Îi aduce aminte mereu de ceva, îi aratǎ mereu un loc anume şi un timp anume. Îi reproşeazǎ probabil cǎ a vǎzut-o cândva cu un bǎrbat. Uneori îi taie vorba şi pleacǎ. Alteori se enerveazǎ. Gesticuleazǎ amândoi pânǎ încep sǎ-i doarǎ braţele. Atunci el terminǎ argumentele şi o loveşte peste faţǎ. Fata cade. Apoi se ridicǎ şi începe iar sǎ ţipe la el. El o loveşte din nou, o ţine de pǎr şi o loveşte. Ea se fereşte cât se fereşte apoi alunecǎ moale pe covor. Bǎrbatul pleacǎ în bucǎtǎrie, îşi scoate o sticlǎ mare de vin şi începe sǎ bea. Ea plânge ca un copil. Plânge ce plânge apoi vine în bucǎtǎrie, deschide frigiderul, îi întinde masa, îi pune mâncare în farfurie, apoi pleacǎ înapoi ca sǎ plângǎ. El mǎnâncǎ încet şi cu noduri. Pufneşte. De-aia bea mult ca sǎ desfunde nodurile. Uneori nici nu mǎnâncǎ toate bunǎtǎţile pregǎtite de ea, doar de bǎut bea tot. Ea ştie întotdeauna când e la ultima picǎturǎ, de unde ştie n-am sǎ înţeleg niciodatǎ. Atunci vine tiptil cu picioarele goale, el nici nu simte şi îi cuprinde grumazul gros cât trunchiul de copac cu braţele ei mici. Abia îl cuprinde. El tresare şi îi mângâie mâinile firave. Şi mijlocul. Îi dezveleşte pulpele şi îi atinge uşor rotunjimile înfiorate. Ea îl sǎrutǎ pe gât şi-i jumule urechile cu dinţii ei mǎrunţi, în timp ce buricele degetelor tremurǎ peste contururile pieptului puternic. Bǎrbatul râde cu inima pe dinafarǎ şi-i culege cu vârful unghiei lacrimile de pe pleoape. Ca un urs râde bǎrbatul. Apoi o ia în braţe. E cât braţul lui de mare, nu mai mult. Ajung întotdeauna în dormitor. Copii n-au…
vineri, 24 aprilie 2009
Capela de piatrǎ
Am ridicat ochii. Toţi cei din compartiment coborâserǎ, cu excepţia femeii pe care parcǎ abia atunci o vedem pentru prima datǎ. Se mutase pe locul de lângǎ fereastrǎ şi îşi risipise dinapoia perdelei privirea fǎrâmiţatǎ în grǎunţe mici cât sǎmânţa de mǎr peste câmpurile alunecânde. Era o femeie între douǎ vârste cu pǎrul puţin cǎrunt, cu tenul pal, comunǎ, obişnuitǎ, oarecare. Trupul era învelit în haine decente a cǎror culoare se stinsese uşor, obositǎ de drumurile lungi şi zilele rotunde şi asemenea, aranjate ca boabele de mazǎre în teci paralele. Îşi ţinea mâinile în poalǎ cu un aer pios şi trupul drept şi înghesuit în el însuşi, ca şi cum ar fi vrut sǎ se închidǎ într-o capelǎ imaginarǎ şi sǎ se izoleze de lumina tare şi de lume. Nimic nu o ridica din banal cu excepţia ochilor. Avea ochii vii ca douǎ flǎcǎri mici iţindu-se ici şi colo dintre cǎrbunii arşi peste care timpul aruncase o canǎ cu apǎ sǎ domoleascǎ flǎcǎrile. Avea o faţǎ tânǎrǎ femeia şi ochii mari şi adânci asemeni unui coridor lung înapoia cǎruia se zbǎtea tremurând o umbrǎ ca o aripǎ lucitoare de pasǎre plutind uşor într-un întuneric dens şi rece.
Nu te puteai opri sǎ nu încerci sǎ pǎtrunzi dincolo de culoarul acela ca o intrare secretǎ de castel, legând pe sub grǎdina nesfârşitǎ, iatacul prinţesei din turnul de rǎsǎrit cu luminişul din inima pǎdurii. Am pǎşit uşor, cu teamǎ, dar curios sǎ ating întunericul greu şi în acelaşi timp inconsistent ca un burete, sfâşiat ici colo de fante de luminǎ. Tunelul, ca o intrare de peşterǎ, era scurt şi se termina brusc. Ceea ce pǎrea o aripǎ de pasǎre asmuţind lumina prin gura de fier zǎbrelitǎ cu drugi cât braţul de om, erau de fapt frunzele unui mesteacǎn plǎpând şi aproape transparent hrǎnindu-se cu pulberi de soare filtrate prin deschizǎtura îngustǎ din tavan şi cu firimituri de pǎmânt cǎutate orbeşte de rǎdǎcinile rǎsfirate de jur împrejur ca o pânzǎ de pǎianjen peste cremenea cenuşie. Chiar sub bolta înaltǎ şi crǎpatǎ înspre miazǎzi ca un ochi de acvilǎ, un ghizd de fântânǎ acoperit cu muşchi verde şi flori mici, mici de tot cât vârful de unghie, albastre cu dunguliţe albe abia transpirânde. Peste fântânǎ un capac de lemn şubrezit de vreme, cu urme vizibile cǎ cineva îl deschisese de curând sau mai degrabǎ cǎ tunelul nu era un capǎt de drum ci o cale bǎtutǎ peste care trecuserǎ deunǎzi şi alte suflete. Am ridicat capacul. Un puţ de piatrǎ cu buzele rotunjite de muşchi verde ce se subţia vǎzând cu ochii pe mǎsurǎ ce coborai, cu trepte de piatrǎ ieşind dintre zidurile rotunde ca nişte suliţe alunecând în spiralǎ spre niciunde. Aerul devenea tot mai rece iar lumina oscila ca într-o clepsidrǎ între clipirea ochiului de acvilǎ devenind tot mai mic şi pâlpâirea unei flǎcǎri ce se lǎţea între tǎlpi.
Lumina era de la o torţǎ sprijinitǎ într-un braţ de fier pe zidul culoarului lung ce se desfǎcea ca o limbǎ ondulândǎ din gura de piatrǎ. Ici colo pâlpâiri galbene ca florile de pǎpǎdie vǎlurite de vânt, agǎţa privirea în pioleţi rari şi nesimetrici pe zidul de piatrǎ asprǎ ca într-o cǎţǎrare temerarǎ pe orizontalǎ. Din loc în loc culoarul se desfǎcea spre stânga, apoi spre dreapta, ca nervurile unei frunze împrǎştiindu-se într-un înlǎuntru bulversant. Uşi mari de lemn, groase cât pieptul unui bǎrbat zdravǎn şi îmbrǎcate în cǎmǎşi de fier cu nituri mari cât degetul arǎtǎtor, strǎjuiau încǎperi nedezvelite de vreme. M-am oprit în dreptul uneia dintre ele şi am încercat sǎ o deschid. Balamalele încremenite în ani au scârţâit cu un vaiet prelung rotogolit peste coridoarele lungi ce amplificau sunetul ca o tobǎ, ca şi cum deschiderea uşii ar fi provocat o insuportabilǎ durere. Dincolo de uşile mari, praf şi tristeţe. Atât. Altǎ camerǎ, acelaşi decor. Si alta şi alta… Ici şi colo zgârie întunericul un tablou spânzurând pe pereţi, o pânzǎ ce cândva ar fi fost albǎ sfâşiatǎ felii, un potir rǎstignit într-un cui ruginit, semne cǎ într-o altǎ deschidere a timpului lucrurile au stat cu totul altfel. Acum totul e monoton şi trist, cenuşiu şi dureros. Şi totuşi undeva departe se aude un vuiet ca un cântec tânguit. Deschid agitat una câte una toate uşile ce îmi ies în cale. Nu! E mai jos. Cobor pe scǎri din ce în ce mai înguste. Culoarele sunt tot mai mici. Şi camerele mai scunde ca şi cum locuitorii s-ar fi transformat într-un neam de pitici. Deschid cu furie uşile care acum se desfac tot mai uşor şi sunt tot mai subţiri. Mai jos, mai jos…
Ultima poartǎ. O gaurǎ sǎpatǎ în podea, ca o intrare spre beci. Acoperitǎ cu un capac de lemn asemeni primeia. Este însǎ mult mai micǎ. Mâna îmi tremurǎ…. Ce poate fi dincolo?! Inima? Miezul fierbinte? Lavǎ arzând? Deschid uşor capacul şi sufletul îmi tresare. Cobor cele câteva trepte de piatrǎ. E o mare. O mare subteranǎ. Valuri mici clipocesc sub tǎlpi ca o pereche de vidre foindu-se vesele printre picioarele mele. O luminǎ interioarǎ venind parcǎ din pereţi îi dau o strǎlucire aparte. Apa aratǎ ca o inimǎ albastrǎ, palpitând uşor. Aş vrea sǎ strig, sǎ ţopǎi, sǎ bat din picioare. Mi-e teamǎ însǎ şi sǎ respir. Întind uşor un deget. Ating apa. Am senzaţia cǎ am atins o bucatǎ de carne vie. Apa începe sǎ se desfacǎ în cercuri concentrice ce pornesc din locul unde am atins-o cǎtre maluri ascunse privirii mele. Inelele sunt din ce în ce mai mari. E ciudat, apa devine ca un izvor, inele tot mai groase înfloresc dintr-un punct şi se avântǎ spre maluri. Nu mai sunt inele, sunt deja valuri. Picioarele îmi sunt cuprinse ca într-un cleşte de apǎ. Vidrele nu se mai joacǎ, chiţǎie sǎlbatec.. Mǎ rǎsucesc pe cǎlcâie şi fug. Tuneluri, scǎri, iar tuneluri, hornuri lungi şi întunecate, coridoare nesfârşite… Nu mai gǎsesc drumul. În spate se aude un vuiet ca de furtunǎ, o rostogolire de ape scrijelind pereţii reci de piatrǎ. E întuneric. Alerg înainte cu sufletul la gurǎ. Undeva, douǎ lumini mici ca doi ochi. În sfârşit am scǎpat… Ţâşnesc printre ei şi mǎ izbesc de bancheta moale a compartimentului. Femeia, în capela ei de piatrǎ, nu schiţeazǎ nici un gest. Doar pe obraz lacrimi mari cât un vârf de deget apǎsat uşor peste inimǎ se rostogolesc nestǎvilit.
Nu te puteai opri sǎ nu încerci sǎ pǎtrunzi dincolo de culoarul acela ca o intrare secretǎ de castel, legând pe sub grǎdina nesfârşitǎ, iatacul prinţesei din turnul de rǎsǎrit cu luminişul din inima pǎdurii. Am pǎşit uşor, cu teamǎ, dar curios sǎ ating întunericul greu şi în acelaşi timp inconsistent ca un burete, sfâşiat ici colo de fante de luminǎ. Tunelul, ca o intrare de peşterǎ, era scurt şi se termina brusc. Ceea ce pǎrea o aripǎ de pasǎre asmuţind lumina prin gura de fier zǎbrelitǎ cu drugi cât braţul de om, erau de fapt frunzele unui mesteacǎn plǎpând şi aproape transparent hrǎnindu-se cu pulberi de soare filtrate prin deschizǎtura îngustǎ din tavan şi cu firimituri de pǎmânt cǎutate orbeşte de rǎdǎcinile rǎsfirate de jur împrejur ca o pânzǎ de pǎianjen peste cremenea cenuşie. Chiar sub bolta înaltǎ şi crǎpatǎ înspre miazǎzi ca un ochi de acvilǎ, un ghizd de fântânǎ acoperit cu muşchi verde şi flori mici, mici de tot cât vârful de unghie, albastre cu dunguliţe albe abia transpirânde. Peste fântânǎ un capac de lemn şubrezit de vreme, cu urme vizibile cǎ cineva îl deschisese de curând sau mai degrabǎ cǎ tunelul nu era un capǎt de drum ci o cale bǎtutǎ peste care trecuserǎ deunǎzi şi alte suflete. Am ridicat capacul. Un puţ de piatrǎ cu buzele rotunjite de muşchi verde ce se subţia vǎzând cu ochii pe mǎsurǎ ce coborai, cu trepte de piatrǎ ieşind dintre zidurile rotunde ca nişte suliţe alunecând în spiralǎ spre niciunde. Aerul devenea tot mai rece iar lumina oscila ca într-o clepsidrǎ între clipirea ochiului de acvilǎ devenind tot mai mic şi pâlpâirea unei flǎcǎri ce se lǎţea între tǎlpi.
Lumina era de la o torţǎ sprijinitǎ într-un braţ de fier pe zidul culoarului lung ce se desfǎcea ca o limbǎ ondulândǎ din gura de piatrǎ. Ici colo pâlpâiri galbene ca florile de pǎpǎdie vǎlurite de vânt, agǎţa privirea în pioleţi rari şi nesimetrici pe zidul de piatrǎ asprǎ ca într-o cǎţǎrare temerarǎ pe orizontalǎ. Din loc în loc culoarul se desfǎcea spre stânga, apoi spre dreapta, ca nervurile unei frunze împrǎştiindu-se într-un înlǎuntru bulversant. Uşi mari de lemn, groase cât pieptul unui bǎrbat zdravǎn şi îmbrǎcate în cǎmǎşi de fier cu nituri mari cât degetul arǎtǎtor, strǎjuiau încǎperi nedezvelite de vreme. M-am oprit în dreptul uneia dintre ele şi am încercat sǎ o deschid. Balamalele încremenite în ani au scârţâit cu un vaiet prelung rotogolit peste coridoarele lungi ce amplificau sunetul ca o tobǎ, ca şi cum deschiderea uşii ar fi provocat o insuportabilǎ durere. Dincolo de uşile mari, praf şi tristeţe. Atât. Altǎ camerǎ, acelaşi decor. Si alta şi alta… Ici şi colo zgârie întunericul un tablou spânzurând pe pereţi, o pânzǎ ce cândva ar fi fost albǎ sfâşiatǎ felii, un potir rǎstignit într-un cui ruginit, semne cǎ într-o altǎ deschidere a timpului lucrurile au stat cu totul altfel. Acum totul e monoton şi trist, cenuşiu şi dureros. Şi totuşi undeva departe se aude un vuiet ca un cântec tânguit. Deschid agitat una câte una toate uşile ce îmi ies în cale. Nu! E mai jos. Cobor pe scǎri din ce în ce mai înguste. Culoarele sunt tot mai mici. Şi camerele mai scunde ca şi cum locuitorii s-ar fi transformat într-un neam de pitici. Deschid cu furie uşile care acum se desfac tot mai uşor şi sunt tot mai subţiri. Mai jos, mai jos…
Ultima poartǎ. O gaurǎ sǎpatǎ în podea, ca o intrare spre beci. Acoperitǎ cu un capac de lemn asemeni primeia. Este însǎ mult mai micǎ. Mâna îmi tremurǎ…. Ce poate fi dincolo?! Inima? Miezul fierbinte? Lavǎ arzând? Deschid uşor capacul şi sufletul îmi tresare. Cobor cele câteva trepte de piatrǎ. E o mare. O mare subteranǎ. Valuri mici clipocesc sub tǎlpi ca o pereche de vidre foindu-se vesele printre picioarele mele. O luminǎ interioarǎ venind parcǎ din pereţi îi dau o strǎlucire aparte. Apa aratǎ ca o inimǎ albastrǎ, palpitând uşor. Aş vrea sǎ strig, sǎ ţopǎi, sǎ bat din picioare. Mi-e teamǎ însǎ şi sǎ respir. Întind uşor un deget. Ating apa. Am senzaţia cǎ am atins o bucatǎ de carne vie. Apa începe sǎ se desfacǎ în cercuri concentrice ce pornesc din locul unde am atins-o cǎtre maluri ascunse privirii mele. Inelele sunt din ce în ce mai mari. E ciudat, apa devine ca un izvor, inele tot mai groase înfloresc dintr-un punct şi se avântǎ spre maluri. Nu mai sunt inele, sunt deja valuri. Picioarele îmi sunt cuprinse ca într-un cleşte de apǎ. Vidrele nu se mai joacǎ, chiţǎie sǎlbatec.. Mǎ rǎsucesc pe cǎlcâie şi fug. Tuneluri, scǎri, iar tuneluri, hornuri lungi şi întunecate, coridoare nesfârşite… Nu mai gǎsesc drumul. În spate se aude un vuiet ca de furtunǎ, o rostogolire de ape scrijelind pereţii reci de piatrǎ. E întuneric. Alerg înainte cu sufletul la gurǎ. Undeva, douǎ lumini mici ca doi ochi. În sfârşit am scǎpat… Ţâşnesc printre ei şi mǎ izbesc de bancheta moale a compartimentului. Femeia, în capela ei de piatrǎ, nu schiţeazǎ nici un gest. Doar pe obraz lacrimi mari cât un vârf de deget apǎsat uşor peste inimǎ se rostogolesc nestǎvilit.
luni, 13 aprilie 2009
Zi
Ziua e un ogar hǎmesit. De cum mijesc zorile îşi freamǎtǎ nǎrile ca şi cum ar cǎuta în învǎlmǎşeala de mirosuri ale dimineţii pe cel de alge aduse la mal de valurile unei mǎri prea îndepǎrtate. Nu stǎ sǎ se întindǎ pe dalele reci ci o zbugheşte peste trotuarele nedezvelite într-o goanǎ nebunǎ ca în marea cursǎ de la Sunderland în care organizatorii au dat drumul iepurelui mecanic peste câmp cu mult înainte de rǎsǎritul soarelui dar n-au desenat niciunde linia de sosire.
Are trupul zvelt cu picioare înalte dar puternice arcuindu-se între douǎ ore ca o punte peste Marele Canion. Dedesubt un gol imens ce poate fi umplut rapid cu baloane de sǎpun dar nicicând cu piatrǎ.
E într-o continuǎ alergare. Nu-ţi poţi fixa privirea asupra unui punct de pe trupul sǎu cǎci imediat punctul se deplaseazǎ paralel cu el însuşi spre înainte ca într-o fotografie mişcatǎ. Totul nu e decât o dungǎ de înǎlţimea unui stat de om. Gri, fǎrǎ chip. Greyhound.
Se opreşte sǎ amuşineze în jurul unei tufe de liliac. Sau poate e doar o pǎrere. Apoi fuge din nou înspre miazǎnoapte, târându-şi umbra peste rǎdǎcinile arborilor ca pe o desagǎ prea grea pentru un drum atât de lung.
Apoi brusc drumul o coteşte înspre cer asemeni unei tornade aşezate cu vârful în sus şi sfârşeşte încolǎcit în jurul lunii ca o blanǎ de nurcǎ la gâtul bǎtrânei contese.
Are trupul zvelt cu picioare înalte dar puternice arcuindu-se între douǎ ore ca o punte peste Marele Canion. Dedesubt un gol imens ce poate fi umplut rapid cu baloane de sǎpun dar nicicând cu piatrǎ.
E într-o continuǎ alergare. Nu-ţi poţi fixa privirea asupra unui punct de pe trupul sǎu cǎci imediat punctul se deplaseazǎ paralel cu el însuşi spre înainte ca într-o fotografie mişcatǎ. Totul nu e decât o dungǎ de înǎlţimea unui stat de om. Gri, fǎrǎ chip. Greyhound.
Se opreşte sǎ amuşineze în jurul unei tufe de liliac. Sau poate e doar o pǎrere. Apoi fuge din nou înspre miazǎnoapte, târându-şi umbra peste rǎdǎcinile arborilor ca pe o desagǎ prea grea pentru un drum atât de lung.
Apoi brusc drumul o coteşte înspre cer asemeni unei tornade aşezate cu vârful în sus şi sfârşeşte încolǎcit în jurul lunii ca o blanǎ de nurcǎ la gâtul bǎtrânei contese.
vineri, 3 aprilie 2009
Jurnalul unui om fericit 10
Cred cǎ relaţia mea cu Cel-de-Sus s-a învârtit tot timpul în interiorul ţarcului format de patru versuri subţiri pe care le-am meşterit pe când eram puşti şi încercam sǎ înjgheb o ramǎ din şindrili uşoare în care sǎ aşez chipul lui: “mǎ-ntrebi de cred în Dumnezeu / da, cred în Dumnezeul meu / jumate zeu, jumate Eu / jumate-un soi de derbedeu”. Ele reflectǎ o oarecare naivitate adolescentina dar niciodatǎ nu am putut strânge mai mult cercurile în jurul inefabilului pentru a reliefa mai bine aceastǎ relaţie.
Dumnezeu nu este unic, Dumnezeu se naşte, trǎieşte şi poate ceea ce este cel mai important, moare împreunǎ cu noi. El nu poate fi nici inventat, nici plǎmǎdit, nici extras dintre stele. El existǎ înlǎuntrul fiecǎruia. Depinde de noi dacǎ vrem sǎ-l vedem, sǎ-l dezvelim, sǎ-l scoatem la luminǎ. Exact ca lalelele din grǎdina mamei. Eram copil şi curtea era plinǎ de lalele. Apoi, din an în an, au apǎrut din ce în ce mai puţine, pânǎ când, într-o primǎvarǎ, nu mai rǎsǎriserǎ decât câteva fire şi acelea firave şi aproape transparente. Atunci m-am plâns mamei: “mamǎ, în grǎdina noastrǎ au murit toate lalelele; cred cǎ s-au sinucis”. Mama a zâmbit, m-a luat de mânǎ, m-a dus în grǎdinǎ şi mi-a arǎtat locul în care cu caţiva ani în urmǎ era o vâlvǎtaie de culori. “Lalelele sunt aici, depinde de noi dacǎ vrem sǎ le scoatem la luminǎ sau nu”. Apoi mi-a explicat pe îndelete cum vine treaba, cum bulbii de lalea alunecǎ în pǎmânt încet încet, din an în an mai adânc, pânǎ când planta nu mai este în stare sǎ mai iasǎ singurǎ la luminǎ. Dar bulbii sunt acolo şi în fiecare primǎvarǎ un mugur crud încearcǎ sǎ-şi facǎ loc prin pǎmântul bolovǎnos spre soare. Apoi mi-a pus în mânǎ un cuţit, a luat şi ea altul şi am început sǎ sǎpǎm. Am gǎsit bulbii la douǎzeci de centrimetri sub pǎmânt, i-am scos, i-am replantat sub douǎ degete de ţǎrânǎ şi în primǎvara urmǎtoare toatǎ grǎdina era plinǎ de flori…
Într-o lume fragilǎ în care toatǎ strǎlucirea nu este decât pojghiţǎ subţire de aur întinsǎ cu unghia peste cartonul presat avem nevoie de zei. E nevoie de cineva cu braţe puternice care sǎ sprijine cerul, atunci când vântul se-nteţeşte a furtunǎ. Cǎci coloanele ridicate de oameni sunt atât de subţiri încât s-ar fǎrâma şi de-un oftat. Paler spunea undeva cǎ nu-l iubeşti pe Dumnezeu dacǎ nu te îndoieşti din când în când de el. Şi mai spunea cǎ acei ce-l invocǎ din purǎ obişnuinţǎ, mecanic, nu fac decât sǎ-l ucidǎ puţin câte puţin. Înseamnǎ cǎ eu, care mǎ îndoiesc des, îl iubesc mult?! Aş spune cǎ da…
Avem nevoie de Dumnezeu aşa cum avem nevoie de noi însine. Şi de minuni.Şi de speranţa cǎ minunile pot fi împlinite, nu doar citite în cǎrţi. Avem nevoie de asta cu atât mai mult cu cât oamenii sunt pe cale sǎ îngroape cel mai de preţ dar cu care s-au pricopsit, sufletul.
Şi totuşi dupǎ toate astea, dupǎ ce am gǎsit locul lui între rǎsadurile de flori din grǎdina pǎrinteascǎ, dilema mea rǎmâne încǎ fǎrǎ rǎspuns. Dacǎ Dumnezeu va muri odatǎ cu mine, ceea ce este neîndoielnic, eu am sǎ mor creştin sau fǎrǎ de Dumnezeu?!
jurnalul unui om fericit 9
Dumnezeu nu este unic, Dumnezeu se naşte, trǎieşte şi poate ceea ce este cel mai important, moare împreunǎ cu noi. El nu poate fi nici inventat, nici plǎmǎdit, nici extras dintre stele. El existǎ înlǎuntrul fiecǎruia. Depinde de noi dacǎ vrem sǎ-l vedem, sǎ-l dezvelim, sǎ-l scoatem la luminǎ. Exact ca lalelele din grǎdina mamei. Eram copil şi curtea era plinǎ de lalele. Apoi, din an în an, au apǎrut din ce în ce mai puţine, pânǎ când, într-o primǎvarǎ, nu mai rǎsǎriserǎ decât câteva fire şi acelea firave şi aproape transparente. Atunci m-am plâns mamei: “mamǎ, în grǎdina noastrǎ au murit toate lalelele; cred cǎ s-au sinucis”. Mama a zâmbit, m-a luat de mânǎ, m-a dus în grǎdinǎ şi mi-a arǎtat locul în care cu caţiva ani în urmǎ era o vâlvǎtaie de culori. “Lalelele sunt aici, depinde de noi dacǎ vrem sǎ le scoatem la luminǎ sau nu”. Apoi mi-a explicat pe îndelete cum vine treaba, cum bulbii de lalea alunecǎ în pǎmânt încet încet, din an în an mai adânc, pânǎ când planta nu mai este în stare sǎ mai iasǎ singurǎ la luminǎ. Dar bulbii sunt acolo şi în fiecare primǎvarǎ un mugur crud încearcǎ sǎ-şi facǎ loc prin pǎmântul bolovǎnos spre soare. Apoi mi-a pus în mânǎ un cuţit, a luat şi ea altul şi am început sǎ sǎpǎm. Am gǎsit bulbii la douǎzeci de centrimetri sub pǎmânt, i-am scos, i-am replantat sub douǎ degete de ţǎrânǎ şi în primǎvara urmǎtoare toatǎ grǎdina era plinǎ de flori…
Într-o lume fragilǎ în care toatǎ strǎlucirea nu este decât pojghiţǎ subţire de aur întinsǎ cu unghia peste cartonul presat avem nevoie de zei. E nevoie de cineva cu braţe puternice care sǎ sprijine cerul, atunci când vântul se-nteţeşte a furtunǎ. Cǎci coloanele ridicate de oameni sunt atât de subţiri încât s-ar fǎrâma şi de-un oftat. Paler spunea undeva cǎ nu-l iubeşti pe Dumnezeu dacǎ nu te îndoieşti din când în când de el. Şi mai spunea cǎ acei ce-l invocǎ din purǎ obişnuinţǎ, mecanic, nu fac decât sǎ-l ucidǎ puţin câte puţin. Înseamnǎ cǎ eu, care mǎ îndoiesc des, îl iubesc mult?! Aş spune cǎ da…
Avem nevoie de Dumnezeu aşa cum avem nevoie de noi însine. Şi de minuni.Şi de speranţa cǎ minunile pot fi împlinite, nu doar citite în cǎrţi. Avem nevoie de asta cu atât mai mult cu cât oamenii sunt pe cale sǎ îngroape cel mai de preţ dar cu care s-au pricopsit, sufletul.
Şi totuşi dupǎ toate astea, dupǎ ce am gǎsit locul lui între rǎsadurile de flori din grǎdina pǎrinteascǎ, dilema mea rǎmâne încǎ fǎrǎ rǎspuns. Dacǎ Dumnezeu va muri odatǎ cu mine, ceea ce este neîndoielnic, eu am sǎ mor creştin sau fǎrǎ de Dumnezeu?!
jurnalul unui om fericit 9
joaca de-a primǎvara
un bondar şi-o buburuzǎ
el matol şi ea lǎuzǎ
stau la soare pe-un lǎstar
şi scapǎrǎ un amnar
“eu ţi-am zis sǎ nu te duci
c-ai sǎ cazi şi-ai sǎ te-ncurci
prin trene de libelule
suspinânde şi credule
ce ţi-a trebuit polen
n-ai acasǎ tu gluten
un copil de legǎnat
şi scutece de schimbat”
el ofteazǎ şi suspinǎ
visând aripi de albinǎ
cǎ nu ştie ea amara
cât îl doare… primǎvara
el matol şi ea lǎuzǎ
stau la soare pe-un lǎstar
şi scapǎrǎ un amnar
“eu ţi-am zis sǎ nu te duci
c-ai sǎ cazi şi-ai sǎ te-ncurci
prin trene de libelule
suspinânde şi credule
ce ţi-a trebuit polen
n-ai acasǎ tu gluten
un copil de legǎnat
şi scutece de schimbat”
el ofteazǎ şi suspinǎ
visând aripi de albinǎ
cǎ nu ştie ea amara
cât îl doare… primǎvara
miercuri, 1 aprilie 2009
mǎrinimie
dacǎ inima ar fi de cearǎ
ar putea lua orice formǎ
ar putea umple orice gol
ar undui peste toate curburile
ar nivela toate asperitǎţile
de-ai scutura înlǎuntru o picǎturǎ de parfum ar umple de jur împrejurul cu miresme
ar putea fi modelatǎ ca plastilina şi strecuratǎ uşor pe sub streşinile grele
ar putea fi încǎlzitǎ în cǎuşul palmei şi s-ar înmuia de plǎcere pânǎ la topire
ar putea fi aşezatǎ pe un colţ de stâncǎ sau lângǎ malul mǎrii sau pur şi simplu în iarba înaltǎ iar ea şi-ar însuşi mimetic culoarea, mirosul şi forma
dacǎ inima ar fi de cearǎ
ai putea arunca într-ânsa o bucǎţicǎ de cer, sau o aşchie de brad, sau o petalǎ de floarea soarelui sau un colţ mic, mic de tot, de scoicǎ şi ea ar deveni albastrǎ sau verde lucios sau galben aprins sau sidefie sau toate la un loc
ai putea-o încǎlzi la piept dupǎ fiece furtunǎ şi rotunji în formǎ de mânji sau de miei
ai putea-o deschide ca pe o carte, ţi-ai putea ascunde emoţiile înǎuntru, apoi cu degetul mare ai putea sigila despicǎtura de la un capǎt la altul fǎrǎ ca nimeni sǎ nu bǎnuiascǎ niciodatǎ nimic
sau ai putea-o doar mângâia grijuliu dar cu patimǎ pânǎ când ar cǎpǎta încet încet conturul palmelor tale
dar nu-i…
ar putea lua orice formǎ
ar putea umple orice gol
ar undui peste toate curburile
ar nivela toate asperitǎţile
de-ai scutura înlǎuntru o picǎturǎ de parfum ar umple de jur împrejurul cu miresme
ar putea fi modelatǎ ca plastilina şi strecuratǎ uşor pe sub streşinile grele
ar putea fi încǎlzitǎ în cǎuşul palmei şi s-ar înmuia de plǎcere pânǎ la topire
ar putea fi aşezatǎ pe un colţ de stâncǎ sau lângǎ malul mǎrii sau pur şi simplu în iarba înaltǎ iar ea şi-ar însuşi mimetic culoarea, mirosul şi forma
dacǎ inima ar fi de cearǎ
ai putea arunca într-ânsa o bucǎţicǎ de cer, sau o aşchie de brad, sau o petalǎ de floarea soarelui sau un colţ mic, mic de tot, de scoicǎ şi ea ar deveni albastrǎ sau verde lucios sau galben aprins sau sidefie sau toate la un loc
ai putea-o încǎlzi la piept dupǎ fiece furtunǎ şi rotunji în formǎ de mânji sau de miei
ai putea-o deschide ca pe o carte, ţi-ai putea ascunde emoţiile înǎuntru, apoi cu degetul mare ai putea sigila despicǎtura de la un capǎt la altul fǎrǎ ca nimeni sǎ nu bǎnuiascǎ niciodatǎ nimic
sau ai putea-o doar mângâia grijuliu dar cu patimǎ pânǎ când ar cǎpǎta încet încet conturul palmelor tale
dar nu-i…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)