duminică, 26 august 2012

Labirintul

- Vreau să mă ajuţi - i-am spus brusc după ce m-am aşezat pe scaunul pe care m-a invitat din priviri să iau loc.
Desigur abordarea mea era una total lipsită de politeţe dar era ultimul om care ar fi putut să mă ajute. Eram în mod evident într-un capăt de drum. Unul care s-ar fi putut încheia acolo sau dimpotrivă care s-ar fi putut deschide într-o cu totul altă perspectivă. Încercasem totul şi nimic nu se potrivea. Nu era vorba dacă mi-ar fi plăcut ceea ce găsisem, sau dacă ar fi fost cât de cât mulţumitor, întrebarea era dacă s-ar fi potrivit perfect precum cheia în broască. Iar răspunsul era clar, oricâte chei am încercat, niciuna nu s-a potrivit s-o descuie.
El nu a părut ofensat de introducerea mea brutală. Dimpotrivă, mimica feţei nu a trădat niciun tremur, a rămas impasibil ca o bucată de cremene. Avea ochii mici din care abia se desluşea pâlpâirea interioară, privirea pământie, buzele subţiri adunate în linie şi o faţă ca o mască de piatră. Părea că doarme, sau că se află în transă, sau că pur şi simplu e mort.
- Şi cum ai vrea să te ajut? - m-a întrebat rece după ce m-a studiat pierdut preţ de câteva zeci de secunde.
- Vreau să-mi spui o poveste – i-am răspuns franc. Ştiam că în faţa lui nu pot încerca fandări sau ocolişuri, totul trebuia să se desfăşoare drept şi curat.
A zâmbit sincer. Reacţia lui nu m-a mirat deloc. Nu poţi intra în casa unui om, în sufletul lui, cerându-i imperativ să-ţi spună o poveste fără să stârneşti zâmbete. Eram convins de asta. Şi totuşi era pe de-a-ntregul ceea ce căutam.
- De fapt nu vreau doar să-mi spui o poveste. Vreau mai mult decât atât, vreau să mă iei de mână şi mă conduci într-o poveste. De acolo am să ştiu singur ce am de făcut.
A tresărit. A ridicat o sprânceană a mirare, apoi sprânceana a coborât cuminte la loc ca o frunză trezită din amorţirea sufocantă a verii de către o adiere scurtă de vânt dinspre miazănoapte. A dus un deget la tâmplă şi a continuat să mă scruteze cu privirea. Nu părea bulversat de cererea mea. De fapt eram sigur că ceea ce-i ceream nu era nicidecum o surpriză iar el chiar mă aşteptase să apar. A trecut o vreme în care am rămas tăcuţi unul în faţa celuilalt, ca două sfere uriaşe atrăgându-se şi în acelaşi timp respingându-se cu forţe egale dar în sensuri opuse.
În cele din urmă şi-a luat degetul de la tâmplă şi m-a întrebat blând.
- Şi ce te face să crezi că tocmai eu aş putea să te ajut?
Aş fi putut să-i explic direct, fără ocolişuri, dar n-am vrut s-o fac pentru că aş fi lăsat o impresie jalnică de slăbiciune, i-aş fi arătat că depind în întregime de el, de ajutorul lui. Amândoi ştiam asta, simţeam, dar atâta timp cât n-am fi recunoscut-o explicit niciunul dintre noi, era ca şi cum n-ar fi existat. Ar fi fost doar o părere, o bănuială ...
- Am căutat peste tot. Nimeni nu ştie să spună poveşti cum ştii tu - am început eu încercând să-l flatez, jalnic demers, deşi într-o anumită măsură credeam în ceea ce spuneam, căci numai el ştia să spună un anumit fel de poveşti - Nu cred în poveşti cu zâne şi în paradisuri de vis, dar cred că suntem capabili să ne controlăm viaţa dacă dorim cu adevărat. Creierul nostru nu este folosit la adevărata sa capacitate iar când este folosit este cel mai adesea subjugat unui dejurîmprejur care nu ne reprezintă. Intrăm cu bună ştiinţă în labirint şi apoi nu facem altceva decât să căutăm viaţa întreagă ieşirea, ca nişte cobai albi şi pufosi, cu ochii injectaţi.
Continua să mă privească fix fără să schiteze niciun gest. Părea că-i spun lucruri foarte bine ştiute, plictisitoare chiar şi probabil că aşa şi era.
- Ştiu însă că labirintul nu are doar o cale de ieşire, undeva în celălalt capăt, aşa cum crede toată lumea, ci mai multe, nedetectabile de simţurilor normale, ca nişte porţi tridimensionale conectate la un spaţiu înghesuit între x şi y. Iar tu eşti singurul care cunoaşte labirintul şi singurul care ar putea să mă ajute să găsesc una din aceste porţi – am concluzionat eu, urmărindu-i atent mişcarea pomeţilor.
De data aceasta pomeţii au urcat uşor, sprâncenele s-au arcuit a încruntare, iar ochii şi aşa mici au devenit şi mai mici, aproape diluându-se pe sub genele lungi. N-a răspuns nimic. Până la urmă nici nu mă aşteptam. Era vorba de un DA sau un NU, iar un DA sau un NU nu pot fi răspândiţi aşa, ca petalele scuturate ale crinilor. Un simplu DA ar fi însemnat răsturnarea valorilor, ştergerea a tot ceea ce era considerat “normal” şi eliberarea unei pagini albe pentru a fi completată aşa cum ar fi crezut de cuviinţă posesorul, fără niciun fel de reguli, fără niciun fel de impuneri.
- Poveşti spui ... - murmură el ţuguind buzele şi încercând să lege toate vorbele mele într-o funie groasă.
- Da, poveşti! Ştiu sigur că asta e cheia care s-ar potrivi cu siguranţă în cel puţin una dintre porţi. Şi odată deschisă poarta ... - am zâmbit eu larg şi m-am oprit.
El însă n-a zâmbit, ba mai mult, nici nu a părut încântat de zâmbetul meu ci a continuat să mă fixeze cu sprâncenele arcuite a încruntare.
- Odată descuiată poarta orice e posibil, nu mai există încătuşări, orice opintire a realităţii ar găsi un spaţiu de extensie, de decomprimare, de eliberare a energiei. N-ar mai exista explozii căci spaţiul acesta ar fi practic infinit iar timpul ar putea fi discretizat într-o multitudine de fascicule înguste, nu ne-am mai lovi cu capul de ziduri căci n-ar mai fi ziduri, nu ne-am mai poticni de praguri...
El a rămas tăcut ca în prima clipă când am dat cu ochii de el. Nu înţelegeam până la urmă la ce se gândeşte. Ar fi putut să spună fără probleme NU sau DA, nu l-ar fi costat nimic. Nimeni nu l-ar fi putut obliga să-şi argumenteze răspunsul, iar răspunderea ar fi rămas în întregime a mea indiferent de calea aleasă. Ştia însă probabil la fel ca şi mine că odată decisă calea ar fi trebuit să ne ridicăm deodată de pe scaun şi s-o pornim în aceeaşi direcţie.
A fost rândul meu să-l pironesc cu privirea cerşind un răspuns. Am aşteptat minute în şir şi în cele din urmă a dezlipit buzele.
- Da, am să te-ajut... - a murmurat el privindu-mă sfârşit ca şi cum luarea acestei decizii l-ar fi consumat cu totul. Iar eu, mulţumit, m-am ridicat de pe scaunul aşezat în faţa oglinzii şi-am plecat…

povesti mai vechi: Pământul ca o pară gălbuie

miercuri, 22 august 2012

Despre noaptea cerească şi vântul de miazăzi

(continuarea povestii de aici)

Odată ce înserarea îşi desfăcu aripile uriaşe peste cer se lăsă şi răcoarea. Fetiţa îşi strânse rochiţa în jurul corpului şi îşi cuprinse umerii cu braţele. O adiere molcomă aluneca peste trupurile lor şi fetiţa se înfioră.
- Se termină vara - oftă ea. Era ultima vară de copil, cu următoarea aveau să înceapă cele de şcolar. Şi ea era încântată.
- Mda - bombăni Piticul-grădinar-al-cerului. Se termină vara. Vine frigul.
O nouă adiere de vânt îi învălui, răsucindu-se de câteva ori jucăuşă în jurul gleznelor şi alergând apoi mai departe peste albastru.
- Bunica are să mă certe că n-am luat pulovăraşul- se îmbufnă fetiţa şi-i păru rău pentru o clipă că n-a ascultat-o.
Pisicul Jill era însă convins că are să scape de ceartă căci începu să-şi unduie coada ca o cobră sub cântecul fermecat al fluierului şi să se dezmierde în jurul picioarelor ei. Era mult mai plăcută vremea aşa, un pic răcoroasă. O adevărată vreme pentru colindat câmpiile şi visat la fluturi şi la vrăbii.
- Nu Jill, nu acum! Acum mergem să căutăm drumul înapoi spre casa bunicii. Pe urmă, când ajungem, o să fie destul timp şi de alintat - îl dojeni fetiţa şi Jill se conformă reluându-şi mersul în formatie în spatele ei.
Apoi se auzi un zgomot surd şi o rafală de vânt îi izbi în faţă. Nu mai era de joacă. Fetiţa privi intrigată cerul în stânga, în dreapta. Nici urmă de nori. Şi nici de ploi. Piticul-grădinar-al-cerului lăsase stropitoarea în urmă, la celălalt capăt al cerului. Ciuli urechile. Era tare curios. La fiecare pală de vânt un zgomot ciudat ca o uşă trântită sau asemănător unui obiect scăpat pe parchet o preceda. Cu cât pala de vânt era mai putemică cu atât zgomotul se auzea mai tare. Şi pe măsură ce înaintau forţa vântului creştea. De câteva ori trebuiră să se oprească şi să se lipeasca unul de altul ca să nu-i răstoarne vântul. Însă era clar că înaintea fiecărei rafale se auzea un zgomot ciudat ca şi cum cineva ar fi deschis o uşă sau ar fi desfăcut un capac pentru a elibera vântul şi apoi ar fi închis-o la loc. Ascultând mai atent fetiţa tresări. Ar fi putut să jure că ceea ce se auzea era un strănut. Şi ca să nu se mai rătăcească în enigme nedescifrate îl întrebă direct pe piticul însoţitor privindu-l drept în ochi.
- Ce se aude?
- Un strănut - replică el morocănos. Pe vremea asta ne mai ia cu strănutul. Şi din păcate asta se cam ia aşaaa ... de la un pitic la altul... - explică el şi fetiţa observă cum piticul inspiră de câteva ori scurt, sacadat, vibrând din tot corpul, ridică nasul în aer şi slobozeşte un strănut lung şi fioros azvârlind peste dejurîmprejur o rafală sănătoasă de vânt. Era exact zgomotul pe care îl auzise şi mai devreme! Nu-şi putea crede ochilor şi urechilor. Era deci o legătură clară între strănut şi rafalele de vânt. Deci rafalele de vânt, erau chiarrr…
Dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt că în faţa lor apăru o câmpie largă unde o mulţime de pitici cu şorţuri de pânză şi cu mânecile suflecate culegeau ceva afundaţi pan' la brâu ca-n lanurile de grâu. Fiecare din ei era dotat cu o găletuşă şi o măturică mică împerecheată cu un fărăşel la fel de mic.
Fetiţa se opri locului şi îi studie. Erau aşezaţi în rând şi toţi executau cu migală şi în acelaşi ritm un tipic îndelung exersat. Se aplecau, roteau măturica, adunau cu făraşul şi răsturnau ce-au adunat în găletuşă. Apoi băgau mâna într-o tăşcută agăţată pe celălalt umăr pe care n-o băgase de seamă, de unde luau nişte seminţe închise la culoare pe care le răspândeau cu o mişcare circulară uniformă peste cerul rămas limpede ca o fereastră, asemeni ţăranilor care semănau grâu în satul bunicii. Privind mai atent fetiţa observă că pe măsură ce înaintau cerul bleu dinainte se preschimba într-unul albastru închis înapoi.
- Ce fac piticii aceştia aici? - nu se putu abţine fetiţa să nu întrebe curioasă.
- Seamănă noaptea - răspunse sec cum îi era obişnuinţa Piticul-grădinar-al-cerului. Dar fiindcă fetiţa continuă să-l privească cu ochi mari iscoditori precum pisicile cu un singur ochi, îşi continuă explicaţia. Adună bleul uscat al cerului şi pun sămânţă de culoare nouă. Daca e udată cu atenţie până dimineaţă ar trebui să albăstrească.
Fetiţa fu mulţumită de răspuns, deşi nici prin gând nu i-ar fi trecut că noaptea se seamănă precum câmpurile galben unduind cu grâu, ovâz sau secară de acasă. Nu era însă prea mare deosebire între ele, recunoscu ea, căci stăteau aşa, ca-n oglindă, precum cea de la bâlci care deforma tot ce se reflecta în ele. O singură nelămurire mai avea. Partea cu udatul. Nu vedea nici conductele lungi şi subţiri ca şerpii cum văzuse ea la irigatiile cele mari, nici cisterne pântecoase ascunzând apa sub învelişul de fier precum cămilele sub cocoaşele păroase şi nici măcar stropitori din cele folosite de Piticul-grădinar-al-cerului la udatul florilor niciodată crescute. Era gata-gata să se repeadă asupra piticului cu o nouă întrebare când observă că piticii-cultivatori se opresc ca la comanda, se încruntă, se cabrează precum caii nărăvaşi, apoi îşi trec peste frunte două degete ca o lopăţică, risipind peste câmpul de albastru sudoarea strânsă între cutele adânci.
- Deci aşa le udăăă... - bombăni ea mai mult pentru sine şi rămase cu sprâncenele
ridicate în sus a mirare. Apoi piticii îşi scoaseră iar măturicile şi forăşelul continuând să adune de pe cer bleul uscat şi să însămânţeze albastru proaspăt. Treaba era lămurită. Problema vântului ceresc continua însă să rămână un mister deşi se apropiase destul de mult de un deznodământ luminos.
Fetiţa aşteptă ca o rafală de vânt să-i mai răcorească ceafa, sau să-i umfle rochiţa sau să-i strângă pe toţi trei grămadă precum spicele de grâu. Dar nimic nu se întâmplă. O vreme. Apoi auzi dintr-o dată un strănut venit de niciunde şi o adiere de vânt o atinse uşor peste umăr. Apoi alt pitic strănută şi o altă adiere o atinse pe celălalt umăr. Apoi strănutul se răspândi ca pojarul printre pitici şi aceştia începură să-şi ridice capetele unul câte unul sau mai mulţi deodată şi să strănute precum păpuşile mecanice. Iar vântul se înteţi până într-acolo încât fu gata să-i ia pe sus. Noroc cu bastonul Piticului-grădinar-al-cerului pe care acesta îl folosi să se agaţe de un copac uscat şi ascuţit ca un trăsnet în care erau aninate stele palide.
- Tiii... ce treabă. Nu mă aşteptam ca vântul să fie stârnit de strănuturile piticilor. Eu credeam că vântuuuul... - se repezi fetiţa şi abia apoi realiză că nu-şi pusese niciodată problema de unde vine vântul şi unde se duce.
- Ce credeai tu?! Şi ce-i acela vânt? - o scoase Piticul-grădinar-al-cerului din reverie.
- Vântuuuul... este un aer care se mişcă - replică ea pe dată şi-şi mişcă năsucul în direcţia din care veneau încă rafale uşoare.
- Ăla e strănut nu e vânt - zâmbi îngăduitor Piticul-grădinar-al-cerului. Singurul care mişcă aerul e strănutul. Sau bărcile cu pânze.
Fetita îşi schimonosi buzele şi bombăni neîncrezătoare.
- Bărcile cu pânze mişcă aerul?! Nu invers?!
Şi morocănosul Pitic-grădinar-al-cerului se înveseli de-a binelea izbucnind într-un râs nestăvilit.
- Cum adică aerul să mişte pânzele. Păi şi pe aer cine îl mişcă?! Offf... voi copiii, ce imaginaţie aveţi. Dar sunteţi imaturi, nu înţelegeţi sensul lucrurilor. Nu-i nimic, ai să mai creşti şi atunci ai să înţelegi totu1.
Fetiţa scrâşni din măsele. Era tare îngâmfat Piticul-grădinar-al-cerului. Atât ar mai fi lipsit, să o apuce de bărbie şi să o mângâie pe creştet ca pe un copil mic. L-ar fi pocnit cu siguranţă cu vârful sandalelor de lac peste glezne. Dacă l-ar fi putut convinge să coboare pe Pământ ar fi văzut el câtă dreptate avea şi că nu e o copiliţă prostuţă cum credea. Şi până la urmă el, piticul, era cel îngust în priviri căci nu putea vedea dincolo de cerul lui strâmt, căci ea, pe de altă parte, învăţase o mulţime de lucruri noi despre cer...
Şi mai avea să înveţe caci nici nu se dezlipisera bine de piticii cultivatori de noapte când pisicul Jill începu să se agite nervos. Fugea înainte, căuta, răscolea, apoi se întorcea şi se uita lung la ea dând din cap ca un pendul.
- Ce-i Jill, ce-ai găsit!? – îl întrebă fetiţa ştiind că acesta era modul în care îi aducea la cunoştinţă că în curte a mai apărut un pui de vrabie mort sau că grădina de peste gard s-a populat cu păsări noi, sau că în şură au apărut iar şoarecii…
Jill îşi undui vesel coada şi o luă iar la fugă înainte, ţopăind pufos precum un fluture şi clipind vesel, pentru ca la un moment dat să sară în sus brusc ca purecele, cu şira spinării curbată ca un arc şi părul zburlit ca un foc de artificii de pe podul din Sydney. Apoi se făcu ghem şi se întoarse mai mult târându-se pe burtă înapoi la fetiţă.
Ceva îngrozitor şi fioros trebuia să se găsească acolo. Ascuţindu-şi privirea fetiţa putu să distingă undeva la limita în care ziua se îngâna cu noaptea umbre cenuşii rostogolindu-se, îmbrăţişându-se, întrepătruzându-se. Ici colo licăriri strălucitoare cât vârful de ac te duceau cu gândul la o mulţime de animale mici şi agresive.
Piticul-grădinar-al-cerului nu mai aşteptă întrebarea şi dezveli pe dată răspunsul.
- Şoarecii-de-amurg.
Fetiţa ridică din sprâncene şi continuă să sfredelească cu privirea cenuşia dungă mişcătoare. “Şoarecii-de-amurg?!” – bombăni ea în gând. Era ca şi cum i-ar fi spus că sunt caracopircăniţe sau ptilodigicopteri. Cum denumirea nu-i spune absolut nimic încercă să-şi obişnuiască ochii cu întunericul şi pe măsură ce se apropiau să-şi dea seama despre ce animale era vorba. Erau nişte curioşenii. La prima vedere păreau balonaşe mici şi rotunde, fiecare colorat în altă culoare, cu un botic mic acoperit cu mustăţi într-o parte şi cu o coadă lungă ca de şoarece în cealaltă. În loc să meargă pe picioare, care la şoarecii-de-amurg erau atrofiate şi abia se mai zăreau zdrenţărind de sub burţile mari, ciudatele animale mai degrabă pluteau ca peştii. Fetiţa încercă să-şi dea seama ce fac dar mai mult decât să vadă cum cască periodic gura ca gupii din acvariul de acasă, altceva demn de interes nu descoperi.
- Cu ce se ocupă şoarecii-de-amurg? Ce fac ei acolo?
- Mănâncă ziua!
- Mănâncă ziua?! – izbucni fetiţa confuz.
- Da! Ce-ai vrea să facă altceva?! O vreme le-am păstrat. Le împătuream seara şi le păstram aşa împăturite într-un hambar cu nori. Ohhh… dificilă treabă, tot cerul piticesc trebuia să participe la trebuşoara asta, aşa de mari sunt zilele, mai ales vara. Dar când n-au mai avut loc în hambar a trebuit să scăpăm de ele. Noroc că am observat că şoarecii-de-amurg începuseră să le roadă pe la colţuri cât timp fuseseră adăpostite acolo. Fiindcă le plăcea să roadă toate alea, inclusiv teancurile de zile, i-am învăţat să facă treaba asta temeinic, până la capăt. Aşa că acum se ocupă integral numai de chestia asta, ne mănâncă zilele. Fără ei nu ştiu ce ne-am fi făcut, s-ar fi îngrămădit zilele una în alta şi n-am mai fi avut loc de nopţi.
Fetiţa nu se putu abţine şi izbucni în râs. “Ne mănâncă zilele”… Deci de aici venea vorba asta, de la şoarecii-de-amurg. Şi bunica folosea expresia dar în cu totul alte împrejurări. De exemplu când bunicul pleca cu treabă la câmp şi nu mai apărea toată ziua, iar bunica se uita lung după el pe fereastră. Cum bunicul nu mai apărea până seara târziu, bunica începea să bombăne în timp ce trebăluia nervoasă prin casă “îmi mănâncă zilele omu ăsta, nu putea să trimită şi el pe cineva să-mi dea de veste că mai întârzie?!”. Uneori vara când fetiţa îşi aducea prietenele şi făceau un tărăboi în curte ca la război, ba mai intrând chiar şi prin casă după lucruşoare pentru locuinţa lor din păpuşoi şi împletindu-se în picioarele bunicii, aceasta ieşea în prag şi striga înspre ele “da mai terminaţi odată gureşelor-iureşelor, că-mi mâncaţi zilele”. Cu gândul la vorbele bunicii fetiţa zâmbi poznaş. Nu semănau deloc nici ea, nici bunicul cu şoarecii-de-amurg, deşi amândoi mai mâncau din când în când zilele bunicii.
Acestea fiind spuse, văzute şi trăite cu nesaţ, fetiţa îşi puse în desega cu întâmplări extraordinare şi ultima aventură şi porni în cele din urmă hotărâtă alături de Pisicul Jill si Piticul-grădinar-al-cerului către casa bunicii.
Nu făcuseră nici doi paşi când prinţesa de porţelan tresări şi se opri.
- Aşteptaţi un pic – spuse ea şi făcând palma cupă o roti rotund prin aer, apoi închise pumnul. Gata – adăugă ea mulţumită ridicând cu două degete din pumnul mic o stea pitică precum un licurici. Pentru Bea, să-i lumineze ziua – dădu ea din barbă înspre cei doi însoţitori, ca un matur mulţumit că şi-a putut respecta o promisiune mai veche şi o vârî în buzunarul din dreptul inimii.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate sti, fragmentul se mai poate lungi!)

povesti mai vechi: Soarecele A

joi, 16 august 2012

Păcătosul

Se strecură uşor pe uşă şi o închise în urma-i. Biserica era aproape goală. Doar patru suflete asistau la slujbă, doi oameni ai străzii zdrenţăroşi şi murdari încremeniţi undeva la intrare, un poliţist în civil cu ceafa rasă şi privire de buldog şi o femeie tânără, bine îmbrăcată, cu părul blond lung şi cu ochii ficşi. Chiar în faţa altarului era un sicriu şi lângă el un preot relativ tânăr cu mâinile împreunate sub bărbie. Intrase acolo pentru o clipă de odihnă, de reculegere, de reculegere a eului risipit şi întoarcere a sa în cochilia de piele. Tresări când cuvântul “reculegere” îi traversă gândurile. Nu-l privise niciodată în felul acesta, “re-culegere”, “re-adunare”, “re-găsirea din risipire” ci îl legase tot timpul de aspectul său religios, de ceea ce este dincolo de ceruri.
“N-a fost un om bun, e un fapt pe care trebuie să-l acceptăm - murmură preotul cu ochii fixaţi pe chipul decedatului ca şi cum faptul acesta l-ar fi citit acolo, pe faţa sa - n-a fost un cetăţean bun, n-a fost un soţ bun, n-a fost un tată bun. În fiecare dintre noi îşi varsă sămânţa deopotrivă Dumnezeu şi Necuratul. Şi după cum e zămislit aluatul sămânţa unuia sau a altuia dă rod mai putemic şi-l umbreşte pe celălalt.”
Deşi vorbea încet, glasul preotului se auzea datorită acusticii perfecte a clădirii clar până în ultimul ungher. Nu mai intrase într-o biserică de mulţi, de foarte mulţi ani, dar cu trecerea timpului un vârtej de simţire şi gând îşi făcuse loc în propriul trup, ghemuindu-se lângă sufletul deja găzduit. Dacă ar fi ştiut să-l definească ar fi putut spune că-i un duh, dar cum nu putea descrie nici siesi, nici altcuiva, ce e acela un duh, de unde vine şi ce caută, se mulţumi să-i spună simplu vârtej. Îi era greu să dea contur vârtejului acela de simţiri şi de gânduri, aşa cum greu îi era să se definească pe sine în relaţia cu Dumnezeu. Era ateu, era creştin?! Avea credinţă?! Şi dacă avea, în ce credea?! Vorba preotului era blândă şi liniştitoare. Nimic altceva nu se mai auzea dincolo de murmurul său. Era o linişte de cleştar, zidurile groase ale bisericii izolând complet înlăuntrul de împrejur, aşa cum sufletul se rupe de lume odată cu închiderea uşii masive de lemn, rămânând aninat doar într-un fir subţire de cer.
“Dar în fiecare din noi sămânţa lui Dumnezeu şi a Necuratului rodesc deopotrivă, fără tăgadă. Iar sufletul acesta mai pustiit decât Deşertul Enghedi a fost năpădit de ciulini cu ţepi ascuţiţi precum cuţitul lui Cain, deşi şi înalţi, astfel încât florile n-au putut să-l mai încapă. Acest rob al lui Dumnezeu nu a avut parte de o viaţă uşoara, a ucis, şi-a chinuit semenii, cu fapta, cu vorba...”
Preotul îşi împlinea rostirea încet dar în cuvinte pline, rotunde, fără să-i tremure vocea şi fără să le caute. Părea să-l cunoască pe omul ce se odihnea în cutia de lemn, părea să vorbească cerului ca despre un prieten, încercând să-i uşureze ascenderea deşi aparent n-ar fi meritat-o. Era însă aproape convins că preotul nu-i era apropiat, ci era doar un slujbaş umil şi corect, un portar disciplinat la graniţa dintre o lume şi alta, un liant între cer şi pământ.
“Oaia lui Dumnezeu a păcătuit. S-a rătăcit de turma sa şi s-a cufundat în mocirlă. Şi nimeni nu l-a văzut cum se afundă, nimeni nu i-a întins o mână spunându-i ‘Ajută-te pe tine şi Dumnezeu te va ajuta’. Iar el a alunecat tot mai mult depărtându-se de cer, până când acesta nu s-a mai văzut. Spune-ne tu Doamne, nu merită sufletul acesta rătăcit o pagină albă pe care să se-aştearnă şi să se caute-n contururi şi culori noi?! Nu-l vei primi în Împărăţia ta, lăsându-l să se dezvelească aşa cum nu a putut-o face aici, pe Pământ?! Nu-i vei ierta oare păcatele, nu fiindcă ar fi fost un om bun, căci n-a fost, nu fiindcă ar fi cerut vreodată iertarea, căci n-a făcut-o, nici fiindcă s-ar fi căit, căci nu s-a căit, ci fiindcă noi, cei ce i-am stat aproape de la naştere şi până la moarte, n-am făcut nimic să-l salvăm din căderea în genuni. Doar pentru asta, pentru umbletul de-al doilea al celor neputincioşi şi împărăţia ta trebuie să existe şi să dăinuie veşnic.”
Tresări. Cu siguranţă preotul nu era unul oarecare. Vorbele sale îi păreau ciudate, vii, reale, rupte de dogma habotnică a bisericii. Erau cărămizi egale şi paralele căzând de undeva de sus ca în jocurile video şi aşezându-se una peste alta pentru a construi, flori prăvălindu-se alături ca într-un buchet uriaş, petale risipite adunându-se din aerul mirosind a mir şi tămâie într-un singur trup. “Nu-i vei ierta oare păcatele, nu fiindcă ar fi fost un om bun, căci n-a fost, nu fiindcă ar fi cerut vreodată iertarea, căci n-a făcut-o, nici fiindcă s-ar fi căit, căci nu s-a căit, ci fiindcă noi cei ce i-am stat aproape de la naştere şi până la moarte, n-am făcut nimic să-l salvăm din căderea în genuni. Doar pentru asta, pentru umbletul de-al doilea al celor neputincioşi şi împărăţia ta trebuie să existe şi să dăinuie veşnic..." murmură bărbatul pentru sine. Şi sufletul începu a i se zbate ca un fluture în prag de septembrie dornic să se ridice şi să-şi vânture aripile dar fără a mai avea puterea să înfrunte adierea toamnatică a dimineţii. Era bulversat. Atunci, dacă în dreapta lui Dumnezeu s-ar aşeza cei buni, cei ce-au înţeles rostul trăirii şi au parcurs-o umili şi smeriţi, iar la stânga cei ce nu i-au înţeles rostul pentru că nu s-au priceput a-l căta, cei ce au trecut prin lume ca un tren deraiat, cei ce au ocolit sensul ei real prin genuni noroioase, atunci nu cumva adevăraţii păcătoşi sunt cei de la mijloc, cei ce au înţeles totul dar nu au fost în stare să se ridice la înălţimea a ceea ce au primit?! Nu cumva adevăraţii păcătoşi sunt acei ce s-au pierdut în labirintul înţelegerii căutând calea cea dreaptă, rătăcindu-se neputincioşi, nereuşind să priceapă adevăratele ei sensuri, atât de simple şi atât de clare?!
Se cutremură. Privi împrejur. Oamenii străzii aşteptau încovoiaţi să se termine slujba cu speranţa că vor primi o bucată de pâine, poliţistul în civil privea impasibil părând a fi în timpul serviciului şi participând la o acţiune ca oricare alta, în timp ce pe obrazul femeii blonde care nu-şi găsea deloc locul în întreg peisajul începuseră să se prelingă două lacrimi mari. Cine îl ademenise în biserică? Cine îl pusese să îl asculte pe preot? Revelaţia dezvăluită de acesta îl tulbură peste măsură. Nu putea să fie aşa, nu era drept să fie aşa. Se închină şi ieşi cu paşi repezi. Apropie uşa în urma sa şi inspiră aerul proaspăt cu guri mari, ca un înotător ieşit din valuri tulburi. În jur maşinile goneau cu viteză, oamenii sporovăiau agitaţi, vântul răscolea frunzele amorţite ale copacilor. De unde-i răsărise în cale paznicul acela de la porţile cerului?!

povesti mai vechi: Pescǎruşii

sâmbătă, 11 august 2012

Vară cu nuci pralinate, topping de ciocolată şi un strop de sirop de vişine

Hans urcă în autobuzul şcolar pe jumătate adormit. Nu-i pria deloc şcoala după amiaza. Se trezea târziu, toată dimineaţa picotea, apoi trebuia să-şi adune puterile risipite printre cărţile desfăcute, ciorapii murdari, desenele cu maşini de curse şi alte cele împrăştiate prin camera-i în dezordine şi să fugă degrabă la şcoală. Vara nu era un anotimp deloc propice învăţăturii, era prea cald, prea multă umiditate şi erau evident prea multe fete nepotolite şi gălăgioase. Prefera de o mie de ori să se scalde în Nidda sau să se întindă singur la soare pe nisipul fin decât să se aşeze în banca a treia dinspre fereastră, în spatele Briggitei cea cu cozi împletite şi groase care mereu îl încurcau la meditat, căci se balansau în stânga şi în dreapta atunci când Briggite îşi arunca degetele în vânt la fiecare întrebare a profesoarei şi ţipa strident "ştiu eu, ştiu eu, vă spun eu".
Închise ochii, autobuzul ieşi din sat şi o porni vitejeşte peste câmpurile pline de floarea soarelui. Din depărtare marea de flori uriaşe unduind uşor în adierea vântului fierbinte din sud arăta ca o mare adevărată sclipind galben în lumină şi aruncând fuior de verde peste ochii îmbătaţi de nesfârşire. Nu putea să adoarmă. Cum să dormi pe aşa vreme?! Poate doar să te topeşti în broboane mărunte ca o îngheţată de zmeură cu bucăţi mari de nucă, topping de ciocolată din belşug şi un strop de sirop de vişine deasupra, aşa cum doar Fraulein Braun, din colţ de lângă băcănia lui Gustav cea cu alune pralinate, mai inventa. Autobuzul îi mai luă pe Hansel şi pe Gretel care ocupară ultimele două locuri libere şi porni harnic la drum. "Hmm ... ce nimereală! Hansel şi Gretel. Nici dacă le-ai fi fost naş nu i-ai fi putut cupla mai bine" gândi Hans despre cei doi colegi care nu erau frate şi soră aşa cum ar fi putut bănui orişicine. Din cauza căldurii aerul începu să se umple de picuri mici şi aproape invizibili de apă smulşi din pământ şi din frunze şi pulverizaţi în atmosferă. O pâclă densă acoperea râul şi se întindea peste malurile lui precum o budincă cu stafide şi coji de portocală scursă peste marginile formei în care a fost pusă la copt. Nori pufoşi coborâţi până aproape de pământ se strângeau unul în altul, cel mare înghiţindu-l pe cel mic şi crescând văzând cu ochii, mai ceva ca Făt-Frumos cel viteaz şi isteţ. Pe geamurile maşinii broboane mici de condens se umflau ca buhaii pentru a aluneea apoi oblic către baza ferestrei având grijă să adune în căderea-i înceată toţi amicii nehotărâţi. Din ce în ce ceaţa se îndesa până când dejurîmprejurul deveni în întregime de vată. Maşina înainta încet şi atent, ca un submarin strecurându-se printre stâncile ascunse sub mări, sistemul de propulsie torcând abia auzit asemeni unui motan întins pe cuptor. Prin hublou nu se mai vedea absolut nimic decât o lumină lăptoasă întunecată. Hans se retrase tresărind. Nici nu băgase de seamă când urcase că schimbaseră ferestrele maşinii înlocuindu-le pe cele mari şi pătrate cu unele mici şi rotunde. Apoi Hans constată şi alte modificări pe care nu le remarcase în momentul în care urcase. "Probabil că eram prea adormit" gândi el, căci pereţii vehiculului nu mai erau pătrăţoşi ci rotunzi ca o sticlă de cola, iar corpul său lunguieţ şi subţire precum o ţigară. Hans se îngrijoră. Aruncă priviri încurcate pe fereastră în speranţa găsirii unor puncte de ancorare pe care să le recunoască. Ceaţa se dilua, farurile submarinului, căci nu mai avea nicio îndoială că ministerul decisese în ultimul moment şi fără să informeze elevii să înlocuiască vehiculele vechi şi galbene cu submarine noi strălucitoare, risipind negura precum uliul orătăniile înfricoşate. Încordându-şi privirea Hans începu să recunoască drumul cel vechi, gospodăriile din Rudingshain, apoi câmpurile întinse unde o cireadă de balene grase şi leneşe, fâsâind din când în când dezagreabil "pesemne din cauza gazelor date de verzituri - gândi Hans", păşteau liniştite plancton. O pisică de mare cu un pui de baltă în gură sări gardul unei gospodări şi se ascunse îndărătul unor tufe de charophyceae, începând să-l jumule tacticoasă. "Hei, Gunter!" încercă Hans să-şi strige prietenul pentru a-i atrage atenţia asupra a ceea se întâmplă, dar din gură sa nu ieşi niciun sunet, în schimb ieşiră două bule de aer, una mai mititică cam cât o minge de tenis şi alta mai mare cât o minge medicinală din acelea împlinite şi grele pe care Hans nu reuşea niciodată să le arunce peste cap la orele de educaţie fizică. Bulele se ridicară uşor şi se proptiră de tavanul submarinului, plăcintindu-se apoi în stânga şi dreapta. Gunter scoase din ghiozdan nelipsitul băţ cu care bătea toba pe catedră în fiecare pauză şi începu să-l rotească pe îndelete prin bulele de aer până când culese o vată pe băţ roz de toată frumuseţea din care începu să se înfrupte pofticios. Abia atunci îl auzi, şi-i făcu vesel cu mâna.
Hans devenea încordat. Toţi ceilalţi erau relaxaţi şi încântaţi de privelişte, dar Hans avea un tremur interior ce nu-i dădea pace. Aşa că apariţia clădirii şcolii pe care scria mare "Şcoala de cufundări în abisuri de visuri" îl linişti oarecum. "Hmmm ... de când oare i-or fi schimbat numele?” - gândi Hans neplăcut surprins, dar nu mai era timp de supoziţii şi analize. Submarinul se opri la peron iar Scherbaum, care de la ultima întâlnire se schimbase radical prin cooptarea pe obrajii bătrâni a celor doi favoriţi impunători, precum şi a sepcii, pipei şi a costumului impecabil cu vipuşcă roşie ce-i înveleau trupul, deschise printr-o apăsare de buton trapele. Ca dintr-un borcan cu sprot marinat conţinutul submarinului se revărsă în faţa şcolii, aruncându-i claie peste grămadă pe ocupanţii săi. O hărmălaie de nedescris se iscă, fiecare vociferând şi încercând să se recupereze din mormanul de trupuri. Hans aşteptă înţepenit ca Gertrude să-şi mişte fundul mare de pe faţa sa, apoi îşi scutură obrajii de apă şi inspiră adânc umplându-şi plămânii cu aer.
- Ohh ... drăguţule, ti-ai revenit?! Dragul de el, uitaţi că-şi revine - zâmbi bucuroasă Helga, doamna asistentǎ, întorcându-se spre cele patru cinci persoane strânse în cabinetul medical al şcolii. E doar din cauza căldurii ăsteia înnăbuşitoare. Domnule Director Fisch e absolut obligatoriu să cereţi ministerului să instaleze aer condiţionat în maşinile de şcoală. Aşa nu se mai poate, cu încălzirea asta globală...
- Ştiţi foarte bine doamnă că nu mai sunt fonduri. Trăim timpuri grele. Aţi văzut declaraţia parlamentului... - îi luă directorul vorba din gură.
Hans închise ochii, urechile, nările şi începu să caute zâmbind în abisul de visuri submarinul bătrânului Scherbaum cel purtǎtor de favoriţi gigantici, pipă şi costum de căpitan cu vipuşcă roşie...

povesti mai vechi: George

joi, 2 august 2012

Impact

- Nu înţelegi că de data asta nu mai accept nicio scuză?! Ai întrecut orice măsură - pufni ea furioasă aruncându-i priviri pline de ură.
Nu se simţea vinovat cu nimic. Îşi căută cuvintele să-i răspundă dar nu găsi niciunele potrivite. Vorbe născute din mânie se înghesuiau viermuind pe buze, dar le risipi nemulţumit cu vârful limbii. Apoi căscă gura larg şi inspiră adânc. Genul acesta de monolog îl irita peste măsură. Se considera un om raţional, capabil de dialog, de compromisuri. Căuta de fiecare dată să dea la o parte învelişul lucitor şi să descopere miezul, să înţeleagă înlăuntrurile. Ivonne nu se ostenea să poarte un dialog, avea o idee fixă şi tot ce se aşeza în calea-i era nimicit. Pentru Ivonne lucrurile erau doar albe sau negre. Nu era mereu aşa, dar uneori nu o mai recunoştea. Orice spunea era privit cu dispreţ, orice echilibru stabilit delicat cu pene de gâscă, era răstumat cu pietre de moară aruncate brutal. Şi cel mai mult îl deranja faptul că rămânea captiv în mintea ei ca un infractor, incapabil să schimbe imaginea.
Ivonne îşi aranjă o şuviţă ce-i alunecase de după urechea stângă şi traversă nervoasă strada. O urmă fierbând. Nu era în stare să-şi controleze furiile. Putea să le sugrume, să le ascundă, dar nu să le potolească. Iar timpul nu adusese nimic bun în această privinţă aşa cum se aşteptase. Trebuie să îmbătrânesc mai mult, nu sunt destul de bătrân ca să ajung la acel echilibru - îşi spunea uneori privindu-şi tâmplele albe în oglindă. Sperase că odată cu anii va ajunge la acea maturitate care-i va permite să se rupă de lucruri şi să le privească cu detaşare de undeva de deasupra, fără să interacţioneze cu ele, fără să fie prins în hăţişul de legături subţiri care fixează orice individ în dejurîmprejur.
Zări camionul cu coada ochiului abia când acesta era la câţiva metri de ei. Instinctiv făcu un pas înapoi, apoi o apucă pe Ivonne de braţ şi o trase puternic. Impactul fusese năucitor. Îi aruncă pe amândoi prin aer izbindu-i de caldarâm şapte opt metri dincolo de trecerea de pietoni. Ivonne căzuse grămadă peste el, probabil pentru că o ţinuse de braţ în momentul impactului. Corpul ei îi învelea coapsa, pieptul şi faţa. Tot trupul îi era amorţit, nu se putea mişca. Nici Ivonne nu mişca. Undeva în dreptul trecerii de pietoni o femeie zbiera întruna. Alta mai aproape se jelea fără oprire "Oh Doamne, oh Doamne, oh Doamne ...". În spate un semafor se zbuciuma nervos în galben. Nu mai arăta nici roşu nici verde, doar galben tremurând. Clipi cu greu. Sângele îi acoperea un ochi, celălalt era acoperit de capul Ivonnei. Avea faţa zdrobită. O să fie devastată - gândi – o să mergem la chirurgie plastică, dar precis că vor rămâne urme. Vom merge în America dacă o să fie nevoie, ei au cei mai buni chirurgi. Ăştia îţi fac faţa ca nouă." Ivonne nu răsufla. Un bărbat striga agitat la cei din jur "Sunaţi odată la ambulanţă. A sunat cineva la ambulanţă?!". Şoferul camionului probabil că se apropiase şi el căci mulţimea furioasă îl întâmpinase cu vorbe de ocară "Criminalule, jigodie, uite ce ai făcut. .." Glasul şoferului se auzea undeva în fundal sfârşit, dar el încercă să-şi concentreze atenţia spre altele. Nu-l interesa văicăreala şoferului. Răul fusese făcut. Abia atunci realiză că nici unul din ei nu privise semaforul. "Oare o fi fost mereu galben, sau a fost roşu?!" Nu mai conta. Ivonne va trebui să trăiască probabil în scaunul cu rotile o vreme. Asta ar fi iritat-o teribil. Dar el i-ar fi stat aproape şi ar fi ajutat-o să treacă peste toate. Poate chiar ar fi făcut-o să zâmbească. Oare va mai putea zâmbi?! - se ingrijoră el şi încercă să cerceteze cu coada ochiului faţa şi în special buzele Ivonnei.
Maşina salvării se auzea clar. Clar de tot. Probabil e la trei intersecţii mai jos, prin dreptul băncii - socoti el şi se miră că dintr-o dată oraşul se învelise în linişte. Doar sirena de pe ambulanţă se auzea tare şi clar, gâfâind. "Faceţi loc, faceţi loc" scurmă în mulţime un glas de bărbat icnind greu. Rea meserie, mai ales vara pe căldurile astea. Cu combinezoanele închise până la gât, cu trusele mari pline cu scule medicale – îşi spuse strâmbând din nas. Au s-o ia întâi pe Ivonne, au s-o dea la o parte şi au să-i acorde primul ajutor chiar acolo jos pe caldarâm, abia pe urmă au s-o aşeze pe targă şi au s-o bage în ambulanţă. Ştia că pentru fracturi de oase e mai bine să nu mişti accidentatul. S-ar putea ca oasele rupte să sfâşie alte organe interne cum a fi plămânii de exemplu, extrem de sensibili. Auzise asta la televizor mai demult. Când o să vină a doua salvare se vor ocupa şi de el. Nu-şi putea da seama dacă îl lovise camionul sau îl lovise doar trupul Ivonnei. Oricum pe ea o lovise sigur. Ea era probabil mai grav accidentată. Daca ar fi zărit maşina mai devreme ar fi putut s-o tragă mai repede. Dar erau prea furioşi amândoi, cu mintea înceţoşată. Nu sunt în stare să-mi pastrez echilibrul - gândi şi scrâşni din dinţi. De la un timp tot spera că va căpăta odată cu trecerea anilor acea înţelepciune pe care ţi-o dă senectutea. Dar nimic nu părea să arate că aşa ceva avea să se întâmple curând. Paramedicii o ridicară pe Ivonne şi se repeziră asupra lui. Imediat simţi o mască acoperindu-i gura şi nasul şi un fuior de aer rece îi invadă plămânii. Nu auzise altă sirenă de ambulanţă. Probabil că a doua a sosit fără sirene - îşi spuse, gândindu-se că iată se pot ocupa de amândoi odată. O femeie tânără cu faţă de copil se aplecă asupra lui şi îl întrebă ce îl doare, dacă simte ceva. Avea un cercel mic şi simplu într-o ureche, în cealaltă nu avea. L-o fi pierdut sau nu şi-a pus?! - gândi el. Încercă să-i răspundă dar nu-şi putu da seama dacă "nu"-ul se dezlipise de buze sale sau rămăsese acolo lipit de sângele care-i şiroia pe faţă. De fapt nu mai şiroia. Abia atunci descoperi că nu mai simţea sângele alunecându-i pe obraji. Pesemne fusese sângele Ivonnei. Încercă să-şi răsucească puţin capul si să o caute din priviri, dar imediat cineva î-l îmbrăcă într-un guler solid şi-l imobiliză ca pe o mumie. Un poliţist de la circulaţie încerca să împingă înapoi mulţimea aplecată asupra lor pentru a permite paramedicilor să-şi vadă de treabă. Niciodată în viaţă nu căpătase atâta atenţie. Fusese un om la locul lui, doar Ivonne îl împingea mereu în faţă. Ăsta era defectul ei cel mai mare, voia mereu altceva, mai mare, mai bun, mai frumos, în loc să-şi găseasca timp să se bucure de ceea ce obţinuse deja. Cei mai mulţi oameni aveau defectul acesta dar Ivonne era deasupra tuturor. "Unu, doi, trei" auzi lângă el şi se simţi luat pe sus şi aşezat pe targă. Apoi lucrurile se precipitară şi totul se desfăşură rapid cât ai zice "impact". Targa începu să alunece grăbită pe caldarâm, fără zgomot, fără zguduituri, apoi se plie peste marginea salvării şi se cufundă în cutia de tablă. "Unu, doi, trei" îşi concentră el auzul. "Unu, doi, trei." Dar numărătoarea nu se mai auzi încă o dată. Deci Ivonne era încă lungită pe caldarâm?! De ce plecase primul? Nu aveau loc amândoi? Încercă să mişte o mână, să o facă atentă pe fata cu un singur cercel că nu poate pleca fără Ivonne, dar fata îi atinse uşor braţul şi îi şopti zâmbind. "Nu vă agitaţi, ajungem imediat la spital." Apoi auzi din nou sirena şi maşina începu să alunece prin oraşul îngheţat. Era iulie, dar oraşul era înghetat bocnă. Ivonne... o lacrimă se înfiripă pe obraz. Apoi alta pe celălalt obraz. Lacrimile nu conteneau să alunece uşor pe obraz ca ambulanţa pe şoseaua îngheţată. Undeva ar fi trebuit să existe un robinet pentru lacrimi, dar probabil că din cauza impactului se defectase... Una dupa alta lacrimile înmuiaseră sângele de pe obraji şi-i curăţaseră.
Bruse sirena se opri.

Zbor lin pe-o frunzǎ de pelin