Despre noaptea cerească şi vântul de miazăzi

(continuarea povestii de aici)

Odată ce înserarea îşi desfăcu aripile uriaşe peste cer se lăsă şi răcoarea. Fetiţa îşi strânse rochiţa în jurul corpului şi îşi cuprinse umerii cu braţele. O adiere molcomă aluneca peste trupurile lor şi fetiţa se înfioră.
- Se termină vara - oftă ea. Era ultima vară de copil, cu următoarea aveau să înceapă cele de şcolar. Şi ea era încântată.
- Mda - bombăni Piticul-grădinar-al-cerului. Se termină vara. Vine frigul.
O nouă adiere de vânt îi învălui, răsucindu-se de câteva ori jucăuşă în jurul gleznelor şi alergând apoi mai departe peste albastru.
- Bunica are să mă certe că n-am luat pulovăraşul- se îmbufnă fetiţa şi-i păru rău pentru o clipă că n-a ascultat-o.
Pisicul Jill era însă convins că are să scape de ceartă căci începu să-şi unduie coada ca o cobră sub cântecul fermecat al fluierului şi să se dezmierde în jurul picioarelor ei. Era mult mai plăcută vremea aşa, un pic răcoroasă. O adevărată vreme pentru colindat câmpiile şi visat la fluturi şi la vrăbii.
- Nu Jill, nu acum! Acum mergem să căutăm drumul înapoi spre casa bunicii. Pe urmă, când ajungem, o să fie destul timp şi de alintat - îl dojeni fetiţa şi Jill se conformă reluându-şi mersul în formatie în spatele ei.
Apoi se auzi un zgomot surd şi o rafală de vânt îi izbi în faţă. Nu mai era de joacă. Fetiţa privi intrigată cerul în stânga, în dreapta. Nici urmă de nori. Şi nici de ploi. Piticul-grădinar-al-cerului lăsase stropitoarea în urmă, la celălalt capăt al cerului. Ciuli urechile. Era tare curios. La fiecare pală de vânt un zgomot ciudat ca o uşă trântită sau asemănător unui obiect scăpat pe parchet o preceda. Cu cât pala de vânt era mai putemică cu atât zgomotul se auzea mai tare. Şi pe măsură ce înaintau forţa vântului creştea. De câteva ori trebuiră să se oprească şi să se lipeasca unul de altul ca să nu-i răstoarne vântul. Însă era clar că înaintea fiecărei rafale se auzea un zgomot ciudat ca şi cum cineva ar fi deschis o uşă sau ar fi desfăcut un capac pentru a elibera vântul şi apoi ar fi închis-o la loc. Ascultând mai atent fetiţa tresări. Ar fi putut să jure că ceea ce se auzea era un strănut. Şi ca să nu se mai rătăcească în enigme nedescifrate îl întrebă direct pe piticul însoţitor privindu-l drept în ochi.
- Ce se aude?
- Un strănut - replică el morocănos. Pe vremea asta ne mai ia cu strănutul. Şi din păcate asta se cam ia aşaaa ... de la un pitic la altul... - explică el şi fetiţa observă cum piticul inspiră de câteva ori scurt, sacadat, vibrând din tot corpul, ridică nasul în aer şi slobozeşte un strănut lung şi fioros azvârlind peste dejurîmprejur o rafală sănătoasă de vânt. Era exact zgomotul pe care îl auzise şi mai devreme! Nu-şi putea crede ochilor şi urechilor. Era deci o legătură clară între strănut şi rafalele de vânt. Deci rafalele de vânt, erau chiarrr…
Dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt că în faţa lor apăru o câmpie largă unde o mulţime de pitici cu şorţuri de pânză şi cu mânecile suflecate culegeau ceva afundaţi pan' la brâu ca-n lanurile de grâu. Fiecare din ei era dotat cu o găletuşă şi o măturică mică împerecheată cu un fărăşel la fel de mic.
Fetiţa se opri locului şi îi studie. Erau aşezaţi în rând şi toţi executau cu migală şi în acelaşi ritm un tipic îndelung exersat. Se aplecau, roteau măturica, adunau cu făraşul şi răsturnau ce-au adunat în găletuşă. Apoi băgau mâna într-o tăşcută agăţată pe celălalt umăr pe care n-o băgase de seamă, de unde luau nişte seminţe închise la culoare pe care le răspândeau cu o mişcare circulară uniformă peste cerul rămas limpede ca o fereastră, asemeni ţăranilor care semănau grâu în satul bunicii. Privind mai atent fetiţa observă că pe măsură ce înaintau cerul bleu dinainte se preschimba într-unul albastru închis înapoi.
- Ce fac piticii aceştia aici? - nu se putu abţine fetiţa să nu întrebe curioasă.
- Seamănă noaptea - răspunse sec cum îi era obişnuinţa Piticul-grădinar-al-cerului. Dar fiindcă fetiţa continuă să-l privească cu ochi mari iscoditori precum pisicile cu un singur ochi, îşi continuă explicaţia. Adună bleul uscat al cerului şi pun sămânţă de culoare nouă. Daca e udată cu atenţie până dimineaţă ar trebui să albăstrească.
Fetiţa fu mulţumită de răspuns, deşi nici prin gând nu i-ar fi trecut că noaptea se seamănă precum câmpurile galben unduind cu grâu, ovâz sau secară de acasă. Nu era însă prea mare deosebire între ele, recunoscu ea, căci stăteau aşa, ca-n oglindă, precum cea de la bâlci care deforma tot ce se reflecta în ele. O singură nelămurire mai avea. Partea cu udatul. Nu vedea nici conductele lungi şi subţiri ca şerpii cum văzuse ea la irigatiile cele mari, nici cisterne pântecoase ascunzând apa sub învelişul de fier precum cămilele sub cocoaşele păroase şi nici măcar stropitori din cele folosite de Piticul-grădinar-al-cerului la udatul florilor niciodată crescute. Era gata-gata să se repeadă asupra piticului cu o nouă întrebare când observă că piticii-cultivatori se opresc ca la comanda, se încruntă, se cabrează precum caii nărăvaşi, apoi îşi trec peste frunte două degete ca o lopăţică, risipind peste câmpul de albastru sudoarea strânsă între cutele adânci.
- Deci aşa le udăăă... - bombăni ea mai mult pentru sine şi rămase cu sprâncenele
ridicate în sus a mirare. Apoi piticii îşi scoaseră iar măturicile şi forăşelul continuând să adune de pe cer bleul uscat şi să însămânţeze albastru proaspăt. Treaba era lămurită. Problema vântului ceresc continua însă să rămână un mister deşi se apropiase destul de mult de un deznodământ luminos.
Fetiţa aşteptă ca o rafală de vânt să-i mai răcorească ceafa, sau să-i umfle rochiţa sau să-i strângă pe toţi trei grămadă precum spicele de grâu. Dar nimic nu se întâmplă. O vreme. Apoi auzi dintr-o dată un strănut venit de niciunde şi o adiere de vânt o atinse uşor peste umăr. Apoi alt pitic strănută şi o altă adiere o atinse pe celălalt umăr. Apoi strănutul se răspândi ca pojarul printre pitici şi aceştia începură să-şi ridice capetele unul câte unul sau mai mulţi deodată şi să strănute precum păpuşile mecanice. Iar vântul se înteţi până într-acolo încât fu gata să-i ia pe sus. Noroc cu bastonul Piticului-grădinar-al-cerului pe care acesta îl folosi să se agaţe de un copac uscat şi ascuţit ca un trăsnet în care erau aninate stele palide.
- Tiii... ce treabă. Nu mă aşteptam ca vântul să fie stârnit de strănuturile piticilor. Eu credeam că vântuuuul... - se repezi fetiţa şi abia apoi realiză că nu-şi pusese niciodată problema de unde vine vântul şi unde se duce.
- Ce credeai tu?! Şi ce-i acela vânt? - o scoase Piticul-grădinar-al-cerului din reverie.
- Vântuuuul... este un aer care se mişcă - replică ea pe dată şi-şi mişcă năsucul în direcţia din care veneau încă rafale uşoare.
- Ăla e strănut nu e vânt - zâmbi îngăduitor Piticul-grădinar-al-cerului. Singurul care mişcă aerul e strănutul. Sau bărcile cu pânze.
Fetita îşi schimonosi buzele şi bombăni neîncrezătoare.
- Bărcile cu pânze mişcă aerul?! Nu invers?!
Şi morocănosul Pitic-grădinar-al-cerului se înveseli de-a binelea izbucnind într-un râs nestăvilit.
- Cum adică aerul să mişte pânzele. Păi şi pe aer cine îl mişcă?! Offf... voi copiii, ce imaginaţie aveţi. Dar sunteţi imaturi, nu înţelegeţi sensul lucrurilor. Nu-i nimic, ai să mai creşti şi atunci ai să înţelegi totu1.
Fetiţa scrâşni din măsele. Era tare îngâmfat Piticul-grădinar-al-cerului. Atât ar mai fi lipsit, să o apuce de bărbie şi să o mângâie pe creştet ca pe un copil mic. L-ar fi pocnit cu siguranţă cu vârful sandalelor de lac peste glezne. Dacă l-ar fi putut convinge să coboare pe Pământ ar fi văzut el câtă dreptate avea şi că nu e o copiliţă prostuţă cum credea. Şi până la urmă el, piticul, era cel îngust în priviri căci nu putea vedea dincolo de cerul lui strâmt, căci ea, pe de altă parte, învăţase o mulţime de lucruri noi despre cer...
Şi mai avea să înveţe caci nici nu se dezlipisera bine de piticii cultivatori de noapte când pisicul Jill începu să se agite nervos. Fugea înainte, căuta, răscolea, apoi se întorcea şi se uita lung la ea dând din cap ca un pendul.
- Ce-i Jill, ce-ai găsit!? – îl întrebă fetiţa ştiind că acesta era modul în care îi aducea la cunoştinţă că în curte a mai apărut un pui de vrabie mort sau că grădina de peste gard s-a populat cu păsări noi, sau că în şură au apărut iar şoarecii…
Jill îşi undui vesel coada şi o luă iar la fugă înainte, ţopăind pufos precum un fluture şi clipind vesel, pentru ca la un moment dat să sară în sus brusc ca purecele, cu şira spinării curbată ca un arc şi părul zburlit ca un foc de artificii de pe podul din Sydney. Apoi se făcu ghem şi se întoarse mai mult târându-se pe burtă înapoi la fetiţă.
Ceva îngrozitor şi fioros trebuia să se găsească acolo. Ascuţindu-şi privirea fetiţa putu să distingă undeva la limita în care ziua se îngâna cu noaptea umbre cenuşii rostogolindu-se, îmbrăţişându-se, întrepătruzându-se. Ici colo licăriri strălucitoare cât vârful de ac te duceau cu gândul la o mulţime de animale mici şi agresive.
Piticul-grădinar-al-cerului nu mai aşteptă întrebarea şi dezveli pe dată răspunsul.
- Şoarecii-de-amurg.
Fetiţa ridică din sprâncene şi continuă să sfredelească cu privirea cenuşia dungă mişcătoare. “Şoarecii-de-amurg?!” – bombăni ea în gând. Era ca şi cum i-ar fi spus că sunt caracopircăniţe sau ptilodigicopteri. Cum denumirea nu-i spune absolut nimic încercă să-şi obişnuiască ochii cu întunericul şi pe măsură ce se apropiau să-şi dea seama despre ce animale era vorba. Erau nişte curioşenii. La prima vedere păreau balonaşe mici şi rotunde, fiecare colorat în altă culoare, cu un botic mic acoperit cu mustăţi într-o parte şi cu o coadă lungă ca de şoarece în cealaltă. În loc să meargă pe picioare, care la şoarecii-de-amurg erau atrofiate şi abia se mai zăreau zdrenţărind de sub burţile mari, ciudatele animale mai degrabă pluteau ca peştii. Fetiţa încercă să-şi dea seama ce fac dar mai mult decât să vadă cum cască periodic gura ca gupii din acvariul de acasă, altceva demn de interes nu descoperi.
- Cu ce se ocupă şoarecii-de-amurg? Ce fac ei acolo?
- Mănâncă ziua!
- Mănâncă ziua?! – izbucni fetiţa confuz.
- Da! Ce-ai vrea să facă altceva?! O vreme le-am păstrat. Le împătuream seara şi le păstram aşa împăturite într-un hambar cu nori. Ohhh… dificilă treabă, tot cerul piticesc trebuia să participe la trebuşoara asta, aşa de mari sunt zilele, mai ales vara. Dar când n-au mai avut loc în hambar a trebuit să scăpăm de ele. Noroc că am observat că şoarecii-de-amurg începuseră să le roadă pe la colţuri cât timp fuseseră adăpostite acolo. Fiindcă le plăcea să roadă toate alea, inclusiv teancurile de zile, i-am învăţat să facă treaba asta temeinic, până la capăt. Aşa că acum se ocupă integral numai de chestia asta, ne mănâncă zilele. Fără ei nu ştiu ce ne-am fi făcut, s-ar fi îngrămădit zilele una în alta şi n-am mai fi avut loc de nopţi.
Fetiţa nu se putu abţine şi izbucni în râs. “Ne mănâncă zilele”… Deci de aici venea vorba asta, de la şoarecii-de-amurg. Şi bunica folosea expresia dar în cu totul alte împrejurări. De exemplu când bunicul pleca cu treabă la câmp şi nu mai apărea toată ziua, iar bunica se uita lung după el pe fereastră. Cum bunicul nu mai apărea până seara târziu, bunica începea să bombăne în timp ce trebăluia nervoasă prin casă “îmi mănâncă zilele omu ăsta, nu putea să trimită şi el pe cineva să-mi dea de veste că mai întârzie?!”. Uneori vara când fetiţa îşi aducea prietenele şi făceau un tărăboi în curte ca la război, ba mai intrând chiar şi prin casă după lucruşoare pentru locuinţa lor din păpuşoi şi împletindu-se în picioarele bunicii, aceasta ieşea în prag şi striga înspre ele “da mai terminaţi odată gureşelor-iureşelor, că-mi mâncaţi zilele”. Cu gândul la vorbele bunicii fetiţa zâmbi poznaş. Nu semănau deloc nici ea, nici bunicul cu şoarecii-de-amurg, deşi amândoi mai mâncau din când în când zilele bunicii.
Acestea fiind spuse, văzute şi trăite cu nesaţ, fetiţa îşi puse în desega cu întâmplări extraordinare şi ultima aventură şi porni în cele din urmă hotărâtă alături de Pisicul Jill si Piticul-grădinar-al-cerului către casa bunicii.
Nu făcuseră nici doi paşi când prinţesa de porţelan tresări şi se opri.
- Aşteptaţi un pic – spuse ea şi făcând palma cupă o roti rotund prin aer, apoi închise pumnul. Gata – adăugă ea mulţumită ridicând cu două degete din pumnul mic o stea pitică precum un licurici. Pentru Bea, să-i lumineze ziua – dădu ea din barbă înspre cei doi însoţitori, ca un matur mulţumit că şi-a putut respecta o promisiune mai veche şi o vârî în buzunarul din dreptul inimii.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate sti, fragmentul se mai poate lungi!)

povesti mai vechi: Soarecele A