Idiotul

Eu am ieşit uşor din maşină dar el a rămas înţepenit acolo, strivit între scaunul şoferului şi bord, n-a avut nicio şansă. M-am ridicat şi m-am îndepărtat în fugă. Ştiam c-are să explodeze, întotdeauna explodează, aşa se întâmplă mereu în filme cu maşinile căzute în prăpastie. Bubuie şi ard cu flăcără până la cer. Am sunat să le povestesc ce s-a întâmplat. Au spus să ies la drum şi să m-aşez pe parapet c-au să trimită pe cineva să mă ia. Întotdeauna trimit ei pe cineva să te ia, nu fiindcă n-ai ştii drumul înapoi, ci fiindcă nu ştii unde trebuie să ajungi, la miazăzi sau la miazănoapte.
Fusese o zi groaznică, mohorâtă ca un fund de tuci, urmând altor zile groaznice, mohorâte ca un fund de tuci. O ploaie mocănească întindea necontenit voaluri subţiri răsfirându-le peste pădure sub rostoglirile neegale ale vântului. Norii se îndesau unul în altul ca oile zgribulite la intrarea în saivan, împungându-se cu coarne ascuţite scânteietoare şi desenând umbre dense peste văile strânse ca în capcana de vulpi de crestele stâncoase. Aşa afară, le fel şi înăuntru. Ploaia pătrunsese prin toate crăpăturile zilei şi secunda prinsese rost de mucegai. Gândurile ca norii, izbindu-se unul de altul şi de pereţii moi şi dureroşi. Mirosul fulgerelor prinse încă în teacă vorbeau despre furtuna ce-are să vie negreşit. Când am intrat pe serpentine am presimţit că ceva rău are să se întâmple. Şoseaua era udă iar maşina mergea repede, foarte repede. Dejurîmprejurul se topea ca într-un peisaj în acuarelă, scurgându-se în colturile de jos peste marginea neuniformă a asfaltului. Parapetul de fier despărţind şoseaua de hău dansa ca o bacantă unduindu-şi braţele metalice lungi şi subţiri şi ciocănind cu ele în geamurile laterale ale vehicolului. Apoi dintr-o dată s-a întâmplat nenorocirea… Am început să urc povârnisul. Anevoios. Pământul mustea de apă. Bucăţi de rocă se rupeau la atingere ca şi cum muntele ar fi fost făcut din biscuiţi. Pârâiaşe subţiri şi murdare coborau vijelios sărind din piatră în piatră ca o capră de munte, într-un joc continuu de-a v-aţi ascuns cu degetele mâinii. Piciorul nu-şi găsea locul, fiecare tentativă de a-l lăsa peste un petec solid lovindu-se de refuzul apei ce întindea covoraşe transparente unul peste altul, unul lângă altul, pentru a le ridica o secundă mai târziu şi a le muta mai jos şi mai jos, către baza prăpastiei, ca într-o alergare pe cărţi de joc.
Moartea lui nu era o tragedie. Era doar rânduirea lumii, o mişcare oarecare într-un scenariu pe care nu l-am scris şi pe care nu-l controlăm. Nici viitorul nu mai prezenta interes, doar trecutul. Singurul important era trecutul, nu pentru ceea ce ar fi fost ci pentru ceea ce-ar fi trebuit să vie după linia trasă în pământul îmbibat de apă. Urcând şi icnind am rememorat viaţa lui de la primele scâncete până în clipa fatidică. Fusese un om bun. Dar trecuse prin viaţă ca un bou aşteptând mereu momentul potrivit pentru a trăi. Atât! Asta era important. Ar fi trebuit să-mi mai aduc aminte altceva?! Ar fi trebuit să jelesc?! Sus, pe buza prăpastiei, opriseră câteva maşini şi pasagerii coborâseră curioşi pentru a urmări spectacolul macabru. Doi trei bărbaţi vorbeau la telefon, sunaseră probabil la serviciile de urgenţă. Nu mai era nicio urgenţă, urgentă e viaţa, moartea poate să aştepte oricât. Femeile îşi prinseseră tâmplele în palme şi îşi balansau necontenit capul ca o pendulă încercând să ţină viu timpul ce trage să moară.
Am trecut printre oamenii strânşi pe marginea şoselei complet neobservat. M-am aşezat pe borna kilometrică pe care scria Bucureşti 117 km, mi-am pus bărbia în palme şi am aşteptat. Nu foarte mult. Când am văzut Mecedesul roşu decapotabil am ştiut că e pentru mine. Ploaia se oprise ca prin minune. La fel şi vântul. Fata de la volan avea o rochiţă subţire şi scurta care abia îi acoperea pulpele. Era superbă, blonda şi complet artificială. “Ăsta s-a dus de-a dreptul în hău, nu-i nicio urmă de frână. A fost un cretin.” – mai aud în ultima secundă. “Nu ştiu ce să zic. Din păcate ploaia a măturat totul şi nu ne putem da seama dacă mai sunt urme.” “Fugi domnule, că nu-i nicio urmă de frână, e evident, ce dracu.” Îi fac semn fetei să stea o secundă, dar nu are răbdare. Îmi deschide portiera şi-mi face din cap să urc. N-am încotro. Mă arunc în scaunul moale şi comod. “Nu-i nicio urmă de frână?!” mă întreb îngrozit şi încerc fără succes să găsesc măcar una pe şoseaua acoperită de apă şi noroi. O secundă l-am scăpat din ochi. Atât, o secundă! Să nu fi apăsat frâna?! Ohhh…. Idiotul. Mă uit cu coada ochiului la fată. Nu are nimic natural. Acum ştiu cine a trimis-o, ştiu sigur…
Maşina scrâşneşte brusc şi dinţii de cauciuc muşcă cu poftă din asfalt. Ocoleşte grupul de oameni şi se depărtează în viteză. Nici la prima curbă nu încetineşte, ba dimpotrivă, accelerează. Idiotul… Apoi rupe parapetul şi se lansează în zbor peste prăpastie dar în loc să coboare peste grohotiş începe să urce abrupt. Fata îmi pune o mână pe genunchi şi îmi zâmbeşte cu gura largă şi dinţii roată ca la Hollywood. Gata, ştiu precis cine e. Ştiu şi încotro mergem. Idiotul! Ce mi-a făcut…

Control medical

- Mă sufoc doctore şi parcă mă arde puţin în piept... - îi spun timid doctorului care se înalţă impunător în faţa mea, deşi şade pe scaun.
- Grav?
- Nu doctore, dar simt aşa, o apăsare în piept şi mi-am zis să verific, să nu fie ceva serios. Că tot auzi în ziua de azi...
- De mult?
- De ceva vreme, de când a venit toamna, la început cu nebăgare de seamă, apoi parcă mai apăsat.
- Alte simptome? Greaţă, tuse, oboseală?
- Nimic, chiar nimic.
M-a pus să mă dezbrac, m-a pipăit cu stetoscopul rece pe spinare, m-a pus să tuşesc.
- 44
- 22
- 44
- 22
- Gura mare. Mmm... se vede ceva.
- Ce se vede doctore? - întreb neliniştit.
- Hmmm... ceva strălucitor - îmi răspunde el nedumerit. Trebuie să facem o radiografie la plămâni.
- Treceţi în spatele panoului de acolo. Nu mişcaţi, nu respiraţi, vă rog. Gata!
Doctorul ia radiografia încă umedă şi ochii mari cât cepele i se lipesc de ea.
- Pe ce-am mai sfânt... aşa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut! Mimi, ia vino fată să vezi ce n-ai văzut.
- Tiii ... domn profesor, ce nebunie - se entuziasmează şi Mimi asistenta platinată cu halat transparent privind în folia de plastic cu desene.
- Ia cheamă-l pe Constantinescu să-şi dea şi el cu părerea.
Constantinescu apare într-o secundă şi rămâne cu gura căscată lângă cei doi fără să poată rosti nicio vorbă, în timp ce eu simt pe şira spinării zvâcnituri scurte şi dureroase ca şi cum aş ţine degetele legate la contoar.
- Mama mă-sii - concluzionează Constantinescu rece şi pune mâna pe telefon.
- Costică, ia vino mă urgent încoa. Cum unde, la Marinescu!
Costică apare gâfâind, trăgând din greu după sine cele o sută douăzeci de kile ascunse sub un halat alb mototolit.
- Maică Precistă - cade şi Costica pe spate. Şi acum ce facem domnilor? - întreabă el vizibil îngrijorat.
- Eu zic să facem întâi o traheostomie, poate se rezolvă uşor. Şi dacă nu merge facem o deschidere de stern. Apoi...
- Domnule doctor! Dar ce am la plămâni, pot să ştiu şi eu? – îmi sare şi mie ţandăra.
- O lumânare! - îmi răspunde sec.
- O lumanare???
- Aprinsă - pune şi Mimi sare pe plămâni.
- O lumânare! O lumânare aprinsă! Uită-te şi dumneata.
Mă uit la radiografie printre capetele celorlalţi şi constat că are dreptate. Între celelalte umbre şi zone luminoase apare clar conturul unei lumânări, iar în capul ei un halou întunecat, semn evident că lumânarea e încă aprinsă.
- De la asta e - bate doctorul cu arătătorul în radiografie. Şi sufocarea şi senzaţia de piept încins. Garantat de la asta e!
- Şi e de rău? - întreb alarmat, mai ales că de-acum respiraţia mi se pare o treabă grozav de sensibilă, atâta timp cât de felul în care inspir şi expir depinde pâlpâirea flăcării. Şi dacă se stinge?!
- Nu ştiu ce să zic, vă spun cinstit că până acum n-am mai avut pe nimeni cu flacără la plămâni. Vom consulta şi noi literatura de specialitate şi vom lua o decizie. Eu zic însă să vă liniştiţi, să vă duceţi acasă şi să vă vedeţi de viaţă până vă sun eu - îmi spune doctorul calm şi îmi întoarce spatele îndepărtându-se împreună cu cei trei, lăsându-mă singur.
Sau aproape singur, căci imediat apare un bărbat mic, neras, cu bască şi halat albastru. Are o cutie metalică mare într-o mână, e o trusă de scule. Se aşează pe vine şi începe să meşterească la o priză.
- Una două le fac varză domnule, că le-am spus, când scoţi suko din priză ţine domnule cu mâna de ea, că nu ţi-o cădea rangul, că astea are ţumburucele groase şi iese cu totu din perete. Da ei nimic, le smulge din zid şi pe urmă zbiară că nu merge aparatu. Păi cum să meargă săracu când firele atârnă în aer?! - îmi arată el pentru exemplificare două cioturi de sârmă, unul albastru şi altul negru.
- Probleme domnule? Un diagnostic urât?
- Eee... o lumânare...
- Ufff... dacă-i rost de lumânare nu-i a bună...
- A, nuuu... Lumânarea eee... în piept, nu pe piept...
- În piept? Atunci nu-i aşa grav domnule, toţi avem câte o lumânare în piept.
Zâmbesc amar. Ce să ştie el de lumânarea mea?!
- N-o fi grav!
- Vreţi să aruncăm un ochi? - mă întreabă serios în timp ce fixează priza la loc în perete, învârtind apăsat o surubelniţă în cruce cu mâner roşu.
Şi fără să aştepte să-i răspund, scoate din buzunar un inel uriaş cu chei de toate formele, culorile şi dimensiunile, de parcă ar avea un al doilea job paznic în Cetatea Raiului şi începe să le răsucească pe inel.
- Asta e de la cutia cu medicamente... asta e de la cutia cu siguranţe, da, şi asta trebuie să fie cheia de la cutia toracică.
Se apropie apoi de mine şi nici una nici două îmi descuie cutia toracică. Se uită lung, apoi dă din umeri.
- Mde... o lumânare...
Da, trebuie să-i dau dreptate, e o lumânare ca oricare alta, d-aia subţire ca pixul, galbenă şi mirosind uşor a parafină. Pâlpâie cuminte acolo...
- Închid domnule? - mă întreabă omul văzând că sunt destul de dezamăgit de ceea ce am descoperit.
- S-o stingem? - întreb şi eu să mă găsesc în treabă, căci oricum nu ştiu ce să spun deşi simt arzător nevoia să spun ceva.
- Eiii... de ce s-o stingem domnule?! Ţine cald sufletului, mai ales acu toamna şi apoi mai luminează dejurîmprejurul ăsta întunecos - îmi spune bărbatul cu bască desfăcând braţele şi învârtindu-se în jurul propriului trup ca un titirez.
Bărbatul are dreptate. S-a făcut noapte dintr-o dată, fără să băgăm de seamă. Conturul lui abia se mai întrezăreşte. Mă îmbrac şi ies! Burniţează.

Păsăroiul (final)

I-am cerut fetei să-mi dea adresa unde stă şi m-am dus să-l văd. Arăta îngrozitor. Şi locul şi omul. Era slab ca o foiţă de pergament. Pielea era lipită de oase ca o învelitoare întinsă de un milostiv pentru a acoperi cât se poate mai bine un înlăuntru pustiit. Avea ochii închişi şi părea că doarme. Sau coborâse pleoapele ca să despartă cele două lumi în care trăia concomitent şi să se ascundă de cea care îl îngrozea. Lângă pat, pe un scăunel de lemn cu trei picioare, o domnişoară mignona bocea în pumni. Părea să nu aibă mai mult de optsprezece ani dar era, chiar şi în intunericul dens al camerei lui Grig, de o frumuseţe naturală ce-ţi tăia răsuflarea. “Eu sunt Maria, prietena lui Grig, eu v-am sunat” mi-a spus şoptit ca şi cum n-ar fi vrut să-l trezească, întinzându-mi bărbăteşte mâna. Pentru o clipă mi-a fost teamă că am sosit prea târziu, caci totul avea aerul unui priveghi. Şi atmosfera închisă, şi trupul uscat al bărbatului, şi obrajii înlăcrimaţi ai fetei. Dar nu, Grig nu zburase încă atât de sus, plutea undeva între cer şi pământ.
Nu sunt un om puternic. Poate că puternic devii doar luptând cu viaţa, dând cu capul de pragul de sus şi buşindu-ţi nasul în cel de jos, căzând, târându-te, ridicându-te iar. Eu nu m-am luptat cu viaţa, eu am luat-o, cum spunea şi Grig, pe cărarea bătătorită. Aşa că am încercat să închei cât mai rapid întâlnirea cu moartea. Am băgat mâna în buzunar după plic, l-am pus în palmele fetei şi i-am spus ţinându-i mâinile strâns apăsate în jurul lui. “Sunt aici. Sunt convins că ai să ştii ce să faci cu ei. Du-l la spital şi salveaza-l. Ai grijă de el!” Şi înainte să fac vreo mişcare, fata s-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat uşor pe obraz, în timp ce eu m-am răsucit pe călcâie şi am ieşit într-o grabă neaşteptată. Îmi era tot mai greu să respir. Corpul meu părea să vrea cu tot dinadinsul să respire prin ochi, ceea ce-i era cu neputinţă. Am încercat o dată, de două ori, apoi încă o dată. Până la urmă aerul şi-a făcut loc pe trahee în jos şi am tras adânc aer în piept. Eram sigur că fata ştia ce avea de făcut. Inspira încredere chiar dacă era doar un ghem de om. Şi iubire! Iar asta era chezăşie.
Banii erau ai mei. Îi aveam strânşi pentru taxele şi impozitele anuale şi pentru a face izolaţia termică a apartamentului. O parte erau rezerva de zile negre a familiei şi o alta era de la ai mei. Nu-mi permiteam să-i las să se ducă, dar pe moment nu găsisem nicio altă soluţie. Fata avusese dreptate, toţi apropiaţii lui Grig mi-au închis telefonul când au auzit că e vorba despre el. “Heeei ... omul ăsta îmi datorează o grămadă de bani! Să-mi înapoieze întâi ce i-am dat şi apoi mai discutăm!” îmi spunea fiecare după care discuţia se încheia brusc. Am avut discuţii şi acasă. Bineînţeles c-am avut. Multe şi grele. M-am apucat să caut pe net prieteni mai vechi de-ai lui Grig, colegi de şcoală, de liceu, de facultate. Unii miloşi au sărit să ajute, alţii nu.
După vreo cinci săptămâni fata m-a sunat din nou. “S-a operat, e bine. Treceţi pe la noi să ne vedeti?!” Locul, acelaşi, arăta cu totul altfel. Luminos, vesel, curat. Erau şi flori, multe flori. “Ce faci inginere?” m-a luat în primire păsăroiul încercând să se ridice într-o rână. Arăta bine, avea părul tuns scurt iar barba devenise istorie. Era slab dar nu palid. “Stai acolo, nu te ridica. Arăţi bine, arăţi grozav! De-acum însă trebuie să ai mare grijă de tine. Mai laşi zburatul şi o iei la ciugulit uşurel prin ţărână. Şi mai ales trebuie s-o asculţi pe Maria, neapărat s-o asculţi!” Păsăroiul a privit-o cu ochi lăcrimoşi şi i-a sărutat mâna ca o albină înconjurând pistilul dulceag al florii. “Dacă nu era ea eram mort. Sigur muream! Doar datorită ei mai trăiesc. Şi ţie trebuie să îţi mulţumesc bătrâne. Şi să îţi cer scuze, m-am purtat ca un prost. Nu ştiu cine ar mai fi făcut ceea ce ai făcut tu pentru mine. Şi nu ştiu dacă mă voi putea revanşa vreodată. Nu cred că voi putea” a spus el şi două lacrimi rotunde, doar două, au început să se rostogolească ca două bobiţe de mazăre pe obrajii săi colţuroşi. “Heeei, dar trebuie neapărat să rezolvăm ceva astăzi fiindcă sunteţi amândoi lângă mine. Iubiţii mei, acum sunteţi amândoi lângă mine şi nu ştiu ce o să ne mai rezerve viitorul.” Şi păsăroiul încercă din nou să se ridice, dar fata îl împinse cu un deget la loc. “Tu să stai acolo întins şi să-mi spui mie ce vrei, iar eu o să fac ceea ce-mi ceri. ”Lada aia - arătă el cu degetul spre o cutie mare de carton suită pe dulap - lada aia daţi-o jos. Eiii... dragilor, aici e toată averea mea şi vreau să v-o dăruiesc vouă” a murmurat vizibil emoţionat păsăroiul şi ochii au început să-i sticlească ca şi cum o explozie uriaşă s-ar fi produs înlăuntru. Lada era plină cu maculatură şi arăta exact ca dulapul unui elev când se încheie anul şcolar. Caiete vechi, jerpelite, fără coperţi, mari, mici, cu pagini mâzgălite şi smucite sau neatinse parcă, cu scris mărunt sau dimpotrivă cu litere mari aruncate din fugă. “Sunt caietele mele. Toate poveştile mele, toate poeziile, toate gândurile mele. Vi le dăruiesc vouă. Voi cu siguranţă veţi avea mai multă grijă de ele decât pot avea eu.” Gestul păsăroiului recunosc că m-a copleşit. Lada cu caiete era singura lui avere. Dăruind-o şi pe aceasta rămânea complet gol. “Iar când îmi voi reveni promit că am să vă citesc câteva dintre ele, pe toate chiar, de ce nu, căci timp avem berechet” a încercat el să zâmbească, dar s-a prăbuşit epuziat pe pernă.
Maria nu a vrut să păstreze niciun caiet, mi le-a dăruit mie pe toate. “Păstraţi-le, eu îl am pr Grig, am tot ce-mi trebuie. Şi asta numai datorită dumneavostră!” Îmi vorbea la persoana a doua, cu dumneavoastră, deşi curând aveam să aflu că Maria era departe de a fi o puştoaică, ea având o vârstă apropiată de a mea şi a lui Grig. Niciodată n-am putut însă să înţeleg ce găsise fata asta ca un bujor, iar aceasta nu este nicio exagerare, căci exact aşa arăta, ca un bujor, la fiecare zâmbet părând că îi cresc tot mai multe petale în jurul unui miez lăuntric de foc şi dulceaţă, la Grig. Era fină şi delicată ca un fulg de zăpadă, de-ţi era teamă s-o atingi ca nu cumva să se topească în cupa fierbinte a palmei, era veselă şi iubitoare, optimistă, încrâncenată în a proteja ceea ce preţuia, în timp ce el... el era concentrarea nimicului absolut, era urât şi trist, măcinat pe interior de o demolatoare neîncredere în viaţa însăşi, era lispsit de orice simţ pragmatic, de orice simţ lumesc (uita adesea să mănânce, ceea ce nu-l stânjenea totuşi cât de puţin în umblerea sa de-a lungul zilei), fiind unicul locuitor al unei lumi pe care o construise doar pentru sine şi-n care nimeni altcineva nu-şi avea locul.
Am citit cu nesaţ poemele lui Grig, căci tot ceea ce el numea poveşti sau gânduri erau de fapt tot poeme, mai concise sau mai ample, cu toate construcţii sofisticate ce împănau o lume indescifrabilă de către pământeanul de rând. Poezia lui Grig îl reflecta întocmai. Tristă, rugoasă, pământie, inspira dezamăgire, nesiguranţă, singurătate, niciunstrop de iubire. Cuvintele poemelor păreau elementele de construcţie ale unei limbi pe care o găseai familiara dar pe care nu erai în stare s-o pricepi, fiecare cuvânt în sine fiind cunoscut, dar construcţia care le asambla devenind deloc de înţeles. Probabil că cel mai sugestiv poem legat de felul în care Grig vedea viaţa era cel in care descria întâlnirea cu divinitatea ce avea să-i creioneze drumul către lumea de dincolo. “Bre, ai făcut-o de oaie aseară
te-am aşteptat preţ de câteva gânduri zdrumicate şi n-ai coborât
păi aşa ne-a fost vorba?
Nădăjduind c-ai să vii am băut doua pahare din ţuica lui Nelu,
un kil de vin (îţi turnasem şi ţie într-un pahar de muştar)
şi am tras pe nară două pachete de tutun dăl prost
luate p-un pol împrumut de la loana
ştii doar că sunt lefter
iar ea că n-are să-i mai vadă îndărăt, însă pentru aşa întâlnireee...
Mă simţeam pregătit
da’ fiindcă n-ai dat niciun semn
am adormit când începuseră să mijească zorile,
cu capul pe masă şi cu lama aia de curăţasem coaja de măr
strâns puternic în palmă
Acu să fii sănătos, n-ai decât să aştepţi până m-oi simţi iar pregătit!”
Viaţa lui Grig era exact ca poemul acesta, era chiar mersul pe sârmă al echilibristului. Nu punea niciun preţ pe ea. Dar nici dincolo nu spera să găsească eliberarea. Îmi era grozav de teamă pentru el.
La nici două luni după ce primisem lada cu poezii m-a sunat Grig. “Treci pe la noi? Am o surpriză pentru tine!” Surpriza era însănătoşirea sa remarcabilă, fără nicio îndoială realizarea Mariei. Prinsese ceva culoare în obraji, pielea nu mai era lipită de oase, zâmbetul se anina prelung ca o picătură scursgându-se de ploaie în colţul buzelor. Maria radia fericită. A urmat apoi o perioadă îndelungată în care ne-am întâlnit tustrei des, în garsoniera lor de sub pod, el recitându-ne poemele şi explicându-ne amănunţit ce a vrut să spună cu fiece frază, cu fiece cuvânt, cu fiece suspin, iar noi sprijinindu-l să se înalţe din nou. Numai căăă... pe măsură ce trupul părea că se întremează pe zi ce trece, spiritul său se dovedea tot mai bolnav, tot mai firav, tot mai slăbit. Nu trebuia să fii medic pentru a-ţi da seama de asta. Viaţa îl prinsese în mreje, iar el nu era pregătit să trăiască într-o lume croită de alţii. “Inginere, nu mai pot să zbor, mă. Nu se mai ridică aripile astea lungi, uite cât au crescut - îmi spuse el şoptit când fata se îndepărtase, arătându-mi braţele descărnate cu pieile atârnând dizgratios. Nu mai pot să le mişc deloc mă, au înţepenit. Nici vorba să mai ridice trupul ăsta, de atlfel uşor, dar nu se mai pot ridica pe ele însele aripile. E groaznic bătrâne. E sfârşitul! Şi cel mai rău mi-e de fata asta” mi s-a confesat oftând larg. Am crezut că toată jelania lui nu era decât o licenţă poetică, o sclipire a unui geniu rătăcit. Dar n-a fost aşa. Trecuseră mai puţin de patruzeci şi opt de ore de la acea discuţie şi noaptea, oh, n-o să uit niciodată noaptea aceea, m-a sunat Maria. Era grozav de speriată. “A dispărut! Pur şi simplu a dispărut. Nu-l mai găsesc. Am coborât să iau o pâine şi când m-am întors nu mai era. A lăsat o hârtie, o poezie, din care nu înţeleg absolut nimic şi a dispărut. Nu ştiu unde e. A plecat în pijama, hainele sunt în casă. Am căutat şi în bloc şi pe stradă şi nu-i. Poţi să vii? Mi-e frică, mi-e tare frică!” “Stai acolo, vin imediat!”. L-am găsit împreună. Era cocoţat sus pe bloc, în pijama aşa cum spusese Maria şi cu o sticlă de vin golită pe trei sferturi în mână. “M-aţi găsit hoţomanilor” s-a hlizit el vizibil ameţit de băutură. “Bă, au început să capete forţă aripile. Ia uite” şi a lăsat jos sticla începând să-şi mişte braţele în sus şi în jos exact ca o pasăre aripile. “Vedeţi?! Vedeţi aici?!” şi braţele sale se mişcau din ce în ce mai repede în sus şi în jos, ameţitor de repede, ca nişte panglici de pânză lungi răvăşite de vânt. “Sunt iar păsăroi, băăă”. Am dat să ne apropiem dar el a strigat urcându-se repede pe bordura înaltă a terasei. “Să nu care cumva să vă apropiaţi drăgălaşilor, să nu care cumva!". Eram complet paralizat de spaimă, de grozăvia situaţiei, de frig. “Grig, să nu faci prostii, mă! Vino-ncoace că e frig. Hai vino să mergem că ne e frig, e grozav de frig în noaptea asta.” “Bucuraţi-vă dragilor, aripile mele s-au deschis iar şi totul e nemaipomenit, e la fel ca înainte.” Apoi s-a întors cu spatele la noi şi a apropiat vârfurile degetelor dezgolite de marginea de beton a clădirii lăsând trupul să atârne în gol. “Nu vă fie teamă dragilor, doar ştiţi că pot zbura. Nu vă fie teamă!” Apoi brusc s-a aplecat în faţă şi a dispărut complet în noapte. Definitiv. Nu l-am mai zărit niciodată. Nu căzuse la baza blocului aşa cum s-ar fi aşteptat orice om cu capul pe umeri şi nici în altă parte nu aterizase. Pur şi simplu îl înghiţise pământul. Sau noaptea. “Domnule, dumneavoastră încercaţi să mă convigeţi că domnul acesta a dispărut din senin?!” mă interogă locotenentul, un om inteligent şi cu multă răbdare de altfel. “Cum credeţi că pot să trec eu în raport că persoana dispărută şi-a luat zborul de pe marginea unui bloc cu opt etaje?! Îmi trebuie altceva domnule, altceva mai credibil. Chiar şi pentru a-l da în urmărire îmi trebuie o informaţie mai credibilă. Spuneţi-mi vă rog ce să scriu şi eu scriu. Dar că şi-a luat zborul ca o pasăre de pe marginea blocului şi a dispărut în noapte eu nu pot să menţionez în raport, credeţi-ma.” Şi avea dreptate, îl înţelegeam. Dar şi noi aveam. Îl văzusem cu ochii noştri cum se aplecase peste marginea betonată a blocului, cum îşi desfăcuse braţele lungi, mult prea lungi pentru noaptea aceea turbată şi cum dispăruse cu totul in neant. Poate dacă n-am fi fost doi…
Grig n-a mai apărut niciodată, oricat am alergat amândoi timp de câteva luni pe la toate morgile şi spitalele din oraş, ba chiar şi din oraşele apropiate. N-am priceput nicicum unde a dispărut şi mai ales cum. Căci ştiam că trăieşte. Îi înţelegeam gestul, semnificaţia, fronda, dar realizarea nu avea sens decât în lumea în care el însuşi se baricadase, într-a noastră nu avea nicio raţiune. Ne lăsase să credem că şi-a luat zobrul când de fapt el se mutase într-un cu totul alt univers.

N-a trecut niciun an de la dispariţia lui Grig şi am divorţat, apoi imediat m-am recăsătorit. Cu Maria. Viaţa mea fusese bulversată iremediabil. “Crezi că asta şi-a dorit?” m-a întrebat ea zâmbitoare ca un bujor înflorind. Am strâmbat din buze a mirare şi am sărutat-o pe vârful nasului. “Eu ştiu ce-o fi fost în capul lui de păsăroi?!” am şoptit mai mult pentru mine privind îngândurat spre umerii tot mai ascuţiţi...