miercuri, 20 septembrie 2023

Stupul (partea a doua)

Din ziua aceea am privit-o cu alți ochi pe Nanako și toată povestea. Oricât mi s-ar fi părut de lipsit de logică, aveam impresia că cineva o controlează. Că nu face ceea ce își dorește, ci este doar un robot comandat, care nu trăiește în interior, ci numai în afară, că e doar înveliș și niciun pic miez. Am oscilat mult dacă să mă întorc sau nu, dar ceva îmi spunea că trebuie să mă întorc, așa că după numai două săptămâni am reluat întâlnirile cu Nana. Dar de data asta aveam să fiu mult mai atent la ceea ce mi se, sau mai degrabă ni se, întâmplă. 

Nanako mă căutase de mai multe ori de când mă rupsesem de ea. Robotul telefonului înregistrase opt mesaje necitite. Nefiind afișat numele apelantului, am ascultat primele cuvinte, apoi am șters mesajele unul câte unul.

- Ce mă bucur că te văd! Eram îngrozitor de speriată că ai pățit ceva. Am bântuit străzile în speranța că te voi întâlni și nu-mi venea să mă mai întorc acasă. Dar pe de altă parte camera mă trăgea întruna  spre ea, șoptindu-mi că poate te-ai întors fără să mă anunți și ești la ușă, sau jos, așezat pe treptele scării. Nu ai fost însă! Oh, dar tare mă bucur că acum ești aici. Camera mea ți-a simțit lipsa și pereții au fost reci zilele astea, iar ploaia a bătut lugubru în ferestre. 

Nanako exagera desigur. În ultimele săptămâni nici un sfert dintre zile nu fuseseră ploioase, soarele apărând pe cer chiar și în după-amiezele în care subțirii stropi de ploaie împroșcaseră Osaka. Și era oarece melancolie în vorbele ei, și simtire, ceea ce nu îmi aduceam aminte să fi găsit înainte. Dar pe de altă parte am observat că făcuse puține referiri la propria-i persoană și mai mult la camera ei, de parcă aceasta ar fi fost o ființă vie, care simte, care are dorințe și care comunică. 

Partidele noastre de amor nu și-au schimbat desfășurarea, senzațiile mele, că Nanako era doar un actor bine instruit de către un regizor misterios, rămâneau neschimbate, dar am încercat să înțeleg tot mai mult din ceea ce e dincolo de aceste impresii, ce nu e în regulă și care ar fi resoartele interioare ce făceau lucrurile să arate așa cum arătau. Am început să casc ochii tot mai mari în jurul meu, începând bineînțeles cu clădirea în care îmi petreceam timpul cu Nana. Mă intriga uniformitate ei, ușile la fel, așezate la distanțe egale una de alta la toate nivelele, lipsa oricărui element de decor, curățenia impecabilă, albul pereților alunecând în pardoseala de aceeași culoare, înghițind muchia dintre ele, de parcă totul s-ar fi scăldat în doar două dimensiuni și nu în trei, spațiul apărându-mi mai degrabă ca un fagure de albine, decât ca o clădire de locuințe. 

Și fiindcă gândul îmi rămăsese la camera de alături, atât de asemănătoare cu cea a lui Nanako, am căutat să mai văd una, încercând să mă lămuresc dacă a fost o pură întâmplare sau într-adevăr ceva absolut anormal se întâmpla acolo. Așa că, de fiecare dată când mă urcam în lift, apăsam butonul etajului de deasupra sau al celui de mai jos și treceam încet prin dreptul ușilor de pe palier, sperând că am să găsesc una crăpată. Întotdeauna însă, ușile erau închise și nu întâlneam pe nimeni în cale. Până într-o zi, când la etajul de deasupra am prins ușa din față închizându-se ușor în timp ce noi tocmai ieșeam din lift. Am țâșnit și am împins-o cu putere. Nanako s-a speriat și a început să țipe, iar bărbatul care o închidea e rămas câteva secunde blocat, apoi m-a îmbrâncit cu forță afară. Dar până să mă scoată din casă am apucat să o văd. Și semăna perfect cu celelalte două. Aceleași elemente de mobilier, aceeași fotografie, același aranjament al camerei. Atunci m-am speriat. 

Nanako continua să strige la mine, dar eu am smucit-o și aproape am târât-o până în garsoniera ei, împingând-o peste pat. 

- Ești nebun?! Ce se întâmplă cu tine? 

- Nu sunt deloc nebun, Nanako, dar aici se întâmplă ceva necurat, ceva ce depășește logica umană. Asta mă sperie!

Nanako a tăcut. Aștepta să-i explic mai departe, să-i dau detalii despre ceea ce credeam că e necurat, despre ceea ce observasem. Am deschis gura să-i vorbesc despre camerele identice, despre fotografii, apoi m-am gândit că va trebui să-i vorbesc despre ea, despre schimbările pe care le-am observat la ea și mi-am dat seama cât de greu i-ar fi fost să mă înțeleagă.

- E atât de dificil să-ți explic. Dar...

Nu reușeam deloc să-mi găsesc cuvintele, să leg un fir logic explicațiilor mele. Nanako stătea cu ochii mari deschiși proptiți pe buzele mele. 

- E ceva ciudat cu locuință asta a ta. Cum ai găsit-o?

- De fapt nu eu am găsit-o, ea m-a găsit pe mine. Dădusem anunț și o femeie m-a căutat și mi-a prezentat-o. Era atât de ieftină încât n-am putut să refuz. 

- Vezi?! Și asta arată atât de ciudat! Și apoi camerele, toate camerele sunt la fel. Absolut la fel! Până și fotografia de pe raftul al doilea pe peretele dinspre sud e asezată în aceeași poziție în fiecare cameră.

Nanako a ridicat sprâncenele a mirare. 

- Asta e? Asta e tot? Faptul ca încăperile arată identic? Faptul că mobila e aranjată la fel în toate camerele depășește logica umană? Că în fiecare cameră există o fotografie a proprietarei te sperie de moarte? 

Am tăcut. O bucată de vreme m-am gândit că poate Nanako are dreptate. Că erau doar niște coincidențe, niște asemănări dictate de rațiuni logice, cum ar fi de exemplu că există un singur magazin care înrămează  fotografii în acel cartier, că merg pe o părere preconcepută care s-a înșurubat atât de adânc în creierul meu încât mă împiedică acum să văd realitatea.  

- Nu e vorba doar de mobilă, Nanako, e vorba de detalii, de rama fotografiilor, de floarea de ume, de micile nimicuri de pe rafturi, de felul în care camera asta comunică cu tine...

- Camera asta comunică cu mine? So!

- Da! Exact așa! Tu nu mai ești tu. Cineva îți spune ce să faci, te schimbă, te leagă de zidurile astea. Nu înțelegi? 

Nanako rămăsese cu gura deschisă și cu trupul împietrit. Era clar că nu înțelegea nimic.

- Nu știu cine face asta. Nu știu ce urmărește. Poate că te privește printr-o gaură în zid, poate are instalate microfoane sau camere minuscule, tehnologia a avansat atât de mult încât nici nu le mai recunoști chiar dacă sunt sub nasul tău. Sau poate prin televizor, mulți hakeri fac asta, mizerabilii – am încercat eu să găsesc explicații. Înfierbântat și nervos am smuls televizorul din perete și am azvârlit cu el de podea. A crăpat imediat. L-am cercetat apoi pe toate părțile, încercând parcă să descopăr pitit înăuntru un animal feroce care mănâncă sufletele oamenilor, apoi negăsind-l, m-am aruncat cu tălpile pe el. 

- So! So, potolește-te! So, oprește-te, te rog! – țipa Nanako, dar eu săream peste ecranul de plastic, tot mai înalt și tot mai apăsat. 

Nanako a început să plângă. M-am oprit și am luat-o în brațe.  

- Nanako, nu mai vreau să ne întâlnim aici. Vino să locuiești la mine pentru o vreme. Te rog! Apoi o să găsim altceva pentru tine, ceva potrivit, îți promit. Clădirea asta e o gaură neagră, ne trage înăuntru, descărnează simțirea din noi și ne lasă schelete, ne topește sufletele. Nu mai suntem noi.  

Sfârșit, am căzut în genunchi. Nanako mi-a luat capul în palme și m-a mângâiat pe creștet. I-am cerut iertare, m-am ridicat în picioare și am fugit pentru a doua oară. 

Am tot analizat întâmplările din ultima vreme și aveam convingerea că ceea ce simteam era acolo, era adevărat, deși nu găseam argumente solide și logice. Ceva, cineva ne ținea lipiți de pereții aceia, așa cum Pământul ține lipită Luna, fără să interacționeze fizic, dar profitând de calda-i și dulcea-i lumină nocturnă. 

O perioadă m-am gândit că e vorba despre un dezaxat sexual, poate chiar proprietarul, care a construit prin pereți un sistem complicat de tuburi telescopice și oglinzi oblice, care ne privește prin ele, ne îndeamnă, ne împinge să fim acolo cât mai mult cu putință, să facem dragoste și să ne îndesăm unul în brațele celuilalt. Apoi mi-am dat seama că așa ceva era greu de pus în practică și sigur, cel mai ușor ar fi fost să ne spioneze prin televizor, de exemplu, dar asta nu se întâmplase, sau nu avea să se mai întâmple, căci tocmai ce-l făcusem praf. M-am decis atunci că e momentul să mă revolt în fața impulsului de a mă întoarce. Știam că este o vrere exterioară, o vrere ce mi se impune. Nanako tot nu avea telefon, așa că am sunat-o la telefonul public din capătul străzii, dar desigur, nu mi-a răspuns. Am căutat-o apoi la restaurant să vorbim față în față, să o conving să se mute, să îi explic că viața ei este probabil în pericol. Dar un bărbat mi-a spus că Nanako nu mai lucrează acolo și că nu știe unde a plecat. Eram uluit. Puterea care ținea ca într-o gheară clădirea unde locuia Nanako se întindea acum și mai mult. Mă trăgea înapoi, mă forța să mă întorc împotriva voinței mele. 

Am tras mașina în parcarea subterană, am ajuns la lift val-vârtej și m-am înfipt direct în ușa lui Nanako. Era acasă. Mi s-a aruncat cu brațele de gât. În timp ce îi mângâiam umerii am observat televizorul. Era acolo, la locul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nanako m-a văzut. 

- Cred că proprietarul a adus unul nou – a bâiguit ea. 

Am simțit că explodez. 

- Strânge-ți repede tot ce ai mai important și hai să plecăm. Nu mai poți rămâne aici nicio secundă – i-am spus surexcitat și am început eu însumi să-i adun lucrurile aflate la îndemână și să le îndes într-o geantă de umăr agățată în cuierul de pe ușă. 

- Hei, hei, So! Oprește-te! So, oprește-te, te rog. Ceva nu e în regulă cu tine de la o vreme. Ai luat-o razna complet. Cred că ar fi timpul să îți iei un concediu mai lung de la serviciu și să te odihnești. Poți să stai la mine dacă vrei, o să am grijă de tine, îți fac de mâncare, te îngrijesc... 

A dat să-mi mângâie obrazul, dar m-am ferit și i-am împins mâna într-o parte.

- Vezi, vezi?! Exact despre asta e e vorba. Nu înțelegi că stupul exact asta vrea? Să rămânem aici! Vrea să ne sugă energia, vrea să ne jupoaie sentimentele. Nu înțelegi că asta nu e o clădire obișnuită, ci e o clădire vie? Un cuib în plină forfotă, special construit să ne înrobească. Nu pricepi că asta nu e o cameră, ci un element de fagure, un fagure uriaș construit pentru oameni, iar noi suntem albinele ce umplu celulele acestea cu patimi, cu simțiri, cu răscoliri lăuntrice. Nu înțelegi că totul e aranjat astfel încât să ne întoarcem mereu, iar și iar, cu căldările pline și să le deșărtăm aici, în pătrățica asta?! Clădirea asta trăiește prin noi și e din ce în ce mai puternică pentru că noi o hrănim.   

- So, mă sperii, oprește-te, te rog! Mi se face frică, So!

Am mai adunat de prin cameră tot ce mi s-a părut mai important și am îndesat în sacoșă și în buzunarele propriei jachete, am prins-o pe Nanako de încheiatura mâinii și am tras-o spre ușă. Dar imediat ce am scos capul am vazut-o. Era în ușa scării de incendiu. Avea capul mic, trupul masiv, părul vâlvoi, un amestec de negru și galben cu urme de albastru și verde. Din burtă îi crescuse a treia pereche de membre, iar pe spate, ca o pelerin de ploaie, avea două perechi de aripi fine. Am intrat înapoi, am tras ușa și am încuiat-o. Nu mai fusesem niciodată atât de speriat. 

- Ce-i? Ce-ai văzut, So? So, ești alb ca varul! 

- Matca, am văzut matca. Era acolo în ușa scării de incendiu – m-am bâlbâit eu și m-am așezat în fund, cu spatele rezemat de ușă. Nana s-a așezat pe vine în fața mea și mi-a luat capul în poala ei. M-a mângâiat cald. 

- O să fie bine, So! Lasă-mă să am grijă de tine. O să fie bine până la urmă, ai să vezi. 

Știam că Nana nu mă crede, cum ai putea să crezi o asemenea grozăvie?! Și vorbe nu mai aveam. Nu mai găseam niciun cuvânt care să poată fi folosit pentru a-i explica ceea ce ni se întâmplă. Și nici nu vedeam vreo ieșire. De aceea m-am lăsat în brațele Nanei, așteptând să se întâmple o minune. Însă tocmai când începusem să cad, am simțit mirosul. Apoi fumul a început să umple încăperea. 

- Ohh... am uitat takoyaki(5) pe plită – a strigat Nana și a dat fuga la plită, în timp ce eu am sărit în picioare. 

- N-ai lăsat nicio takoyaki! E ea! Nu vezi, nici acum nu ți-e limpede privirea? Nu înțelegi că nu ne mai lasă să plecăm, acum când și-a dat seama că suntem deciși să scăpăm de aici? 

Am pus mâna pe telefon și am sunat la pompieri.

- Ați sunat la 119, vă rog să-mi spuneți ce urgență aveți. 

- E un incendiu în bloc, un incendiu uriaș. 

- Numele și adresa vă rog. 

- So Fujiwara, Osaka. E blocul de vizavi de hotelul Vermilion, pe partea cealaltă, unde a fost până mai deunăzi o parcare. E un bloc nou. Dar veniți repede vă rog, focul se extinde, deja nu se mai vede nimic înăuntru din cauza fumului.

Femeia de la celălalt capăt a tăcut pentru câteva secunde, apoi a revenit. 

- Îmi pare rău domnule, dar acolo unde spuneți nu este niciun bloc nou, ci este și acum o parcare. Puteți să explicați mai clar despre ce imobil vorbiți? 

Am închis. Am pus mâna pe clanță să deschid ușa, dar clanța era fierbinte. Am apucat șalul Nanei, l-am înfășurat peste clanță și am reușit să deschid. Holul era plin de fum. Nu se vedea aproape nimic. Am apucat-o pe Nana de încheietura mâinii și i-am spus scurt. „Ține-te după mine, să nu-mi dai drumul la mână”. Am găsit cu greu ușa scării de incendiu. Am deschis-o și doar pe pipăite am dibuit treptele. Le-am coborât cât am putut de repede, ținând cont de fumul gros ce înconjura totul. Am început să tușesc. Mi-era teamă că ne-am putea intoxica cu fum. Încercam să-mi amintesc câte etaje avem de coborât, dar desi apăsasem butonul ăla nenorocit de atâtea ori, nu-mi puteam aduce aminte cu niciun chip cu număr apărea pe el. În spatele meu o auzeam pe Nanako tușind de asemenea. „Tine-te bine, ajungem imediat”, o încurajam și pipăiam mai departe cu tălpile marginea treptelor. „Îmi pare rău domnule, dar acolo unde spuneți nu este niciun bloc nou, ci este și acum o parcare” spusese femeia de la capătul firului și eu tot nu înțelegeam ce voise să spună. „Ține-ți bluza la gură și la nas, să nu îți intre fumul pe gât. Nu-ți fie teamă, Nanako, mai e puțin și ajungem” îi spuneam, dar nu aveam niciun habar câte etaje am coborât deja și câte mai sunt încă de coborât. Speram că aerul avea să se limpezească curând spre parter, deși aveam senzația că nu vom mai ajunge niciodată. Îmi încordam auzul, să aud pașii lui Nanako în spatele meu și văzul, încercând să descopăr un dram de lumină prin fumul gros care ne învăluia. Și dintr-o dată l-am descoperit. 

- Își revine! Faceți loc, lăsați loc omului să respire – spunea cineva aplecat lângă mine. 

Eram întins pe asfalt și o mulțime de trecători își rostogoleau ochii peste trupul meu. Sub umărul drept se vedea o dungă albă pictată pe asfalt, care se întindea până la tălpi. 

Am strâns palma. Nu era o alta înăuntru. M-am ridicat cu greu în capul oaselor. Eram complet amețit. Aruncând ochii împrejur n-am descoperit nici-o urmă de Nanako. Am urmărit cu privirea dunga albă de vopsea pictată pe asfalt. Dincolo de cea pe care o acopeream pe jumătate era alta, apoi alta și alta. Iar acolo unde se terminau dungile începea drumul. Și peste drum era hotelul Vermilion.        

(5) Takoyaki este o gustare japoneză de formă sferică făcută dintr-un aluat pe bază de făină, umplut cu carne de caracatiță tocată sau tăiată cubulețe, tempura, ghimbir murat și ceapă verde. Acest fel de mâncare este specific pentru zona Osaka, unde este preparat din 1930. 

(sfârșit) 

luni, 18 septembrie 2023

Stupul (prima parte)

Era sâmbătă dimineață. Abia ce-mi terminasem micul dejun frugal și lâncezeam sub fereastra deschisă a bucătăriei, încercând să croșetez primele ochiuri ale unei zile ce se anunța anostă, asemeni de altfel celorlalte taman înnodate. Am auzit telefonul ca prin vis, țârâitul său abia furișându-se printre trilurile unei păsări mici și zburlite, ce se așezase pe balustrada balconului de alături. Primul impuls a fost sa nu răspund. Mai bine de nouăzeci la sută dintre telefoanele pe care le primeam erau de la oameni pe care nu-i cunoșteam și care voiau ceva de la mine, fie să-mi reînnoiesc abonamentul la cablu, desigur la un preț mai mare, dar cu milioane de beneficii, fie să plătesc nu știu ce taxe restante, fie să mă asigure că bursa e în scădere și e momentul potrivit pentru a face investiții pe piața de acțiuni, fie pur și simplu pentru a-mi cere să dau muzica mai încet, astfel încât vecina de jos, aproape surdă, să poată asculta știrile. M-am rupt totuși din lâncezeala în care începuseră să-mi crească rădăcini și am răspuns. 
- Alo, So? – atât s-a auzit, apoi liniște. Era o voce feminină plăcută, tânără, dar care nu deschidea nicio fereastră, oricât am răsfoit la repezeala registrii memoriei. Faptul că îmi vorbea pe numele mic însemna totuși că mă cunoaște destul de bine, dacă nu chiar foarte bine. 
- Da, eu – am răspuns neutru, dar intrigat de apariția vocii. 
- Sunt Nanako, cred că mă mai ții minte. Nanako Abe.
- Ooo... Nana, ce mai faci? Mă bucur să te aud. 
Nu mă bucuram neapărat să o aud pe Nana, dar așa vine vorba când intri în contact cu o persoană cunoscută pe care n-ai mai auzit-o de mult timp. Încă nu apucasem să procesez ce ar putea însemna reconectarea cu ea. 
- Și eu mă bucur să te aud, So – a replicat Nana și am simțit cum vocea ei capătă o tonalitate cu o treaptă mai luminoasă. Apoi, pentru câteva clipe, am tăcut amândoi. În fundal se auzea vuietul străzii, motoare, voci, o sirenă, vântul, semn că Nana mă sunase cel mai probabil de la un telefon public. 
- N-am fost în apele mele în ultima vreme și m-am gândit ca poate vrei să ieșim să bem o cafea împreună. Ne putem plimba prin parc dacă nu plouă. Sau poate mergem la un film dacă îți face plăcere... 
- Sigur, mi-ar plăcea. Pe la șase ar fi ok să trec pe la tine? – am întrebat-o, deși imediat mi-am dat seama că nu știam unde stă. 
- Nu, prefer să ne vedem în oraș. În centru la Lilo Roasters(1) ar fi cel mai bine, cred eu.
- OK, e bine așa și pentru mine. La șase? 
- Da. 
Confirmarea întâlnirii venise spontan, nu apucasem să judec nimic, să fac vreo socoteală, să mă gândesc dacă vreau sau nu să mă vad cu Nanako. Cel mai probabil amintirea întâlnirilor noastre anterioare fusese cea care răspunsese în locul meu. O cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, în primăvară. Intrasem într-un local să mănânc iute ceva și să mă întorc la muncă. Nana a venit la masa mea și m-a întrebat ce doresc să comand. Eram cu ochii în meniu, încercând să găsesc o porție ce poate fi preparată rapid, dar care să-mi și țină de foame până la sfârșitul zilei. Când am ridicat ochii să-i spun ce doresc. am rămas surprins de zâmbetul ei. Nu era o frumusețe, dar avea un zâmbet copleșitor. Imediat ce fluturii din colțul buzelor s-au ridicat luându-și zborul, am văzut cum întreg localul începe să se înmoaie ca un flan(2) uitat în farfurie, pereții au prins a se topi, alunecând în stradă odată cu mesele și cu toată nebunia din jur, ca după o viitură colosală de lapte condensat spălând versanții înaltului. Rămăsesem pe fostul amplasament al localului doar ea și cu mine. M-am pierdut, am uitat pe dată ce am vrut să comand și a trebuit să caut din nou în meniu. Am mâncat repede, cu noduri în gât, perpelindu-mă întruna în încercarea de a pune la cale un plan pentru a-i obține numărul de telefon. Am plecat fără să i-l cer. Aveam emoții în fața femeilor. În special atunci când, dintr-un motiv sau altul, îmi făceau inima să tresară. Ăsta era și motivul principal pentru care rămăsesem neînsurat până la treizeci și doi de ani. Dar inima a tot tresărit, a țopăit pe drumul către casă, s-a tot lovit cu capul de pereți ca un pistil de porțelan într-un clopot delicat împodobit cu desenele lui Hokusai(3), apoi a stat de veghe toată noaptea, iar dimineață n-a vrut să se atingă de nimic. Mi-am făcut curaj și după muncă m-am dus din nou acolo. Am căutat-o din ochi. M-a văzut și a venit imediat ce-a terminat cu clientul pe care-l servea. Avea sprâncenele adunate deasupra nasului, semn că era încordată. „Ooo, ce teamă mi-a fost când te-am văzut. Am știut că nu ai venit să mănânci. Am crezut că ceva nu a fost bine în ziua dinainte și te-ai întors să ceri socoteală” îmi spusese ea mai târziu. M-am bâlbâit și până la urmă i-au spus printre adânci inspirări că venisem doar ca să-i cer numărul de telefon. Ea a râs, avea dinții regulați și frumoși. Mi-a spus că nu are telefon, dar că dacă vreau să ne vedem pot să o aștept în ziua următoare peste drum, la șase, când i se termină schimbul, sau o pot suna la telefonul din capul străzii dacă îi spun precis ora. Am așteptat-o a doua zi peste drum. Ne-am plimbat prin parc, am mâncat o prăjitură prea dulce după gustul meu, am văzut un film mediocru la primul cinematograf care ne-a ieșit în cale, apoi am invitat-o la mine acasă. N-a părut nicio secundă că ezită. Am făcut dragoste ca doi copii, un pic derutați de apropierea neașteptată, un pic stânjeniți de goliciunea prea albă și de lumina veiozei care tăia felii din trupurile noastre împletite. Nana avea douăzeci și patru de ani și lucra la restaurant pentru a strânge bani de facultate. Visa să se facă ziaristă. Nu prea aveam pasiuni comune. Nu o interesau cărțile, preferând să răsfoiască reviste în timpul liber, din muzică asculta doar noutățile venite din State, în schimb era interesată de modă, îi plăceau plimbările, dar numai prin oraș, n-ar fi ieșit în ruptul capului să cutreiere munții. Ne-am mai întâlnit fix în alte șapte ocazii. De fiecare dată am tăiat cafeaua, prăjitura, plimbarea și filmul și ne-am rezumat la sex. Stinghereala dispăruse aproape de tot, iar hormonii, care fuseseră învățați să danseze la prima întâlnire și prinseseră gustul, izbucneau în urale și apoi în zbenguieli nebune, de fiecare dată când ea răspundea pozitiv apelului meu. Nu era un sex pasional, ci mai degrabă unul de întreținere, o necesitate fiziologică ce se dorea a fi împlinită, pentru a nu începe să excaveze din interior și a nu crea crevase periculoase unui întreg ce se voia rotund. De altfel viața mea sexuala fusese destul de subțire până atunci, cu întâlniri ocazionale și pendulări în jurul credinței că sexul vine dintr-un reflex animalic, iar eu, ca om, ar trebui să-mi controlez acest impuls neuman, care nu aduce decât o bucurie momentană și nimic altceva, poate doar o greață și o dezamăgire surdă multe zile după aceea. Cred că din această cauză nici nu au fost mai multe întâlniri cu Nana. Poate că s-a adăugat la asta și faptul că nu aveam mai nimic în comun, în afara dorinței de a sonda plăcerea carnală ce încolțise înlăuntrul nostru. Cu atât mai mult m-a surprins revenirea ei, după o atât de lungă tăcere. 
La șase am fost la Lilo. Am băut o cafea bună și am stat pe îndelete de vorbă. După vreo oră am mers în altă parte și am mâncat o prăjitură. A fost mult mai bună decât prima. Apoi am căutat împreună un film. Ea a ales „In the Mood for Love” ce tocmai apăruse. Mi-a plăcut, dar trupul meu era deja chinuit de gândul că la finele lui vom merge la mine și vom face dragoste, așa că imaginile de pe ecran se împleteau nepotrivit cu imaginile ce se proiectau în cutia mea craniană. În semiîntunericul sălii îi studiam profilul arzând în flăcările ecranului, pieptul mic înălțându-se și coborând ritmic, palmele împreunate deasupra genunchilor. Eram tentat să o ating, să-i mângâi brațul, coapsa, dar știam că dacă o să fac asta chinul avea să fie și mai amarnic.
- Mergem la mine – m-a informat scurt, foarte sigură pe ea, după ce proiecția s-a încheiat. M-a surprins, căci de fiecare dată ne refugiasem în apartamentul meu, destul de cochet, ea evitând să-mi vorbească despre cuibul său. Am casa mea acum. Am găsit o garsonieră ieftină, un bloc nou lângă Vermilion, pe partea cealaltă, unde a fost o parcare, dacă știi zona. Spațiul e mic, dar e chic. Și e al meu – a continuat cu mândrie în glas.
Nu ne-a luat mult să ajungem, vreo cincisprezece minute. Am parcat în subsol și am urcat cu liftul. Pe palier erau șase uși identice, probabil șase garsoniere. Nu era elegant, dar era homy, totul era nou și curat. Camera Nanei era într-adevăr mică, nu avea loc decât pentru un pat și o comodă. Un dulap pentru haine era încastrat într-unul din pereți, în timp ce pe ceilalți doi erau agățate rafturi. Un televizor era aninat între două dintre ele. Un spațiu și mai mic servea drept bucătărie. Exista acolo o chiuvetă minusculă, cam cat o oală mai mare, o plită electrică deasupra unui frigider mic, asemănător cu cele din hoteluri și un dulăpior în perete, cu trei rafturi pentru vase. Baia era separată. Desigur, nu avea cadă, ci doar un duș. Ceea ce m-a surprins însă cel mai mult la mica ei garsonieră era o fotografie a ei, format A5, frumos înrămată, așezată pe una dintre policioarele din perete. I-o făcusem chiar eu în parc, la prima noastră întâlnire. M-am speriat un pic. Nana simțea cu adevărat ceva pentru mine? De asta păstrase tocmai acea fotografie dintre toate cele pe care le avea?! Căci din partea mea nu fusese niciodată vorba de sentimente, era o prietenă de hârjoneală și atât. Nu aveam nicio îndoială în privința a ceea ce simțeam și considerasem întotdeauna că și ea privea la fel lucrurile. Învârtindu-mă un pic prin cameră am descoperit însă altceva, ce m-a pus și mai mult pe gânduri. Era vorba despre un flyer cu noutățile din cinematografe, vechi de trei ani, pe care îl primisem odată cu biletele la filmul pe care îl văzusem împreună. Păstrase deci și flyerul. L-am ridicat și i l-am arătat. A râs. 
- L-am găsit în cutia mea cu prostioare. Eram curioasă să știu dacă mai ții minte ce e. Mai am și o floare de ume(4) presată, cea pe care mi-ai pus-o după ureche în parc, dacă vrei să știi. Uite acolo – mi-a arătat ea pe unul din rafturi, apoi s-a apropiat, mi-a smuls flyerul din mână, l-a așezat la loc și a început să-mi descheie nasturii cămășii. 
Orice urmă de sfială dispăruse. Eram doi oameni maturi, responsabili, care încercau să umple un gol pe care singuri îl dezveleau. Nevoia de atingere fizică creștea cu fiecare întâlnire. Nu mai încercam să-mi suprim dorințele, le lăsăm să se deschidă, așa cum se deschid cupele de lalea sub sărutul soarelui și încercam să le umplu bolul cu scrâșniri ale simțurilor, cu gemete smulse din miezul pântecului, cu luciri de priviri alunecând peste pielea aburind. Pe de altă parte și Nanako se schimba pe măsură trecerii timpului, dar într-un mod care mă îngrijora. Nu fusese niciodată pasională, ba aș putea spune că la primele noastre întâlniri, în urmă cu trei ani, o găsisem oarecum rigidă, nu neapărat rece, dar aparent nepăsătoare. Făceam dragoste așa cum mâncam prăjituri sau discutam despre filme, unul din puținele domenii în care aveam ceva să ne spunem. De când reluasem legătura se schimbase complet, era ca un delfin care atinge pentru prima dată apa oceanului. Nu era vorba de pasiune, ci de o trăire complexă, cu toate simțurile, deși, curând aveam să-mi dau seama că era vorba de o trăire doar până la limita epidermei. Aveam senzația că nimic nu trece dincolo, nimic nu ajunge în suflet. Nanako părea o mașină de făcut sex, un robot care rulează perfect programul care i-a fost instalat și care se perfecționează învățând din propria-i experiență. Sufletul părea că i s-a evaporat complet, așa cum se evaporă miresmele florilor adunate în glastre, lăsând locul unui trup zvâcnind în smucirile unor sfori al căror capăt se afla dincolo de tavanul încăperii și chiar de acoperișul clădirii.  
- Nanako, ceva nu e în regulă, nu știu să spun exact ce, dar așa simt - am recunoscut eu în cele din urmă, după câteva luni bune. Cred că greșim undeva. Cred că ne afundăm prea mult în mlaștina simțurilor și uităm că suntem oameni, uităm să privim înlăuntru, să judecăm, să dorim și să căutăm împlinirea dorințelor. Cred că am lăsat să ne scape esența și am inversat un pic ordinea lucrurilor. Poate că ar fi bine să ne oprim pentru o vreme, să încetăm să ne vedem, să lăsăm gândurile și simțirile să se sedimenteze.  
- Hai, nu fi copil! – m-a întors Nanako zâmbind. Nu îți mai plac? Atingerile mele nu te mai plimbă pe buza cerului? Zvârcolirile pântecului nu mai aprind focuri de artificii în creierul tău obosit? Privirile lui Nanako se încețoșau pe măsură ce vorbea, pentru ca în final să se umple de lacrimi. Am luat-o în brațe.  
- Nu-i vorba despre asta, îmi placi. Îmi place să fac dragoste cu tine, să te ating. Îmi place grozav. Dar am senzația că ne ducem în jos, că alunecăm pe un tub care ne coboară undeva spre miezul Pământului. Și cu cât ne vedem mai des, cu atât simt cum viteza acestei alunecări crește. Trebuie să rupem undeva lanțul ăsta. Și să-i punem zale noi - i-am mai spus și m-am smuls din brațele sale, ieșind în viteză pe ușă, fără să mai aștept un răspuns. 
Și probabil că relația mea cu Nanako s-ar fi încheiat acolo, în acel moment, dacă imediat după ieșirea pe ușă n-as fi făcut o descoperire care să ne schimbe viața. Ieșisem din camera ei și mă îndreptam către lift, când am observat ușa de alături deschisă. În mod normal nu mi-aș fi băgat nasul, dar aruncând doar o privire am cuprins întreaga încăpere, mică fiind și am rămas complet surprins de ceea ce văzusem. Camera arăta identic, dar absolut identic, cu cea a lui Nanako. Poate nu m-ar fi mirat atât de tare până la urmă, căci fuseseră pesemne mobilate asemeni de aceeași companie angajată de proprietarul clădirii, dar erau detalii care frapau și mai ales fotografia. O fotografie A5, cu o ramă identică cu cea a lui Nanako și care prindea în chenar chipul unei fete tinere, ședea pe raftul al doilea al peretelui dinspre sud. Am intrat pe vârfuri și am ridicat fotografia. Fata nu aducea cu Nanako, deși părea să aibă cam aceeași vârstă, dar fotografia semăna atât de mult. Alte câteva nimicuri, care păreau să lege doi îndrăgostiți, erau împrăștiate pe rafturi. Am lăsat fotografia și am fugit.     

(1) LiLo Coffee este o cafenea deschisă de doi tineri vizionari, Hotta și Kata. Activitatea se desfășoară în trei locații, LiLo Coffee Roasters, LiLo Coffee Kissa și LiLo Coffee Factory, toate în Osaka. 
(2) Flan este un desert răspândit în toata lumea, făcut din lapte, lapte condensat, ouă și zahăr, foarte asemănător cu crema de zahăr ars. Se pare că a fost preparat pentru prima dată în Imperiul Roman
(3) Hokusai, care a trăit între 1760 și 1849 a fost un pictor japonez de ukiyo-e, gen artistic al litografierii cu blocuri de lemn. Este cunoscut mai ales pentru seria de stampe Fugaku hyakkei („100 de imagini ale Muntelui Fuji”) și Hyakunin isshu uba ga etoki („Ilustrații pentru 100 de poeme”) din care au fost însă terminate doar 27
(4) Ume este numele caisului japonez (numit uneori și prun japonez), un arbore originar din China dar care crește și în Coreea și Japonia. Este cultivat în grădini și parcuri, cu scop ornamental, pentru florile și fructele sale.

(prima parte)

duminică, 17 septembrie 2023

Gand

Cel mai frumos lucru (și cel mai responsabil) pe care îl poți face pe Pământ e să te bucuri de viață. Toate celelalte trebuie să lucreze pentru asta.

sâmbătă, 9 septembrie 2023

Lin Lin

Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției de pictură de la A2Z Art Gallery. Venisem târât de Pierre, pentru a-l susține și a fi un prim admirator al lucrărilor sale. Din păcate picturile nu făceau ca pereții sufletului să capete calde vibrații. Dar eram prieteni buni și nu puteam să-l refuz. Galeria era plină de lume când am ajuns. Fum, șampanie fină, minijupe, talii subțiri, papioane, pipe, sacouri cu coatele peticite și peste toate un zumzet continuu ca o prăvălire îndepărtată de ape. 
Am întârziat intenționat, ca să trec peste speechurile de început. „Pierre este un artist complex. Prin creațiile sale, dovedind o desăvârșită mânuire a penelului, el configurează o lume miraculoasă...”. Știu textele astea pe dinafară. Variază puțin în funcție de talentul și zona artistică în care se bălăcește pictorul, dar altfel același discurs ce poate fi aplicat sutelor de artiști.
Lin Lin era o fată firavă, tunsă băiețește, cu un aer ștrengar și cu ochii așezați la marginea feței, parcă înadins fugind unul de altul, pentru a putea prinde dintr-o privire și marginea din stânga și cea din dreapta a șevaletului. Purta un pantalon-salopetă verde și o bluză albă cu dantelă, iar în picioare o pereche de balerini galbeni. Făcea notă evident discordantă cu restul mulțimii simandicoase. 
Picturile lui Lin Lin se deosebeau de toate celelalte. Dacă majoritatea pictorilor împrăștiau pe simeze dungi și cercuri colorate, oarecum drepte, oarecum rotunde, Lin Lin aduna fulgi. Tablourile ei păreau formate din fulgi care la fiecare adiere sunt gata să zboare și să cadă apoi pe umeri pentru a se îmbiba în țesături sau pentru a se topi în plete. Culorile lucrărilor sale erau pale, de parcă Lin Lin își înmuia cu teamă penelul în culoare. Sau poate că teama venea la atingerea pânzei, pe care nu voia s-o rănească.   
Lin Lin a trecut neobservată de public, care s-a îndreptat cu ochelari de cal spre numele mari, dar și de majoritatea criticilor. I-a atras însă atenția lui Nicolas Bourriaud, care a amintit-o într-unul din discursurile care au încheiat ceremonia. Lin Lin, este un artist ale cărei lucrări captează vederea prin originalitate – a spus el fără să-i arunce vreo privire, ca și cum ar fi vrut doar să facă o notă pe un petec de vorbă, ca să nu uite. Dacă Lin Lin va adăuga mai multă forță și mai multă culoare lucrărilor sale, va ajunge departe – a încheiat el scurt.
Și Lin Lin l-a ascultat. Anul următor a lăsat deoparte acuarela și a acoperit pânzele în guașă. Nu le-a dispărut delicatețea, dar au început să capete greutate. Fluturii nu mai zburdau prin pânzele sale, locul lor fiind luat de păsări cu aripi mari care acopereau aproape în întregime cerul. Culoarea se rostogolea vioaie, ca un hopa-mitică făcând tumbe. Lumea a început să îi aprecieze lucrările, oprindu-se de-acum în fața lor, cu atât mai mult cu cât Nicolas Bourriaud a aplaudat schimbarea la vernisajul expoziției din Lyon, un an mai târziu. 
Am avut surpriza ca Lin Lin să mă recunoască atunci. A tresărit când m-am apropiat, a zâmbit cald și mi-a întins o mână de copil. Dacă la prima întâlnire o descoperisem mică și firavă, acum îmi părea că se topise de-a dreptul, asemeni unui om de zăpadă, care însă se-mpresoară cu căldură nu din exterior, ci din lăuntru. Părea obosită și împuținată. I-am spus asta și a murmurat aproape fără să dezlipească buzele, zâmbind însă în același chip ștrengar: Ooo, nu-ți fie teamă, are grijă Mama Yi de mine, nu pier eu atât de ușor. 
Pe Lin Lin aveam să o mai văd și la alte vernisaje, la Londra, la Frankfurt, la Milano. Lucrările sale erau de acum apreciate de public și de critică. Își pierduseră într-o oarecare măsură grația, însă căpătaseră nu doar greutate, căpătaseră forță, ascuțime, pentru a se înfige în ochiul privitorului, fiind în asemenea măsură încărcate de culoare, încât ai fi putut spune cu mâna pe inimă că acolo e o bucată de braț, o cărămidă dintr-un zid, o privire decojită din dejurîmprejur, o felie de suflet. Lucrările arătau mai mult ca un basorelief, decât ca o pânză pictată.
Dar pe măsură ce lucrările sale căpătau mai multă forță, Lin Lin apărea tot mai slăbită. La ultima întâlnire de la Factory18, în Viena, nu am recunoscut-o. Nu numai că era o firavă umbră a femeii ce-o cunoscusem în Paris, dar devenise parcă transparentă, culoarea din trup scurgându-se în pantofi. Mă speriam de fiecare dată când cineva se apropia, ca nu cumva s-o calce, să treacă peste ea așa cum treci peste preșul întins la ușă. Devenise însă faimoasă, iar succesul ei mă bucura. 
Apoi, pentru o bună bucată de vreme nimeni nu a mai văzut-o. Apărea pe primele pagini ale ziarelor, în emisiunile televizate de artă, în analizele criticilor. Dar în persoană niciunde. 
După trei de ani de la dispariție, am decis să o caut. A fost tare greu. Nimeni nu mai știa nimic despre ea, dispăruse ca un fum în zăpadă. Unul dintre prietenii ei chinezi și-a amintit însă că văzut-o în Madaozhen, unde locuia împreună cu bătrâna ei mamă. Am găsit-o în sfârșit într-un bloc comunist făcut din cuburi, cu pereți reci, cenușii. Mi-a deschis Mama Yi. Avea obrajii zbârciți, făcuți parcă din vorbe lepădate. Lin Lin - am întrebat - unde e? Femeia s-a codit să spună ceva. Apoi, fiindcă am arătat că nu am de gând să plec, a deschis ușa spre micul dormitor. Iar acolo, într-un colț al patului, era ceea ce rămăsese din Lin Lin. Din femeia cu aer ștrengar mai era doar un ghem de carne. Se topise ca înghețata lăsată în farfurie. Brațele îi deveniseră două cioturi, trupul se împuținase încât părea al unui miel, iar fața arăta precum o pictură uitată în ploaie, cu făgașe scurgându-se-n carne, ducând cu ele culoare și miez. Am înțeles tot. Am închis ochii și-am fugit. 
La Paris, același Nicolas Bourriaud anunța nașterea unei stele de nivel mondial.