Liftul

Seara se lăsa ca o pânză subțire peste oraș încetinind mersul trecătorilor și ascunzând mașinile sub penumbre de plastilină. Pașii îl duc singuri către casă dar înlăuntrul se zbate ca un hulub în plasa de sârmă, lovindu-și aripile de marginile prea aproape. „De ce m-aș duce?” saltă din umeri știind că nimic nu îl așteaptă. Ridică ochii și zărește firma de alamă clătinându-se ușor în bătaia vântului. O cafenea. Îi privește ochiurile luminate și în nări îl invadează miresmele aburinde. Intră. E o cafenea mică dar chic. Se așază. O fată îi aduce meniul. Rotește ochii împrejur. Patru mese, trei călători, un tânăr cu față de pictor, având o barbă lungă și ascuțită și un cuplu între două vârste care discută aprins despre prețul apartamentelor. Întinde mâna spre meniu, apoi o lasă să cadă peste stinghiile de lemn lăcuit. Își scoate țigările, îi face un semn fetei și cere un espresso. E cald în cafenea, afară s-a răcit. Umbrele se rostogolesc greoi pe stradă, ca și cum fiecare pas ar însemna un efort uriaș pentru smulgerea din încleștarea înserării. Soarbe ușor, din vârful buzelor și trage adânc fumul în piept. Bărbatul cu fața de pictor a terminat de mâncat. Își numără banii din portofelul descusut, nu știe dacă îi mai ajung de-o cafea. Femeia s-a îmbufnat, își strânge geanta la piept și privește încremenit pe fereastră undeva în depărtare. Bărbatul de lângă ea fierbe. Apartamentul pe care îl vrea femeia este mult prea scump. A terminat cafeaua. Ar mai sta, dar simte încruntarea încleștându-se ca un șarpe în jurul culorii. Nu-i place talmeș-balmeșul. Face semn fetei că vrea să plătească. Ea îi aduce nota într-o cutie de ness. Îi place ideea. La majoritatea restaurantelor nota vine între două coperți murdare și jerpelite. Lasă cincizeci și dă să plece. Fără să știe de ce, ridică nota. Un scris lăbărțat și greu descifrabil. Suma e cea pe care o bănuia. O așază pe masă. În timp ce o lasă din mână zărește în cutia de ness o bucată de hârtie. E o bucată dintr-o altă notă. Alt scris, dar tot de femeie. De data aceasta caligrafic, frumos rotunjit. „Strada Mirării Bloc A12” Atât! Chiar pe marginea rupturii mai apar două litere. Par să fie un E și un t. Probabil adresa mai conținea etajul și apartamentul. O caută din ochi pe fată. O găsește rapid, stă de vorbă cu băiatul de la bar. Râd amândoi. Sigur nu este scrisul ei. Este al unei femei cochete mirosind a migdali. Zâmbește. Încearcă să-și imagineze povestea din spatele bucății de hârtie. Este o joacă care îl întărâtă. Sauuu nu doar o joacă... Pufnește scurt ca un strănut...

Strada Mirării este într-o zonă a orașului pe care nu o cunoaște deloc, deși este născut în oraș și trăit în oraș. Îi plătește șoferului cursa și coboară. Blocul are zece etaje și un spațiu verde uriaș în față. Întinde un zâmbet șăgalnic spre coltul buzelor. Este o aventură absolut absurdă. Nu cunoaște nimic altceva decât numărul blocului și al străzii. Și mai cunoaște ceva. Conturase în cafenea un profil al femeii. Firma de alamă, ochiurile de geam luminate, cutia de ness pe post de suport pentru notă, scrisul rotund și atent, toate îl ajutaseră să contureze un profil al femeii. Ridică privirea. Sunt trei scări. Fără să ezite o alege pe cea din mijloc și intră. Scoate bucata de hârtie din buzunar și o privește atent. „Strada Mirării Bloc A12 Et” Fixează cu privirea hârtia încercând să-și imagineze contextul în care fusese scrisă adresa. O întâlnire întâmplătoare petrecută în viteză, doi oameni care s-au plăcut la prima vedere și care s-au despărțit în mare grabă. Ea a vrut să-i lase adresa pentru o întâlnire de amor. Nimic premeditat, plăcere pură. De ce însă bărbatul nu o luase întreagă?! De ce luase doar jumătate din ea?! Se certaseră în ultima secundă și ea își retrăsese mâna?! Nu știe răspunsul dar hârtia îi pare ca o fotografie cu doi oameni din care fiecare păstrează jumătatea cu celălalt. Privind atent hârtia un șase se înfiripă pe retină. Nu este scris niciunde ca o cifră, dar îl simte, iese din hârtie ca un abur de cafea din ceașca fierbinte. Este convins că este un șase acolo în adresă. Intră în lift și apasă butonul cu numărul șase. Liftul începe să urce ușor. Deschide ușa. Sunt patru apartamente pe palierul de la nivelul șase. Privește atent fiecare dintre uși. Sunt foarte asemănătoare, un furnir gălbui, tocuri banale, o broască mică. Nu pare să le diferențieze nimic semnificativ. E descumpănit. Undeva trebuie să mai fie un indiciu. Cercetează din nou cu mare atenție bucata de hârtie. Nu găsește nimic interesant. Privește pe fereastră. Încremenește! Este într-o margine a blocului fără nici cea mai mică îndoială. Privind în jos poate vedea strada pe care a venit, blocul fiind perpendicular pe ea. Asta deși urcase pe scara din mijloc. Liftul a mers cel mai probabil pe oblic, altfel nu-și poate explica. E incredibil ce i se întâmplă! Urcă din nou în lift și coboară la parter. Iese în stradă. Da, este la prima scară dinspre drum. Nu mai înțelege nimic. 41, 42, 43, 44 sunt apartamentele de la nivelul patru. Caută în cutiile de scrisori. Toate sunt asemeni cu excepția celei de la 43 care  este plină de reclame. La 43 cel mai probabil nu stă nimeni sau nu a mai trecut pe acasă de foarte multă vreme. Știe unde trebuie să meargă. Urcă din nou în lift, dă să apese butonul cu numărul șase, apoi se răzgândește. Își mângâie bărbia și apasă butonul cu numărul cinci. Liftul se pune în mișcare. Urcă până la nivelul cu numărul șase. Iese din lift și privește peretele. Etajul șase. Dar altceva îl miră peste măsură. Liftul a oprit fix în fața apartamentului cu numărul 43. Puțin mai devreme oprise în partea stângă a scărilor, în fața apartamentului cu numărul 42, adineauri a venit pe dreapta lor. Nu-i a bună cu liftul. Ciocăne cu încredere. Niciun răspuns. Apasă butonul soneriei. După câteva secunde de așteptare o femeie apare în prag. Profilul ei este asemănător cu acela pe care îl schițase în cafenea. Se șterge pe picioare și intră. Trântește ușa în urmă și încearcă să înțeleagă unde se află. Nu se află la niciun etaj, e undeva la parter, e o ieșire în stradă, nicidecum o intrare într-un apartament. Liftul l-a păcălit. Se joacă cu el. Sau are propriile lui planuri. Nu recunoaște locurile. E un bulevard larg cu palmieri pe o parte și pe alta, cu terase colorate pe trotuar, cu mașini alergând grăbite care-ncotro. Și cu toate că dejurîmprejurul zumzăie continuu, e o liniște aparte venind parcă din bună-starea lucrurilor. Femeia îi zâmbește și îi face semn să îl urmeze. E înaltă și subțire femeia, are un trup ca un fluier. Când pășește, trupul femeii cântă. Femeia se oprește să îl aștepte din nou, s-o ajungă din urmă. E o mireasmă de oud în aerul din jur, știe s-o recunoască, are un iz aparte. Părul femeii flutură în adierea ușoara a vântului. Undeva nu departe este marea. Aerul e puțin umed și îmbibat de sare și miros de pește. Femeia îi zâmbește, el întinde mâna să îi cuprindă mijlocul. E cald mijlocul femeii, ca un cuib de țesător. Caută în buzunar după jumătatea de bilet. Ea trebuie să aibă cealaltă jumătate. Nu mai are nicio îndoială că ea are cealaltă jumătate. Nu găsește biletul, în buzunar sunt doar banii, restul de la cutia cu lapte și cele două avocado. Atingând banii își amintește că plasa a rămas în taxi. Chiar dacă l-ar mai găsi pe șofer laptele probabil s-a dus. Brusc se face întuneric, ca și cum gândul său ar fi răsturnat laptele, iar laptele, unul negru tăciune, ar fi inundat împrejurul acoperind totul. E un întuneric abisal. Nu mai vede nimic, absolut nimic. „Hei, unde ești?” încearcă șoptit. Face un pas și se împiedică de un obiect greu. E probabil o măsuță, căci aceasta se răstoarnă și face un zgomot infernal. O femeie țipă ascuțit. Se aprinde o lumină palidă. E o veioză din camera alăturată. E veioza din apartamentul 43, cel în care a intrat mai devreme. Un cap uriaș de femeie apare în pragul dintre cele două camere. Caută ușa de la intrare alergând ca un motan încolțit de câini în colțul grădinii. O găsește și iese fără să privească în urmă. De jos se aud sirene și glasuri de bărbați. Femeia a chemat cu siguranță poliția. Ezită dacă să ia liftul sau să coboare pe scări. Dacă ia liftul ar putea cădea chiar în brațele lor. Se uită spre cabina liftului. Îl așteaptă, ca și cum nimeni n-ar mai fi chemat liftul de când a urcat, ci a rămas acolo să îl aștepte pe el. Intră și privește cifrele. 10,9,8,7,6,5,4,3,2,1,P și în mod miraculos sub P mai apare un buton, B. Apasă pe B. Liftul coboară în viteză, vede lanternele polițiștilor urcând în fugă scările și îl aude pe unul dintre ei strigând spre cel de la parter să fie atent. Tremură. Liftul trece în viteză de parter și coboară mai departe. Teama dispare. Liftul însă nu se oprește. Îngrijorarea îl cuprinde din nou. Simte că nu mai are aer, că pulsul îi crește, simte cum se afundă tot mai mult în miezul Pământului. Apoi, dintr-o dată, liftul se oprește. Deschide ușa violent și iese zvâcnind ca un arc comprimat. Ușa liftului dă direct în stradă. Recunoaște strada. Ridică privirea. Recunoaște și firma de alamă. Aerul rece îl înconjoară repede. Se scutură ca dintr-un vis adânc. Deschide palma. Jumătatea de adresă este acolo, pe petecul de hârtie. Undeva în lume, o femeie mirosind a oud are cealaltă jumătate...
       

Amintire

Peștera avea o formă circulară

Ca o farfurie zburătoare ruptă din trecut

Liniștea era adâncă și brumărie

În timp ce apa era neclintită și limpede

Atât de limpede încât nici nu părea să existe

Existau doar stâncile din străfund

Tremurând sub razele furișate

Pe măsură ce trupul se cufunda devenea și el invizibil

Doar degetele bucurânde clipocind apa ca un pian

Sub luciul ei munți de mâini și picioare!

Calea ferată

Au construit o cale ferată care trece fix prin mine

Până să mă dezmeticesc meșteri pricepuți

Trimiși din orașul cu lumini strălucitoare

Au săpat, au greblat, au întins macadam peste înlăuntrul meu

Apoi au adus șinele grele și mari

Așezându-le aici și cât vezi cu ochii îndărăt și înainte

Au întins fire, au adus lumină, apă, curent

În creștet au construit o gară cochetă

Cu case de bilete, săli de așteptare, locuri pentru bagaje, tot

E o nebunie de când s-a construit calea ferată

Trenuri trec pline cu oameni pe care nu i-am văzut niciodată

Și care fac o gălăgie de neimaginat

Cei mai mulți merg mai departe, unii coboară, alții urcă

Lovindu-și bagajele voluminoase de coastele mele

Cuvinte nesfârșite îmi intră prin degete, se învârt roi în stomac

Pentru a ieși într-un târziu prin tălpi urme nenumărate

E groaznic ce se întâmplă de când a apărut calea ferată

Stau spânzurat în fiare între ziua de ieri și cea de mâine

Trenuri intră prin mine când vor, stau cât le place și se duc când doresc

Oameni apar, oameni dispar, vorbele iau locul pământului

Brațele s-au subțiat și se întind către cer

Tălpile prinse în șuruburi masive stau țintuite-n trecut

Lungind-mi nesfârșit mersul

În timp ce liniștea toată s-a dus

Înserar

Bărbatul își târa agale picioarele pe aleile parcului. În fața băncii se opri, își roti privirile cercetător, apoi se așeză cu teamă, ca și cum s-ar fi îngrijit ca adâncirea sa în încremenirea împrejurului sa nu iște vibrații tulburătoare. Își cufundă capul între umeri și își așeză mâinile în creștet, părând a încerca să îl îndese în josul trupului și rămase așa, încremenit ca o statuie.

După o vreme, o vrabie se așeză nu departe, în trandafirul agățător și împreună cu acesta îl studiară atenți pe tânărul așezat sub ei, pe bancă. Când isprăvi de cercetat vrabia întrebă zglobiu:

- Să-l ajutăm?

- Nu cred că are nevoie, e băiat mare – răspunse trandafirul înțepat.

Tânărul auzi șușotitul florii și al păsării fără să înțeleagă ce-și spun, își scutură încetișor umerii și își îndesă și mai tare capul între umeri.

Vrabia îl mai scrută îngrijorată doua-trei secunde, apoi fâlfâi de câteva ori din aripi și dispăru.

Era o liniște de capăt de lume, ruptă din când în când de câte un pocnet înfundat, o frunză ruginie desprinzându-se din ramura de castan, alunecând legănat până la pământ și lipindu-și obrazul de asfaltul călduț. Tânărul își cufundase cu totul capul între umeri. Nu se mai vedea niciun fir de păr. Mâinile însă continuau să apese țeasta cufundată, umerii luând urma acesteia, apoi torsul, coapsele, picioarele și în scurt timp tot, până când nu mai rămase nimic în afară, șosetele lipsite de substanță căzând moale peste pantofii jerpeliți.

- Se pare că a reușit! – chicoti vrabia apărută ca din senin.

Trandafirul zâmbi roz.

- Să nu spui că n-ai nicio treabă cu dispariția asta.

- Nu spun! Și știi foarte bine că nu e vorba despre nicio dispariție ci doar despre trecerea pe partea cealaltă a lumii. Tare mă bucur pentru el! – chicoti din nou vrabia și zbură în latura vestică a parcului, oprindu-se deasupra băncii unde doi bătrâni ședeau tăcuți, cu mâinile în poală, în timp ce șase fire de trifoi numai cu trei foi îi studiau atente.

Corbul

- A venit corbul! - murmură bărbatul închizând ușa, lăsând țesala să-i alunece din mână și ștergându-și palmele murdare de pământ pe turul pantalonilor.

- L-ai văzut tu? – tresări femeia oprindu-se brusc din frecatul cămășii.

- Da - confirmă bărbatul sec, așezat pe scăunelul cu trei picioare din colț și apucând țesala pentru a o scărmăna de păr.

- Unde?

- Colo pe uluci!

- Ale noastre?

Bărbatul confirmă din nou aplecând capul.

- Arză-l-ar focul! - scrâșni femeia în barbă fără ca bărbatul să o mai audă. Aruncă apoi boarfa în copaie, își șterse palmele ude pe poalele fustei și ieși în prispă să cerceteze locul. Deși coborâse întunericul, cerul era senin și se putea vedea lesne până hăt peste trei garduri. Își roti privirea cu atenție de jur împrejur.

- Nu-i! - aruncă peste umăr trecând pe lângă omul său, trântind ușa îndărăt și apucându-se iar de spălat. Bărbatul dădu din umeri și continuă să scarmene țesala aruncând ghemotoacele de păr lângă vătraiul sprijinit de sobă. 

Îl zări două zile mai târziu pe când ieșea să dea la porci. Se rotea prin cer făcând cercuri mari și fără a se osteni foarte tare, părând să-și tragă puterea din norii ce se strângeau grămadă deasupra-i. Vântul începuse să se întețească dinspre scăpătat, așa că pasărea își lua avânt înalt înspre soare, apoi cobora lin pe funia de aer tare, rotindu-se continuu într-o spirală din ce în ce mai îngustă până când pământul se aduna cu totul sub aripi, pentru a se avânta iar în înalt și a căta parcă de acolo spre un loc anume pe care nu reușea să îl descopere. Cra, cra, cra, glăsuia la intervale egale de timp, amenințând de la înălțimea zborului pământul.

În cele din urmă locul i se dezveli vederii căci pasărea se ghemui coborând în viteză până pe gardul dinapoia grădinii. Femeia fugi într-un suflet și încerca să-l gonească. Șuu… șuuu… îl ușui femeia. Corbul se ridică impunător, fâlfâi de două ori din aripi și se așeză trei uluci mai încolo. Șuu… șuuu…. îl ușui femeia din nou. Corbul se ridică iarăși, își fâlfâi aripile mari și negre și se așeză nu departe. Șuuuu… continuă femeia să-l gonească făcându-i vânt cu mâinile amândouă. Corbul se ridică iar, zbură până în partea cealaltă a grădinii și se așeza pe un par mai înalt croncănind amenințător. Femeia se întunecă.

În biserică era mai multă lume ca în oricare altă zi. Mai ales femei, bărbați puțini. Un susur continuu de șoapte se ridica dinspre rândurile din spate, curgea peste preșurile grăbind paralel spre altar, printre tălpi obosite și genunchi amorțiți, dând ocol pe sub catapeteasmă, rotindu-se de câteva ori în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, pentru a se ridica apoi drept într-un vuiet dens peste ușile împărătești până la sfânta cruce. “Corbul”, “corbul”, “corbul”, se distingea din vuietul șoaptelor precum coroanele sfinților din icoanele praznicare. “S-a întors” se auzea într-un colț, “își caută mireasa” se auzea din altul, “l-am văzut rotindu-se în cercuri” spunea cineva, “a găsit-o deja” completa alta. Și atunci brusc, ca într-o minune dumnezeiască, susurul vorbelor a încetat complet, firul șoaptelor alunecând peste preșuri, rotindu-se în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, dând ocol pe sub catapeteasmă, pentru a urca vijelios către sfânta cruce, s-a curmat și o tăcere neașteptată s-a așezat exact în mijlocul mesei servind drept temelie tainicei cine. Doar o secundă a durat tăcerea și vorbele au năvălit iar, izbind și mai temeinic catapeteasma aurită. “Cine-i?”, “Unde?”, “Care?” se loveau oarbe de zidurile reci, alunecând peste trupurile sfinților încoronați pentru a se azvârli apoi în mijlocul mulțimii cu energii înmiite. Femeia tremura, inima îi bătea cu putere, o simțea în palme, în ochi, în umeri, în genunchi. Spera cu toată nădejdea că pasărea nu s-a hotărât, că încă mai caută…

- Geaba. Știe tot satul – bombăne bărbatul trecând pe lângă femeia asudată ce ridica dintr-un lighean bleumarin cu smalțul știrb, bălegar, cu mâinile amândouă, pentru a-l așeza peste ulucile putrede.

Femeia nu se oprește. Părul îi iese de sub baticul strâns la spate și se mânjește cu bălegar la fiecare împroșcare a mâinilor, cum mânjite îi sunt hainele toate. Aruncă cu furie bălegarul în vârful gardului, întinzându-l cu degetele, ridicându-l pe cel curgând și punându-l iarăși deasupra cu grijă să nu scape nicio uluca neunsă.

- Cra, cra, cra – se aude în noapte.

Femeia tresare. Se ridică în capul oaselor, își cuprinde fața în palme și plânge.

- Șșșt, să n-o trezești – șoptește bărbatul apucând-o de umeri pentru a o așeza înapoi în așternut. Dar femeia nu se lasă întinsă, zvârle țoala pe podea, coboară iute din pat și iese în curte în miezul de noapte.

- Șuuu…. Șuuu…. Șuuu….

Și aripile fâlfâie greu...

În biserică nu sunt multe suflete. Câteva. Și într-un colț ea. Femeile se feresc să îi stea alături. Se feresc să-i vorbească, se feresc s-o privească. Doar una are curaj. Se apropie sfidător și îi aruncă în față.

- Alaltăieri a murit ăla mic a lu Doagă.

Femeia nu pare să îi audă vorbele. Stă cu capul plecat și încearcă să se depărteze, să se facă nevăzută. Dar nu poate.

- Din senin a murit. N-avea nimic.

Femeia se ferește. Încearcă să fugă dar cealaltă o prinde de braț.

- N-au știut ce să-i zică lu alde Doagă.

Femeia ascultă. Nu răspunde.

- Și Scripcă ăl bătrân muri. Azi noapte. Muri cu zile. Era sănătos tun. Doar corbul s-a așezat pe gardul lui c-o noapte înainte. Și p-al lui Doagă s-a așezat. S-a așezat p-al lui Doagă și pe urmă s-a întors la voi. Și de pe-al lui Scripcă tot la voi s-a întors.

Femeia se smulge și iuțește pasul. Cealaltă îi strigă în urmă.

- Știi că nu-i altă cale. Trebuie să-l ia. Altfel pierim cu toții.

- Să-ți spui mămucă?! – chicotește fata tremurând bucuroasă.

Femeia încremenește. Un fior ascuțit îi sfredelește trupul din tălpi și până în creștet.

- A venit mămucă! Și e frumos cum altul nu-i. Vine în fiecare seară de vreo lună. Mai bine să fie. Mi-a fost teamă să-ți spun. Vine îmbrăcat în haine de corb. Se așază în prichiciul ferestrei, își dezbracă haina cernită și apoi se întinde în pat lângă mine. Și e blând mămucă, blând și bun și iubitor.  

Femeia se întoarce cu spatele și hohotește.

- De ce plângi? Îs lacrimi de bucurie dară, da?!

Femeia își ferește privirea și plânge amarnic.

- Uită-l copilă! Alungă-l!

Fata o privește speriată.

- Mi-e searbădă viața mămucă, dar visurile mi-s pline de la o vreme. Bucură-te împreună cu mine. Te rog!

Bărbatul ședea sub hambar pe-o laviță veche, dezghiocând cu gesturi monotone ciocălăii. Cobora pănușile cum coboară ia de pe umerii femeilor, aruncându-i peste umăr în maldărul dinapoia-i, cu ochii cătând pierduți în depărtare spre neînțelese înlăuntruri. Lângă poarta dinspre grădină fata cântă de dragoste și dor și se leagănă precum plopul în bătaia zefirului.

Vântule cu pana lină

Adu-mi floarea în grădină

Adu-mi soarele pe buze

Și pe deget buburuze

Adu-mi vântule iubirea

Dezvelește-mi fericirea

Adu-mi sufletul pereche

Și cireși după ureche

Vântule mângâietor

Ține-n palme al meu dor

Și mi-l umple de culoare

Adunată de la soare

Vântule tu adă-i gura

Ca să nu mai știu măsura

Adă-i patima fierbinte

Ca să nu mă știu cuminte

Așa cânta fata ridicând degetele spre cer în așteptarea gâzelor coborându-i inele de aripi multicolore. Pe femeie o zări cu coada ochiului ieșind val-vârtej din casă cu părul vâlvoi și hainele în neordine. Se opri lângă fată și smucind mâinile în văzduh îi strigă învârtoșată.

- Taci fată, taci! Are să te audă și are să vină. Nu-l mai chema copil nesăbuit. Corbul nu-i suflet pământean. E duh necurat, e întunericul, e spaima, e noaptea. Corbul e însăși moartea copil nepriceput. Fugi. Fugi în lume si-ascunde-te. Cruță-ți firul ăsta fraged de viață. Ascunde-te în scorburi de păsări și-n desiș des de pădure, unde să nu răzbească pană de corb...

Fata zâmbi cu înțeles.

- Îl iubesc mămucă. Mi-i drag. Și-apoi ce-i viața mămucă, e clipă în necuprins! Pe când iubirea e uriașă, e nesfârșită, e însăși necuprinsul...

Bărbatul se opri din muncă, își așeză mâinile pe genunchi și le fixă pe cele două femei, privirea trecând însă prin ele și curgând în jos peste câmpuri ca un râu fără maluri și fără zăgazuri. Când își adună din nou privirea femeia dispăruse. Porni cu pași mărunți și grei către casă. Urcă cu greutate treptele pridvorului și intră înăuntru. Era întuneric înăuntru. Afară era soare. O caută din priviri și o descoperi ghemuită lângă vatră bolborosind cuvinte abia înțelese.

Corbule, orbule

Tu al nopții duh

Cu trup de văzduh

Cu ochi ca uitarea

Adânci ca și marea

Cu miere pe buze

Dulce pentru gâze

Și în suflet hău

Al vieții călău

Hâtrule, urâtule

Pleacă din grădină

Lasă-ne-n lumină

Adună amarul

Și trece-l hotarul

Du-ți-l tot în cer

Atâta îți cer

Timpul tot îl stoarce

Nu te mai întoarce

Bărbatul se apropie și o mângâie  lung pe creștet. Avea părul aspru femeia. Se aplecă, o sărută în căușul cefei, apoi coborî în grădină, luă hârlețul cel mare și începu să sape adânc și temeinic...

„Mi-o trimis semn să viu la lac. Să-ți cați năframa cu fir de borangic și să-ți gătești bulendrele de nuntă mumă. Vin pe-nserat, să nu m-aștepți cu d-ale gurii” lăsase scris pe colțul mesei. Au găsit-o spre dimineață cu fața în jos plutind peste ape. Zâmbea larg spre dincolo de pământuri. La-nmormântare s-a strâns tot satul, cu toții au venit, de la Moș Pană sprijinit în toiagul gros de mesteacăn, până la ăl mai mic copil de țâță. Și au mânat-o la groapă cu alai bogat, având țiganii cu vioara-n frunte și cântec nalt și voie bună, de nu știa străin de nuntă-i sau e mormântare...

O amiază fierbinte

Ziua era dogoritoare. Uitase să pună parasolarul în geam, iar pielea sintetică a scaunului se încălzise atât de tare încât îi ardea prin pânza subțire picioarele și spatele ca o plită electrică. O vreme fu nevoit să conducă aplecat, pentru a evita să atingă cu spinarea spătarul. Până la primul semafor volanul se mai răci atât cât să îl poată apuca cu degetele, iar aerul dezmorțit ieșind prin grilele topinde începuse a prinde oarece vână. Orașul era foarte aglomerat. Oare din cauza începerii școlii, până mai ieri era relativ ok, gândi, scrutând prin ferestrele mașinilor în încercarea de a descoperi mamele ieșite pe furiș de la slujbă, grăbite să-și adune odraslele de la porțile școlilor, să le proptească autoritar în scaunul cel mai înalt din bucătărie, cu ciorba în farfurie și cu felul doi în cuptorul cu microunde, pentru a le părăsi apoi în fugă fără să uite să le arate prin ușa întredeschisă degetul arătător “Și să dormi ne-am înțeles?! Nu vreau să aud nicio scuză!”. Nu descoperi însă niciuna. Toți erau bărbați, cu aer plictisit, bătând darabana în plasticul volanului sau sprijinindu-și capul în palmă de ușa mașinii. Era una din puținele zile în care nu-l apăsa nimic. Nu avea oră fixă pentru întâlnire, nu trebuia să meargă pregătit cu nimic, drept urmare timpul nu se grăbea deloc, ba dimpotrivă, se târâia agale pe sub copacii licărind auriu cătând amețit către un petec de umbră. Capul părea că i se golise de tot, conținutul întreg topindu-se și scurgându-se în crăpătura dintre astăzi și mâine. Se făcu verde. Coti la stânga urmărind atent șirul de mașini, apoi merse neîntrerupt vreme de vreo zece minute. În dreptul podului apucă una din benzile laterale și îl ocoli. Abia ieși însă de pe drumul principal căci șirul de mașini se și opri. Putea zări pe deasupra carcaselor metalice, undeva în depărtare, semaforul roșu. Era un nod foarte aglomerat. Nu doar în orele în care mamele își ridică grăbite copiii de la porțile școlilor, ci în toate celelalte. Trebuia să facă la stânga pe sub pod și apoi imediat la dreapta. Se încadrase pe banda a doua, a treia fiind pentru înainte, dar nimeni nu o lua întra-colo, toți cei care voiau să meargă înainte trecând bineînțeles peste pod. Întinse mâna în dreptul grilei de aerisire. Era bine,  grilele înviorate scuipau aer rece și atmosfera nu mai era insuportabilă. Nici scaunul nu mai frigea. Apăsă repetat butonul radioului pe înainte pentru a găsi un post cu muzică digerabilă, o descoperi pe Madona, apoi își sprijini brațul pe cotiera mașini și își lăsă bărbia în palmă. Era o bucată de timp pierdut fără îndoială, dar atâta timp cât nu i-l cerea nimeni, adică era timpul său pierdut, nu îl deranja prea tare. La o adică urma să fie și acesta contorizat alături de timpul câștigat sau de acela folosit cu eficiență.

În lipsa unei alte preocupări își lăsă privirile să curgă peste mașinile din față. În stânga era o camionetă pick-up albă, murdară, probabil o Toyota. Aparținea unei firme, pe ușa din dreapta fiind pictată o siglă, dar nu putu să citească nicio literă. Înăuntru un singur bărbat, nu-i putea descifra conturul din cauza tetierelor mari și a scaunelor înalte. Chiar în față era un microbuz Volkswagen. Acel microbuz Volkswagen care făcuse istorie! Arăta foarte bine deși era o mașină muncită și desigur foarte veche. Bara de protecție era ușor înfundată la ambele capete, în timp ce, pe jumătatea din stânga, vopseaua se cojise și arăta ca năpârlită. “Șofer indisciplinat? Dacă da, sunați la…” scria pe un afiș cam cât un A4 lipit pe grilajul de protecție instalat pe fereastra din spate. Cifrele erau mici. În mașină erau patru bărbați cu figuri întunecate și părul negru corb, păreau indieni sau oricum din partea aceea de lume, poate nu erau și arătau așa doar din cauza luminii care transforma tot ce nu putea atinge în umbre, gândi. Ședeau doi pe scaunele din față și alți doi pe bancheta dindărăt. Cel de la volan povestea ceva cu gesturi largi, iar ceilalți îl ascultau atenți, bărbatul din dreapta reacționând din când în când, în timp ce ultimii doi își înghesuiseră capetele printre tetiere pentru a le sorbi vorbele primilor. Privind mai atent constată că de sub motorul Toyotei curge ceva. Cam o picătură la patru-cinci secunde. Aruncă ochii mai departe peste sorii înmiiți, dar orice făcea privirea se întorcea singură la scurgerea de sub motorul Toyotei. Era evident că viteza creștea, ajunsese cam la o picătură pe secundă. Bărbatul de la volanul Volkswagenului povestea ceva amuzant exemplificând cu mișcări ample ale întregului trup, iar cei patru izbucneau adesea în hohote de râs. Păreau muncitori la o companie de construcții și cel mai probabil povesteau despre vreo boacănă a unui coleg de muncă. Fereastra era deschisă în dreptul șoferului deși afară era pârjol, aerul condiționat nu mai funcționa desigur demult și ar fi fost mult prea scump să îl mai repare. Șoferul scrumă țigara pe geam și continuă să povestească. Imediat în dreapta era o altă mașină tot cu un singur bărbat la volan. Nu știa să spună ce marcă. Își scosese inelul de chei, o alesese pe cea mai mică, probabil cheia de la cutia de scrisori și se scobea cu mare atenție sub unghii. Adesea sufla peste cheie scuturând-o ușor, apoi admira mulțumit lucrarea.

Sub Toyota se făcuse baltă. Cercetă ascuțit. Era benzină, era sută la sută sigur că este benzină. Sub aerul dogoritor benzina se evapora cu repeziciune și asfaltul dansa agitat. Nu avea nici cea mai mică îndoială că este benzină. Nici nu era de mirare, cu așa călduri cauciucul îmbătrânit al furtunului crăpase și numai pânza îl mai ținea să nu se fărâme. Privi instinctiv înspre semafor. Era verde dar mașinile nu se mișcau. Se întâmpla adesea, căci cei ce veneau din dreapta, dinspre centru, erau atât de mulți încât umpleau intersecția și chiar dacă mașinile din față aveau dreptul să înainteze, nu aveau unde. Stătu cu ochii pironiți în semafor până când acesta se făcu iar roșu, apoi reveni cu privirea spre balta de benzină. Cursese atât de multă încât începuse să se prelingă ușor spre Volkswagen. Unul dintre muncitorii de pe bancheta din spate făcuse o criză de râs, lovind cu pumnii în scaunele din față și tropăindu-și picioarele în podea. Volkswagenul se bălăbănea încet ca o rață mergând la scăldat. O să le scoată pe partea ailaltă, murmură, apoi își fixă ochii pe țigara șoferului. Era doar un punct roșu plimbându-se ca o gâză neliniștită prin habitaclu. Chiar dacă s-ar fi pus verde nu prindea să treacă din prima tură. Închise radioul. Șoferul scosese din nou mâna pe geam și scrumă iar. Țigara era foarte mică. Cât se poate de mică. Ieși din mașină cu ochii țintă la șoferul Volkswagenului. Acesta mai trase pentru ultima dată tare în piept și scoase mâna pe geam cu chiștocul prins între degetul mare și arătător. Trânti portiera, încuie mașina, prinse în treacăt privirile uluite ale șoferului de camion din spate, apoi o rupse la fugă înapoi printre coloanele de mașini încremenite, rostogolind picioarele cât îl țineau puterile. Cu ochii minții zări mâna șoferului, degetul mare și cel arătător zvâcnind ca un arc, apoi chiștocul de țigară plutind prin aer luuuuung și chiar înainte să atingă pământul flacăra, vaporii de benzină aprinzându-se, balonul încins atingând instantaneu furtunul crăpat și prin înlăuntrul său interiorul rezervorului. Explozia îi înfundă urechile și-i smulse pieptul din locul său, imediat urmând suflul care îl ridică de la pământ și îl azvârli mai bine de zece metri înapoi printre mașini, trântindu-l la pământ și făcându-l să alunece scrijelit peste asfaltul noduros. Ca un covor fermecat pământul se scutură, azvârlind Toyota și Volkswagenul ca două jucării stricate peste capul său și culcându-le mult înapoi peste mașinile oprite, în timp ce următoarele se îmbrânciră unele în altele ca pasagerii în metroul din Tokio. Îi curgea sânge din nas și colțul ochiului lipit de pământ îi era de asemenea umed. Buzele erau franjurite și nu-și mai simțea jumătate din corp. Obrajii îi ardeau. Chircit pe pământ privi înapoi peste umăr. O flacără uriașă luase locul Toyotei, în timp ce bucăți arzânde din ea se împrăștiau peste tot. Mirosea a benzină și a carne arsă. Aerul tot era îngrozitor de fierbinte…    
              

dezveliri

poftiți domnule m-a invitat femeia

prinzându-mă cu mâna de-un cot

și împingându-mă către cabina de probă

pitită în dosul ultimei tejghele

am găsit un trup numai bun pentru dumneavoastră

eu am strâmbat din nas de cum l-am văzut

(deși ai mei mă tot băteau la cap să-mi iau unul)

căci avea părul rărit și alb pe icicolo

călcâiele crăpate

și deși era abia scos din cutie avea deja cute

ce nu puteau fi trecute cu vederea

în jurul ochilor un pic obosiți

când l-am îmbrăcat burta s-a aplecat ușor

peste cureaua de piele neagră

și o greutate neașteptată mi s-a așezat peste piept

nici vorba să mi se potrivească i-am răspuns

scuturându-mi capul

și i-am întins trupul

în timp ce ea mi-a înapoiat poeziile

prin crăpătura perdelei de postav gros

am sa mai trec pe la dumneavoastră

am șoptit trecând grăbit

prin ușa întredeschisă

afară era soare și vântul adia ușor

nu departe de ușa magazinului

se zărea o bancă cu vopseaua crăpată

răsfirând palmele

știi de ce avem zece degete?

ca să numărăm stelele!

una, două, trei, patru, cinci… zece

apoi întoarcem palmele

cu fața către lună

și continuăm numărătoarea

unsprezece, douăsprezece, treisprezece…

și tot așa pe-o parte și pe alta

până când stelele toate

se adună pe vârful degetelor

de încep ele a străluci

ca și cum ar fi stat o iarnă întreagă

în sirop de licurici

pe urmă închidem ochii ca să împlinim adunarea

pâine și vin

aveam un caiet vechi

dictando de o sută de file

în care îmi notam toate minunile ei

cu un creion roșu mic

având două muchii rotunjite și celelalte două drepte

ca un scut roman

îl ascuțisem de douăzeci și șapte de ori

știu bine

căci la fiecare ascuțire

marcam câte un asterisc pe caiet

fix pe dunga dintre rânduri înspre cotor

prima minune fusese una impresionantă

un zâmbet de douăzeci și patru de carate

în forma de lebădă

în fapt nouăzeci la sută dintre minunile ei erau zâmbete

de toate formele și toate culorile

celelalte fiind în mare majoritate vrăbii

lipsite de trup

doar trei fuseseră delfini

cu coada lungă și aripile mari cât ale pescărușilor

arătau ciudat așa jumătate pescăruși jumătate delfini

zburând jumătate în apă jumătate în aer

glăsuind jumătate în susuri jumătate în adieri

nimeni nu știa ce sunt cu adevărat

nici măcar ea

nimeni nu avea cunoștință nici măcar că există

doar eu aveam fiindcă însemnam conștiincios

în fiecare zi

în caietul alb fără foi, fără coperți și fără sfârșit

toate minunile ei…

plăsmuiri

vorbe nespuse

în sol mâlos germinând -

castele se nasc

Colonia

Nu trecuse nici o lună de când sosise și i-a simțit mușcătura. O gură de șarpe smulgându-i măruntaiele. A tresărit, a dus mâna la burtă ca și cum ar fi încercat să-i smulgă capul flămând și să-l izbească de pământ, apoi a căzut chircindu-se sub greutatea durerii. A rămas așa o vreme, aplecat, simțindu-i picioarele cu gheare ascuțite cum aleargă peste carnea-i dezvelită. S-a speriat cumplit dar nu a spus nimănui. Nu trebuia să le arate că este fragil, că poate fi atacat și învins. Trebuia să le pară în plină putere, un învingător fericit. Chiar dacă era departe lume, banii erau buni, munca ușoară și pretendenți destui să-i ia locul.

Prima dată i-a simțit într-o dimineață. Era exact după prima ședință a zilei. A încercat să îi ignore. Apoi au început să vină noaptea. Seara, de cum se așeza în pat îi simțea adunându-se. Îi auzea alergând pe podeaua lucioasă, țăcănind cu ghearele ascuțite ca o mașină de scris, traversând dinspre ușă până sub dulap și apoi de sub dulap îngrămădindu-se sub pat. Îi aștepta încremenit, abia ținându-și răsuflarea, cu lumina stinsă. Număra până la o sută, apoi întindea vijelios mâna și răsucea butonul veiozei fixate în perete. Niciunul nu se lăsa prins sub cupa luminii. Atunci cobora din pat și răscolea toată camera. Nu-i era greu, mobilele erau puține și simple. Lucrurile personale puține și ele. Își azvârlea pe podea hainele din dulap, desfăcea fața de pernă, răsturna sacul cu rufe murdare, cerceta atent cu lanterna fiecare centimetru din încăpere. Nicio urmă. Stingea apoi lumina și se urca în pat. Îi auzea urcând pe barele metalice ale patului, le auzea ghearele strânse alunecând înapoi, îi simțea alergând peste trup și întrându-i în carne. Întâi unul și apoi altul și altul și altul... Se adunau în stomac, rostogolindu-se împerecheați ca puii de nutrie, mușcând, zgâriind, se alergau de-a lungul brațelor, se învârteau ca veverițele în brad în jurul pulpei, ședeau la sfat în mijlocul țestei. Le plăcea, căci se adunau tot mai mulți.

De la o vreme a început să îi cerceteze pe ceilalți. Nu erau în număr mare. Dacă îl atacau pe el ar fi trebuit să fie peste tot, în fiecare încăpere, în fiecare ungher, ar fi trebuit să-i atace și pe ei. Era de așteptat să le vadă fețele obosite de luptă, trupurile chircite de durere, mințile chinuite de întrebări fără răspuns. I-a observat vreme îndelungată. Râdeau. Râdeau, spuneau povești porcoase și beau bere în cuantumul alocat săptămânal fiecăruia. Știa că ascund și tărie. Probabil și iarbă. Bănuia că și șefii știau, dar acceptau pentru binele tuturor. Le aduceau cei de la aprovizionare. Nu păreau afectați. Doar Ralph, austriacul, el era mai mereu morocănos. Seara îl vedea cum se retrage în sala de mese, se ghemuiește bancheta fixată în colțul pereților și scrie ceva nervos într-un caiet cu foi mototolite. Nimeni nu îndrăznea să îl întrebe ce scrie sau să îi ceară caietul. Ralph îl ascundea de ochii lumii. Când l-a găsit zăcând pe culoar și l-a ridicat, Ralph i-a spus smucindu-se doar atât „Sunt bine, lasă-mă!” dar el știa foarte bine că nu este așa. „Te-au mușcat?”. Ralph nici măcar nu a tresărit. „Groaznic!” „I-ai văzut? Eu îi caut în fiecare seară. Nu am prins niciunul până acum, deși îi aud cum tropăie, îi simt urcându-se pe mine, pătrunzându-mi în carne. Le simt mai ales ghearele, ohhh, ghearele alea ascuțite le simt cum îmi scurmă măruntaiele. Și dințiiii...” „Eu am văzut mai mulți. Sunt peste tot. Pe primul l-am văzut în sala de mese sub banchetă. Era mic cât palma. Cu dinții mari și gheare uriașe. Cu pielea lipsită de păr, netedă și umedă. Era hidos. Am încercat să-l pocnesc cu caietul dar a fugit. Am țipat și May m-a auzit. Tremuram. Mi-a adus un pahar cu lapte cald. Cât am băut laptele trei au căzut pe ciment. I-am văzut pe toți trei foarte bine, căci ședeam cu capul în palme și palmele sprijinite pe genunchi. Din ochi mi-au căzut. Erau mici la început, dar pe măsură ce alunecau pe obraji se făceau tot mai mari. Cât o jumătate de portocală s-au făcut, grași, slinoși, cu mustățile alea scormonitoare și ghearele zgâriindu-mi obrajii, uite, mi-a arătat. Când au atins podeaua s-au spart. Făceau pooc și se spărgeau, pooc, pooc... ca o picătură care atinge întregul și se cufundă îl el. Rămâneau doar urmele albe, mici cât niște năsturei rotunzi. Am dat cu piciorul și s-au șters.”

Vorbea în dodii Ralph. O vreme l-a suspectat că e dus complet cu capul. De fapt toți îl suspectau. Dar nu era. Auzise că urma să fie înlocuit. De la caiet i se trăsese, că încercase să îi vâneze cu caietul. Dar asta cu înlocuitul era poveste, în izolarea în care trăiau totul era poveste până când veneau cei de la aprovizionare.

A fost mult mai atent la ceea ce se petrece în jurul său de la discuția cu Ralph. Erau reali. Trebuia să îi vadă, știa că privindu-i i-ar fi fost mult mai ușor să se lupte cu ei. Așa că a făcut ochii mari și ziua, dar și noaptea. Și-a antrenat privirea să cerceteze în noapte. Decupa întâi contururile, le sfredelea încet, fără grabă, privirea pătrundea prin ele, chiar așa, prin ele, nu se oprea la suprafață, ca și cum învelișurile ar fi fost poroase, lipsite de densitate. Asta l-a ajutat mult. Putea să vadă de la o vreme și înlăuntrul său, dar ei apăreau nedefiniți, ca niște contururi cenușii pe un cearceaf colorat. Căutarea în sine îi redusese însă ca număr. Nu le plăcea lumina, era un lucru dovedit.

Nu dispăruseră însă. În ziua de duș și-a descoperit brațele. Aveau crăpături. Crăpături, nu răni. Arătau ca gheața atunci când arunci cu piatra în ea. Un punct zdrobit în centru și multe linii tremurânde răspândindu-se ca dintr-un soare cu raze. Trebuia să facă ceva altfel toți ar fi observat. Pentru început nu s-a mai arătat în public cu brațele neacoperite, purta doar cămăși cu mâneci lungi. Dar nu era de ajuns.

Apoi într-o seară l-a zărit. Stătuse două ceasuri cu lumina stinsă. Încercase să adoarmă și nu reușise. Camera era cufundată complet în întuneric și ochiul tăia cuburi mari pe care le rostogolea într-o parte și alta într-o încercare fără sorți de izbândă de a ajunge la miez. Atunci a zărit lumina. O rază palidă traversând camera. Palidă, foarte palidă, ca o gaură a cheii către o încăpere fără ferestre. Și în capăt, ochii. Păreau magnetici. Ca o rază tractoare andocându-te unui vehicul mult mai mare. A mișcat mâna iar el s-a speriat. N-a fugit însă, s-a răsucit doar, dând să fugă, dar a rămas pe loc. Era așa cum îi povestise Ralph, simțise că Ralph nu minte și nici nu aiurează. Era hidos, cu o piele fără păr, umedă și lucioasă. Era gras și nu i se vedeau picioarele căci ședea peste ele. Se așteptase să dispară dintr-o clipă în alta. Dar n-a făcut-o. Spre surpriza lui s-a răsucit înapoi și s-a apropiat. Ședea așa în mijlocul camerei, cerșind parcă două-trei firimituri de pâine. Deși semăna atât de bine cu un șoarece, știa sigur că nu mănâncă pâine.

May i-a spus că pe Ralph au să-l înlocuiască la prima sosire a proviziilor. Avea halucinații. Șeful vorbise acasă și decizia era luată. Înlocuitorul fusese deja stabilit și intrase în pregătire. Lui May îi era milă de Ralph. Nu știa ce aflase May, dacă Ralph îi spusese și ei, sau altcuiva ce îi povestise lui, dar nu era bine ce se întâmpla. Brațele sale, presupusa boală a lui Ralph... Știa sigur că Ralph nu era bolnav, sau în fine, nu așa cum îl credeau ei. Ralph se ferise doar să vorbească despre realitate. Toți ceilalți se drogau ca să scape de realitate, dar Ralph o înfruntase. Știa că trebuie să vorbească neapărat cu Maxine. Era absolut obligatoriu să vorbească cu Maxine. Trebuia să aștepte însă până la fanta de timp alocată. Cunoștea de când a plecat că va putea vorbi cu ea abia după două sute de treziri și apoi la alte fiecare trei sute. Puțin, foarte puțin, dar oamenii care îl angajaseră erau foarte zgârciți, iar mediul era potrivnic. Abia ajunsese la jumătate. Iar cei cu aprovizionarea ar fi trebuit să ajungă înainte să vorbească cu Maxine. Și înlocuitorul lui Ralph de asemenea...

A doua zi după discuția cu May i-a văzut din nou. Se dusese în sala de mese să vorbească cu Ralph, dar Ralph nu era acolo. Probabil că cineva îi spusese, altfel Ralph era întotdeauna acolo, chircit pe bancheta înfiptă în colțul pereților, scrijelind în caietul cu pagini mototolite. S-a așezat sleit de emoții pe banchetă, cu capul în palme. Și atunci l-a văzut. I-a căzut din încheietura mâinii. Nu a fugit, așa cum se așteptase și nici nu s-a spart, așa cum îi povestise Ralph. L-a privit doar lung, la fel cum îl privise și cel din camera sa. Nu avea cap, era doar trup, o culme cenușie cât o jumătate de portocală, care se micșora și creștea în ritmul respirației Au rămas mai bine de jumătate de oră așa, el cu capul în palme, animalul privind în sus de la picioarele lui. A vrut să-l lovească cu piciorul, să-l strivească de pardoseală, dar știa că s-ar fi întors mai mulți, tot mai mulți. Trebuia să le înțeleagă purtarea. Să-i înțeleagă și să-i facă să plece.

Pe Ralph l-au luat joi. În timp ce îl duceau, el își ținea apăsat degetul mare peste încheietura mâinii drepte. Sub deget a putut zări tăietura largă, dintr-o parte în alta a mâinii. „Sunt mulți i-a șoptit. Ai grijă de tine. Tu ai sa fii bine, puștiule!” i-a spus cu glas jos când a trecut pe lângă el și i-a zâmbit. Abia și-a înghițit lacrimile. „Vrei să vorbesc cu Maxine?” l-a mai întrebat răsucind capul peste umăr. „Vorbesc eu cât de curând” a mai bâiguit el deși bărbatul era deja departe și nu-l mai auzea...

E greu să-ți găsești cuvintele după atâta nevorbire, mai ales dacă ai doar douăzeci de unități de timp la dispoziție. Făcuse fel de fel de planuri, liste, sute de variante de întrebări, mii de cuvinte, dar când Maxine i-a zâmbit a rămas mut. „Ce faci străinule?” l-a întrebat râzând, apoi i-a povestit ce mai e nou pe la servici, ce probleme are cu maică-sa, cum se împacă cu vecinii cei noi. „Tu?” „Eu am probleme cu șoarecii” i-a răspuns. Ea a râs dându-și capul pe spate și dezvelindu-și dinții mari și frumoși. „Ai tu acolo un șoarece?” „Mai mulți, o colonie! N-ai cumva un șoim de închiriat?” „Un șoim nu am dar ți-l trimit pe Nik!” și a întors camera spre Nik care torcea leneș pe un fotoliu. „O daaa, ar fi grozav dacă mi l-ai putea trimite pe Nik.” „S-a făcut Zburătorule! Ai grijă de tine și să vii sănătos.”

A doua zi la micul dejun May l-a întrebat cum de bea lapte. Nici nu observase că și-a umplut un castron cu lapte și cereale. Nu mai mâncase lapte cu cereale de când era copil. „Poftim?” l-a mai întrebat May deși el nu spusese nimic. „Mi s-a părut că ai scos un sunet ciudat, motanule!” a chicotit May dându-i un cot și îndepărtându-se legănându-și șoldurile către sala motoarelor.

În locul lui Ralph a venit Jack, un american mărunțel, cu chelie și mereu cu zâmbetul pe buze. Peste noapte l-a visat pe Nik alergând după șoareci . S-a trezit nădușit și ar fi putut jura că Nik stătea la picioarele sale pe pătură când a deschis ochii. De îndată ce a dat cu mâna să îl atingă însă, Nik a sărit din pat și s-a făcut nevăzut. Când a aprins lumina a descoperit că cicatricele de pe braț îi dispăruseră și ele, nu mai era nicio urmă, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Și nici animalele cele hidoase n-au mai apărut...

Ionescu

Ieri seara am luat cina împreună cu familia Ionescu. Domnul Ionescu este șeful soției. Atât domnul cât și doamna Ionescu sunt persoane de o eleganță și un bun simț ieșite din comun. E o plăcere să îi ai în preajmă și să porți o discuție la lumina lumânărilor cu dumnealor. Localul l-am ales eu, pot să mă laud, iar hainele pe care să le port cu această ocazie specială, soția desigur. A ieșit bine, foarte bine. Mâncarea a fost bună, muzica discretă și potrivită momentului, ospătarii, atenționați de la început cu câteva hârtii, decenți, iar atmosfera generala plăcută. Atât de plăcută, încât am decis că ar fi mai mult decât binevenit să încheiem cina cu o plimbare sub clar de lună prin parcul din apropiere, plimbare care ar fi ajutat în egală măsură la mărunțirea în fulgi ușori și pufoși a gândurilor și la una în grăunțe și mai fine a stomacului. La braț cu doamna Ionescu și urmărindu-i îndeaproape pe domnul Ionescu, cap în cap cu consoarta, am pornit-o agale pe cărările parcului, abordând subiectele majore ale momentului, studiile primare ale membrilor guvernului, rachetele de la Deveselu, pesta porcină și altele asemenea. Subiectul plăcuțelor de înmatriculare ale suedezului a fost elegant ocolit, deși în cursul discuțiilor a venit de multe ori vorba despre mașini, ba chiar o dată și despre suedeze. Ohhh, recunosc cu rușine că doamna Ionescu este atât de bine documentată asupra fiecărui subiect, încât am fost nevoit să vorbesc mai puțin și să o las pe dânsa să pună punctul pe i și căciula pe ă, de câte ori am avut ocazia.

Lumina lunii era atât de blândă și aerul atât de îmbujorat de atingerea ei, încât alunecând pe panglicile de întuneric împletite cu fuioare de galben, am decis să mai prelungim șederea, așezându-ne pe una din băncile decupate de razele zglobii din nemișcare. A fost prima și singura mutare greșită a întregii seri. Dar cine s-ar fi gândit că o asemenea alegere, mai degrabă romantică, ar fi putut genera tot haosul ce a urmat. Nu ne așezasem de prea multa vreme, îndeajuns însă pentru a o atrage pe doamna Ionescu pe cărările psihanalizei generate de scăderea indicelui ROBOR pentru a treia lună consecutiv , când liniștea a fost brusc făcută țăndări de un glas răsărit ca luna pe cărare, de undeva din bezna îndărătului nostru.    

- I-o-nes-cu-leee... I-o-nes-cu-leee...

Domnul Ionescu a cabrat brusc ieșind de după pletele nevestei și ciulind încruntat urechile. Era aproape miezul nopții și o asemenea chemare, făcută la un asemenea ceas, cu glas atât de ademenitor, fie el și bărbătesc, era cel puțin ciudată. Domnul Ionescu ne-a privit cu ochi întrebători,  ca si cum ar fi cerșit o negare a realității, dar toți trei am dat din umeri și am strâmbat buzele, confirmând că glasul părea să fie unul real și nu o închipuire a nopții. Tocmai când părea că lucrurile alunecă ușor înapoi pe făgașul normalității, glasul se iți din nou. 

- I-o-nes-cu-leee, I-o-nes-cu-leee, unde ești mă jigodie mică?

De data asta domnul Ionescu a tresărit serios. I-am simțit tremurul din marginea cealaltă a băncii și am putut vedea cum papionul dumnealui, verde cu buline, devine dintr-o dată violet aprins.

- Ce naiba? – a glăsuit domnul Ionescu apăsat. Cine o fi mojicul?

Am simțit brațul doamnei Ionescu cum tremură neliniști și i-am privit chipul fixându-l îngrijorat pe cel al domnului.

- O fi cineva de la servici? – bâigui ea cu glas pierit. O vrea să ne facă rău? – puse dumneaei paie pe jăratecul mocnind, înfundându-se și mai strâns în mine.

- Eiii... termină dragă cu prostiile. Trebuie să fie o greșeală, suntem atâția Ionești – a murmurat domnul și a privit din nou întrebător cerșind o confirmare. Dar toți trei am dat din umeri încă o dată, ceea ce l-a făcut să-și revizuiască serios poziția.

- De la financiar nu cred că este. Cu ăștia m-am certat anul trecut, trebuia să le fi trecut până acum. Și nici de la procurare, ăștia nu sunt în stare să facă niște hârtii ca lumea, apăi să mai deschidă gura.

- Dacă este de la IT? – a sărit și nevastă-mea în cunoștință de cauză, căci ea are mereu probleme cu calculatorul și i-a înnebunit pe oamenii ăia.

- Ei, de la IT. Eu ar trebui să le joc feste ăstora, nu ei mie, ținând cont de câte ori mi-a picat laptopul când aveam mai mare nevoie de el.

- Eu zic să chemăm poliția – a încercat să tragă linie în direcția safe doamna Ionescu, dar atât eu cât și domnul consort am protestat vehement, făcând un gest împăciuitor cu palma fluturândă.

- Nu e cazul doamnă. Cine știe cu ce bețiv inofensiv, care își pierde nopțile prin parcuri, avem de-a face. O să plece cu siguranță!

- Cum dragă, pentru atâta?! Suntem doi bărbați aici, ce naiba!

Dar nici nu a apucat domnul Ionescu să-și termine vorba, când glasul s-a auzit din nou, de data aceasta mult mai autoritar.

- Ionescule, Ionescule, unde ești mă?! Vino-ncoace javră!

Am văzut bărbia domnului Ionescu cum începe să tremure nestăpânit. Doi nu părea să fie totuși un număr îndestulător.

- Ei, drace! Omul ăsta e chiar dobitoc.

- Să nu te duci dragă, să nu te duci – a scâncit doamna Ionescu înfigându-se atât de tare în mine, încât i-am simțit cupele strivindu-se de pieptul meu.

Domnul Ionescu a sărit în picioare și a făcut ochii roată. Eu l-am acompaniat. Nu părea să fie nimeni în parc, cu excepția unei perechi de îndrăgostiți împachetați, din care nu se vedeau decât pletele lui blonde și brațele ei albe, în rest nimeni, absolut nimeni.

- Mă! Ți-am zis mă să nu te înhăitezi cu maidanezii! Nu ți-am zis să stai departe de jegoșii ăia?! O mai lași pe vreuna borțoasă și pe urmă vă găsesc pe amândoi dând târcoale pe la poartă – s-a auzit din nou glasul după câteva clipe de liniște.

Obrazul domnului Ionescu care trecuse prin toate culorile curcubeului, a căpătat dintr-o dată culoarea prunei stricate, în timp ce nevastă-mea, care stătuse suspect de cuminte până atunci, a sărit ca arsă.

- Auzi puiu, ăsta se ia și de noi acuma!

Individul părea să fie complet nebun. Să te iei de oameni într-un mod atât de murdar, era mârșav de-a dreptul. Nebun, ne-nebun însă, omul se lua de familia mea. Auzi, jegoși, maidanezi, borțoasă...

- Îl omor, îl izbesc cu capul de asfalt dacă îl prind – a scrâșnit domnul Ionescu. Am rămas blocat. Nu-mi imaginam că domnul distins, cu papion și smoking, trăgând elegant din trabuc în timp ce mângâie delicat piciorul paharului de coniac, poate deveni o asemenea fiară. Imbecilul ăsta merită strâns de gât, jur – a tunat furios mai departe, în timp ce mâna stângă îi freca sacadat și mecanic ceafa umedă ca un mecanism de ceas, armat dar fără limbi.

- Dragă, fă și tu ceva! – se oțârăște nevastă-mea, dezaprobând lipsa mea de reacție la multiplele atacuri sub centură ale josnicului. Du-te și dă-i și tu câțiva pumni – mă îndrumă ea, arătându-mi practic cum să-i înfig nemernicului câteva ghionturi în stomac.

- Ei și tu, stai că nu-i așa simplu! Cui vrei să-i trag? Tu nu vezi că ne luptăm cu un dușman malefic și șiret ca un șarpe?

- Îl omor, pe onoarea mea că îl omor. Uite, cu degetele astea îl strâng de gât – ne arată domnul Ionescu cele cinci degete de la mâna dreaptă, fluturându-le ca pe biletele câștigătoare de la Marea Extragere. Pe onoarea mea că îl termin.

Nu apucă bine să se scuture tirada vorbelor dinspre domnul Ionescu și glasul lovește din nou, de data asta de mult mai aproape și nu doar autoritar, ci agresiv!

- Ionescule, vino aici! Vino aici, n-auzi?!

Înțepenim toți patru.

- Mă, de câte ori ți-am zis să nu mai mănânci rahat?! Scuipă tot. Hai scuipă!

Îl privim înlemniți pe domnul Ionescu. Ca într-o melodramă proastă, cu el și ea suspinând îmbrățișați în parc sub razele lunii estompate de aburul dimineții, îl vedem pe domnul Ionescu cum deschide gura și dă să scuipe. Apoi dându-și seama că nu e vorba despre niciun film, își duce repede mâna la gură ștergându-se cu dosul palmei ca după o amintire cu gust neplăcut.

Nu apucă să mai spună însă nimic, ci îl văd cum țâșnește ca un tigru înfometat în direcția tufișurilor din spatele nostru. Nu trec mai mult de zece secunde și dintre ierburi își face apariția un cățel alb țopăind ca o căprioară și apropiindu-se vesel de noi. Nici una, nici două, începe să se gudure printre picioarele noastre și să-mi miroasă manșetele pantalonilor. În spatele său, domnul Ionescu aducându-l de guler, ca un vânător iepurele-trofeu, pe un amărât mic și sfrijit care dă neputincios din picioare.

- Ce-ai domnule cu mine? Ce ți-am făcut? Zău, te vede Dumnezeu ăl de sus! – se lamentează el.

- Haideți oameni buni, altceva mai bun de făcut nu v-ați găsit decât să vă bateți joc de un om amărât? – atacă el din lateral la vederea doamnelor, continuând să se zbată la două palme deasupra pământului.

Domnul Ionescu slăbește strânsoarea și picioarele nefericitului ating pământul.

- Cine ești?

- Popescu îmi zice!

- Și Ionescu cine e?

Sfrijitul nu zice nimic dar arată cu degetul spre ghemotocul alb care țopăie în jurul nostru mai ceva ca o maimuțică în arena circului.    

- Hai dă-o naibii de treabă! Cum să-ți numești cățelu Ionescu omule?

- Nu eu am fost cu ideea! Nașu-meu așa a zis când l-a adus. Că să-i pun numele ca al lui, că vrea să ne fie naș la amândoi. Și lu nașu-meu așa îi zice, Ionescu.

- Și mai cum? – sare doamna Ionescu.

- Mișu – răspunde amărâtul și atât doamna cât și domnul izbucnesc într-un râs isteric.

- Ionescule, Ionescule, mare pramatie ești – râde doamna în timp ce îl scarpină pe Ionescu ăl mic sub bărbie.

albastru adânc

măcinând ceasuri vechi –

culori peste lac

corăbii visând

nesfârșiri de albastru

oase flămânde

Străinii

Semnele se aglomeraseră pe măsură ce timpul se adâncea spre culmile de la miazănoapte. Simțea în nări și în buricele degetelor că dușmanul e aproape, că dă târcoale satului și că momentul e cel mai potrivit să îl prindă cu nădragii în vine.

Semnul dintâi apăruse chiar de la prima oră a dimineții, când soarele își dezmorțea primele raze și venea de la Coana Sughițiu. O întâlnise pe poteca spre fântână, îi dăduse binețe așa cum se cuvine, dar abia când trecuse pe lângă dânsa, ochiul său ager observase detaliul. Coana Sughițiu nu mai purta basmaua înflorată împăturită în două, cu vârful drept al triunghiului curgându-i peste ceafă și cu cele egale prinse în spate într-un nod cu două învârtituri. Nu, nu, basmaua Coanei Sughițiu arăta exact ca o bandană. Triunghiul din spate curgând peste ceafă dispăruse, iar brațele cu unghiuri egale ale basmalei se înșurubau undeva sus spre creștet, lăsând ceafa descoperită complet. Era evident că o forță supranaturală o obligase pe Coana Sughițiu să își schimbe obișnuința de-o viață și să copieze un model care nu-i era deloc familiar și niciun pic potrivit vârstei. Și asta, bineînțeles, lucrând direct la subconștientul său, conectând între ei neuroni aflați departe unul de altul, în loburi complet diferite și făcându-i să își scurtcircuiteze legăturile naturale pentru a se împreuna în altele cu totul anormale.

Al doilea venise din cutia cu vaselină a lui Gheorghiță Potpălău și se înfiripase chiar în creștetu nopții deși își făcuse apariția cinci ore mai târziu, la cârciuma din miezu satului, când Gheorghiță intrase ca o furtună, trântind ușa de perete și urlând cu buzele vinete ca un taur “Care ai făcut asta băăăă?!”. Toată lumea știa că Gheorghiță Potpălău e maniac cu unsu balamalelor. Una două ungea balamale. Ca să nu scârțâie. Cel mai des le ungea pe cele ale Maricicăi Spinînbuză. Tot ca să nu scârțâie. Să nu scârțâie când iese prin crăpătura abia mijită a zilei și să îl trezească pe beleaua de tac-su, care dormea în camera de alături cu cuțitul cel lung de jugănit armăsari sub pernă. Gheorghiță știa că ușa scârțâie de mult timp. O vreme ieșise pe fereastră, până într-o joi, când, la fel ca în fiecare noapte, o sărutase pe Maricica pe obrazul drept, îi arsese o palmă peste buca stângă și încălecase pervazul ca să o șteargă așa cum o făcuse de sute de ori. Doar că în noaptea aceea, cercevelele vechi și uscate de la casa lui Spinînbuză cedaseră și el se prăvălise cu tot cu fereastră în pridvor, umplându-se de cioburi și snopind-o la fugă pe ulițele satului, urlând de durere ca un apucat. De atunci își jurase că n-o să mai iasă niciodată pe fereastră din viața unei femei, oricât de greu i-ar fi fost să-i țină ușa tăcută. Tocmai de aceea Gheorghiță păstra tot timpul în desaga pe care o purta peste umăr, ca pe sfintele moaște, o cutie de vaselină de la PECO din oraș. Ei bine, în noaptea aceea, o forță malefică și bineînțeles extraterestră, transformase vaselina din cutia lui Gheorghiță în bălegar. Așa, pur și simplu! Chiar în bălegar! Pe jumătate adormit Gheorghiță băgase două degete, se întinsese la balamaua de sus, se aplecase la balamaua de jos, o sărutase pe Maricica pe obrazul drept, îi arsese o palmă peste buca stângă și ieșise fluierând vesel în gând. Doar că balamalele, înțepenite de noua unsoare, șușotiseră ceva mai aprig decât se așteptase și Spinînbuză ăl bătrân sărise ca ars cu cuțitul cel lung de jugănit armăsari strâns tare în palmă “Care ești băăăă?!”.

În fine, un al treilea semn și cel mai convingător fusese cel primit de la Costică Mătrăgună, mai bine zis de la tractorul său Tăuraș. După ce ani de zile mâncase câte un rezervor de motorină la fiecare zece hectare, dintr-o dată dihaniei i se făcuse o foame subită, aslfel încăt cele cinci canistre uriașe păstrate pentru-orice-eventualitate lângă magazia cu combine ruginite, se topiseră cât ai zice ozene. Așa, fără nici un motiv. Bineee, Costică găsise multe, ba că s-a curbat arborele, ba că s-au subțiat camele, ba că pistoanele s-au uzat și lista era lungă, dar niciunul nu fusese acceptat de șeful său. “Or fi venit extratereștrii bă Costică și au halit ei motorina” îi spusese el omului care privea în jos, spre cimentul podelei vechiului CAP, râcâind cu vârful pantofului o bucată de pământ întărit, veche de vreo sută de ani. “Se prea poate șefu, că am auzit ceva mișcare aseară pe lângă magazie! Le-o fi trebuind și lor dacă se subțiază camele și crește consumu. Ca să se întoarcă înapoi la neveste. Că ăștia nu poa să-și pună palma-n cur și să se ducă la culcare dacă s-a subțiat camele”. Mulți consideraseră hazlie varianta lui Gheorghiță Potpălău, dar pentru Mitică Amurgului nu era nicio îndoială. Extratereștrii erau acolo. Aterizaseră undeva la marginea satului din cauză că li se subțiaseră camele și așteptau să se lase noaptea ca să mai înșface ceva motorină și s-o șteargă înapoi la nevestele lor.

Și acestea nu fuseseră toate. Semne fuseseră muuuulte. De exemplu ăia mici de la școală, în loc să primească, la fel ca în fiecare zi la pauza mare, câte o sticlă de lapte și o chiflă, primiseră cinci pachete de unt și zece pachete de foi de plăcintă Morărița, pe care să le împartă la toată clasa. Ca și cum o mână nevăzută ar fi smântânit tot laptele și ar fi adunat grăsimea galbenă, iar chifelele le-ar fi ghemotocit înapoi în foi de aluat. Sau mai încolo, la Tănțica de la Poștă. Sosise la amiază un pachet, măricel, cam ca cel primit de Tanti Vetuța de la fiică-sa din Franța în fiecare lună, cu croasante și cafea măcinată, doar că adrisantul era complet necunoscut. Pe cutie scria doar atât: “Dlui Georgescu Daniel, Satul Sperieți”. Atât și nimic mai mult! Niciun expeditor, nimic, nimic. Iar în satul lor nu era nimeni cu numele ăsta. E adevărat că Aduțu ăla mic, gugălise el degrabă și descoperise că sunt șaptesprezece sate Sperieți, întinse pe tot cuprinsul patriei, nimeni nereușind să-și explice cum de ajunsese pachetul domnului Georgescu dintre toți, taman la ei. “Hai s-o deschidem” ar fi spus unul dintre cei adunați în jurul cutiei, nu se mai știe cine, dar toți ceilalți aprobaseră în cor, așa că Tănțica a fost de acord pe caz de dezacord între adrisant și satu de trimitere și pachetul a fost desfăcut cu trei tăieturi cu catăru, taman pe muchea cutiei. Înăuntru erau trei clești de întins rufe, da de metal și legați cu lanț între ei, o cravașă de bătut iapa, o bilă roșie cu două curele, de nimeni n-a știut să spună la ce folosește, poate să o pui pe mână ca o brățară, a zis Mioara, dar toți ceilalți au râs când au văzut cum îi stă, o mască de piele de pus la mânji foarte asemănătoare cu alea de le avea Mircică Paradis și “Doamne păzește” a apucat să mai zică Tănțica întinzând degrabă mâna ca să ascundă bucata de plastic albastru cu striații mari care semăna perfect cu un falus, sub factura din cutie. “Doamne Dumnezeule, ce sculpturi deocheate mai fac câte unii!” a mai zis ea silabisind apoi de pe factura întinsă cu dosul palmei pe fundul cutiei “M-a-s-t-e-r-a-n-d-s-l-a-v-e”.  Ăsta o fi masterand la limbi slave ca fata lu Duduoaie a mai adăugat cineva abia șoptit, dar Tănțica a acoperit vorbele. “Două sute șaptșpe lei și douășcinci de bani” a adăugat ea și a închis cutia la loc, spre disperarea deopotrivă a femeilor și bărbaților adunați, care nu apucaseră să vadă prea bine sculptura. “Gata, o trimit la București, să se spele cu ea pe cap.”
Cu atâtea semne Mitică Amurgului nu pregetă nicio clipă. Își căuta lanterna, pe care o agăță cu o sfoară de cureaua pantalonului, căci noaptea se apropia și urma să fie lungă, căută un cuțit cu lama cât mai ascuțită, să fie, că nu se știe cât de prietenoși sunt nepoftiții, ba luă și lupa lui bunică-su ca să studieze mai atent semnele venite de sus și ieși în căutarea străinilor. Știa încotro să se îndrepte. În sus, înspre dealuri, era locul cel mai potrivit unde o navă extraterestră să aterizeze. Cultura înaltă de grâu ar fi acoperit urmele, alunișul de la marginea lanului ar fi mascat șandramaua, iar fundalul desenat cu dealuri ar fi estompat orice umbră călătoare. “Da, da, aici trebuie să fie” mormăi el călcând apăsat poteca dintre lanuri. Nu îi găsi repede și drumurile lungi dintr-o parte într-alta a lanului nesfârșit îl obosiră degrabă. Trebuia să schimbe strategia, altfel noaptea l-ar fi prins numărând încă spicele de grâu. Căută din ochi movila. O știa foarte bine. Era o ridicătură de pământ pe care toate tractoarele o ocoleau, deși doi trei bărbați mai zdraveni ar fi putut s-o împrăștie în câteva minute. O găsi imediat. Se cățără și cercetă roată. Cele trei urme abia le putea bănui. Dar chiar dacă ochiul nu era pe deplin convins, sufletul îi era. Acela era locul! Marcă direcția și purcese atent cu simțurile zburlite, cercetând fiecare sunet și fiecare învolburare a dejurîmprejurului. Apoooi, apoi le găsi. Trei urme rotunde aflate cam la șase șapte metri una de alta, având un diametru cam de doi metri. Binee… nu erau chiar rotunde așa cum s-ar fi așteptat, dar grâul era tânăr și nu se lăsa ușor culcat, așa că nu-și bătu capul cu asta. Nici triunghi echilateral nu era, ci mai degrabă unul oarecare, dar nici asta n-ar fi fost o problemă. Se aplecă în genunchi și cercetă atent firele de grâu. Cele mai multe erau fracturate de la bază. Era clar că cineva sau ceva le strivise apăsându-le cu putere. Ridică câteva grăunțe de pământ și le duse la nas. Miroseau a pământ reavăn, nici un pic a motorină. Le răsfiră între degete. Arătau exact ca un cernoziom de soi, deloc altfel. Mitică Amurgului scoase lupa, se întinse pe burtă și începu să cerceteze minuțios amprentele tălpilor navei spațiale. Trebuiau să fi adus o urmă cât de mică din spațiu, din lumea lor, nu puteau fi atât de curați. Mitică Amurgului nu obosea, munca îl înverșuna, îi dădea și mai multă energie. Mai ales că semnele erau încurajatoare. Ei, ce încurajatoare, le putea numi chiar excepționale. Îi dibuise. Și era extraordinar de mândru de munca sa și de tenacitatea de care dăduse dovadă. Alții ar fi abandonat demult. Cercetările la fața locului nu arătau însă nicio urmă de succes. Pământul era pământ, grâul era grâu și nimic nu părea să întineze cumințenia locului. Se întunecase. Era gata-gata să plece când zări intrusul. Era mic cât un arici pitulat în iarbă. Mitică căută un băț și încercă să zgândăre animalul. Îl atinse, apoi îl rostogoli încercând să îl țină cât mai departe de el. “De ce n-oi fi luat și masca de respirat?!” se necăji el, cu gândul la masca primită de taică-su de la apărarea civilă, în urmă cu vreo patruzeci de ani, în ideea că aerele extratereștrilor ar fi putut fi dăunătoare pentru oameni. În cele din urmă prinse curaj și se apropie. Scoase cuțitul și ajutându-se cu bățul încercă să desfacă ghemotocul de blană. Nu era un animal, era o bucată de țesătură. Focaliză lumina lanternei peste ea. Avea în fine o dovadă palpabilă a prezenței extratereștrilor. Una care s-ar fi putut dovedi extrem de importantă pentru civilizația umană. Aplecă cuțitul și încercă să desfacă ghemotocul de fire. Arăta foarte asemănător cu mătasea. O țesătură subțire împletită ca un ghem. Folosind cu îndemânare cuțitul și bățul desfăcu ghemul. Rămase încruntat. Desfăcut, ghemotocul arăta exact ca o șosetă de damă. Civilizațiile noastre nu păreau să fie totuși atât de diferite pe cât credeau cercetătorii. Mitică Amurgului desfăcu punga de alune din care vărsase grăunțele rămase, adusă special pentru acest scop, ridică țesătura cu vârful bățului și îi dădu drumul în pungă. Știa de la “Autopsia crimei” că nu are voie cu nici un chip să altereze urmele. Cercetând atent locul descoperi că cele trei urme de tălpi sunt legate între ele prin trei dâre subțiri, pe care nu reuși să și le explice, iar dintr-una din ele părea că vizitatorii nepoftiți ieșiseră la șosea. Le aținu urma și ieși după ele la asfalt. Imediat ce atinse însă șoseaua și privi înspre dealuri o săgeată de lumină i se înfipse în ochi orbindu-l. Lumina creștea din ce în ce mai puternică, o simțea cum îi intră prin orbite, cum i se înșurubează în carne, cum îi arde fața. Totul nu dură decât o secundă, poate două și fu acompaniat de un fâșâit straniu ca un motor silențios de mașină. Apoi atât lumina cât și zgomotul dispărură subit. Doar un scâncet metalic mai răsună câteva secunde, pentru ca totul să se cufunde înapoi în beznă. Încremenit Mitică Amurgului aprinse lanterna și cercetă atent drumul pe o distanță de câteva zeci de metri. Descoperi doar o cutie goală de bere. O izbi cu piciorul și cercetă mai departe. Nu mai era nimic altceva. Plecaseră. Întârziase doar cu câteva secunde. Se așeza în fund pe asfalt și deschise punga. Șoseta chiar arăta ca una de damă. Crizantema purta din alea. Baaa amintindu-și de Crizantema, își aminti și de vorbele care se vânturau pe la colțuri despre ea și Mugurel. Cum că ar lua-o seara pe cadrul bicicletei și ar veni la marginea satului în lan și căăă...

Mitică Amurgului strânse nervos punga la gură. Vânătoarea de extratereștri abia începea.