Amândoi așteptau înfrigurați în pragul ușii. Emoțiile erau atât de mari încât abia își puteau încăpea în piele. Priveau lung în josul scărilor așteptându-i cu respirația tăiată să apară. Când însă le-au zărit vârful nasurilor apărând de după marginea vederii au rămas împietriți. Ea le-a observat privirile sfâșiate și a înțeles totul într-o secundă. A simțit cum se prăbușește din picioare, cum i se deșiră tot înlăuntrul și se desfac baierele sufletului împrăștiindu-l în dejurîmprejur. A rămas atârnată la brațul lui abia tărăndu-și tălpile.
- De ce, de ce, de ce? – a izbucnit ea în lacrimi la pieptul mumă-sii. Doar fiindcă eu sunt albă și el e negru?! Doar de-asta?! Nu se poate, te rooog....
Tăceau amândoi. Cum i-ar fi putut spune fără să îi sfâșie sufletul?! Era fiica lor, îi doreau toată fericirea din lume, daaar...
- Sau fiindcă e mai mare decât mine?! Nu cu mult, doar pare așaaa mai bătrân, mai rigid, mai grosolan. Dar are un suflet bun să știți, o să vedeți...
Tatăl o privi cu lacrimi în ochi și o mângâie pe creștet.
- Poți să îi fii cea mai bună prietenă în viață, poate să îți fie steaua de pe cer, dar nu o să puteți fi niciodată o pereche draga tatii, pentru că tu ești o sanda iar el un bocanc - i-a explicat el așezându-i cu duioșie bareta în jurul gleznei.
miercuri, 27 decembrie 2017
vineri, 22 decembrie 2017
Tuburi de celofan
Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte și așezat alăturea deschiderii, cu buza abia mușcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. I se părea ciudată și așezarea deschiderii, jumătate pe trotuar și jumătate pe șosea, o bucată de bordură lipsind pentru a permite cercului să se întregească. Oricine ar fi putut aluneca înăuntru într-o clipă de neatenție, iar mașinilor le-ar fi scăpat ușor colțul în deschiderea din asfalt.
Se apropie și privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc și întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poți apuca. Semăna mai degrabă cu un tub imens din plastic negru, din cele prin care se trag cablurile electrice, decât o construcție din beton. Privi împrejur. Nu era nimeni care l-ar fi putut ajuta. De fapt nu era țipenie de om.
Aruncă din nou o privire în jos. Și atunci simți atingerea, ca două degete împinse între omoplați. Încercă să se răsucească dar era deja prea târziu. Alunecă în canal bălăbănindu-și mâinile prin aer ca o păpușă de cârpă și ferindu-și capul pentru a nu se lovi de marginea de metal. Simți brusc stomacul întreg adunându-se sub bărbie, așa cum simțise când era copil și zburase în montagne-russe. Căderea era vijelioasă și părea imposibil de oprit. Senzația că alunecă printr-un tub deveni și mai pregnantă pe măsură ce se adâncea și mai mult în măruntaiele pământului. Era ciudat că nu simțea atingerea pereților. O forță curioasă îl păstra în mijlocul tubului fără să-l lase să se apropie de pereți, să se frece de ei. La început se sperie groaznic, apoi rapid teama pieri ca prin minune. Nu mai simțea alunecarea ca o cădere în gol, ci mai degrabă ca pe o deplasare între două puncte printr-un tub vidat, soluție de care auzise atâtea ori ca fiind cel mai eficient mod de a călători super-rapid pe pământ. Întunericul acoperea totul și nu putea vedea absolut nimic dar după o vreme o luminiță cât un vârf de ac se iți între tălpi. Luminița se apropia din ce în ce mai repede și în scurt timp descoperi că aceasta venea dintr-un ghem de tuburi fosforescente. Tubul prin care cădea se umplea el însuși de o lumină gălbuie care urca asemeni mierii lichide sub tălpi. Constată uimit că nu e singur, zeci de tuburi luminoase, poate sute, se adunau din de jur împrejur către ghemul rotund. Erau ca niște lifturi călătorind fără verticală și orizontală, pe panglici unduinde dar având aparent aceeași țintă, centrul ghemului.
Brusc căderea încetă. Rămase înțepenit în tubul gălbui, gravitând în mierea fluidă. Distanțele dintre tuburi se micșoraseră considerabil pe măsură ce coborau spre soarele cu raze multiple și îi putea zări foarte bine pe bărbatul cu pălărie și pe roșcovan suspendați și ei în neant nu departe. Nu erau deloc îngrijorați, ba mai mult, zâmbeau amândoi.
Bărbatul încercă să deschidă gura bolborosind câteva sunete fără sens. Deși era copleșit de ceea ce i se întâmpla, deși tot interiorul îi fierbea, deși gura îi era plină de cuvinte nedezghiocate, nu putu descleșta nici măcar o vorbă.
- Ce dracu se întâmplă? – slobozi într-un final, scrâșnit și abia inteligibil.
Omul cu pălărie duse două degete la borul pălăriei și îl salută curtenitor fără însă să deschidă gura. Părea că nu este la prima călătorie prin tub. Toată întâmplarea îi părea familiară, ba chiar îl amuza. Sau poate îl amuza doar neliniștea străinului speriat de alături. Era un tip înalt, slăbănog și urât. Avea obrajii supți și pomeții proeminenți ca niște creste semețindu-se brusc din adâncirea câmpiei, pielea zbârcită și părul lung și slinos. Doi ochi mari, parcă disproporționat de mari față de fizionomia-i prelungă îi luminau enigmatic chipul. Purta o vestă veche cu nasturi metalici aurii peste cămașa de in, totul fiind acoperit de un trenci negru și lung, de sub care se puteau zări vârfurile ascuțite ale cizmelor cowboy.
- Să-i spunem? – chicoti roșcovanul tremurat în barbă ca un șoricel. Avea o figură de irlandez, bucălat, cu părul roșu și tenul palid, cu pistrui mari uniform distribuiți pe toată fața. Tot trupul îi era rotunjor, pântecul părând un balon gata de lansare, doar cele două parâme groase legate de sol împiedicându-i desprinderea.
- Încă nu, îl mai fierbem! – replică omul cu pălărie aparent nepăsător și brusc toți trei începură să alunece iarăși prin tuburi.
- Eiii... nu puteți lăsa treaba asta așa. Ce dracu se întâmplă aici?! Unde suntem?!
- Eu zic să-i spunem – chicoti roșcovanul în barbă din nou, fără să îl bage în seamă pe străin -altfel tâmpitul ne duce direct la miez fără niciun pic de zăbavă.
- Aici ai dreptate, deși tare l-aș mai fi perpelit o vreme pe tăntălău – mârâi omul cu pălărie coborându-și bărbia, subțiindu-și și mai mult fața prelungă.
Bărbatul răsuci brusc privirea mânioasă spre cei doi companioni și tustrei se opriră din nou. Totul părea o poveste fantastică fără nicio explicație rațională. Și canalul și luminile și cei doi necunoscuți. La urma urmei nu făcuse altceva decât să caște gura peste rotundul de canal rămas deschis în șosea. Atât și nimic mai mult.
- Cine naiba sunteți voi? – întrebă el autoritar și cei doi izbucniră în râs.
Așteptă o vreme răspunsul și cum acesta, timid, nu se încumeta să se strecoare printre hohotele de râs, reveni cu o întrebare mai simplă.
- Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi explicați cum am ajuns aici. Voi doi nu sunteți prima dată aici, ați mai fost, deci știți despre ce e vorba.
- Te-ai rupt de lume – răspunse omul cu pălărie scurt și tranșant, alunecându-și degetul mare și arătătorul pe borul pălăriei din stânga până în dreapta privirii.
Bărbatul rămase împietrit. Un răspuns mai tâmpit nu primise niciodată. Nu avea absolut nicio noimă.
- Și ai alunecat ca dobitocul prin crăpătură – adăugă omul cu pălărie după ce confirmă că nu era nicio problemă privind curbura borului.
Bărbatul privi înainte descumpănit și tustrei începură să alunece din nou. Căderea îl scutură din visare și bărbatul își reaminti de ultima oprire. Părea că poate controla opririle. Cel mai probabil ar fi putut controla și căderile. O mișcare bruscă, o voce puternică, un ton autoritar influențau în mod evident alunecarea. Răsuci din nou brusc capul și aproape că strigă spre cei doi companioni.
- Voi cine sunteți?
Așa cum se aștepta alunecarea încetă.
- Eu sunt eu și el e el – chicoti roșcovanul în barbă. Eu sunt un nod al luminii iar el e o fundă – gâjâi abia stăpânindu-și râsul pentru a izbucni amândoi în hohote imediat ce eliberă ultima silabă.
Bărbatul se înfurie peste măsură. Își răsuci trupul întreg și întinse mâna spre peretele luminos al tubului în încercarea de a-l sfâșia.
- Hei, hei, hei... ce dracu crezi că faci acolo?! Ești tâmpit?! Unde te trezești?! Vrei să ajungem cu toții pe lumea cealaltă?! Potolește-te!
Bărbatul înțepeni. Întinsese mâna sub impulsul furiei. Împins de cuvintele omului cu pălărie își temperă palmele și privi atent împrejur. După ce la începutul călătoriei i se păruse că alunecă prin miezul întunecat și dens al pământului, acum dejurîmprejurul i se arăta mai degrabă ca o bucată de Cosmos. Un spațiu rarefiat, lipsit de orice materie, străbătut dintr-un capăt în altul de culoare luminoase de-a lungul cărora alunecau trupuri. Și totul gravitând în jurul soarelui strălucitor care părea să adune toate panglicile luminoase într-un ghem uriaș. Privind înțelept nu mai considera că sfâșierea peretului transparent ar fi fost un gest cugetat. Era singura sa protecție în fața spațiului și timpului nesfârșit, fără borduri, fără cărări, fără țel.
- Hei! Auzi?! Știi cine sunt eu? – strivi omul cu pălărie distanța călcând cu glas apăsat.
Bărbatul îl privi circumspect.
- Eu sunt tu și tu ești eu – spuse el grav ca și cum vorbele sale ar fi fost ultima treaptă pe marginea zării, apoi împreună cu roșcovanul izbucniră din nou în râs, hohotind adânc.
- Eu sunt tu și tu ești eu – repetă cel din urmă cu ochii în lacrimi abia reușind să rasufle printre hohotele nestăvilite. E grozavă asta diliule. Ești măiestru.
Bărbatul înțelese că nu poate scoate mai mult din discuția cu nebunii, dar pricepu că întâmplarea nu era chiar o joacă, o fantezie absurdă. Începea să-i cuprindă capetele subțiri ale înțelesurilor. Putea controla alunecarea, asta era cel mai important. O putea opri și o putea porni. Deci gândul avea efect asupra faptelor. Dacă alunecarea era demersul propriului gând, atunci și intrarea în hău ar fi putut fi un efect al aceluiași gând. Ceea ce era iarăși extrem de important. Căderea nu ar fi fost urmarea unei atingeri fizice, ci al uneia imaginare. Propriul gând îl împinsese în hău. Iar nebunii... nebunii aveau dreptate, oricât de absurd ar fi părut, el era ei iar ei erau el. Nebunii erau piatra de moară legată de gleznă pentru ca adâncirea să fie sigură.
- Hei straine, ce te-ai adâncit așa în gânduri?! – întrebă roșcovanul cu o mină serioasă, pentru ca după doar câteva secunde să înceapă iar să râdă din tot preaplinul. Ți-a plăcut asta diliule?! Hai spune că ti-a placut! Nu se poate să nu-ți fi plăcut! Ce te-ai adâncit așa în gânduri străinule?! – clipi roșcovanul cu pleoapele umede entuziasmat.
Bărbatul îi privi cu alți ochii pe nebuni. Cei doi vorbeau în dodii dar privit de aproape nimic nu era nelalocul lui în spusele lor. Alunecarea prin tub nu era altceva decât o adâncire în gânduri, iar vidul cosmic care-l înconjura nu era altceva decât nesfârșitul gândirii. Sensurile îi apăreau tot mai clare. Și totuși! Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt tubul și ar fi evadat din drumul stabilit?! Cugetă atent. Un gând având țelul în celălalt capăt era unul palpabil, cu substanță, controlabil, era un tub luminat, pe când unul slobod ar fi fost ca un cosmonaut care își pierde legătura cu nava spațială ce îl ține încă legat de realitate. Sau poate...
- Hei străinule, lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ți tocești dinții. Lasă-te în voia lor, plutește și bucură-te – îl scutură omul cu pălărie.
De data asta cei doi nu mai râseră. Îl priveau atent ca și cum orice mișcare a sa le-ar fi influențat vital viitorul imediat.
Bărbatul își lăsă gândurile să curgă și începură din nou să alunece. Apoi zâmbi scurt. Toată povestea era până la urmă un labirint, un labirint a cărui ieșire era îndemnat s-o găsească. Și dacă n-ar fi găsit-o?! Era simplu, dacă n-ar fi găsit-o ar fi rămas prizonierul propriului gând. Zâmbi din nou. Era provocatoare intriga. Încercă din nou să se concentreze asupra semnelor primite. „Lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ți tocești dinții. Lasă-te în voia lor, plutește și bucură-te”. Erau cuvintele venite dinspre piatra de moară. Deci pentru a scăpa de greutatea ei ar fi trebuit să facă exact contrariul. Bărbatul zâmbi iarăși larg. De data aceasta însă toate simțurile rămaseră încordate. Nu avea nicio îndoială. De fiecare dată când zâmbea exista un șoc al căderii, ca și cum cablul care susținea liftul ar fi trecut peste o piatră, ca și cum s-ar fi lovit de o masă densă care să-i încetinească alunecarea. La primele zâmbete crezuse că e doar o impresie, dar după al treilea putea să jure că exact așa se întâmplă. Era deci pe direcția bună. Dacă gândul acela lung îl ținea captiv în tub, atunci singura opțiune să impiedice căderea și să revină în celălalt capăt al tubului, în gaura din asfalt, ar fi fost... Dar dacă.... Sau dacă... Erau prea multe dacă!
Bărbatul întinse mâna iute în lateral și brațul său ieși neașteptat prin peretele transparent ca printr-o cascadă de apă. Nu era niciun plastic dens, niciun perete inexpugnabil, nicio cușcă cu gratii de fier. Peretele părea din celofan subțire. Brațul întins îi amortiza căderea și mai mult, până se opri de tot. Se răsuci și își scoase întregul trup prin peretele de celofan. Simțea spațiul de dincolo ca pe un pământ grunjos, dens, apăsător, învăluitor. Era aproape întuneric. Cu greu putu să vadă fețele schimonosite ale nebunilor și abia auzi strigătele lor stinse. Roșcovanul se desumflase ca un balon și arăta ca o cârpă de bucătărie după ce gospodina a terminat toate treburile, în timp ce omul cu pălărie arăta exact ca un baton de scorțișoară, stafidit și uscat. Doar pălăria se bălăbănea în vârf ca o cioară pe un băț de papură. Fețele amândurora se chirciseră amarnic iar părul le devenise verde-uscat ca o felie de iarbă în prag de primăvară. Instinctiv duse mâna la creștet. În păr, exact în mijlocul creștetului avea o umflătură. Se sperie, apoi își aminti că nimic nu este ceea ce pare, că fiecare semn are un înțeles ascuns, lăuntric. Continuă să-și pipăie creștetul și constată că umflătura tot crește. Îi privi pe netoți atent și observă că și ei au în creștet un fel de mugure, un fir de iarbă mai gros îndoit ca un inel. Părea însă un inel vechi, uzat, înțepenit, ruginit. Își cercetă încurcat gândurile. Apoi chicoti mulțumit. Își atinse din nou creștetul. Inelul său creștea. Al celorlalți se usca. Zâmbi larg. Totul era limpede. Urca. Urca înapoi spre pământ chiar dacă deocamdată nu se înălțase cu nici măcar un centimetru. Pe mugurele din creștet avea deja frunzulițe. El însuși era o sămânță. Era o sămânță undeva în miezul pământului. Era o sămânță-gând care avea în curând să înflorească.
Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte și așezat alături deschiderii, cu buza abia mușcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. Se apropie și privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc și întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poți apuca. Doar într-o parte, înspre trotuar, un vrej verde viguros venind parcă dinspre niciunde. O floare albă cât un bănuț îi împodobea nestarea. Era o floare pe care nu o cunoștea....
Se apropie și privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc și întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poți apuca. Semăna mai degrabă cu un tub imens din plastic negru, din cele prin care se trag cablurile electrice, decât o construcție din beton. Privi împrejur. Nu era nimeni care l-ar fi putut ajuta. De fapt nu era țipenie de om.
Aruncă din nou o privire în jos. Și atunci simți atingerea, ca două degete împinse între omoplați. Încercă să se răsucească dar era deja prea târziu. Alunecă în canal bălăbănindu-și mâinile prin aer ca o păpușă de cârpă și ferindu-și capul pentru a nu se lovi de marginea de metal. Simți brusc stomacul întreg adunându-se sub bărbie, așa cum simțise când era copil și zburase în montagne-russe. Căderea era vijelioasă și părea imposibil de oprit. Senzația că alunecă printr-un tub deveni și mai pregnantă pe măsură ce se adâncea și mai mult în măruntaiele pământului. Era ciudat că nu simțea atingerea pereților. O forță curioasă îl păstra în mijlocul tubului fără să-l lase să se apropie de pereți, să se frece de ei. La început se sperie groaznic, apoi rapid teama pieri ca prin minune. Nu mai simțea alunecarea ca o cădere în gol, ci mai degrabă ca pe o deplasare între două puncte printr-un tub vidat, soluție de care auzise atâtea ori ca fiind cel mai eficient mod de a călători super-rapid pe pământ. Întunericul acoperea totul și nu putea vedea absolut nimic dar după o vreme o luminiță cât un vârf de ac se iți între tălpi. Luminița se apropia din ce în ce mai repede și în scurt timp descoperi că aceasta venea dintr-un ghem de tuburi fosforescente. Tubul prin care cădea se umplea el însuși de o lumină gălbuie care urca asemeni mierii lichide sub tălpi. Constată uimit că nu e singur, zeci de tuburi luminoase, poate sute, se adunau din de jur împrejur către ghemul rotund. Erau ca niște lifturi călătorind fără verticală și orizontală, pe panglici unduinde dar având aparent aceeași țintă, centrul ghemului.
Brusc căderea încetă. Rămase înțepenit în tubul gălbui, gravitând în mierea fluidă. Distanțele dintre tuburi se micșoraseră considerabil pe măsură ce coborau spre soarele cu raze multiple și îi putea zări foarte bine pe bărbatul cu pălărie și pe roșcovan suspendați și ei în neant nu departe. Nu erau deloc îngrijorați, ba mai mult, zâmbeau amândoi.
Bărbatul încercă să deschidă gura bolborosind câteva sunete fără sens. Deși era copleșit de ceea ce i se întâmpla, deși tot interiorul îi fierbea, deși gura îi era plină de cuvinte nedezghiocate, nu putu descleșta nici măcar o vorbă.
- Ce dracu se întâmplă? – slobozi într-un final, scrâșnit și abia inteligibil.
Omul cu pălărie duse două degete la borul pălăriei și îl salută curtenitor fără însă să deschidă gura. Părea că nu este la prima călătorie prin tub. Toată întâmplarea îi părea familiară, ba chiar îl amuza. Sau poate îl amuza doar neliniștea străinului speriat de alături. Era un tip înalt, slăbănog și urât. Avea obrajii supți și pomeții proeminenți ca niște creste semețindu-se brusc din adâncirea câmpiei, pielea zbârcită și părul lung și slinos. Doi ochi mari, parcă disproporționat de mari față de fizionomia-i prelungă îi luminau enigmatic chipul. Purta o vestă veche cu nasturi metalici aurii peste cămașa de in, totul fiind acoperit de un trenci negru și lung, de sub care se puteau zări vârfurile ascuțite ale cizmelor cowboy.
- Să-i spunem? – chicoti roșcovanul tremurat în barbă ca un șoricel. Avea o figură de irlandez, bucălat, cu părul roșu și tenul palid, cu pistrui mari uniform distribuiți pe toată fața. Tot trupul îi era rotunjor, pântecul părând un balon gata de lansare, doar cele două parâme groase legate de sol împiedicându-i desprinderea.
- Încă nu, îl mai fierbem! – replică omul cu pălărie aparent nepăsător și brusc toți trei începură să alunece iarăși prin tuburi.
- Eiii... nu puteți lăsa treaba asta așa. Ce dracu se întâmplă aici?! Unde suntem?!
- Eu zic să-i spunem – chicoti roșcovanul în barbă din nou, fără să îl bage în seamă pe străin -altfel tâmpitul ne duce direct la miez fără niciun pic de zăbavă.
- Aici ai dreptate, deși tare l-aș mai fi perpelit o vreme pe tăntălău – mârâi omul cu pălărie coborându-și bărbia, subțiindu-și și mai mult fața prelungă.
Bărbatul răsuci brusc privirea mânioasă spre cei doi companioni și tustrei se opriră din nou. Totul părea o poveste fantastică fără nicio explicație rațională. Și canalul și luminile și cei doi necunoscuți. La urma urmei nu făcuse altceva decât să caște gura peste rotundul de canal rămas deschis în șosea. Atât și nimic mai mult.
- Cine naiba sunteți voi? – întrebă el autoritar și cei doi izbucniră în râs.
Așteptă o vreme răspunsul și cum acesta, timid, nu se încumeta să se strecoare printre hohotele de râs, reveni cu o întrebare mai simplă.
- Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi explicați cum am ajuns aici. Voi doi nu sunteți prima dată aici, ați mai fost, deci știți despre ce e vorba.
- Te-ai rupt de lume – răspunse omul cu pălărie scurt și tranșant, alunecându-și degetul mare și arătătorul pe borul pălăriei din stânga până în dreapta privirii.
Bărbatul rămase împietrit. Un răspuns mai tâmpit nu primise niciodată. Nu avea absolut nicio noimă.
- Și ai alunecat ca dobitocul prin crăpătură – adăugă omul cu pălărie după ce confirmă că nu era nicio problemă privind curbura borului.
Bărbatul privi înainte descumpănit și tustrei începură să alunece din nou. Căderea îl scutură din visare și bărbatul își reaminti de ultima oprire. Părea că poate controla opririle. Cel mai probabil ar fi putut controla și căderile. O mișcare bruscă, o voce puternică, un ton autoritar influențau în mod evident alunecarea. Răsuci din nou brusc capul și aproape că strigă spre cei doi companioni.
- Voi cine sunteți?
Așa cum se aștepta alunecarea încetă.
- Eu sunt eu și el e el – chicoti roșcovanul în barbă. Eu sunt un nod al luminii iar el e o fundă – gâjâi abia stăpânindu-și râsul pentru a izbucni amândoi în hohote imediat ce eliberă ultima silabă.
Bărbatul se înfurie peste măsură. Își răsuci trupul întreg și întinse mâna spre peretele luminos al tubului în încercarea de a-l sfâșia.
- Hei, hei, hei... ce dracu crezi că faci acolo?! Ești tâmpit?! Unde te trezești?! Vrei să ajungem cu toții pe lumea cealaltă?! Potolește-te!
Bărbatul înțepeni. Întinsese mâna sub impulsul furiei. Împins de cuvintele omului cu pălărie își temperă palmele și privi atent împrejur. După ce la începutul călătoriei i se păruse că alunecă prin miezul întunecat și dens al pământului, acum dejurîmprejurul i se arăta mai degrabă ca o bucată de Cosmos. Un spațiu rarefiat, lipsit de orice materie, străbătut dintr-un capăt în altul de culoare luminoase de-a lungul cărora alunecau trupuri. Și totul gravitând în jurul soarelui strălucitor care părea să adune toate panglicile luminoase într-un ghem uriaș. Privind înțelept nu mai considera că sfâșierea peretului transparent ar fi fost un gest cugetat. Era singura sa protecție în fața spațiului și timpului nesfârșit, fără borduri, fără cărări, fără țel.
- Hei! Auzi?! Știi cine sunt eu? – strivi omul cu pălărie distanța călcând cu glas apăsat.
Bărbatul îl privi circumspect.
- Eu sunt tu și tu ești eu – spuse el grav ca și cum vorbele sale ar fi fost ultima treaptă pe marginea zării, apoi împreună cu roșcovanul izbucniră din nou în râs, hohotind adânc.
- Eu sunt tu și tu ești eu – repetă cel din urmă cu ochii în lacrimi abia reușind să rasufle printre hohotele nestăvilite. E grozavă asta diliule. Ești măiestru.
Bărbatul înțelese că nu poate scoate mai mult din discuția cu nebunii, dar pricepu că întâmplarea nu era chiar o joacă, o fantezie absurdă. Începea să-i cuprindă capetele subțiri ale înțelesurilor. Putea controla alunecarea, asta era cel mai important. O putea opri și o putea porni. Deci gândul avea efect asupra faptelor. Dacă alunecarea era demersul propriului gând, atunci și intrarea în hău ar fi putut fi un efect al aceluiași gând. Ceea ce era iarăși extrem de important. Căderea nu ar fi fost urmarea unei atingeri fizice, ci al uneia imaginare. Propriul gând îl împinsese în hău. Iar nebunii... nebunii aveau dreptate, oricât de absurd ar fi părut, el era ei iar ei erau el. Nebunii erau piatra de moară legată de gleznă pentru ca adâncirea să fie sigură.
- Hei straine, ce te-ai adâncit așa în gânduri?! – întrebă roșcovanul cu o mină serioasă, pentru ca după doar câteva secunde să înceapă iar să râdă din tot preaplinul. Ți-a plăcut asta diliule?! Hai spune că ti-a placut! Nu se poate să nu-ți fi plăcut! Ce te-ai adâncit așa în gânduri străinule?! – clipi roșcovanul cu pleoapele umede entuziasmat.
Bărbatul îi privi cu alți ochii pe nebuni. Cei doi vorbeau în dodii dar privit de aproape nimic nu era nelalocul lui în spusele lor. Alunecarea prin tub nu era altceva decât o adâncire în gânduri, iar vidul cosmic care-l înconjura nu era altceva decât nesfârșitul gândirii. Sensurile îi apăreau tot mai clare. Și totuși! Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt tubul și ar fi evadat din drumul stabilit?! Cugetă atent. Un gând având țelul în celălalt capăt era unul palpabil, cu substanță, controlabil, era un tub luminat, pe când unul slobod ar fi fost ca un cosmonaut care își pierde legătura cu nava spațială ce îl ține încă legat de realitate. Sau poate...
- Hei străinule, lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ți tocești dinții. Lasă-te în voia lor, plutește și bucură-te – îl scutură omul cu pălărie.
De data asta cei doi nu mai râseră. Îl priveau atent ca și cum orice mișcare a sa le-ar fi influențat vital viitorul imediat.
Bărbatul își lăsă gândurile să curgă și începură din nou să alunece. Apoi zâmbi scurt. Toată povestea era până la urmă un labirint, un labirint a cărui ieșire era îndemnat s-o găsească. Și dacă n-ar fi găsit-o?! Era simplu, dacă n-ar fi găsit-o ar fi rămas prizonierul propriului gând. Zâmbi din nou. Era provocatoare intriga. Încercă din nou să se concentreze asupra semnelor primite. „Lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ți tocești dinții. Lasă-te în voia lor, plutește și bucură-te”. Erau cuvintele venite dinspre piatra de moară. Deci pentru a scăpa de greutatea ei ar fi trebuit să facă exact contrariul. Bărbatul zâmbi iarăși larg. De data aceasta însă toate simțurile rămaseră încordate. Nu avea nicio îndoială. De fiecare dată când zâmbea exista un șoc al căderii, ca și cum cablul care susținea liftul ar fi trecut peste o piatră, ca și cum s-ar fi lovit de o masă densă care să-i încetinească alunecarea. La primele zâmbete crezuse că e doar o impresie, dar după al treilea putea să jure că exact așa se întâmplă. Era deci pe direcția bună. Dacă gândul acela lung îl ținea captiv în tub, atunci singura opțiune să impiedice căderea și să revină în celălalt capăt al tubului, în gaura din asfalt, ar fi fost... Dar dacă.... Sau dacă... Erau prea multe dacă!
Bărbatul întinse mâna iute în lateral și brațul său ieși neașteptat prin peretele transparent ca printr-o cascadă de apă. Nu era niciun plastic dens, niciun perete inexpugnabil, nicio cușcă cu gratii de fier. Peretele părea din celofan subțire. Brațul întins îi amortiza căderea și mai mult, până se opri de tot. Se răsuci și își scoase întregul trup prin peretele de celofan. Simțea spațiul de dincolo ca pe un pământ grunjos, dens, apăsător, învăluitor. Era aproape întuneric. Cu greu putu să vadă fețele schimonosite ale nebunilor și abia auzi strigătele lor stinse. Roșcovanul se desumflase ca un balon și arăta ca o cârpă de bucătărie după ce gospodina a terminat toate treburile, în timp ce omul cu pălărie arăta exact ca un baton de scorțișoară, stafidit și uscat. Doar pălăria se bălăbănea în vârf ca o cioară pe un băț de papură. Fețele amândurora se chirciseră amarnic iar părul le devenise verde-uscat ca o felie de iarbă în prag de primăvară. Instinctiv duse mâna la creștet. În păr, exact în mijlocul creștetului avea o umflătură. Se sperie, apoi își aminti că nimic nu este ceea ce pare, că fiecare semn are un înțeles ascuns, lăuntric. Continuă să-și pipăie creștetul și constată că umflătura tot crește. Îi privi pe netoți atent și observă că și ei au în creștet un fel de mugure, un fir de iarbă mai gros îndoit ca un inel. Părea însă un inel vechi, uzat, înțepenit, ruginit. Își cercetă încurcat gândurile. Apoi chicoti mulțumit. Își atinse din nou creștetul. Inelul său creștea. Al celorlalți se usca. Zâmbi larg. Totul era limpede. Urca. Urca înapoi spre pământ chiar dacă deocamdată nu se înălțase cu nici măcar un centimetru. Pe mugurele din creștet avea deja frunzulițe. El însuși era o sămânță. Era o sămânță undeva în miezul pământului. Era o sămânță-gând care avea în curând să înflorească.
Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte și așezat alături deschiderii, cu buza abia mușcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. Se apropie și privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc și întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poți apuca. Doar într-o parte, înspre trotuar, un vrej verde viguros venind parcă dinspre niciunde. O floare albă cât un bănuț îi împodobea nestarea. Era o floare pe care nu o cunoștea....
vineri, 24 noiembrie 2017
Baloane de săpun
Multă vreme vecinii din blocul de vizavi au fost invizibili. I-am descoperit într-o seară sprijinit cu coatele pe pervaz în timp ce încercam să-mi scutur gândurile peste marginea sa. O mulțime de ecrane luminoase îndărătul cărora se desfășurau povești neștiute, un fel de masă de montaj pentru marele spectacol în derulare. La parter stă un cuplu de vârstnici. El a fost la piață, iar ea îl ajută să descarce sacoșele. Îl cicălește mereu. Arată insistent cu palma ba spre sacoșe, ba spre frigider. Iarăși a uitat să cumpere ceva, deși ea mereu îi face listă, iar la ieșirea pe ușa îi repetă ce are de cumpărat urmărind cu degetul pe hârtie fiecare obiectiv. Chiar deasupra locuiește Doamna. Se îmbracă mereu cu sacou și are părul coafat înalt, ca un tort de nuntă cu multe etaje. O perioadă am crezut că e singură. Apoi l-am văzut și pe dânsul. A trecut puțintel prin sufragerie cu o ceașcă de ceai către dormitor. La doi stă studenta. Jumătate din zile lumina de la fereastra ei e stinsă. În zilele în care e aprinsă se aude muzica. Până la noi se aude. Se aud și alte glasuri. Cred că are lumina conectată la un dispozitiv musical. Acum studenta e în sesiune. E liniște în apartamentul ei. Și hârtii. Peste tot! La trei e o familie cu doi copii. Copiii aleargă prin toată casa. Ea țipa la ei să se potolească. El îi mângâie pe cap și o roagă să nu-i mai certe. Copiii încep iar să alerge.
De vreo lună am început să-i urmăresc cu atenție în fiecare seară și am descoperit ceva uluitor. De fiecare dată când vecinii mei din blocul de vizavi sunt triști culoarea luminii din apartament alunecă spre nuanțe brumării, în timp ce atunci când zâmbesc lumina urcă spre tonuri înalte de alb, galben pai sau roz. Ba mai mult, ceea ce este cu adevărat incredibil e alunecarea apartamentelor. Apartamentele celor care sunt triști sau se ceartă cad mereu greu spre parter, în timp ce acelea în care înflorește zâmbetul, urcă spre acoperiș. În fiecare seară oamenii îmi apar la etaje diferite ca și cum întreg blocul ar fi un dulăpior cu sertărașe în care piesele sunt așezate după culori. De exemplu, doctorul era bleu-întunecat ieri la parter, iar astăzi îl văd galben la doi, în timp ce domnișoara roză de la trei, care n-a coborât niciodată de acolo de când urmăresc mișcările din bloc, îmi apare azi la parter blue toată. Nu-mi dau seama dacă ei înțeleg ce li se întâmplă, dar par liniștiți cu viața pe care o duc, iar faptul că în fiecare zi când vin de la servici trebuie să-și caute apartamentul care umblă aiurea printre etaje, nu pare să-i deranjeze deloc.
Azi m-am gândit să fac un exercițiu și le-am cumpărat tuturor celor din blocul vecin câte o floare. Doamnei i-am cumpărat o cală, pensionarilor un ghiveci cu mușcate, familiei cu copii un buchet de crizanteme, iar studentei un trandafir. Blocul de vizavi e acum ca o păpădie. Toate apartamentele s-au strâns ghemotoc în vârf, de parcă ar ședea în rotundul unui inel pentru baloane de săpun. Sunt în întregime alb-gălbui, pal-gălbui…
De vreo lună am început să-i urmăresc cu atenție în fiecare seară și am descoperit ceva uluitor. De fiecare dată când vecinii mei din blocul de vizavi sunt triști culoarea luminii din apartament alunecă spre nuanțe brumării, în timp ce atunci când zâmbesc lumina urcă spre tonuri înalte de alb, galben pai sau roz. Ba mai mult, ceea ce este cu adevărat incredibil e alunecarea apartamentelor. Apartamentele celor care sunt triști sau se ceartă cad mereu greu spre parter, în timp ce acelea în care înflorește zâmbetul, urcă spre acoperiș. În fiecare seară oamenii îmi apar la etaje diferite ca și cum întreg blocul ar fi un dulăpior cu sertărașe în care piesele sunt așezate după culori. De exemplu, doctorul era bleu-întunecat ieri la parter, iar astăzi îl văd galben la doi, în timp ce domnișoara roză de la trei, care n-a coborât niciodată de acolo de când urmăresc mișcările din bloc, îmi apare azi la parter blue toată. Nu-mi dau seama dacă ei înțeleg ce li se întâmplă, dar par liniștiți cu viața pe care o duc, iar faptul că în fiecare zi când vin de la servici trebuie să-și caute apartamentul care umblă aiurea printre etaje, nu pare să-i deranjeze deloc.
Azi m-am gândit să fac un exercițiu și le-am cumpărat tuturor celor din blocul vecin câte o floare. Doamnei i-am cumpărat o cală, pensionarilor un ghiveci cu mușcate, familiei cu copii un buchet de crizanteme, iar studentei un trandafir. Blocul de vizavi e acum ca o păpădie. Toate apartamentele s-au strâns ghemotoc în vârf, de parcă ar ședea în rotundul unui inel pentru baloane de săpun. Sunt în întregime alb-gălbui, pal-gălbui…
luni, 20 noiembrie 2017
înlăuntruri
nu pot duce pe umeri atâta delicatețe
a spus scâncind melcul
lepădându-și cochilia
pe care toamna i-o brodase migălos
cu broboane strălucitoare de rouă
în urma-i cărare de lacrimi
a spus scâncind melcul
lepădându-și cochilia
pe care toamna i-o brodase migălos
cu broboane strălucitoare de rouă
în urma-i cărare de lacrimi
miercuri, 15 noiembrie 2017
liniști
adunase într-un borcănel albastru
cu capac mov filigranat
night skin care 20,5 ml clarins
tăcerile dintre două scâncete de greier
iscate-n miez de noapte
din când în când clătina borcănelul
ascultându-le cu ochi mari adâncirea
cu capac mov filigranat
night skin care 20,5 ml clarins
tăcerile dintre două scâncete de greier
iscate-n miez de noapte
din când în când clătina borcănelul
ascultându-le cu ochi mari adâncirea
sâmbătă, 11 noiembrie 2017
casnică
marcelo se trezește întotdeauna cu noaptea în cap
pentru a merge la muncă
își lasă săruturile pe noptieră
într-un bol roz de porțelan subțire
cu margini aurii
ei îi place să ronțăie toată ziua câte ceva
pentru a merge la muncă
își lasă săruturile pe noptieră
într-un bol roz de porțelan subțire
cu margini aurii
ei îi place să ronțăie toată ziua câte ceva
joi, 12 octombrie 2017
flamingo
nu mai văzusem niciodată un flamingo, până ieri când mi-a ieșit în cale unul pe Emanoil Porumbaru colț cu Uruguay; e o cofetărie mică acolo unde servesc cele mai bune clătite cu dulceață de trandafiri din lume; avea corpul rotund ca o barcă plină cu rujuri de damă, picioarele drepte asemeni brațelor unui sextant cu care poți calcula dimensiunea celui mai important pas de făcut și gâtul lung ca un catarg de corabie adulmecând spre noi călătorii
la prima vedere am crezut că e un vas de ceramică în care primăria a plantat zâmbitoare petunii, până când a întors capul spre mine a deschis ochii mari și a țipat ascuțit “hi!”; tiii… ești o minune - m-am bucurat ca un copil - un flamingo adevărat și încă unul vorbitor - m-am răsucit bătând din palme și din gene într-un picior; pe dracu - m-a dezumflat el - sunt un stomac tânjind după clătite cu dulceață de trandafiri
i-am dat să muște din bucata mea, era tocmai miezul la rând cu dulceață din plin, iar el a plescăit pofticios, a înfulecat toată bucata și a explodat de încântare lăsând în urmă doar o dâră groasă de parfum roz de roze…
la prima vedere am crezut că e un vas de ceramică în care primăria a plantat zâmbitoare petunii, până când a întors capul spre mine a deschis ochii mari și a țipat ascuțit “hi!”; tiii… ești o minune - m-am bucurat ca un copil - un flamingo adevărat și încă unul vorbitor - m-am răsucit bătând din palme și din gene într-un picior; pe dracu - m-a dezumflat el - sunt un stomac tânjind după clătite cu dulceață de trandafiri
i-am dat să muște din bucata mea, era tocmai miezul la rând cu dulceață din plin, iar el a plescăit pofticios, a înfulecat toată bucata și a explodat de încântare lăsând în urmă doar o dâră groasă de parfum roz de roze…
joi, 28 septembrie 2017
Oglinda
“Mai e mult până la capătul drumului? – întrebă bărbatul.
Nu, se vede o luminiță – răspunse vocea.
Ce luminiță, unde e, căci eu nu o văd – se neliniști bărbatul scrutând zarea.
E în ochiul tău, de aceea nu o vezi! – îl liniști vocea.”
Străinul se mai opri o dată în canatul ușii agățat de mâna ce-i cuprinsese pulpana raglanului ponosit.
- Rămâi, unde dracu pleci pe vremea asta?! – răcni vocea de la capătul mâinii, în timp ce câteva perechi de ochi împăienjeniți se plimbau pe marginea hainei încercând să tragă de dânsa îndărăt spre fumul înecăcios și mirosul rânced.
- Rămâi, ămâi, mâiii... – se auziră alte câteva voci ca un ecou prelung și ușor deșirând.
- Rămâi aici peste noapte și pleci mâine dimineață odihnit și sătul. Iohan o să-ți potrivească un culcuș și o să-ți aducă în zori un terci și-o tărie – reveni vocea arătând cu bărbia spre stăpânul speluncii înțepenit cu brațele încrucișate dincolo de tejghea, dar străinul nu părea s-o asculte. Deschidea din când în când ușa ca și cum o nerăbdare uriașă ar fi bolborosit într-însul ca bobul de strugure în butoiul de brad, închizând-o repede la loc pentru a-și proteja trupul străveziu de vifornița ce încerca să pătrundă prin crăpătura mijită pentru a-și căuta pacea.
- Nu pot, mă așteaptă... – bâigui el, fără să pară că șuvițele de gând se împletesc într-o potecă temeinică, ci mai degrabă că se deșiră ca fumul de tutun amărât sub rostogolirea curentului.
- Las-o dracului de vorbă omule! Cine naiba să te aștepte pe o vreme ca asta?! E urgie, nu vezi?! E vorba de o femeie, zic drept?! Altfel nu ai porni la drum pe așa pacoste de vreme, înghiți-le-ar Iadul de muieri că tare mai sucesc capetele oamenilor cinstiți și le smulg judecata azvârlind-o cât colo câinilor pribegiți.
Străinul nu răspunse ci întoarse capul doar, ceea ce întări convingerea adunării că nu putea fi vorba decât despre o femeie, nicicum altfel și făcându-i să-și lățească și mai mult rânjetul dincolo de buza paharului.
- Rămâneți cu bine oameni buni și ne-om mai revedea desigur în alte locuri sau poate în alte timpuri – conchise străinul rapid ca și cum i-ar fi fost teamă că vorbele rotitoare ale celorlalți i-ar fi putut înmuia credința și încolăci tălpile. Își strânse apoi raglanul în jurul trupului firav, deschise ușa grăbit și se pierdu în noapte.
- Muieri, muieri, la altceva nu-i duce mintea... – bolborosi el strângând și mai tare cârpa în jurul mijlocului. O vreme poteca fu dreaptă și netedă chiar dacă vremea fu strâmbă, iar pasul îi fu grăbit. Apoi poteca se îngustă și ierburile năvălind din împrejururi mănoase prinseră a-i împiedica mersul. Înaintarea deveni mai anevoioasă, dar străinul nu privea decât în pământ, nici un pic în lung, nici un pic înapoi, ceea ce îl făcea una cu drumul. Nu avea vreme să se îngrijoreze de neajunsul cărării și nici să-și cântărească oboseala, căci plămădea nestăvilit fuior subțire din caier lung de gânduri, răsucindu-l pe vârtelnița pașilor. Nu peste multă vreme, atât cât se adună în căușul neastâmpărului, zări prima mijire de soare. Își făcea loc cu botul umed printre frunze înspre zi, ca vulpea printre scândurile uscate tânjind la ograda cu orătănii. Nu-i dădu mare atenție ci își înfundă și mai mult gâtul între gulerele raglanului, întinzând pasul peste curgerea de lumină tremurândă printre încălțări netihnite. Capătul drumului era încă departe și nu își arăta în niciun fel conturul.
Curând, luminile tremurânde prinseră aripi, ridicându-se peste vârfurile copacilor, jucându-se cu frunzele șăgalnice și răscolindu-le umbrele. Străinul își umezi buzele în căușe de verde, își ameți stomacul cu câteva fructe sălbatice și își odihni tălpile pe creastă de cremene. Apoi purcese iarăși la drum. Nu-și numără răsăriturile și nici apusurile, dar ascultă zborurile păsărilor și ele îi dădură semn potrivit la margine de amurg că sfârșitul de drum e aproape.
Volbura ierburilor se îndesa și se înălța peste măsură, astfel încât privirea se poticnea în tremur de trupuri subțiri, brațele se ascuțeau sub atingerea frunzelor-coasă, în timp ce picioarele se afundau dincolo de glezne în mușchiul moale și umed. Descoperi lacul abia când mai avea câțiva pași până la marginea lui și liniștea sa îi îndestulă lăuntrul istovit. Îi încercui hotarul cu pași mărunți, în timp ce privirile încercau să pătrundă prin cheagul înserării. După o vreme descoperi glasurile. Erau doi bărbați. Sau poate trei, timbrul vocii le era asemeni, ca și cum ar fi fost doar o singură gură. Vorbeau domol, în cuvinte așezate. O lumină licări în buza de apă săgetându-i oglinda. Un petec de jar îi ținea pe toți aplecați, în timp ce vorbele se rotunjeau tot mai deplin pe măsură ce distanța se topea. Își aplecă urechea și le culese înțelesurile grele ca ciorchinii crăpând. Străinul se apropie într-atât încât simți că e momentul să le dea binețe. Și o slobozi curtenitor dar nu primi niciun răspuns. Oamenii își continuară șirul vorbelor ca și cum nici nu l-ar fi auzit, deși liniștea locurilor era atât de adâncă încât lumea întreagă s-ar fi putut scufunda într-însa. Le mai dădu o dată binețe cu glas ridicat, apoi văzând că rostirea nu găsește urechea flămândă, întinse brațul pentru a-i atinge celui mai apropiat umărul. Înaintă încă un pas până la marginea apei și îi descoperi reflectându-se în ea. Aruncă nedumerit privirea peste umăr. Nu erau înapoi. Oamenii erau înainte, îndărătul oglinzii de apă. Își adânci privirea și zări mai departe și restul. Potecile, casele, luminile, oamenii. Luciul apei îi separa ca sticla unei vitrine cu manechine. Pentru o clipă se îngrijoră. Cum de ajunseseră cu toții acolo?! Apoi lăsă capul pe spate, privi cerul nesfârșit și pricepu. Nu era rău, nu era deloc rău...
Nu, se vede o luminiță – răspunse vocea.
Ce luminiță, unde e, căci eu nu o văd – se neliniști bărbatul scrutând zarea.
E în ochiul tău, de aceea nu o vezi! – îl liniști vocea.”
Străinul se mai opri o dată în canatul ușii agățat de mâna ce-i cuprinsese pulpana raglanului ponosit.
- Rămâi, unde dracu pleci pe vremea asta?! – răcni vocea de la capătul mâinii, în timp ce câteva perechi de ochi împăienjeniți se plimbau pe marginea hainei încercând să tragă de dânsa îndărăt spre fumul înecăcios și mirosul rânced.
- Rămâi, ămâi, mâiii... – se auziră alte câteva voci ca un ecou prelung și ușor deșirând.
- Rămâi aici peste noapte și pleci mâine dimineață odihnit și sătul. Iohan o să-ți potrivească un culcuș și o să-ți aducă în zori un terci și-o tărie – reveni vocea arătând cu bărbia spre stăpânul speluncii înțepenit cu brațele încrucișate dincolo de tejghea, dar străinul nu părea s-o asculte. Deschidea din când în când ușa ca și cum o nerăbdare uriașă ar fi bolborosit într-însul ca bobul de strugure în butoiul de brad, închizând-o repede la loc pentru a-și proteja trupul străveziu de vifornița ce încerca să pătrundă prin crăpătura mijită pentru a-și căuta pacea.
- Nu pot, mă așteaptă... – bâigui el, fără să pară că șuvițele de gând se împletesc într-o potecă temeinică, ci mai degrabă că se deșiră ca fumul de tutun amărât sub rostogolirea curentului.
- Las-o dracului de vorbă omule! Cine naiba să te aștepte pe o vreme ca asta?! E urgie, nu vezi?! E vorba de o femeie, zic drept?! Altfel nu ai porni la drum pe așa pacoste de vreme, înghiți-le-ar Iadul de muieri că tare mai sucesc capetele oamenilor cinstiți și le smulg judecata azvârlind-o cât colo câinilor pribegiți.
Străinul nu răspunse ci întoarse capul doar, ceea ce întări convingerea adunării că nu putea fi vorba decât despre o femeie, nicicum altfel și făcându-i să-și lățească și mai mult rânjetul dincolo de buza paharului.
- Rămâneți cu bine oameni buni și ne-om mai revedea desigur în alte locuri sau poate în alte timpuri – conchise străinul rapid ca și cum i-ar fi fost teamă că vorbele rotitoare ale celorlalți i-ar fi putut înmuia credința și încolăci tălpile. Își strânse apoi raglanul în jurul trupului firav, deschise ușa grăbit și se pierdu în noapte.
- Muieri, muieri, la altceva nu-i duce mintea... – bolborosi el strângând și mai tare cârpa în jurul mijlocului. O vreme poteca fu dreaptă și netedă chiar dacă vremea fu strâmbă, iar pasul îi fu grăbit. Apoi poteca se îngustă și ierburile năvălind din împrejururi mănoase prinseră a-i împiedica mersul. Înaintarea deveni mai anevoioasă, dar străinul nu privea decât în pământ, nici un pic în lung, nici un pic înapoi, ceea ce îl făcea una cu drumul. Nu avea vreme să se îngrijoreze de neajunsul cărării și nici să-și cântărească oboseala, căci plămădea nestăvilit fuior subțire din caier lung de gânduri, răsucindu-l pe vârtelnița pașilor. Nu peste multă vreme, atât cât se adună în căușul neastâmpărului, zări prima mijire de soare. Își făcea loc cu botul umed printre frunze înspre zi, ca vulpea printre scândurile uscate tânjind la ograda cu orătănii. Nu-i dădu mare atenție ci își înfundă și mai mult gâtul între gulerele raglanului, întinzând pasul peste curgerea de lumină tremurândă printre încălțări netihnite. Capătul drumului era încă departe și nu își arăta în niciun fel conturul.
Curând, luminile tremurânde prinseră aripi, ridicându-se peste vârfurile copacilor, jucându-se cu frunzele șăgalnice și răscolindu-le umbrele. Străinul își umezi buzele în căușe de verde, își ameți stomacul cu câteva fructe sălbatice și își odihni tălpile pe creastă de cremene. Apoi purcese iarăși la drum. Nu-și numără răsăriturile și nici apusurile, dar ascultă zborurile păsărilor și ele îi dădură semn potrivit la margine de amurg că sfârșitul de drum e aproape.
Volbura ierburilor se îndesa și se înălța peste măsură, astfel încât privirea se poticnea în tremur de trupuri subțiri, brațele se ascuțeau sub atingerea frunzelor-coasă, în timp ce picioarele se afundau dincolo de glezne în mușchiul moale și umed. Descoperi lacul abia când mai avea câțiva pași până la marginea lui și liniștea sa îi îndestulă lăuntrul istovit. Îi încercui hotarul cu pași mărunți, în timp ce privirile încercau să pătrundă prin cheagul înserării. După o vreme descoperi glasurile. Erau doi bărbați. Sau poate trei, timbrul vocii le era asemeni, ca și cum ar fi fost doar o singură gură. Vorbeau domol, în cuvinte așezate. O lumină licări în buza de apă săgetându-i oglinda. Un petec de jar îi ținea pe toți aplecați, în timp ce vorbele se rotunjeau tot mai deplin pe măsură ce distanța se topea. Își aplecă urechea și le culese înțelesurile grele ca ciorchinii crăpând. Străinul se apropie într-atât încât simți că e momentul să le dea binețe. Și o slobozi curtenitor dar nu primi niciun răspuns. Oamenii își continuară șirul vorbelor ca și cum nici nu l-ar fi auzit, deși liniștea locurilor era atât de adâncă încât lumea întreagă s-ar fi putut scufunda într-însa. Le mai dădu o dată binețe cu glas ridicat, apoi văzând că rostirea nu găsește urechea flămândă, întinse brațul pentru a-i atinge celui mai apropiat umărul. Înaintă încă un pas până la marginea apei și îi descoperi reflectându-se în ea. Aruncă nedumerit privirea peste umăr. Nu erau înapoi. Oamenii erau înainte, îndărătul oglinzii de apă. Își adânci privirea și zări mai departe și restul. Potecile, casele, luminile, oamenii. Luciul apei îi separa ca sticla unei vitrine cu manechine. Pentru o clipă se îngrijoră. Cum de ajunseseră cu toții acolo?! Apoi lăsă capul pe spate, privi cerul nesfârșit și pricepu. Nu era rău, nu era deloc rău...
joi, 14 septembrie 2017
Șotronul
Mai ții minte?! Aveam cinci ani cred amândoi, eram doar cu câteva luni mai mare decât tine. Voiai să jucăm șotron. Erați patru fete. Eu, timid, stăteam cu umărul sprijinit pe colțul blocului și vă priveam. Mi-era rușine să mă apropii, dar tu m-ai apucat strâns de încheietura mâinii și m-ai tras între voi. Șotronul era desenat cu cretă galbenă în gangul dintre blocuri. Poate de aceea mi-era și un pic teamă, căci soarele ocolea cu totul pătratele șerpuite, iar ochii abia se puteau obișnui cu penumbra. Țin minte ca acum, Ioana avea o piatră mare rotundă și albă, Maria o bucățică de cărămidă spartă, Andreea o pietricică mică cenușie, iar tu un ciob de sticlă groasă. A trebuit să găsesc și eu ceva să arunc. Am luat de lângă perete o bucată de tencuială căzută. Tu ai strâmbat din nas și ai ridicat ostentativ ciobul verde în bătaia soarelui. Strălucea ca un smarald. Maria a aruncat prima. 1. A parcurs fără probleme traseul. De la 1 la 7 și înapoi. Apoi 2, 3 și 4, la cinci s-a poticnit, a aruncat în afară. A urmat Ioana. Piatra ei rotundă aluneca pe asfalt. 1 a fost ușor, doar s-a aplecat un pic și a lăsat-o să cadă. La 2 piatra a fugit în afara pătratului. Nici Andreea nu s-a descurcat mai bine, era plinuță și îi era greu să se aplece într-un picior pentru a ridica piatra. A călcat linia de la primul încercare. I-au dat lacrimile, dar tu ai împins-o cu nerăbdare la o parte și luându-i locul ai aruncat cu precizie. La fel de precis ai și călcat într-un picior fiecare pătrat. 1. 2. 3. 4. 5. La 6 ai aruncat înadins în afară. Te-am văzut. Ai aruncat și nici nu ai așteptat să se oprească ci ai țâșnit către ciobul de sticlă și l-ai ridicat fudulă de lângă marginea cercului.
Maria a fost prima care a ajuns la 6. Șase era ultimul pătrat înaintea cercului. Cine desenase șotronul făcuse pătratele mici și cercul imens ca și cum acesta ar fi fost lumea, lumea către care ținteam, iar pătratele un fel de scară întinsă pe pământ către ea. Maria a nimerit șasele fără probleme. Era subțire și agilă Maria. Te-ai rezemat cu spatele de zid și ai ridicat un picior pe perete ca fetele din filmele americane care îi așteaptă pe băieții cu părul blond și zâmbetul larg cât tot ecranul. Dar tu nu așteptai niciun băiat, m-am gândit eu. Și-atunci nu înțelegeam de ce ai ridicat talpa piciorului drept pe perete cu genunchiul ieșind de sub fustița bleu, formând împreună cu celălalt picior un patru perfect. Maria a sărit în toate pătratele iar când s-a aplecat să ia piatra de la 6 atunci… Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Chiar când a atins cu degetele pământul, căsuța de la 6 a dispărut dintr-o dată. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Cu tot cu Maria a dispărut. Nu se vedea foarte bine, dar nu era nici o îndoială că o gaură mare se căscase în locul pătratului de la 6. Noi eram dincoace, lângă linia de plecare, nu vedeam mare lucru, doar tu ai avut curajul sa te apropii, ai luat piatra Mariei și ai aruncat-o departe, ca și cum ai fi vrut să distrugi orice urmă a dispariției ei, apoi ai admonestat-o scurt pe Ioana “Ce faci toanto, tu urmezi!”. La 4 a greșit iar, dar tu nu ai lăsat-o să plece. Ai prins-o de umăr și i-ai spus zâmbind dulce “Lasă că dau eu pentru tine. Tu sari”. Și Ioana a sărit fără cusur și la 4 si la 5 si la 6. Doar când s-a aplecat să ridice piatra pământul i-a fugit de sub picioare. Căsuța marcată cu 6 a dispărut în întregime ca și mai devreme. A rămas doar conturul tremurat de mână și câteva fire de galben. Mă așteptam sa te rezemi iar de perete așa cum o fac fetele care-și așteaptă iubiții în filmele americane, dar nu, de data aceasta te-ai apropiat de marginea hăului sprijinindu-ți bine picioarele în 5 și agățându-ți parcă stânga de o bară imaginară pentru a te uita în jos luuuung ca într-o fântână. Apoi te-ai îndreptat, ți-ai netezit fustița cu un gest scurt și apropiindu-ți varful pantofului de piatra Ioanei i-ai făcut vânt dintr-o răsucire bruscă a gleznei până lângă zid. “Tu urmezi”, i-ai spus imperativ, iar Andreea s-a înclinat ușor de mijloc și a lăsat piatra să cadă la 1. Abia s-a putut apleca să ridice piatra din prima căsuță, dar a zâmbit fericită când a trecut linia înapoi. „Știi ce?! Tu poți să dai direct la 6! Nu mai e nevoie să dai la celelalte”, i-ai susurat subțire, prinzând-o de mijloc și aducând-o înapoi la linia de plecare. Andreea n-a schițat niciun gest. Și-a așezat vârfurile pantofiorilor pe dunga de start și a aruncat direct la 6. A nimerit din prima. Eu eram îngrozit. Chiar avea de gând să sară pentru 6?! Nu văzuse ce pățiseră celelalte?! Era oarbă?! Am vrut să o strig dar vorba mi-era înghețată. Am vrut să întind brațul s-o trag înapoi, dar privirea ta m-a oprit. Mă fixai ascuțit, așa cum limba șopârlei fixează gâza întinsă la soare pe frunza de brustur. Am urmărit-o cu ochii plini de spaimă cum sare peste căsuța cu numărul 1, apoi peste 2, 3, 4, 5, 6, ajunge la 7, se întoarce și atinge din nou pătratul cu numărul 6. Câteva clipe s-a oprit și a rămas așa într-un picior ca o barză, ca și cum ar fi vrut să capete energie pentru un nou zbor către alte lumi. Apoi s-a aplecat încet cu o mână în jos și cealaltă în lateral, încercând să-și păstreze echilibru. Degetele alunecau domol spre pământ, în timp ce eu îmi mușcam buzele până la sânge. Cât loc de-un suspin mai era între degetele Andreei și piatră când am închis instinctiv ochii. I-am redeschis o secundă mai târziu. Andreea nu mai era.
„E rândul tău”, mi-ai spus scuturându-ți părul pe spate. Mi-era frică, mi-era grozav de frică. Însă mi-era și rușine să fug. Nu mai eram decât noi doi, față în față. Împietrisem, așteptam o minune care să mă salveze, dar oricât am întins timpul, nu s-a ivit niciuna. „Haide, arunci odată, sau nu ești în stare?!”. Am întins brațul dar mâna îmi tremura și nu puteam face nicio altă mișcare. Ochii fixau obsedant pătratul cu numărul 6. Nu puteam să-mi dau seama dacă era asfalt acolo, sau o groapă adâncă până în miezul Pământului. Cenușiul tremura înaintea privirii. Am rămas așa cu brațul întins în timp ce tu mă priveai trufașă. „Fătălăule!”, m-ai șfichiuit nemilos. M-am scuturat ca după un coșmar dureros. Mi s-a părut cel mai îngrozitor cuvânt pe care îl auzisem vreodată, deși nu știam ce înseamnă, mai îngrozitor decât cuvintele cu P pe care le auzeam șușotite pe la colțuri. „Arunci odată?!”. Atunci brațul s-a ridicat singur și degetele au dat drumul bucății ținute captive. Ochii tăi urmăreau ficși aruncarea și trupul întreg părea încordat ca și cum viața noastră întreagă ar fi depins de acea mișcare. Piatra a căzut pe căsuța de la numărul 6, deși nici nu știam unde trebuie să arunc și s-a făcut praf, un praf fin, alb, amestecat cu firicele de nisip. Curentul iscat din senin printre blocuri a început să spulbere praful, doar în mijloc, o grămăjoară mică sprijinită pe bucăți nefărâme rezistând cu succes. Trupu-ți întreg a țipat într-o erupție violentă, contorsionându-se de furie. „Ce faci nenorocitule?!”. Aveai pupilele injectate și corpul îți tremura convulsiv. Nu-ți înțelegeam nici mânia, nici vorbele ce păreau venite din altă gură. De altfel, toată povestea îmi dădea fiori reci și draci nepotoliți îmi răscoleau înlăuntrul. Deși îmi doream nesfârșit să dispar, să mă fac nevăzut, să fug mâncând pământul, am rămas încremenit. Nu mă puteam mișca nici un pic. Te-ai repezit la grămăjoara de nisip și ai încercat să o protejezi cu palmele, apoi ai încercat să aduni praful pe care vântul îl răscolea de zor și să-l aduci înapoi în moviliță. Zadarnică pornire! Ochii ți se umezeau tot mai mult, pe măsură ce grămăjoara se făcea tot mai mică. În cele din urmă te-ai ridicat în picioare, ți-ai șters ochii cu brațul și mi-ai spus răspicat și senin: „Nici nu știi ce-ai făcut!”. Apoi, mânioasă și dreaptă, ai aruncat cu ciobul de pământ. Ceea ce nici unul din noi nu se mai aștepta să se întâmple, s-a întâmplat. Trapa de la căsuța cu numărul 6 s-a deschis din nou și te-a înghițit dintr-o dată. Doar ciobul de sticlă verde fărâmat a rămas împrăștiat printre firele albe de praf...
Rezemat de colțul blocului priveam împietrit șotronul cu dungi galbene tremurate și căsuța de la numărul 6 care abia se ițea din penumbră.
Toata viața am crezut că avea să fie ultima oară când aveam să vă văd, că v-a mâncat Pământul, că v-a-ghițit cealaltă lume. Asta până-ntr-o joi, când o vecină din cartier mi le-a arătat pe fete. Nu le-am recunoscut. Miezul Pământului le transformase în niște ființe stranii, cenușii, uriașe, legănându-se greoi. Aveau sâni și ochelari și riduri și părul vopsit. Doar tu ai scăpat din frământarea timpului și încă mai sari într-un picior șotronul...
Maria a fost prima care a ajuns la 6. Șase era ultimul pătrat înaintea cercului. Cine desenase șotronul făcuse pătratele mici și cercul imens ca și cum acesta ar fi fost lumea, lumea către care ținteam, iar pătratele un fel de scară întinsă pe pământ către ea. Maria a nimerit șasele fără probleme. Era subțire și agilă Maria. Te-ai rezemat cu spatele de zid și ai ridicat un picior pe perete ca fetele din filmele americane care îi așteaptă pe băieții cu părul blond și zâmbetul larg cât tot ecranul. Dar tu nu așteptai niciun băiat, m-am gândit eu. Și-atunci nu înțelegeam de ce ai ridicat talpa piciorului drept pe perete cu genunchiul ieșind de sub fustița bleu, formând împreună cu celălalt picior un patru perfect. Maria a sărit în toate pătratele iar când s-a aplecat să ia piatra de la 6 atunci… Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Chiar când a atins cu degetele pământul, căsuța de la 6 a dispărut dintr-o dată. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Cu tot cu Maria a dispărut. Nu se vedea foarte bine, dar nu era nici o îndoială că o gaură mare se căscase în locul pătratului de la 6. Noi eram dincoace, lângă linia de plecare, nu vedeam mare lucru, doar tu ai avut curajul sa te apropii, ai luat piatra Mariei și ai aruncat-o departe, ca și cum ai fi vrut să distrugi orice urmă a dispariției ei, apoi ai admonestat-o scurt pe Ioana “Ce faci toanto, tu urmezi!”. La 4 a greșit iar, dar tu nu ai lăsat-o să plece. Ai prins-o de umăr și i-ai spus zâmbind dulce “Lasă că dau eu pentru tine. Tu sari”. Și Ioana a sărit fără cusur și la 4 si la 5 si la 6. Doar când s-a aplecat să ridice piatra pământul i-a fugit de sub picioare. Căsuța marcată cu 6 a dispărut în întregime ca și mai devreme. A rămas doar conturul tremurat de mână și câteva fire de galben. Mă așteptam sa te rezemi iar de perete așa cum o fac fetele care-și așteaptă iubiții în filmele americane, dar nu, de data aceasta te-ai apropiat de marginea hăului sprijinindu-ți bine picioarele în 5 și agățându-ți parcă stânga de o bară imaginară pentru a te uita în jos luuuung ca într-o fântână. Apoi te-ai îndreptat, ți-ai netezit fustița cu un gest scurt și apropiindu-ți varful pantofului de piatra Ioanei i-ai făcut vânt dintr-o răsucire bruscă a gleznei până lângă zid. “Tu urmezi”, i-ai spus imperativ, iar Andreea s-a înclinat ușor de mijloc și a lăsat piatra să cadă la 1. Abia s-a putut apleca să ridice piatra din prima căsuță, dar a zâmbit fericită când a trecut linia înapoi. „Știi ce?! Tu poți să dai direct la 6! Nu mai e nevoie să dai la celelalte”, i-ai susurat subțire, prinzând-o de mijloc și aducând-o înapoi la linia de plecare. Andreea n-a schițat niciun gest. Și-a așezat vârfurile pantofiorilor pe dunga de start și a aruncat direct la 6. A nimerit din prima. Eu eram îngrozit. Chiar avea de gând să sară pentru 6?! Nu văzuse ce pățiseră celelalte?! Era oarbă?! Am vrut să o strig dar vorba mi-era înghețată. Am vrut să întind brațul s-o trag înapoi, dar privirea ta m-a oprit. Mă fixai ascuțit, așa cum limba șopârlei fixează gâza întinsă la soare pe frunza de brustur. Am urmărit-o cu ochii plini de spaimă cum sare peste căsuța cu numărul 1, apoi peste 2, 3, 4, 5, 6, ajunge la 7, se întoarce și atinge din nou pătratul cu numărul 6. Câteva clipe s-a oprit și a rămas așa într-un picior ca o barză, ca și cum ar fi vrut să capete energie pentru un nou zbor către alte lumi. Apoi s-a aplecat încet cu o mână în jos și cealaltă în lateral, încercând să-și păstreze echilibru. Degetele alunecau domol spre pământ, în timp ce eu îmi mușcam buzele până la sânge. Cât loc de-un suspin mai era între degetele Andreei și piatră când am închis instinctiv ochii. I-am redeschis o secundă mai târziu. Andreea nu mai era.
„E rândul tău”, mi-ai spus scuturându-ți părul pe spate. Mi-era frică, mi-era grozav de frică. Însă mi-era și rușine să fug. Nu mai eram decât noi doi, față în față. Împietrisem, așteptam o minune care să mă salveze, dar oricât am întins timpul, nu s-a ivit niciuna. „Haide, arunci odată, sau nu ești în stare?!”. Am întins brațul dar mâna îmi tremura și nu puteam face nicio altă mișcare. Ochii fixau obsedant pătratul cu numărul 6. Nu puteam să-mi dau seama dacă era asfalt acolo, sau o groapă adâncă până în miezul Pământului. Cenușiul tremura înaintea privirii. Am rămas așa cu brațul întins în timp ce tu mă priveai trufașă. „Fătălăule!”, m-ai șfichiuit nemilos. M-am scuturat ca după un coșmar dureros. Mi s-a părut cel mai îngrozitor cuvânt pe care îl auzisem vreodată, deși nu știam ce înseamnă, mai îngrozitor decât cuvintele cu P pe care le auzeam șușotite pe la colțuri. „Arunci odată?!”. Atunci brațul s-a ridicat singur și degetele au dat drumul bucății ținute captive. Ochii tăi urmăreau ficși aruncarea și trupul întreg părea încordat ca și cum viața noastră întreagă ar fi depins de acea mișcare. Piatra a căzut pe căsuța de la numărul 6, deși nici nu știam unde trebuie să arunc și s-a făcut praf, un praf fin, alb, amestecat cu firicele de nisip. Curentul iscat din senin printre blocuri a început să spulbere praful, doar în mijloc, o grămăjoară mică sprijinită pe bucăți nefărâme rezistând cu succes. Trupu-ți întreg a țipat într-o erupție violentă, contorsionându-se de furie. „Ce faci nenorocitule?!”. Aveai pupilele injectate și corpul îți tremura convulsiv. Nu-ți înțelegeam nici mânia, nici vorbele ce păreau venite din altă gură. De altfel, toată povestea îmi dădea fiori reci și draci nepotoliți îmi răscoleau înlăuntrul. Deși îmi doream nesfârșit să dispar, să mă fac nevăzut, să fug mâncând pământul, am rămas încremenit. Nu mă puteam mișca nici un pic. Te-ai repezit la grămăjoara de nisip și ai încercat să o protejezi cu palmele, apoi ai încercat să aduni praful pe care vântul îl răscolea de zor și să-l aduci înapoi în moviliță. Zadarnică pornire! Ochii ți se umezeau tot mai mult, pe măsură ce grămăjoara se făcea tot mai mică. În cele din urmă te-ai ridicat în picioare, ți-ai șters ochii cu brațul și mi-ai spus răspicat și senin: „Nici nu știi ce-ai făcut!”. Apoi, mânioasă și dreaptă, ai aruncat cu ciobul de pământ. Ceea ce nici unul din noi nu se mai aștepta să se întâmple, s-a întâmplat. Trapa de la căsuța cu numărul 6 s-a deschis din nou și te-a înghițit dintr-o dată. Doar ciobul de sticlă verde fărâmat a rămas împrăștiat printre firele albe de praf...
Rezemat de colțul blocului priveam împietrit șotronul cu dungi galbene tremurate și căsuța de la numărul 6 care abia se ițea din penumbră.
Toata viața am crezut că avea să fie ultima oară când aveam să vă văd, că v-a mâncat Pământul, că v-a-ghițit cealaltă lume. Asta până-ntr-o joi, când o vecină din cartier mi le-a arătat pe fete. Nu le-am recunoscut. Miezul Pământului le transformase în niște ființe stranii, cenușii, uriașe, legănându-se greoi. Aveau sâni și ochelari și riduri și părul vopsit. Doar tu ai scăpat din frământarea timpului și încă mai sari într-un picior șotronul...
miercuri, 9 august 2017
Extracția
Măseaua suferise mult, foarte mult, mai mult decât își poate imagina cineva. De când se născuse suferise. Întâi și întâi o legaseră cu sârme și trăseseră de ea așa cum tragi de butucii de plop să-i desțelenești din șanțul de la marginea șoselei. Și asta doar ca să facă loc alteia mai leneșe. Apoi descoperiseră pe fața-i lucioasă și albă ca laptele, o pată cenușie și se năpustiseră asupra ei. O loviseră, o găuriseră, o polizaseră, o scobiseră... Și nu o dată, nu de două ori, ci de zeci de ori, fără să le pese câtuși de puțin că suferă. Apoi, fiindcă ei nu izbândeau să țină în frâu urâtul, îi sfredeliseră canalele până în inima cărnii și le umpluseră cu o substanță păstoasă și urât mirositoare care să țină loc de înlăuntru. Încă de mică, nu avea zece ani, îi tăiaseră orice legătură cu organismul, îi făcuseră praf tubul ombilical prin care se hrănea, i-l scoseseră cu un vârf de cange ca pe un vierme. Fără nerv începuse să moară, abia perceptibil, câte puțin în fiecare zi. Dar nimeni nu-i vedea tragedia, nimeni nu-i intuia suferința. Suferea mai mult ca atunci când polizorul mușca din carnea sa de porțelan sau când vârfuri ascuțite de metal îi străfulgerau măruntaiele. Dar cui îi păsa?!
Domnul M se așeză comod în scaunul stomatologic. Era confortabil. Își aranjă șervetul de hârtie în jurul bărbiei și lăsă capul pe spate. Scaunul coborî ușor până când corpul deveni complet întins. Deschise gura și strânse inima. Îi era teamă, nu putea s-o ascundă.
- Da, da, asta e! Nu arată deloc bine. Ați cam neglijat-o!
Domnul M vru să riposteze. A făcut de fiecare dată ce i s-a cerut, ca un slujbaș umil și disciplinat al împărăției măselelor cariate. Venise la doctor de fiecare dată când simțise că ceva nu e în regulă și revenise atunci când fusese îndrumat. Respectase atent toate recomandările. Și tot el era cel care neglijase! Încercă să-i explice doctoriței cum stau lucrurile și cine e de vină, dar din gâtul său fixat în bărbița de hârtie nu ieși decât un gâjâit ondulat.
- Da, da, trebuie s-o scoatem de îndată. Altfel infectează toată gingia și poate afecta chiar osul. De altfel nici n-a mai rămas mare lucru din ea. E o ruină.
Bărbatul oftă. Nu era o surpriză, se aștepta. Ultimul perete se fracturase atunci când mușcase din carnea de vită și întreaga structură sprijinită în jurul șurubului fixat în maxilar se prăbușise dramatic. Și jurase că nu mai mănâncă vită. Era prea tare, doamna M nu știa s-o gătească. Dar degeaba. Bărbatul simți cum broboane mici de sudoare se adună pe frunte.
O ruină?! Așa, o ruină?! Dar cine o adusese în starea de ruină?! Cine o chinuise, o scobise, îi luase seva hrănitoare, cine?! Cine îi smulsese grăunte cu grăunte înlăuntrul înlocuindu-l cu prostii?! Cine, dacă nu ei?! Și tot ei veneau acum să se plângă...
- O să fac o injecție mică aici în articulație. Nu aveți nicio grijă, nu doare. Apoi voi face una dincoace, direct sub măsea. Nici nu o să simțiți.
Bărbatul închise ochii. Seringa pe care apucase să o vadă cu coada privirii avea un ac lung și subțire, mult prea lung pentru o simplă măsea. Și corpul îi era lung, extrem de lung. Simți o împunsătură de albină bine hrănită. Simți apoi cum zeama din seringă se varsă în carne. Cu furie se vărsa. Se întrebă mirat dacă zeama aceea îi poate intra pe de-a-ntregul în carne, iar dacă nu încăpea avea să dea pe dinafară?! Și unde avea să se reverse?! Simți și a doua înțepătură deși doctorița îi spusese că nu o s-o simtă. Apoi amândoi așteptară.
- Și acum simțiți?! Hmmm... – se miră ea ciocănind cu vârful fierului în gingie. Nu mai așteptă niciun răspuns căci bărbatul zvâcni. Încă o sută mililitri, cinci la sută, comandă ea scurt către asistentă. Și acul se înfipse din nou în carne.
Soarele lumina puternic. Perdeaua albă cu ciupercuțe dădea un aer copilăresc si primăvăratec încăperii. Și nuanțele în care erau zugrăviți pereții susțineau aerul dulce. Își privi palmele întinse deasupra genunchilor. Erau închise în pumni. Încercă să se relaxeze. Desfăcu degetele și acestea începură să zburde ca niște iezi.
- Canalie!
Tresări speriat! Aruncă ochii îngrijorați de jur împrejur. Nu, nu era vocea doctoriței și nici a asistentei. Ele ședeau în colț și pălăvrăgeau în șoaptă despre rochia cu flori mari de mac aflată la reducere. Și atunci cine vorbise?! Nu era nimeni altcineva în încăpere. Probabil auzise din cabinetul de alături, încercase el să se liniștească...
- Mai încercăm o dată...?! E incredibil domnule! Doza asta ar fi trebuit să vă amorțească toata falca, jumătate din față chiar - scrâșni femeia după ce încercă din nou gingia de sub măsea și aceasta reacționă aprig. Abia atunci bărbatul realiză că ceea ce spunea doctorița era în mare măsură adevărat. Nu-și mai simțea limba, obrajii, falca, capul întreg părea că i-a amorțit...
- N-aș vrea să vă doară! Două sute mililitri, zece la sută, comandă ea scurt către asistentă. Văzuse fața albindu-se a acesteia. Chiar și lui i se părea prea mult.
- Doamnăăă... - bâigui asistenta și rămase încremenită, cu mâinile întinse fără să facă nicio mișcare.
- Ce-i dragă?! Hai dă-o-ncolo de treabă! Nu-i deloc mult! Plus că e un caz special, vezi bine! Și fără să mai aștepte replica asistentei luă ea însăși instrumentele și umplu seringa.
Nu mai simți acul, în schimb simți cum substanța otrăvitoare i se împrăștie direct în sânge și de aici în tot organismul. Oare unde înfipsese doctorița seringa?! În gingie sau altundeva?! În scurt timp prinseră a-i amorți degetele, brațele cu totul, picioarele... Fața întreagă îi amorțise de asemenea. Nu mai putea schița niciun gest. Nici nu știa dacă ochii i se mai mișcă în orbite. În schimb cangea o simți din nou. Doctorița insistase cu înțepatul și trupul domnului M răspunse singur zvâcnind în scaunul cu cămașa albastră.
- Așa cevaaa n-am pățit în viața mea! – se lamentă doctorița. Se răsuci după asistentă dar asistenta nu mai era, dispăruse. Tiii, domnule, dar aveți o constituție de bivol! Dacă nici acum nu a amorțit... Auzea din ce în ce mai stins vorbele femeii. Dar apucă să vadă cum își pregătește seringa încă o dată.
- Canalie... a venit timpul să plătești...
De data aceasta auzi sunetele foarte clar, mult mai clar decât orice sunet sosit până atunci. Era evident că nu veneau din camera de alături. Și nici din cabinet. Sunetele veneau din cutia sa craniana. Nu avea nicio îndoială asupra faptului. Dintr-o dată teama de dentist păli. O acoperi alta și mai mare, teama că va muri. I se întâmpla ceva cu totul ieșit din limitele normalului. Părea să fie ținta unei puteri supranaturale care-i voia răul. Tot corpul îi era amorțit, se simțea ca o mumie, înfășat strâns și incapabil să miște. Capul îi rămăsese ușor într-o parte, atârnându-și privirile de silueta femeii. Îi vedea buzele mișcându-se dar nu mai auzea clar ce spune, doar frânturi. Femeia se apropie și privindu-l atentă se cutremură. Văzu seringa din mâna ei cum se prăvale pe podea. Femeia îi cercetă tremurândă trupul, i-l atinse în câteva locuri și se sperie și mai tare. Îi luă apoi brațul pentru a-i cerceta pulsul. “Ce-ai pățit?”, “te simți bine?”, “oh, Doamne!”, “mort”, “ce mă fac?” mai apucă să audă sfâșiat, apoi femeia își strânse în grabă puținele lucruri personale pe care le avea în cabinet și ieși în fugă pe ușă…
Luna pătrundea prin perdeaua cu ciupercuțe mângâind dulce marginea scaunului îmbrăcat în cămașă albastră. Pe măsuța scaunului dentar, o măsea, o ruină de măsea, privea zâmbind trupul înțepenit ca într-un cocon de păianjen…
Domnul M se așeză comod în scaunul stomatologic. Era confortabil. Își aranjă șervetul de hârtie în jurul bărbiei și lăsă capul pe spate. Scaunul coborî ușor până când corpul deveni complet întins. Deschise gura și strânse inima. Îi era teamă, nu putea s-o ascundă.
- Da, da, asta e! Nu arată deloc bine. Ați cam neglijat-o!
Domnul M vru să riposteze. A făcut de fiecare dată ce i s-a cerut, ca un slujbaș umil și disciplinat al împărăției măselelor cariate. Venise la doctor de fiecare dată când simțise că ceva nu e în regulă și revenise atunci când fusese îndrumat. Respectase atent toate recomandările. Și tot el era cel care neglijase! Încercă să-i explice doctoriței cum stau lucrurile și cine e de vină, dar din gâtul său fixat în bărbița de hârtie nu ieși decât un gâjâit ondulat.
- Da, da, trebuie s-o scoatem de îndată. Altfel infectează toată gingia și poate afecta chiar osul. De altfel nici n-a mai rămas mare lucru din ea. E o ruină.
Bărbatul oftă. Nu era o surpriză, se aștepta. Ultimul perete se fracturase atunci când mușcase din carnea de vită și întreaga structură sprijinită în jurul șurubului fixat în maxilar se prăbușise dramatic. Și jurase că nu mai mănâncă vită. Era prea tare, doamna M nu știa s-o gătească. Dar degeaba. Bărbatul simți cum broboane mici de sudoare se adună pe frunte.
O ruină?! Așa, o ruină?! Dar cine o adusese în starea de ruină?! Cine o chinuise, o scobise, îi luase seva hrănitoare, cine?! Cine îi smulsese grăunte cu grăunte înlăuntrul înlocuindu-l cu prostii?! Cine, dacă nu ei?! Și tot ei veneau acum să se plângă...
- O să fac o injecție mică aici în articulație. Nu aveți nicio grijă, nu doare. Apoi voi face una dincoace, direct sub măsea. Nici nu o să simțiți.
Bărbatul închise ochii. Seringa pe care apucase să o vadă cu coada privirii avea un ac lung și subțire, mult prea lung pentru o simplă măsea. Și corpul îi era lung, extrem de lung. Simți o împunsătură de albină bine hrănită. Simți apoi cum zeama din seringă se varsă în carne. Cu furie se vărsa. Se întrebă mirat dacă zeama aceea îi poate intra pe de-a-ntregul în carne, iar dacă nu încăpea avea să dea pe dinafară?! Și unde avea să se reverse?! Simți și a doua înțepătură deși doctorița îi spusese că nu o s-o simtă. Apoi amândoi așteptară.
- Și acum simțiți?! Hmmm... – se miră ea ciocănind cu vârful fierului în gingie. Nu mai așteptă niciun răspuns căci bărbatul zvâcni. Încă o sută mililitri, cinci la sută, comandă ea scurt către asistentă. Și acul se înfipse din nou în carne.
Soarele lumina puternic. Perdeaua albă cu ciupercuțe dădea un aer copilăresc si primăvăratec încăperii. Și nuanțele în care erau zugrăviți pereții susțineau aerul dulce. Își privi palmele întinse deasupra genunchilor. Erau închise în pumni. Încercă să se relaxeze. Desfăcu degetele și acestea începură să zburde ca niște iezi.
- Canalie!
Tresări speriat! Aruncă ochii îngrijorați de jur împrejur. Nu, nu era vocea doctoriței și nici a asistentei. Ele ședeau în colț și pălăvrăgeau în șoaptă despre rochia cu flori mari de mac aflată la reducere. Și atunci cine vorbise?! Nu era nimeni altcineva în încăpere. Probabil auzise din cabinetul de alături, încercase el să se liniștească...
- Mai încercăm o dată...?! E incredibil domnule! Doza asta ar fi trebuit să vă amorțească toata falca, jumătate din față chiar - scrâșni femeia după ce încercă din nou gingia de sub măsea și aceasta reacționă aprig. Abia atunci bărbatul realiză că ceea ce spunea doctorița era în mare măsură adevărat. Nu-și mai simțea limba, obrajii, falca, capul întreg părea că i-a amorțit...
- N-aș vrea să vă doară! Două sute mililitri, zece la sută, comandă ea scurt către asistentă. Văzuse fața albindu-se a acesteia. Chiar și lui i se părea prea mult.
- Doamnăăă... - bâigui asistenta și rămase încremenită, cu mâinile întinse fără să facă nicio mișcare.
- Ce-i dragă?! Hai dă-o-ncolo de treabă! Nu-i deloc mult! Plus că e un caz special, vezi bine! Și fără să mai aștepte replica asistentei luă ea însăși instrumentele și umplu seringa.
Nu mai simți acul, în schimb simți cum substanța otrăvitoare i se împrăștie direct în sânge și de aici în tot organismul. Oare unde înfipsese doctorița seringa?! În gingie sau altundeva?! În scurt timp prinseră a-i amorți degetele, brațele cu totul, picioarele... Fața întreagă îi amorțise de asemenea. Nu mai putea schița niciun gest. Nici nu știa dacă ochii i se mai mișcă în orbite. În schimb cangea o simți din nou. Doctorița insistase cu înțepatul și trupul domnului M răspunse singur zvâcnind în scaunul cu cămașa albastră.
- Așa cevaaa n-am pățit în viața mea! – se lamentă doctorița. Se răsuci după asistentă dar asistenta nu mai era, dispăruse. Tiii, domnule, dar aveți o constituție de bivol! Dacă nici acum nu a amorțit... Auzea din ce în ce mai stins vorbele femeii. Dar apucă să vadă cum își pregătește seringa încă o dată.
- Canalie... a venit timpul să plătești...
De data aceasta auzi sunetele foarte clar, mult mai clar decât orice sunet sosit până atunci. Era evident că nu veneau din camera de alături. Și nici din cabinet. Sunetele veneau din cutia sa craniana. Nu avea nicio îndoială asupra faptului. Dintr-o dată teama de dentist păli. O acoperi alta și mai mare, teama că va muri. I se întâmpla ceva cu totul ieșit din limitele normalului. Părea să fie ținta unei puteri supranaturale care-i voia răul. Tot corpul îi era amorțit, se simțea ca o mumie, înfășat strâns și incapabil să miște. Capul îi rămăsese ușor într-o parte, atârnându-și privirile de silueta femeii. Îi vedea buzele mișcându-se dar nu mai auzea clar ce spune, doar frânturi. Femeia se apropie și privindu-l atentă se cutremură. Văzu seringa din mâna ei cum se prăvale pe podea. Femeia îi cercetă tremurândă trupul, i-l atinse în câteva locuri și se sperie și mai tare. Îi luă apoi brațul pentru a-i cerceta pulsul. “Ce-ai pățit?”, “te simți bine?”, “oh, Doamne!”, “mort”, “ce mă fac?” mai apucă să audă sfâșiat, apoi femeia își strânse în grabă puținele lucruri personale pe care le avea în cabinet și ieși în fugă pe ușă…
Luna pătrundea prin perdeaua cu ciupercuțe mângâind dulce marginea scaunului îmbrăcat în cămașă albastră. Pe măsuța scaunului dentar, o măsea, o ruină de măsea, privea zâmbind trupul înțepenit ca într-un cocon de păianjen…
vineri, 4 august 2017
atingeri
ai plecat pe fugă
ai luat de pe măsuța de lângă ușă
geanta, cheile și telefonul
dar ai lăsat mănușile albe
…degetele tale înăuntru
ai luat de pe măsuța de lângă ușă
geanta, cheile și telefonul
dar ai lăsat mănușile albe
…degetele tale înăuntru
miercuri, 2 august 2017
Priza din tavan
Ei bine, poate nu chiar în tavan, ci la câteva palme sub el. Am moștenit-o când am închiriat garsoniera de la puștoaica subțire, înaltă și cu părul roșu văpăi, care zâmbea tot timpul și ciripea întruna ca un peruș galben în mijlocul copacului cu vrăbii. Negocierile au durat fix un minut, eu i-am făcut o ofertă, ea a acceptat-o și a doua zi eram deja mutat.
Priza o văzuse de prima dată, dar așa, cu camera goală de veșmintele feminine mi s-a părut și mai ciudată. Erau fix trei prize în toată casa, una în holul care ținea loc și de bucătărie, alta în cameră imediat lângă ușă iar ultima lângă pat. Lângă pat e un fel a spune, căci de fapt era sus, deasupra patului, câteva palme sub tavan. Ca și cum întunericul nopții s-ar fi strecurat de fiecare dată prin fereastra și s-ar fi lăsat greu, foarte greu, iar casa ar fi balansat brusc răsturnându-se cu susul în jos, tavanul devenind până la capătul zorilor podea.
În prima zi am întins mâna încercând să o ating. Nici vorbă! Nimeni nu putea folosi priza aceea fără să se ajute de ceva care să-l înalțe. Nici cel mai impunător pământean. Și atunci pentru ce o fi fost fixată acolo?!
A doua zi am cumpărat un prelungitor de trei metri, m-am suit pe singurul scaun din cameră și am instalat prelungitorul în priza din tavan, astfel încât să o pot folosi oricând fără probleme. Apoi am uitat complet de ea.
Mi-am reamintit fix peste cincizeci și două de zile. Atât trecuse de când mă mutasem, când fata cu părul roșu m-a sunat cu totul neașteptat.
- Auzi?! Nu găsesc un cercel și cred că știu unde e. Pot să trec pe acolo două minute?! – a ciripit ea repede așa cum își ciripesc păsările colibri aripile.
A venit ca o vijelie, a aruncat gentuța pe scaun, a intrat în baie și s-a așezat pe vine sub chiuvetă. Apoi, folosind o pensetă pe care o ținuse tot timpul în palmă, a desfăcut capacul de la masca de plastic ce acoperea țevile de apă, după care s-a oprit brusc complet nemulțumită.
- N-ai un chibrit cumva?!
I-am întins bricheta mea și s-a luminat pe dată. Nu i-au trebuit mai mult de zece secunde să-l găsească. Era chiar jos, la baza țevii de apă caldă. Era mic și subțire, cu o pietricică minusculă, aproape invizibilă. L-a ridicat în aer și zâmbind cu gura până la urechi a exclamat fericită.
- Știam eu!
Eu rămăsesem cu gura căscată incapabil să mai spun ceva. Sincer, povestea mi se părea atât de cusută cu ață albă, încât nici nu i-am dat crezare. Eram convins că inelul fusese pitit acolo de către tânăra domnișoară cu un scop anume, după un plan minuțios pregătit. Scopul nu mi-era clar, însă dorința de a reveni în garsonieră era evident în capul listei, iar încercarea ei de a forța o revedere nu era nicicum străină de gândurile mele.
Însă părea complet străină de gândurile ei, căci imediat după ce își sărută inelușul îl vârî într-un portofel mic și aruncându-și geanta pe umăr o porni către ușă.
- Mulțumesc mult!
- Aaaa.... Mmm.... Auzi?! – am îngăimat eu în încercarea de a-i domoli năvalnica evacuare.
Ea s-a oprit cu un zâmbet un pic mirat și un pic șugubăț pe buze.
- Auzi, am vrut să te întreb de data trecută... De ce ai pus priza aia în tavan?
S-a înroșit pe dată și a plecat ochii rușinată ca o copiliță.
- Am uitat de ea. Priza aia era pentruuu... Am instalat-o ca săăăă... – s-a bâlbâit ea evident încurcată.
- Era pentruuu?! – am ajutat-o eu curios.
- Știi, mie îmi place să visez. De cele mai multe ori, uite-așa, pe nedormite. Mă arunc pe spate în pat și privesc tavanul cu ochii închiși. Și imediat mă ia visul. Călare mă ia, ca un val, ca un covor fermecat. Ai călătorit vreodată cu un covor fermecat?! Hmmm, probabil că nu, voi bărbații nu călătoriți niciodată cu covoare fermecate. Voi preferați mașinile. Și motocicletele. Știi, covorul fermecat te ia pur și simplu pe sus, nu trebuie să te urci, te ia indiferent unde ai fi și cum ai șade. Cu cât mai adânc visul, cu atât mai sus susul. Uneori, atunci când visul e foarte, foarte adânc, covorul nici nu mai are unde să te ridice, pentru că dai cu capul de tavan. Vaaaiii... o mulțime de cucuie mi-am făcut din cauza asta! Ooo... desigur, ideal ar fi să nu te arunci în pat, ideal ar fi să te arunci în iarbă și să ai ca singur tavan cerul. Atunci ai unde te înălța nu glumă. Dar e bine și așa, e bine, îți spun eu....
Apoi înflăcărarea îi pieri ușor iar privirea îi coborî din nou spre pământ. Peste măsură de mirat am fixat cu ochii mari priza din tavan, care nu-mi părea acum altceva decât acel „ombelico del mondo” agățat cu un cordon de Tehnometal lung de trei metri de podeaua micuței mele garsoniere. Un pic m-am simțit tare încurcat și fără să înțeleg prea bine de ce am apucat prelungitorul și cu o mișcare bruscă l-am smuls din priză. Apoi am zâmbit stângaci. Universul putea să plutească din nou oriunde l-ar fi dus capul și vânturile fără să mai fie ancorat în parchetul garsonierei.
- Vrei să spui că tu ajungeai în fiecare zi până acolo sus la tavan?! – am întrebat complet pierdut, cu ochii încă pironiți în priza din tavan.
Fără să ridice ochii a murmurat.
- În fiecare zi!
- Așaaa.... am apucat eu să îngaim nătâng. Dar priza?! Până la urmă priza de ce ai instalat-o acolo?!
- Priza?! Aaa... prizaaa... – a râs ea clinchetit – pentru lămpiță!
- Pentru lămpiță?! – a fost rândul meu să zâmbesc.
- Da, pentru lămpiță!
- Și la ce îți trebuie lămpița?!
- Ca să facă sclipici!
- Să facă sclipici?! Ce-i ăla sclipici?
- Așaaa... o lumină mică.
- Și lumina mică pentru ce îți trebuie?
- Pentru ca să mă trezească din vis și să mă aducă cu picioarele pe pământ! – a mai chicotit ștrengar, apoi rușinoasă ca o codană a ieșit în fugă pe ușă.
Priza o văzuse de prima dată, dar așa, cu camera goală de veșmintele feminine mi s-a părut și mai ciudată. Erau fix trei prize în toată casa, una în holul care ținea loc și de bucătărie, alta în cameră imediat lângă ușă iar ultima lângă pat. Lângă pat e un fel a spune, căci de fapt era sus, deasupra patului, câteva palme sub tavan. Ca și cum întunericul nopții s-ar fi strecurat de fiecare dată prin fereastra și s-ar fi lăsat greu, foarte greu, iar casa ar fi balansat brusc răsturnându-se cu susul în jos, tavanul devenind până la capătul zorilor podea.
În prima zi am întins mâna încercând să o ating. Nici vorbă! Nimeni nu putea folosi priza aceea fără să se ajute de ceva care să-l înalțe. Nici cel mai impunător pământean. Și atunci pentru ce o fi fost fixată acolo?!
A doua zi am cumpărat un prelungitor de trei metri, m-am suit pe singurul scaun din cameră și am instalat prelungitorul în priza din tavan, astfel încât să o pot folosi oricând fără probleme. Apoi am uitat complet de ea.
Mi-am reamintit fix peste cincizeci și două de zile. Atât trecuse de când mă mutasem, când fata cu părul roșu m-a sunat cu totul neașteptat.
- Auzi?! Nu găsesc un cercel și cred că știu unde e. Pot să trec pe acolo două minute?! – a ciripit ea repede așa cum își ciripesc păsările colibri aripile.
A venit ca o vijelie, a aruncat gentuța pe scaun, a intrat în baie și s-a așezat pe vine sub chiuvetă. Apoi, folosind o pensetă pe care o ținuse tot timpul în palmă, a desfăcut capacul de la masca de plastic ce acoperea țevile de apă, după care s-a oprit brusc complet nemulțumită.
- N-ai un chibrit cumva?!
I-am întins bricheta mea și s-a luminat pe dată. Nu i-au trebuit mai mult de zece secunde să-l găsească. Era chiar jos, la baza țevii de apă caldă. Era mic și subțire, cu o pietricică minusculă, aproape invizibilă. L-a ridicat în aer și zâmbind cu gura până la urechi a exclamat fericită.
- Știam eu!
Eu rămăsesem cu gura căscată incapabil să mai spun ceva. Sincer, povestea mi se părea atât de cusută cu ață albă, încât nici nu i-am dat crezare. Eram convins că inelul fusese pitit acolo de către tânăra domnișoară cu un scop anume, după un plan minuțios pregătit. Scopul nu mi-era clar, însă dorința de a reveni în garsonieră era evident în capul listei, iar încercarea ei de a forța o revedere nu era nicicum străină de gândurile mele.
Însă părea complet străină de gândurile ei, căci imediat după ce își sărută inelușul îl vârî într-un portofel mic și aruncându-și geanta pe umăr o porni către ușă.
- Mulțumesc mult!
- Aaaa.... Mmm.... Auzi?! – am îngăimat eu în încercarea de a-i domoli năvalnica evacuare.
Ea s-a oprit cu un zâmbet un pic mirat și un pic șugubăț pe buze.
- Auzi, am vrut să te întreb de data trecută... De ce ai pus priza aia în tavan?
S-a înroșit pe dată și a plecat ochii rușinată ca o copiliță.
- Am uitat de ea. Priza aia era pentruuu... Am instalat-o ca săăăă... – s-a bâlbâit ea evident încurcată.
- Era pentruuu?! – am ajutat-o eu curios.
- Știi, mie îmi place să visez. De cele mai multe ori, uite-așa, pe nedormite. Mă arunc pe spate în pat și privesc tavanul cu ochii închiși. Și imediat mă ia visul. Călare mă ia, ca un val, ca un covor fermecat. Ai călătorit vreodată cu un covor fermecat?! Hmmm, probabil că nu, voi bărbații nu călătoriți niciodată cu covoare fermecate. Voi preferați mașinile. Și motocicletele. Știi, covorul fermecat te ia pur și simplu pe sus, nu trebuie să te urci, te ia indiferent unde ai fi și cum ai șade. Cu cât mai adânc visul, cu atât mai sus susul. Uneori, atunci când visul e foarte, foarte adânc, covorul nici nu mai are unde să te ridice, pentru că dai cu capul de tavan. Vaaaiii... o mulțime de cucuie mi-am făcut din cauza asta! Ooo... desigur, ideal ar fi să nu te arunci în pat, ideal ar fi să te arunci în iarbă și să ai ca singur tavan cerul. Atunci ai unde te înălța nu glumă. Dar e bine și așa, e bine, îți spun eu....
Apoi înflăcărarea îi pieri ușor iar privirea îi coborî din nou spre pământ. Peste măsură de mirat am fixat cu ochii mari priza din tavan, care nu-mi părea acum altceva decât acel „ombelico del mondo” agățat cu un cordon de Tehnometal lung de trei metri de podeaua micuței mele garsoniere. Un pic m-am simțit tare încurcat și fără să înțeleg prea bine de ce am apucat prelungitorul și cu o mișcare bruscă l-am smuls din priză. Apoi am zâmbit stângaci. Universul putea să plutească din nou oriunde l-ar fi dus capul și vânturile fără să mai fie ancorat în parchetul garsonierei.
- Vrei să spui că tu ajungeai în fiecare zi până acolo sus la tavan?! – am întrebat complet pierdut, cu ochii încă pironiți în priza din tavan.
Fără să ridice ochii a murmurat.
- În fiecare zi!
- Așaaa.... am apucat eu să îngaim nătâng. Dar priza?! Până la urmă priza de ce ai instalat-o acolo?!
- Priza?! Aaa... prizaaa... – a râs ea clinchetit – pentru lămpiță!
- Pentru lămpiță?! – a fost rândul meu să zâmbesc.
- Da, pentru lămpiță!
- Și la ce îți trebuie lămpița?!
- Ca să facă sclipici!
- Să facă sclipici?! Ce-i ăla sclipici?
- Așaaa... o lumină mică.
- Și lumina mică pentru ce îți trebuie?
- Pentru ca să mă trezească din vis și să mă aducă cu picioarele pe pământ! – a mai chicotit ștrengar, apoi rușinoasă ca o codană a ieșit în fugă pe ușă.
joi, 27 iulie 2017
Farfuria
- Pământul nu e rotund – izbucni el brusc.
Vocile se întrerupseră ca sfâșiate de-o lovitură de topor și ochii toți se pironiră mari spre individul cu pumnii strânși. Nu doar ideea în sine frapa, cât mai ales vehemența cu care era expusă.
Pentru o vreme bărbatul tăcu și liniștea se așternu ca o pastă groasă întinzându-se molatec printre trupurile înțepenite. Nimeni nu respira, cei mai mulți speriați la gândul că vorbele bărbatului le-ar putea fura pământul de sub picioare. La propriu. Pământul așa cum îl știau ei.
- Pământul e ca o farfurie – continuă străinul, apoi se opri din nou speriat parcă de propriile cuvinte.
- O farfurie?! – se auziră murmure neîncrezătoare.
- Da – confirmă sec bărbatul, apoi tăcu iar.
Mințile înfierbântate începură să deseneze grabnic farfurii de toate formele și dimensiunile. Cele pentru felul doi, plate, cu marginile puțin ridicate, nici prea largi nici prea înguste, cât să încapă o lipie uscată așteptând umplutura, erau cel mai des întâlnite.
- Ca o farfurie de supă – răsturnă vocea bărbatului toate celelalte farfurii desenate până atunci. Ca o farfurie de supă – repeta el părând a se asigura că celelalte modele fuseseră complet îndepărtate.
Zâmbete mijiră ici și colo. O farfurie de supă? De ce tocmai de supă?! Nu toată lumea servește supă la dejun.
Răspunsul bărbatului întârzia. Frământa cuvintele între buze în încercarea de a-și pregăti cu grijă o explicație cat mai ușor de priceput. I-ar fi plăcut să poată explica celor din jur ceea ce simte.
- O farfurie de supă. Cu doua fețe, una deasupra și alta dedesubt – reveni el fără să clarifice nici un pic lucrurile.
Apoi, ca să le facă parcă și mai greu de înțeles continuă.
- Sau invers. Niciodată nu știi care e deasupra și care e dedesubt.
Toți îl priveau nedumeriți. În loc să aducă lămuriri se afunda în aserțiuni aparent fără sens.
- Cei mai mulți vedem doar partea concavă a ei. Ne așezăm în interiorul farfuriei ca într-un amfiteatru și privim, iar uneori participăm, la spectacol. Ne uităm unul la altul, interacționăm, ne atingem mâinile și genunchii cu vecinii, ne bucurăm când ai noștri înving, ne mâniem când ceilalți câștigă. Viața întreagă o trăim în interiorul farfuriei și credem că asta e tot... – sintetiză el rapid și se opri brusc ca și cum i-ar fi fost frică să atingă subiectul sau să-și adâncească gândurile în lăuntrurile sale dense.
Dacă rostogolirea în interiorul farfuriei nu e tot, atunci unde ar putea fi restul?! – gândi creierul mulțimii oarecum surprins de punctele de suspensie ale străinului. Trebuie că răspunsul are legătură cu dedesubturile – răspunse tot el bazându-se pe cuvintele bărbatului: “O farfurie de supă cu două fețe, una deasupra și alta dedesubt.”
- Nu ne gândim niciodată că o mare parte din viață o trăim pe partea convexă a ei, pe cealaltă față a farfuriei. Singuri, căci de data aceasta cercul nu ne apropie, ne depărtează. Unul aici, unul dincolo, altul mai departe, fiecare cocoțat pe câte un arc de cerc. Suntem în același timp și pe o parte și pe cealaltă, dar ne concentram întotdeauna pe interiorul farfuriei. Rareori pe exterior.
Mințile alergau agitate de-a lungul și de-a latul vorbelor, urmărind unele contururi, creionând altele, apăsând colțuri sau curburi…
Aveau sens vorbele bărbatului, aveau miez, chiar dacă adâncimea lor era departe de a fi deplin deslușită. Și vorbea cu siguranță străinul! Ca și cum ar fi trăit ceea ce glăsuia.
- Spui bine ce spui, străinule, ești înțelept! Dar care e miza?!
- Trebuie să învățăm să trăim! – căzură vorbele sale, ascuțit și subțire ca lama bisturiului.
Reacțiile mulțimii erau amestecate. O mare parte era încântată de pledoaria străinului, de vederea sa, de farfuria în care se rotunjeau fericiți. Cei mai mulți însă se întunecară. Cine era străinul sfrijit, cu haine modeste și barba cenușie căzând de-a valma peste pieptu-i subțire, să le dea lecții?! Cine era el să-i învețe cum să-și trăiască viața?! Viața și-o așterneau singuri și nu aveau să le-o tulbure, nici vremurile, nici vorbele bărbatului.
Străinul ridică de jos un băț și desenă pe nisip un arc de cerc.
- Aceasta este farfuria în care trăim. Noi cei de aici – arătă el cu bățul, rotindu-se de la primul la ultimul om. Ăsta ești tu, ăsta ești tu, ăsta ești tu – continuă înfigând bățul în nisip pentru fiecare “tu” pronunțat și lăsând în urmă cercuri rotunde ca niște corcodușe îngrămădite pe fundul farfuriei.
Apoi desenă în continuarea primului arc de cerc un altul asemenea.
- Și ăștia sunt ei, în lumea lor – adăugă și înfipse din nou bățul în nisip, o dată, de două ori, de trei ori…
- Iar ăștia sunt ceilalți… - ridică el din nou bățul desenând în nisip alte arcuri de cerc, unul în prelungirea celuilalt, farfurii pline cu corcodușe, până când conturul unui cerc se închise complet.
- Ăștia suntem toți. Și fiecare trăiește pentru ceilalți și prin ceilalți – indică el o corcodușă la întâmplare plimbându-și bățul de-a lungul interiorului cercului până când uni celelalte puncte adâncite mai devreme într-o singură linie. Trăim pentru ceilalți în spațiul acesta îngust – indică el cercul care abia atunci părea să devină vizibil pentru toți cei care îl priveau.
- În timp ce dacă am privi lumea de pe partea cealaltă, nu ar exista nicio limită, lumea ar fi fără margini - zâmbi el larg întinzând raze imaginare dinspre marginile cercului, pe sub picioarele mulțimii, până hăt departe, în zare…
Vocile se întrerupseră ca sfâșiate de-o lovitură de topor și ochii toți se pironiră mari spre individul cu pumnii strânși. Nu doar ideea în sine frapa, cât mai ales vehemența cu care era expusă.
Pentru o vreme bărbatul tăcu și liniștea se așternu ca o pastă groasă întinzându-se molatec printre trupurile înțepenite. Nimeni nu respira, cei mai mulți speriați la gândul că vorbele bărbatului le-ar putea fura pământul de sub picioare. La propriu. Pământul așa cum îl știau ei.
- Pământul e ca o farfurie – continuă străinul, apoi se opri din nou speriat parcă de propriile cuvinte.
- O farfurie?! – se auziră murmure neîncrezătoare.
- Da – confirmă sec bărbatul, apoi tăcu iar.
Mințile înfierbântate începură să deseneze grabnic farfurii de toate formele și dimensiunile. Cele pentru felul doi, plate, cu marginile puțin ridicate, nici prea largi nici prea înguste, cât să încapă o lipie uscată așteptând umplutura, erau cel mai des întâlnite.
- Ca o farfurie de supă – răsturnă vocea bărbatului toate celelalte farfurii desenate până atunci. Ca o farfurie de supă – repeta el părând a se asigura că celelalte modele fuseseră complet îndepărtate.
Zâmbete mijiră ici și colo. O farfurie de supă? De ce tocmai de supă?! Nu toată lumea servește supă la dejun.
Răspunsul bărbatului întârzia. Frământa cuvintele între buze în încercarea de a-și pregăti cu grijă o explicație cat mai ușor de priceput. I-ar fi plăcut să poată explica celor din jur ceea ce simte.
- O farfurie de supă. Cu doua fețe, una deasupra și alta dedesubt – reveni el fără să clarifice nici un pic lucrurile.
Apoi, ca să le facă parcă și mai greu de înțeles continuă.
- Sau invers. Niciodată nu știi care e deasupra și care e dedesubt.
Toți îl priveau nedumeriți. În loc să aducă lămuriri se afunda în aserțiuni aparent fără sens.
- Cei mai mulți vedem doar partea concavă a ei. Ne așezăm în interiorul farfuriei ca într-un amfiteatru și privim, iar uneori participăm, la spectacol. Ne uităm unul la altul, interacționăm, ne atingem mâinile și genunchii cu vecinii, ne bucurăm când ai noștri înving, ne mâniem când ceilalți câștigă. Viața întreagă o trăim în interiorul farfuriei și credem că asta e tot... – sintetiză el rapid și se opri brusc ca și cum i-ar fi fost frică să atingă subiectul sau să-și adâncească gândurile în lăuntrurile sale dense.
Dacă rostogolirea în interiorul farfuriei nu e tot, atunci unde ar putea fi restul?! – gândi creierul mulțimii oarecum surprins de punctele de suspensie ale străinului. Trebuie că răspunsul are legătură cu dedesubturile – răspunse tot el bazându-se pe cuvintele bărbatului: “O farfurie de supă cu două fețe, una deasupra și alta dedesubt.”
- Nu ne gândim niciodată că o mare parte din viață o trăim pe partea convexă a ei, pe cealaltă față a farfuriei. Singuri, căci de data aceasta cercul nu ne apropie, ne depărtează. Unul aici, unul dincolo, altul mai departe, fiecare cocoțat pe câte un arc de cerc. Suntem în același timp și pe o parte și pe cealaltă, dar ne concentram întotdeauna pe interiorul farfuriei. Rareori pe exterior.
Mințile alergau agitate de-a lungul și de-a latul vorbelor, urmărind unele contururi, creionând altele, apăsând colțuri sau curburi…
Aveau sens vorbele bărbatului, aveau miez, chiar dacă adâncimea lor era departe de a fi deplin deslușită. Și vorbea cu siguranță străinul! Ca și cum ar fi trăit ceea ce glăsuia.
- Spui bine ce spui, străinule, ești înțelept! Dar care e miza?!
- Trebuie să învățăm să trăim! – căzură vorbele sale, ascuțit și subțire ca lama bisturiului.
Reacțiile mulțimii erau amestecate. O mare parte era încântată de pledoaria străinului, de vederea sa, de farfuria în care se rotunjeau fericiți. Cei mai mulți însă se întunecară. Cine era străinul sfrijit, cu haine modeste și barba cenușie căzând de-a valma peste pieptu-i subțire, să le dea lecții?! Cine era el să-i învețe cum să-și trăiască viața?! Viața și-o așterneau singuri și nu aveau să le-o tulbure, nici vremurile, nici vorbele bărbatului.
Străinul ridică de jos un băț și desenă pe nisip un arc de cerc.
- Aceasta este farfuria în care trăim. Noi cei de aici – arătă el cu bățul, rotindu-se de la primul la ultimul om. Ăsta ești tu, ăsta ești tu, ăsta ești tu – continuă înfigând bățul în nisip pentru fiecare “tu” pronunțat și lăsând în urmă cercuri rotunde ca niște corcodușe îngrămădite pe fundul farfuriei.
Apoi desenă în continuarea primului arc de cerc un altul asemenea.
- Și ăștia sunt ei, în lumea lor – adăugă și înfipse din nou bățul în nisip, o dată, de două ori, de trei ori…
- Iar ăștia sunt ceilalți… - ridică el din nou bățul desenând în nisip alte arcuri de cerc, unul în prelungirea celuilalt, farfurii pline cu corcodușe, până când conturul unui cerc se închise complet.
- Ăștia suntem toți. Și fiecare trăiește pentru ceilalți și prin ceilalți – indică el o corcodușă la întâmplare plimbându-și bățul de-a lungul interiorului cercului până când uni celelalte puncte adâncite mai devreme într-o singură linie. Trăim pentru ceilalți în spațiul acesta îngust – indică el cercul care abia atunci părea să devină vizibil pentru toți cei care îl priveau.
- În timp ce dacă am privi lumea de pe partea cealaltă, nu ar exista nicio limită, lumea ar fi fără margini - zâmbi el larg întinzând raze imaginare dinspre marginile cercului, pe sub picioarele mulțimii, până hăt departe, în zare…
duminică, 9 iulie 2017
Iepurele cu corn
Iepurele desfăcu cu nerăbdarea cutia de sardine și lipăi buzele.
Îi era o poftă nebună. Rupse o bucată și o plimbă cu limba de jur împrejurul gurii așa cum gospodinele plimbă pensula cu ulei prin tava ce așteaptă aluatul. Mmm… era bun.
Desfăcu peștele în două și tacticos desprinse șira spinării pe care o lăsă peste capacul metalic. Nasul mic tremura întruna ca aripile unui colibri.
Auzi, n-ai cumva niște lămâie?! Ar merge tare bine cu sardinele – îl întrebă pe cărăbușul cu corn care tocmai trecea prin apropiere în drum către casă. Cărăbușul se opri și îi întinse o jumătate de lămâie din care iepurele stoarse pofticios din belșug peste carnea roză.
Viața ne obligă să ne depărtăm de noi înșine și să căpătăm forme care nu întotdeauna ni se potrivesc - mormăi cărăbușul cu corn ca pentru sine, dând impresia că vrea să se îndepărteze. Ba mai mult – reluă el – persistând în a fi ceea ce alții vor să vadă, tindem să ne pierdem contururile reale.
În ciuda celor scrise pe Wikipedia despre vârsta cărăbușilor cu corn, cel ce i se adresa iepurașului era bătrân, foarte bătrân. Și foaaaarte înțelept.
Iepurele se opri din mestecat și își privi rușinat blănița. Cărăbușul cu corn avea dreptate. Își duse lăbuțele la ceafă și-și dezbrăcă pedant blănița ca pe un mantou de damă pe care îl aruncă în iarbă. Își privi cu încântare noua coafură, creață și tărcată și se aplecă să-și mănânce în continuare sardinele.
E nevoie de curaj pentru a fi pe de-a-ntregul ceea ce suntem – mormăi cărăbușul cu corn din nou, părând că se adresează mai degrabă firului de iarbă decât vreunei vietăți din apropiere, dar privind cu coada ochiului drept spre mieluț, în timp ce stângul era umbrit de cornul uriaș.
Iepurele se opri iar din mâncat și-și cercetă atent blănița de miel. De fapt ce iepure, că era un miel în toată regula. Îi plăcea blănița, era curată și moale și creață. Nu-i plăceau însă cărăbușii cu corn, în special fiindcă se hrăneau cu rădăcini de plante, plante care în cele din urmă se uscau și mureau, dar mai ales pentru că nu le plăceau sardinele. Cel din fața sa părea însă cu totul aparte.
Mieluțul clipi de câteva ori tremurat ca un fluture pe floare și ducându-și copitele la ceafă își smulse blănița. Apoi fără să se mai uite în jur termină tot ce mai era în cutie. Mulțumit, se așeză cu burta la soare lângă o tulpină de brusture și adormi.
O picătură de ulei se anina de vârful cornului, strălucind în soare.
Îi era o poftă nebună. Rupse o bucată și o plimbă cu limba de jur împrejurul gurii așa cum gospodinele plimbă pensula cu ulei prin tava ce așteaptă aluatul. Mmm… era bun.
Desfăcu peștele în două și tacticos desprinse șira spinării pe care o lăsă peste capacul metalic. Nasul mic tremura întruna ca aripile unui colibri.
Auzi, n-ai cumva niște lămâie?! Ar merge tare bine cu sardinele – îl întrebă pe cărăbușul cu corn care tocmai trecea prin apropiere în drum către casă. Cărăbușul se opri și îi întinse o jumătate de lămâie din care iepurele stoarse pofticios din belșug peste carnea roză.
Viața ne obligă să ne depărtăm de noi înșine și să căpătăm forme care nu întotdeauna ni se potrivesc - mormăi cărăbușul cu corn ca pentru sine, dând impresia că vrea să se îndepărteze. Ba mai mult – reluă el – persistând în a fi ceea ce alții vor să vadă, tindem să ne pierdem contururile reale.
În ciuda celor scrise pe Wikipedia despre vârsta cărăbușilor cu corn, cel ce i se adresa iepurașului era bătrân, foarte bătrân. Și foaaaarte înțelept.
Iepurele se opri din mestecat și își privi rușinat blănița. Cărăbușul cu corn avea dreptate. Își duse lăbuțele la ceafă și-și dezbrăcă pedant blănița ca pe un mantou de damă pe care îl aruncă în iarbă. Își privi cu încântare noua coafură, creață și tărcată și se aplecă să-și mănânce în continuare sardinele.
E nevoie de curaj pentru a fi pe de-a-ntregul ceea ce suntem – mormăi cărăbușul cu corn din nou, părând că se adresează mai degrabă firului de iarbă decât vreunei vietăți din apropiere, dar privind cu coada ochiului drept spre mieluț, în timp ce stângul era umbrit de cornul uriaș.
Iepurele se opri iar din mâncat și-și cercetă atent blănița de miel. De fapt ce iepure, că era un miel în toată regula. Îi plăcea blănița, era curată și moale și creață. Nu-i plăceau însă cărăbușii cu corn, în special fiindcă se hrăneau cu rădăcini de plante, plante care în cele din urmă se uscau și mureau, dar mai ales pentru că nu le plăceau sardinele. Cel din fața sa părea însă cu totul aparte.
Mieluțul clipi de câteva ori tremurat ca un fluture pe floare și ducându-și copitele la ceafă își smulse blănița. Apoi fără să se mai uite în jur termină tot ce mai era în cutie. Mulțumit, se așeză cu burta la soare lângă o tulpină de brusture și adormi.
O picătură de ulei se anina de vârful cornului, strălucind în soare.
luni, 12 iunie 2017
Colivia cu păsări
Hans se lăsă pe spate în patul robust mirosind a pelin, cu saltea înaltă și moale în care se afundă pe de-a-ntregul si oftă prelung pironindu-și ochii în tavan ca și cum ar fi vrut să-l sfredelească și împreună cu el podul, acoperișul, chiar și o bună bucată de cer, pentru a ajunge în cele din urmă în inima acestuia. Șirul monoton al zilelor îl obosea. Nu era un plictis, nu, era o sfârșeală, o oboseală atât a trupului cât și a cugetului. I se părea că urcă continuu pe o scară în spirală, inițial cu gândul că va deschide o ușă la primul etaj, va arunca un ochi, apoi o va închide și va deschide alta pe care o va cerceta amănunțit, cu mâinile la spate și apoi alta și alta, pentru a se opri în final în cea cu ferestrele spre sud, ferestre mari cât statul de om, cu glaf de lemn nevopsit și cercevele de soare și ploaie crăpânde. Dar scara pe care urca nu se deschidea spre nicio cameră, nu-și stăvilea încolăcirea spre nicio paletă suspendată deasupra pământului în care să se cuibărească culori precum acelea ale pictorilor stoarse din tuburi pântecoase și alunecând pe lemnul rogvaiv în așteptarea pensulei care să le aștearnă în eternitate. Scara pe care urca se răsucea întruna ca într-un manej de circ, îngust, meschin, luminată doar de ferestruici mici la fiecare aproximativ cincizeci de pași, mirosind a praf și nemișcare și ridicându-și treptele precum zidurile concentrice ale cetății, semețe, drepte, inexpugnabile. Scara pe care o urca, își imagina el, o scară pesemne a unui turn rotund și înalt, foarte înalt, aruncat într-un colț stingher al castelului, avea o singură cameră, undeva în vârf, chiar sub acoperișul în formă de coif, acolo unde doar vulturii falnici se mai avântă. Iar camera aceea, ferecată cu nouăzeci și nouă de lacăte era probabil camera în care erau ascunse prințesele spre a fi ferite de inimi flămânde.
Hans zâmbi. “Oare prinții sunt și ei ascunși îndărătul norilor spre a fi feriți de inimile flămânde?!“ “Nu, nu – își răspunse tot el imediat – nici vorbă să fie așa, prinții trebuie să ticluiască planuri întru salvarea prințeselor surghiunite în turnuri semețe și să le pună în aplicare.“ Ohhh, căci niciun turn subțire ca paiul de trestie în care stă suspendată colivia prințesei ca un ghem de puf maroniu clătinându-se la fiece adiere de vânt, niciun turn zăvorând prințese deci, nu își deschide înălțimile oricărui venit, ci e străjuit de o mie și unu de paji cu trupuri de băieți tineri dar cu armuri de bărbați neînfricați. Nu, nu, nu, nici vorbă, turnurile care zăvorăsc prințese, zăvorăsc și drumul spre inima lor, iar prinții, prinții au mult de furcă atât cu drumurile cât și cu zăvoarele ruginite sub curgerea lacrimilor.
Desi obosit încercă să nu apropie pleoapele care se legănau molatec între turnul prințesei și punctul mic și negru de pe tavanul ca omătul necălcat, care nu putea fi altceva decât un gândac rătăcit. Știa că dacă le va apropia ele vor veni. Și dacă vor veni îi vor tulbura și mai tare liniștea, care oricum nu voia să se topească ci ședea rece ca un cub uriaș de gheață translucidă pe comoda în care carile scobiseră desene fantastice, gazda spunea că nu, că e doar imaginația lui peste măsură de vivace, dar el găsise acolo și lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul și șarpele râvnind la mărul din palmele Evei și răpirea frumoaselor sabine și barca lui Ulise surdind la cântecul Circei și câte și mai câte, chiar și camera prințeselor din turnul înalt ca un fir de trestie plecândă, o găsise acolo.
Gândacul se răsuci spre stânga și se depărtă în grabă spre draperie, sub care se făcu nevăzut. Pleoapele coborâră. Știa c-au căzut. Apropierea lor nu era rezultatul unei lupte pierdute, nu era o ironie a sorții căreia nu i se putea împotrivi. Era un abandon, o capitulare voită. Știa că ele au să vină și-au să-i pătrundă în trup ascunse în gândul troian și că odată intrate au să coboare războinice și-au să-i sfârtece măruntaiele cu cântecele și cu vorbele lor dulci, iar pentru asta era de ajuns să crape puțin porțile, atât cât să le lase cadoul otrăvit înăuntru...
Margherita fu prima care-și strecură capul printre scândurile lungi și-l strigă duios „Haaans”, iar fiindcă el nu-i răspunse continuă dulce „Hans draguleee”. Ca trezite din somn de glasul Margheritei se ițiră și celelalte. Și Petra și Anna și Anita. „Hai vino dragule, vino să îți dăruim iubirea noastră, vino să te îmbrăcăm în săruturi umede și în mângâieri necuminți, vino să-ți prindem în urechi cercei, șoaptele noastre fierbinți, vino să-ți atârnăm de gât suspinele noastre rotunde... ohhh Hans și mai ales vino să-ți ungem trupul cu tânjirile noastre”. Erau acolo toate, toate femeile care locuiseră în casa aceea și care nu cunoscuseră niciodată bărbatul.
Petra era durdulie, avea fața plină de pistrui roșii, mari cât bobul de orez și ochii mici coborând ca văile adânci îndărătul obrajilor dealuri. Anna era subțire și uscată, avea pielea întinsă ca o pânză de cort între oasele ascuțite ale feței, iar zâmbetul său părea împrăștiat de vânt peste buzele uscate ci nu iscat ca iarba din pământul reavăn. Anita avea părul alb, neted și lung, ochii triști și zâmbetul obosit. Chipul prelung părea că alunecă tot mai mult spre pământ, ca o pictură înmuiată de ploaie. În fine, Margherita era cea mai drăguță, avea buze groase, ochii migdalați și-o vioiciune neostoită a privirii. Nu aflase niciodată cum li se înfățișează trupul, căci trăind în tavanul de lemn, izolat cu umplutură de pământ și acoperit cu trestie si un boț de mortar subțire, nu-și strecuraseră nicicând mai mult decât capul și poate un colț de umăr dezgolit, printre scândurile îmbrăcate în pânze groase țesute din amintiri și întâmplări nemaiîntâlnite. I-ar fi plăcut să-i afle Margheritei trupul...
„Hans păpușă, hai vino în brațele mele, vino să te încălzesc la sânul meu, sa-ți șterg buzele cu petalele celor mai catifelate roze și să-ți umplu pâlniile auzului cu cel mai fierbinte cântec pe care l-ai putea asculta vreodată” - murmură Anna și celelalte râseră zgomotos. Erau invidioase una pe alta deși vorbele fiecăreia se completau cu ale celorlalte ca într-un dans deșănțat bine legat. „Palmele au să scobească în trupu-ți cochilii de sidef în care să-mi înăbuș săruturile, iar degetele, vaaai degetele mele vor fi fluturi purtând pe aripe grăunți de polen lepădându-i” - murmură Anna mai departe fără să-i pese de râsetele răutăcioase ale suratelor. Îi cutreieră măruntaiele ca o ceară fierbinte susurul acela în ureche, izvor deszăvorând adâncul pădurii. N-o băgă în seamă pe Anna. Lui i-ar fi plăcut sa afle trupul de fum al Margheritei.
Ochii ii erau aproape închiși. Simțea că somnu-i aproape și n-ar fi vrut să-l prindă nepregătit. Se ridică din pat, intră în baie, se ușură, apoi își spălă cu răbdare dinții. Se privi în oglindă și se strâmbă. Apoi se înapoie în camera sa, își scoase cămașa, maieul și-și căută din ochi pijamaua. De fiecare dată ea rămânea acolo unde o dezbrăca și niciodată n-o dezbrăca în același loc, așa că nu-i era lesne să o dibuie. Tocmai când se aplecă s-o ridice zări ochii Margheritei. Îl urmăreau cu atenție și cu o licărire strălucitoare a privirii părând că vine de dincolo de ochi, de dincolo de tavan, sau de acoperișul cu olane, părea că vine din cer, din miezul său fierbinte. Se îndreptă fără să mai ridice cămașa de pijama și o privi lung. Era frumoasă Margherita. Și atunci se întrebă cu îndârjire cum de niciun bărbat n-o voise, de ce niciun bărbat nu căutase să-i desfacă baierele trupului, de ce niciunul nu-i pătrunsese misterele înlăuntrului și nu se bucurase de slobozenia simțirii. Tare și-ar fi dorit să scormone în trupul de fum al Margheritei și să-i afle secretele...
Abandonă planul cu somnul. Fără să-și mai acopere bustul ieși în coridorul semiîntunecat și păși pe scara îngustă care urca către pod. Treptele scârțâiră ușor. Se opri. N-ar fi vrut s-o trezească pe proprietăreasă. Păși din nou, de data aceasta încet, cu infinită grijă. Îi era teamă că ușa podului ar putea fi încuiată iar cheia pentru totdeauna pierdută și că planul i-ar putea eșua. Și într-adevăr era. Apăsă clanța și ușa nu voi să se deschidă. O apăsă din nou opintindu-se cu umărul în ea. Nici vorbă, era încuiată. Scrâșni dinții. Nu-i plăceau înfrângerile. Își duse degetul mare la buze și le mângâie înciudat. Avea o idee. Coborî înapoi treptele cu aceeași atenție, deschise ușa și scoase din broască cheia propriei camere. Urcă iar și o încercă. Apăsă clanța iar ușa se deschise de îndată. Păși atent peste lemnele îmbătrânite de tristețe și însingurare. Luna se furișa printr-un luminator îngust și se arunca în cercul alb de colb din podea ca într-un lighean cu apă. Praful acoperea totul ca o pătură de lână, iar pânzele de păianjen croșetau zvârcoliri de trăire între trunchiurile încremenite în timp. Câteva lucruri rătăcite arătau că odată, demult, cineva obișnuia să treacă pe acolo. O păpușă de cârpă, o lampă veche, un șirag de mărgele de lemn, se puteau zări în mijirea luminii, alte câteva lâncezind dincolo de aceasta. Hans măsură din priviri colțurile bănuite ale podului și cu pas sigur acoperi podeaua de deasupra camerei sale. Lemnul nu era zdravăn. Se întoarse pe călcâie și căută lampa. Avea brațe groase, nu era deloc rău. O ridică și folosindu-se de două bârne ale podului găsi pârghia de care avea nevoie. Brațul nu se desprinse din prima încercare, dar când Hans își lăsă toată greutatea trupului peste partea liberă a lămpii, aceasta cedă. „Margheritaaa” - șopti el susurat. Niciun răspuns. Hans înfipse fierul lămpii între două scânduri și apăsă. Șipca crăpă imediat. Fără să zăbovească făcu la fel cu încă patru, apoi smulse din podea bucățile de lemn ce-și lepădară cu greutate îmbrățișarea din jurul cuielor ruginite. „Margherita” - șopti el din nou. Era ciudat că deși era atât de aproape de ele, niciuna dintre femei nu-și mai arăta chipul. „Margheritaaa” - își încercă el din nou norocul dar tot fără succes. Podul avea două rânduri de scânduri și între ele pământ pentru a sigura o bună izolație a casei. Hans se așeză în genunchi și începu să adune cu palmele cupă pământul dintre ele. O dungă subțire de lumină, ca o lamă de bărbierit țâșni dintre scânduri când el dezveli lemnul. Apoi mai încolo alta și alta, pe măsură ce pământul dispărea sub palmele sale mari. „Margheritaaa” – ridică glasul bărbatul, ușor nervos. Apoi își coborî capul între cele două felii de lemn cercetând atent spațiul. Nu era nimeni. Absolut nimeni. „Margherit...” - mai încercă el încă o dată aproape furios dar lemnul putred cedă și trupul său greu alunecă în gaura făcută în tavan. Jumătate din trup îi spânzura deasupra patului, în timp ce cealaltă jumătate se opintea din greu să iasă din strânsoarea lemnului încruntat. Încercarea de a-și folosi forța brațelor pentru a se elibera din capcana în care căzuse avu exact efectul contrar. Gaura se căscă și mai mult, iar brațele se înfipseră și ele în gura flămândă a podelei. Nu-i mai rămăseseră deasupra scândurilor prăfuite decât umerii și capul.
„Margheritaaa” - strigă el, la început cu frică, apoi din ce în ce mai curajos. Dar niciun chip nu-și mai arătă contururile și niciun glas reverberațiile. Însă imediat ce tăcu simți cum degete calde îi urcă pe gât. Apoi mai sus pe ceafă, îi prind lobul urechii și-l strâng abia atins, îi umplu căușul dupăurechii. Și degetele nu se opriră la doar atât, ci alunecară din spate pe conturul bărbiei, urcând în sus pe obraji, toate, paralele, ca o panglică răvășită de vânt și mai sus până la ochii pe care îi încercuiră cuceritoare, rotunjindu-le delicat lobul și culegând din înălțimea sprâncenelor umbra privirii. „Margherita, tu ești?!” - șopti el topindu-se sub atingerea degetelor, dar niciun glas nu-i răspunse. Degetele profitară de tăcerea sa pentru a coborî din nou și a-i alinta buzele. Însă nu doar degetele îi cotropiră simțurile, căci imediat ce acestea se cufundară în adâncimea trăirii, buze fierbinți le luară locul urmând exact același traseu, doar că spre deosebire de degete, acestea își dezveliră dedesubturile și mușcături subțiri și adânci se înfipseră în lobul urechii, în colțul bărbiei, în buze, în obraji, în sprâncene. Întregul trup fu acoperit de întinderi de degete moi, buze umede, dinți ascuțiți, toate învârtindu-se vorace ca un banc de piranha, ciupindu-i și sfâșiindu-i carnea. Le simțea pe față, pe umeri, pe piept, pe coapse, pe pântece, pentru ca apoi obraznice să treacă dincolo de baierele pânzei. Fiecare atingere era un ac înfipt în creier, o explozie a simțurilor, un foc de artificii în zvârcolirea cărnii. Înlăuntrul îi era o răscoală de magmă fierbinte, din ce în ce mai nestăvilită, până când totul explodă...
- Cum dracu o fi ajuns ăsta doctore dezbrăcat acolo, cu nădragii în vine și înfipt așa ca un rahat înghețat căzut din avion?! – întrebă sergentul mustăcind obraznic.
- Nu știu domnule. Ar trebui însă cercetat cu atenție mărită ce s-a întâmplat, căci aici nu e treabă curată... – murmură doctorul meditativ, lăsând pe podea geanta-i burdușită și căutându-și mănușile.
Hans zâmbi. “Oare prinții sunt și ei ascunși îndărătul norilor spre a fi feriți de inimile flămânde?!“ “Nu, nu – își răspunse tot el imediat – nici vorbă să fie așa, prinții trebuie să ticluiască planuri întru salvarea prințeselor surghiunite în turnuri semețe și să le pună în aplicare.“ Ohhh, căci niciun turn subțire ca paiul de trestie în care stă suspendată colivia prințesei ca un ghem de puf maroniu clătinându-se la fiece adiere de vânt, niciun turn zăvorând prințese deci, nu își deschide înălțimile oricărui venit, ci e străjuit de o mie și unu de paji cu trupuri de băieți tineri dar cu armuri de bărbați neînfricați. Nu, nu, nu, nici vorbă, turnurile care zăvorăsc prințese, zăvorăsc și drumul spre inima lor, iar prinții, prinții au mult de furcă atât cu drumurile cât și cu zăvoarele ruginite sub curgerea lacrimilor.
Desi obosit încercă să nu apropie pleoapele care se legănau molatec între turnul prințesei și punctul mic și negru de pe tavanul ca omătul necălcat, care nu putea fi altceva decât un gândac rătăcit. Știa că dacă le va apropia ele vor veni. Și dacă vor veni îi vor tulbura și mai tare liniștea, care oricum nu voia să se topească ci ședea rece ca un cub uriaș de gheață translucidă pe comoda în care carile scobiseră desene fantastice, gazda spunea că nu, că e doar imaginația lui peste măsură de vivace, dar el găsise acolo și lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul și șarpele râvnind la mărul din palmele Evei și răpirea frumoaselor sabine și barca lui Ulise surdind la cântecul Circei și câte și mai câte, chiar și camera prințeselor din turnul înalt ca un fir de trestie plecândă, o găsise acolo.
Gândacul se răsuci spre stânga și se depărtă în grabă spre draperie, sub care se făcu nevăzut. Pleoapele coborâră. Știa c-au căzut. Apropierea lor nu era rezultatul unei lupte pierdute, nu era o ironie a sorții căreia nu i se putea împotrivi. Era un abandon, o capitulare voită. Știa că ele au să vină și-au să-i pătrundă în trup ascunse în gândul troian și că odată intrate au să coboare războinice și-au să-i sfârtece măruntaiele cu cântecele și cu vorbele lor dulci, iar pentru asta era de ajuns să crape puțin porțile, atât cât să le lase cadoul otrăvit înăuntru...
Margherita fu prima care-și strecură capul printre scândurile lungi și-l strigă duios „Haaans”, iar fiindcă el nu-i răspunse continuă dulce „Hans draguleee”. Ca trezite din somn de glasul Margheritei se ițiră și celelalte. Și Petra și Anna și Anita. „Hai vino dragule, vino să îți dăruim iubirea noastră, vino să te îmbrăcăm în săruturi umede și în mângâieri necuminți, vino să-ți prindem în urechi cercei, șoaptele noastre fierbinți, vino să-ți atârnăm de gât suspinele noastre rotunde... ohhh Hans și mai ales vino să-ți ungem trupul cu tânjirile noastre”. Erau acolo toate, toate femeile care locuiseră în casa aceea și care nu cunoscuseră niciodată bărbatul.
Petra era durdulie, avea fața plină de pistrui roșii, mari cât bobul de orez și ochii mici coborând ca văile adânci îndărătul obrajilor dealuri. Anna era subțire și uscată, avea pielea întinsă ca o pânză de cort între oasele ascuțite ale feței, iar zâmbetul său părea împrăștiat de vânt peste buzele uscate ci nu iscat ca iarba din pământul reavăn. Anita avea părul alb, neted și lung, ochii triști și zâmbetul obosit. Chipul prelung părea că alunecă tot mai mult spre pământ, ca o pictură înmuiată de ploaie. În fine, Margherita era cea mai drăguță, avea buze groase, ochii migdalați și-o vioiciune neostoită a privirii. Nu aflase niciodată cum li se înfățișează trupul, căci trăind în tavanul de lemn, izolat cu umplutură de pământ și acoperit cu trestie si un boț de mortar subțire, nu-și strecuraseră nicicând mai mult decât capul și poate un colț de umăr dezgolit, printre scândurile îmbrăcate în pânze groase țesute din amintiri și întâmplări nemaiîntâlnite. I-ar fi plăcut să-i afle Margheritei trupul...
„Hans păpușă, hai vino în brațele mele, vino să te încălzesc la sânul meu, sa-ți șterg buzele cu petalele celor mai catifelate roze și să-ți umplu pâlniile auzului cu cel mai fierbinte cântec pe care l-ai putea asculta vreodată” - murmură Anna și celelalte râseră zgomotos. Erau invidioase una pe alta deși vorbele fiecăreia se completau cu ale celorlalte ca într-un dans deșănțat bine legat. „Palmele au să scobească în trupu-ți cochilii de sidef în care să-mi înăbuș săruturile, iar degetele, vaaai degetele mele vor fi fluturi purtând pe aripe grăunți de polen lepădându-i” - murmură Anna mai departe fără să-i pese de râsetele răutăcioase ale suratelor. Îi cutreieră măruntaiele ca o ceară fierbinte susurul acela în ureche, izvor deszăvorând adâncul pădurii. N-o băgă în seamă pe Anna. Lui i-ar fi plăcut sa afle trupul de fum al Margheritei.
Ochii ii erau aproape închiși. Simțea că somnu-i aproape și n-ar fi vrut să-l prindă nepregătit. Se ridică din pat, intră în baie, se ușură, apoi își spălă cu răbdare dinții. Se privi în oglindă și se strâmbă. Apoi se înapoie în camera sa, își scoase cămașa, maieul și-și căută din ochi pijamaua. De fiecare dată ea rămânea acolo unde o dezbrăca și niciodată n-o dezbrăca în același loc, așa că nu-i era lesne să o dibuie. Tocmai când se aplecă s-o ridice zări ochii Margheritei. Îl urmăreau cu atenție și cu o licărire strălucitoare a privirii părând că vine de dincolo de ochi, de dincolo de tavan, sau de acoperișul cu olane, părea că vine din cer, din miezul său fierbinte. Se îndreptă fără să mai ridice cămașa de pijama și o privi lung. Era frumoasă Margherita. Și atunci se întrebă cu îndârjire cum de niciun bărbat n-o voise, de ce niciun bărbat nu căutase să-i desfacă baierele trupului, de ce niciunul nu-i pătrunsese misterele înlăuntrului și nu se bucurase de slobozenia simțirii. Tare și-ar fi dorit să scormone în trupul de fum al Margheritei și să-i afle secretele...
Abandonă planul cu somnul. Fără să-și mai acopere bustul ieși în coridorul semiîntunecat și păși pe scara îngustă care urca către pod. Treptele scârțâiră ușor. Se opri. N-ar fi vrut s-o trezească pe proprietăreasă. Păși din nou, de data aceasta încet, cu infinită grijă. Îi era teamă că ușa podului ar putea fi încuiată iar cheia pentru totdeauna pierdută și că planul i-ar putea eșua. Și într-adevăr era. Apăsă clanța și ușa nu voi să se deschidă. O apăsă din nou opintindu-se cu umărul în ea. Nici vorbă, era încuiată. Scrâșni dinții. Nu-i plăceau înfrângerile. Își duse degetul mare la buze și le mângâie înciudat. Avea o idee. Coborî înapoi treptele cu aceeași atenție, deschise ușa și scoase din broască cheia propriei camere. Urcă iar și o încercă. Apăsă clanța iar ușa se deschise de îndată. Păși atent peste lemnele îmbătrânite de tristețe și însingurare. Luna se furișa printr-un luminator îngust și se arunca în cercul alb de colb din podea ca într-un lighean cu apă. Praful acoperea totul ca o pătură de lână, iar pânzele de păianjen croșetau zvârcoliri de trăire între trunchiurile încremenite în timp. Câteva lucruri rătăcite arătau că odată, demult, cineva obișnuia să treacă pe acolo. O păpușă de cârpă, o lampă veche, un șirag de mărgele de lemn, se puteau zări în mijirea luminii, alte câteva lâncezind dincolo de aceasta. Hans măsură din priviri colțurile bănuite ale podului și cu pas sigur acoperi podeaua de deasupra camerei sale. Lemnul nu era zdravăn. Se întoarse pe călcâie și căută lampa. Avea brațe groase, nu era deloc rău. O ridică și folosindu-se de două bârne ale podului găsi pârghia de care avea nevoie. Brațul nu se desprinse din prima încercare, dar când Hans își lăsă toată greutatea trupului peste partea liberă a lămpii, aceasta cedă. „Margheritaaa” - șopti el susurat. Niciun răspuns. Hans înfipse fierul lămpii între două scânduri și apăsă. Șipca crăpă imediat. Fără să zăbovească făcu la fel cu încă patru, apoi smulse din podea bucățile de lemn ce-și lepădară cu greutate îmbrățișarea din jurul cuielor ruginite. „Margherita” - șopti el din nou. Era ciudat că deși era atât de aproape de ele, niciuna dintre femei nu-și mai arăta chipul. „Margheritaaa” - își încercă el din nou norocul dar tot fără succes. Podul avea două rânduri de scânduri și între ele pământ pentru a sigura o bună izolație a casei. Hans se așeză în genunchi și începu să adune cu palmele cupă pământul dintre ele. O dungă subțire de lumină, ca o lamă de bărbierit țâșni dintre scânduri când el dezveli lemnul. Apoi mai încolo alta și alta, pe măsură ce pământul dispărea sub palmele sale mari. „Margheritaaa” – ridică glasul bărbatul, ușor nervos. Apoi își coborî capul între cele două felii de lemn cercetând atent spațiul. Nu era nimeni. Absolut nimeni. „Margherit...” - mai încercă el încă o dată aproape furios dar lemnul putred cedă și trupul său greu alunecă în gaura făcută în tavan. Jumătate din trup îi spânzura deasupra patului, în timp ce cealaltă jumătate se opintea din greu să iasă din strânsoarea lemnului încruntat. Încercarea de a-și folosi forța brațelor pentru a se elibera din capcana în care căzuse avu exact efectul contrar. Gaura se căscă și mai mult, iar brațele se înfipseră și ele în gura flămândă a podelei. Nu-i mai rămăseseră deasupra scândurilor prăfuite decât umerii și capul.
„Margheritaaa” - strigă el, la început cu frică, apoi din ce în ce mai curajos. Dar niciun chip nu-și mai arătă contururile și niciun glas reverberațiile. Însă imediat ce tăcu simți cum degete calde îi urcă pe gât. Apoi mai sus pe ceafă, îi prind lobul urechii și-l strâng abia atins, îi umplu căușul dupăurechii. Și degetele nu se opriră la doar atât, ci alunecară din spate pe conturul bărbiei, urcând în sus pe obraji, toate, paralele, ca o panglică răvășită de vânt și mai sus până la ochii pe care îi încercuiră cuceritoare, rotunjindu-le delicat lobul și culegând din înălțimea sprâncenelor umbra privirii. „Margherita, tu ești?!” - șopti el topindu-se sub atingerea degetelor, dar niciun glas nu-i răspunse. Degetele profitară de tăcerea sa pentru a coborî din nou și a-i alinta buzele. Însă nu doar degetele îi cotropiră simțurile, căci imediat ce acestea se cufundară în adâncimea trăirii, buze fierbinți le luară locul urmând exact același traseu, doar că spre deosebire de degete, acestea își dezveliră dedesubturile și mușcături subțiri și adânci se înfipseră în lobul urechii, în colțul bărbiei, în buze, în obraji, în sprâncene. Întregul trup fu acoperit de întinderi de degete moi, buze umede, dinți ascuțiți, toate învârtindu-se vorace ca un banc de piranha, ciupindu-i și sfâșiindu-i carnea. Le simțea pe față, pe umeri, pe piept, pe coapse, pe pântece, pentru ca apoi obraznice să treacă dincolo de baierele pânzei. Fiecare atingere era un ac înfipt în creier, o explozie a simțurilor, un foc de artificii în zvârcolirea cărnii. Înlăuntrul îi era o răscoală de magmă fierbinte, din ce în ce mai nestăvilită, până când totul explodă...
- Cum dracu o fi ajuns ăsta doctore dezbrăcat acolo, cu nădragii în vine și înfipt așa ca un rahat înghețat căzut din avion?! – întrebă sergentul mustăcind obraznic.
- Nu știu domnule. Ar trebui însă cercetat cu atenție mărită ce s-a întâmplat, căci aici nu e treabă curată... – murmură doctorul meditativ, lăsând pe podea geanta-i burdușită și căutându-și mănușile.
marți, 16 mai 2017
Conturând
am desenat cu degetul un copac în nisip
un trunchi gros în centru
trei ramuri în stânga, trei ramuri în dreapta
și un braț subțire înălțat către cer
apoi am umplut ramurile cu frunze prelungi
ca o scursă privire
după câteva minute a apărut o vrabie
care s-a așezat pe ramura cea mai joasă
a început să ciripească zglobie și să-și scuture aripile
a sosit apoi alta și s-a așezat lângă ea înfoind ciripitul
și alta și alta până când copacul întreg
s-a umplut de vrăbii gureșe
acoperind orice semn în nisip
apoi a venit marea și a șters totul...
un trunchi gros în centru
trei ramuri în stânga, trei ramuri în dreapta
și un braț subțire înălțat către cer
apoi am umplut ramurile cu frunze prelungi
ca o scursă privire
după câteva minute a apărut o vrabie
care s-a așezat pe ramura cea mai joasă
a început să ciripească zglobie și să-și scuture aripile
a sosit apoi alta și s-a așezat lângă ea înfoind ciripitul
și alta și alta până când copacul întreg
s-a umplut de vrăbii gureșe
acoperind orice semn în nisip
apoi a venit marea și a șters totul...
joi, 11 mai 2017
Povestea
o voce de femeie îl roagă în receptor
să vină degrabă la scoală
să citească copiilor poeziile sale
de unde știe femeia că el scrie poezii
el se miră n-a spus niciodată nicicui
poemele le-a scris pe toate în palmă
și-n dimineți însorinde a lipit palmele
pe faianța aburindă din baie
acum stă în cumpănă, dar vocea femeii o știe
el intră timid și se împiedică în prag
copiii îl așteaptă zâmbind curios
are să recite din poeziile sale
iar ei au să-l asculte cuminți
și-au să-l roage încolțind să mai spună
dar imediat ce deschide gura
o fetiță cu cozi blonde se ridică și pleacă
apoi alta din spate face la fel
la fiecare vers pe care îl recită
câte un copil se grăbește să iasă
n-ar fi crezut că sunt atâția copii într-o clasă
căci el e la a patra poezie
iar copiii se tot ridică și pleacă
doar unul rămâne
lucrurile n-ar fi trebuit să se întâmple așa
copiii n-ar fi trebuit să plece
iar profesoara ar fi trebuit să sosească
îl recunoaște pe băiat,
pe vremea lui stătea în penultima bancă la geam
șed amândoi pe scaunele mici ca pe talerele unei balanțe
îmi spui o poveste, îl întreabă băiatul cu ochi rugători
greu cade căruntul din gene
dar o poveste tot are să-i spună
și-apoi alta și alta,
el nu se mai satură tălmăcind povestiri
iar copilul zâmbind…
s-a înnoptat și nu sună încă de recreație!
să vină degrabă la scoală
să citească copiilor poeziile sale
de unde știe femeia că el scrie poezii
el se miră n-a spus niciodată nicicui
poemele le-a scris pe toate în palmă
și-n dimineți însorinde a lipit palmele
pe faianța aburindă din baie
acum stă în cumpănă, dar vocea femeii o știe
el intră timid și se împiedică în prag
copiii îl așteaptă zâmbind curios
are să recite din poeziile sale
iar ei au să-l asculte cuminți
și-au să-l roage încolțind să mai spună
dar imediat ce deschide gura
o fetiță cu cozi blonde se ridică și pleacă
apoi alta din spate face la fel
la fiecare vers pe care îl recită
câte un copil se grăbește să iasă
n-ar fi crezut că sunt atâția copii într-o clasă
căci el e la a patra poezie
iar copiii se tot ridică și pleacă
doar unul rămâne
lucrurile n-ar fi trebuit să se întâmple așa
copiii n-ar fi trebuit să plece
iar profesoara ar fi trebuit să sosească
îl recunoaște pe băiat,
pe vremea lui stătea în penultima bancă la geam
șed amândoi pe scaunele mici ca pe talerele unei balanțe
îmi spui o poveste, îl întreabă băiatul cu ochi rugători
greu cade căruntul din gene
dar o poveste tot are să-i spună
și-apoi alta și alta,
el nu se mai satură tălmăcind povestiri
iar copilul zâmbind…
s-a înnoptat și nu sună încă de recreație!
luni, 1 mai 2017
O cameră obscură
Păstrez în casă o cameră goală
Nicio mobilă înăuntru
Doar două ferestre mari către sud
Prin care pătrunde soarele toată ziua
Seara traversează înapoi
În fiecare primăvară descui ușa
Și-i văruiesc pereții în alb
Astfel încât orice trecere
Să se imprime perfect
Nicio mobilă înăuntru
Doar două ferestre mari către sud
Prin care pătrunde soarele toată ziua
Seara traversează înapoi
În fiecare primăvară descui ușa
Și-i văruiesc pereții în alb
Astfel încât orice trecere
Să se imprime perfect
sâmbătă, 25 martie 2017
Indigestia
Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...
luni, 6 februarie 2017
marți, 24 ianuarie 2017
ne-aproape
aseară i-am șoptit vânzătoarei de la mezeluri
ca are sânii frumoși
probabil mi-a răspuns ceva
dar s-a pierdut în raftul din spate cu pufuleți
nici n-o observasem
tu în schimb murmurai dulce
din borcanul cu gem de căpșuni!
ca are sânii frumoși
probabil mi-a răspuns ceva
dar s-a pierdut în raftul din spate cu pufuleți
nici n-o observasem
tu în schimb murmurai dulce
din borcanul cu gem de căpșuni!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)