Amândoi așteptau înfrigurați în pragul ușii. Emoțiile erau atât de mari încât abia își puteau încăpea în piele. Priveau lung în josul scărilor așteptându-i cu respirația tăiată să apară. Când însă le-au zărit vârful nasurilor apărând de după marginea vederii au rămas împietriți. Ea le-a observat privirile sfâșiate și a înțeles totul într-o secundă. A simțit cum se prăbușește din picioare, cum i se deșiră tot înlăuntrul și se desfac baierele sufletului împrăștiindu-l în dejurîmprejur. A rămas atârnată la brațul lui abia tărăndu-și tălpile.
- De ce, de ce, de ce? – a izbucnit ea în lacrimi la pieptul mumă-sii. Doar fiindcă eu sunt albă și el e negru?! Doar de-asta?! Nu se poate, te rooog....
Tăceau amândoi. Cum i-ar fi putut spune fără să îi sfâșie sufletul?! Era fiica lor, îi doreau toată fericirea din lume, daaar...
- Sau fiindcă e mai mare decât mine?! Nu cu mult, doar pare așaaa mai bătrân, mai rigid, mai grosolan. Dar are un suflet bun să știți, o să vedeți...
Tatăl o privi cu lacrimi în ochi și o mângâie pe creștet.
- Poți să îi fii cea mai bună prietenă în viață, poate să îți fie steaua de pe cer, dar nu o să puteți fi niciodată o pereche draga tatii, pentru că tu ești o sanda iar el un bocanc - i-a explicat el așezându-i cu duioșie bareta în jurul gleznei.
2 comentarii:
Da' eu stiu o Sanda care poarta Bo-canci! Si-apoi de dorul ei i s-or fi uscat si lui sireturile de-s barete si nimic alta, au nu se poate?
La multi ani tihniti, Mosule!
:) ba se cam poate!
Multumesc! Un an bun si tie!
Trimiteți un comentariu