Mucul

Piotr Gogolovici Nastratevici îşi agăţă paltonul în cui, îşi aranjă mânecile hainei astfel încât să se aşeze cu un deget deasupra manşetelor cămăşii, apoi scutură cu dosul palmei pânza mâncată de vreme a scaunului prin care se iţeau câteva paie rebele şi se aşeză având grijă să sumetece uşor pantalonii pentru ca aceştia să nu facă genunchi în timpul lungii şederi pe care avea să şi-o petreacă la biroul mirosind a tutun prost şi cerneli învechite. Bărbatul era un umil funcţionar de poştă din oraşul Lebed, gubernia Volokolamsk a Maicii Rusii şi-n fiecare zi desfăşura fără zăbavă acelaşi ritual, ce nu se schimbase câtuşi de puţin de mai bine de douăzeci de ani. După ce se aşeza, scotea peniţa din toc şi o curăţa cu o cârpă albă de bumbac pe care o lua din sertar, turna o lingură de cerneală în călimară având grijă să şteargă uşor pe la guler sticluţa cu lichidul scriitor, aşeza sacul cu scrisori în stânga şi cel gol în dreapta şi pornea la treabă. Treaba domnului Piotr Gogolovici Nastratevici era una din cele mai importante din întreg serviciul poştei, acesta având grijă ca fiecare recipisă primită de la expeditor să fie înregistrată în jurnalul poştei înainte de a fi trimisă destinatarului, astfel încât la orice reclamaţie a unui adresant nemulţumit să poată fi urmărit drumul acesteia şi momentul în care ea s-a abătut de la ceea ce i-a fost scris. Piotr Gogolovici Nastratevici întinse mâna spre sacul plin şi cu ochii închişi luă prima scrisoare. Era neîndoielnic a unei dame. Scrisoarea unei dame o putea recunoaşte uşor chiar dinainte de a citi rândurile înşirate pe dânsa. Plicul era roz, uşor sidefiu, hârtia curată, nepătată şi fără îndoituri. Bărbatul o trecu prin dreptul nasului şi inspiră adânc. Mai toate scrisorile damelor aveau un miros de alcov, un amestec de miresme de flori, de parfum încărcat şi de aşternuturi răscolite. Apoi venea fără greş scrisul, caligrafic, rotund, adesea împodobit cu virgule şi floricele împletite printre braţele largi ale majusculelor. Piotr Gogolovici Nastratevici căpătase o asemenea pricepere într-ale recipiselor încât putea deosebi fără greş pe cea a unei dame de cea a unui domn doar atingând-o cu ochii închişi sau privind-o de la şapte picioare depărtare. Citi înscrisul şi zâmbi. Scrisoarea plecase din mâna Nathaliei Oksanova. Strălucitor nume. Încercă să şi-o imagineze. După scrisul atent şi parfumul delicat trebuie să fi fost o persoană educată. Hârtia era din cele mai bune, deci bărbatul său era foarte probabil om destoinic şi înstărit, iar micile înflorituri de la încheieturile literelor îi spuneau că dama trebuie să fi fost fără griji şi întrebări nerăspunse. Destinatarul era desigur un bărbat. Din Lipeţk, nu departe, doar trei ceasuri de mers cu trăsura. Să fi fost o recipisă de amor?! Tot ce se poate, căci distanţa dintre presupuşii amorezi era numai bună să astupe pâlnia vorbelor şuşotite, dar suficient de scurtă cât să poată fi parcursă dintr-o parte în alta şi înapoi într-o seară dacă li s-ar fi potrivit înăbuşirile sufletelor. Urma să fie o zi bună, era convins Piotr Gogolovici Nastratevici, căci avea dumnealui o premoniţie care-i spunea că dacă prima scrisoare scoasă din sac e a unei dame ziua avea să-i meargă de minune, dar dacă e a unui domn ziua va să fie anevoioasă.
Ceasurile unsprezece erau ceasurile la care de obicei bărbatul făcea o pauză ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi dezmorţească încheieturile degetelor. În ziua aceea făcu însă pauză fix la zece şi jumătate, nu fiindcă ar fi fost mai ostoit ca în alte zile, ci fiindcă o răceală nesuferită îl lovise în moalele capului cu două seri înainte, atunci când se oprise la cârciuma lui Nicolai Nicolaevici să bea două halbe care se făcuseră opt. Aruncă pe furiş cu coada ochiului spre uşă, apoi îşi scoase batista, o desfăşură larg ca pe un cearceaf, şi-şi suflă de trei ori cu avânt nasul. Îl şterse apăsat, împături batista atent după dungile întipărite în ţesătură şi o aşeză înapoi în buzunarul de la piept, având grijă să-i răsfire marginile ca pe petale. Şi fiindcă i se uscaseră buzele întinse mâna după carafă şi îşi turnă un pahar cu apă pe care o bău pofticios cu înghiţituri mari. Era singur. Leonid Mihajlovici Obuhowski plecase cu treburi la primărie, Boris Grigorovici Enghibarov era bolnav la pat, iar Serghei Vasiliev Evdokimov era dus la un văr, care era în vorbe cu fata unui potcovar, să aranjeze o treaba cu caii de poştă care îmbătrâniseră grozav şi necesitau grabnică reparaţie.
Piotr Gogolovici Nastratevici aruncă din nou o ocheadă spre uşă şi se reapucă fără vlagă de treabă. Dar treaba, contrar aşteptărilor, mergea tot mai anevoios căci nara stângă a nasului dumisale nu voia în ruptul capului să mai lase aerul să-şi facă loc spre plămânii stafidiţi. Piotr Gogolovici se mai opinti ce se mai opinti şi decise în cele din urmă că trebuie luate măsuri radicale, aşa că îşi scoase iar batista, o făcu sul peste degetul arătător şi începu să cureţe nara îndărătnică cu înverşunare şi meticulozitate, aşa cum curăţă coşarul hornul îmbâcsit de cenuşă. Apoi împături iar batista şi se puse pe înşirat litere boante în catastiful cu adieri de poveste. Dar nu, nu. Nu mergea deloc. Bărbatul simţea cum peretele din dreapta al nării parcă se îndeamna spre cel din stânga, care la rându-i se tot apropia de cel din dreapta şi dimpreuna se lipeau ca porţile cetăţii Ierihonului, tăind calea aerului spre plămânii lihniţi de foame. Piotr Gogolovici Nastratevici nu mai putea suporta nenorocirea, aşa că îşi roti ochii împrejur şi mulţumit de singurătatea-i vârî degetul adânc, scormonind cu nesaţ prin nara buclucaşă... Îl găsi imediat, lipit că un hoţ de zidul cu care se face una pentru a se feri de ochii iscoditori. Era lung şi alunecos, aşa încât trebui să îl alerge preţ de ceva vreme până când reuşi să-şi înfigă unghia în el şi să-l extragă încântat. Pârdalnicul se aşezase fix în cerculeţul cel mic al amprentei de la arătător, lăbărţându-se hidos peste celelalte cerculeţe că o meduză în descompunere. Bărbatul se strâmbă. Era urât şi nu făcea deloc plăcere atingerii pielii. Aşa că Piotr Gogolovici hotărî să-l lipească sub scaunul pe care şedea, dar înainte de a întreprinde vreo mişcare îşi aminti că asta mai încercase şi cu o săptămână înainte şi îi găsise acolo pe cei ai lui Serghei Vasiliev de la care luase scaunul în urmă cu doi ani, acesta aducându-şi la rându-i unul de acasă, după ce hârca de soacră-sa murise în fine şi-i lăsase toată averea din Uliţa Lăcustelor numărul optşpe. Nici ideea de a-l face ghem şi a-i face vânt în colţul încăperii nu-l încântă, căci ar fi trebuit să-l rostogolească între degete şi să-l plimbe de jur împrejur, ceea ce-i provocă scârbă, aşa că decise rapid să-l... Dar chiar înainte de a-şi pune în aplicare gândul, uşa se deschise încetişor şi în pragul său apăru chipul Mariei Angelovna Fisticenko, febleţea sa. Maria Angelovna Fisticenko era de-o frumuseţe nemaiîntâlnită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici), era de-o deşteptăciune rar pomenită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici) şi colac peste pupăză mai avea şi o casă cu trei caturi moştenită de la răposatul Alexei Angelov, avar, urât şi bătrân dar cu mare grijă la gologanii dumisale (asta o ştia toată lumea).
- Singurel Piotr Gogolovici?!
- Singurel Maria Angelovna - răspunse bărbatul cu inima tresăltând şi zbunghind din scaun pentru a-i prinde mâna alunecând de pe clanţa rece şi a i-o săruta cu emoţie. Tocmai mă gândeam la dumneata.
Femeia zâmbi galeş luând loc pe scaunul întins şi ridicând uşor rochia peste genunchi astfel încât să dezvelasca numai de două degete glezna fină.
- Vai Piotr Gogolovici, galant că întotdeauna - gânguri ea.
Bărbatul simţi cum inima izbeşte în stânga, apoi izbeşte în dreapta, apoi în stânga şi-n dreapta deopotrivă, şi iar şi iar, din ce în ce mai repede, precum roata de locomotivă şina de fier, pentru că în cele din urmă să explodeze asemeni unui pămătuf de păpădie răspândindu-se în tot înlăuntrul în umbreluţe mici şi pufoase. Piotr Gogolovici Nastratevici se topi cu totul. Fălcile i se încleştară, obrajii prinseră a răspândi vâlvătăi roşietice, picioarele îi îngheţară. Doar mâinile alunecau necontenit una peste cealaltă într-o nesfârşită rostogolire de yingi şi yangi. Şi dintr-o dată bărbatul înţepeni cu totul. Ochii i se bulbucară mai mai să alunece din orbitele repezinde spre Maria Angelovna Fisticenko, pentru a se pironi apoi asupra palmelor proprii răsucite în sus cu degetele răsfirate. Obrajii îşi schimbară imediat culoarea din roşieticul înflăcărat al trandafirului în galbenul palid al lunii.
- Piotr Gogolovici?! Ai păţit ceva?! Te doare undeva?! - se sperie femeia.
- Nu... doar.. nu... eu... nimic... - bâigui bărbatul apucându-şi degetele unul câte unul şi cercetându-le minuţios, întâi pe cele de la stânga, apoi pe cele de la dreapta. Şi fiindcă nu descoperiră ceea ce căutau, ochii prinseră a se prăvăli într-o ameţitoare dezordine peste placa de lemn a mesei, peste muchiile scaunelor, peste uşa masivă, peste degetele Mariei Angelovna.
- Piotr Gogolovici?! Ai pierdut ceva?!
- Da... am... de fapt nu... eu... nu, nu am pierdut...
Femeia nu mai înţelegea nimic. Ştia că farmecele sale au un efect devastator asupra bărbatului pe la care trecea măcar o dată pe săptămână să-l întrebe despre nenumăratele sale probleme cu recipise pierdute, rătăcite, distruse, zăpăcite, dar n-ar fi crezut în ruptul capului că-l poate face să-şi piardă în asemenea hal minţile. Bărbatul ezită o clipă apoi se smulse din scaunul cu tapiţerie jerpelită din care ieşeau pe ici pe colo paie prăfuite şi ţâşni în direcţia Mariei Angelovna. Ajuns în fata ei puse un genunchi în pământ şi îi prinse mâna dreaptă în ale sale.
- Maria Angelovna ... - murmură el pătimaş.
- Daaa .... - oftă Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă el cu ochii aţintiţi asupra degetelor fine ale damei şi cercetându-le atent unul câte unul.
- Daaa ... - oftă din nou Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă bărbatul a doua oară lăsând mână dreaptă şi apucând-o pe stânga pentru a continua cercetarea cu atenţie a degetelor fine şi lungi.
- Da - răspunse Maria Angelovna sec de data asta, alungindu-şi gâtul înspre bărbatul de la picioarele dale şi căscând ochii mari în aşteptarea restului declamaţiei.
- Nu-i - pică sec finalul.
- Pardon?! - se oţărî femeia furioasă. Ce nu-i domnule?! Dumneata ai luat-o pe câmpii sau îţi baţi joc de mine?! De când am intrat te porţi de parcă l-ai fi văzut pe necuratul. Piotr Gogolovici Nastratevici vino-ţi te rog în fire şi dă-mi un semn când ţi s-a întors capul îndărăt pe umeri - mai adaugă ea şi trânti furioasă uşa în urma-i.
"Multumescu-ţi ţie Doamne că nu s-a lipit de degetele ei!" răsuflă bărbatul uşurat, fără să clarifice însă misterul dispariţiei micii meduze în descompunere. Aşa că imediat după ieşirea femeii începu să cerceteze atent clanţa uşii, marginea scaunului pe care şezuse, muchia mesei de lemn... Aşa îl găsi Maria Angelovna când crapă uşa pentru a-şi vârî vârful nasului prin deschizătura ei, în genunchi inspectând cu atenţie marginea şlefuită de timp a mesei.
- Aaa... să ştii că l-am lipit pe toc după ce am intrat. Uite aici! - arătă ea locul impactului şi dispăru cât ai clipi.

Iată vine Moş Crăciun

Moş Crăciun se smuci, se răsuci, scutură din umărul stâng, apoi din şoldurile groase şi în cele din urmă se smulse din încercuirea de cărămidă şi începu să alunece uşor pe horn ca pe un tobogan. La capătul său spaţiul se căscă larg ca un evantai şi Moş Crăciun căzu bolovănos fix în vatra pâlpâindă. "Offf... am mai pus ceva kile de anul trecut, abia mai încap pe coşurile astea strâmte, făcute din sărăcie. Ohohooo, altfel se făceau coşurile pe vremea mea" bodogăni el nemulţumit. "Trebuia să fi luat cutiile alea de la 'Slim and happy' chiar dacă costau o groază de bani. Uite, nici costumul nu mă mai cuprinde" adăugă el scuturându-şi de cenuşă turul pantalonilor tapetaţi la interior cu un burete dens scos de la bancheta din spate a Daciei care-şi dăduse obştescul sfârşit la începutul iernii şi mulţumind cerului că cei ai casei se duseseră de ceva vreme la culcare iar jarul din sobă abia mai mocnea.
Moş Crăciun îşi privi ceasul de care era tare mândru, un Rolex mai strălucitor decât steluţa din vârful bradului, primit cadou de la Directorul General al Coca-Cola pentru Europa de Sud-Est şi iscodi rapid din priviri dejurîmprejurul. Alarmă nu, câine nu, bradul în colţ, ai casei claie peste grămadă în dormitor, iar cale de fuga... "Orice-ar fi, eu pe acolo nu mă mai întorc" pufni el cu năduf privind în sus pe coşul de pe care tocmai coborâse. Apoi scoase din buzunarul de la spate trusa specială de evacuare din care nu lipsea un şperaclu pentru desfăcut broaştele obişnuite, o lamă elastică pentru deschis orice ială, o lamă subţire şi tare pentru desfăcut geamurile termopan şi în fine o sârmă îndoită special pentru deschis zăvoarele de la tâmplăria din lemn. Dar piesa de greutate de care era tare mândru nu era niciunul din dispozitivele enumerate mai sus, ci o cutie electronică micuţă cât un pachet de ţigări care se conecta cu un cleşte şmecher pe firele care ieşeau din alarma casei făcând imposbilă declanşarea acesteia. Cutia fusese procurată din piaţa de ruşi în condiţii de maximă urgenţă după ce un confrate din vest o păţise de nu se văzuse. Intrase Moşul ca orice Moş educat pe horn, îşi desfăcuse sacul să scoată jucăriile pentru a le alege pe cele potrivite alor casei, când deodată a început să sune alarma. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, de undeva de la etaj s-a auzit aproape instantaneu lătratul gros al unui doberman. Nici nu-şi aminteşte cum a vârât totul în sac şi cum a ţâşnit prin geamul de la sufragerie exact când dobermanul se ivea vijelios în capul scărilor. A uitat pe loc cât de bătrân şi ramolit e şi a luat la escaladat degrabă toate gardurile din împrejurimi, mai ceva ca un atlet alergător, mai ales când a auzit în urmă puşca stăpânului casei slobozind doi plumbi cu colţi ascuţiţi care bineînţeles că-şi greşiseră ţinta. Oricum, afacerea nu s-a terminat deloc fericit căci moşul a fost târât prin tribunale şi a trebuit să plătească în cele din urmă atât fereastra spartă cât şi zilele de spitalizare ale dobermanului care-l ajunsese în sfârşit la marginea cartierului proptindu-se cu fâlcile larg deschise în turul pantalonilor săi. Degeaba a încercat Moşul să demonstreze cu dovezi palpabile cu grijă că el fusese cel agresat, căci curtea nu i-a ascultat explicaţiile şi a dat dreptate stăpânului câinelui care a argumentat că potaia sa a suferit un stres traumatic la întâlnirea cu Moş Crăciun şi că imaginea Moşului infractor îl va bântui toată viaţa, fiind în imposibilitatea să mai deosebească un Moş bun de unul rău în vecii vecilor. Drept urmare a doua zi a venit recomandarea de Sus ca toţi Moşii să treacă în capul procedurii de efracţie la primul punct alarma şi la al doilea câinele casei, iar în buzunarul de la spate să poarte fiecare pe lângă deja clasica trusă de efractie, o soluţie pentru anularea alarmei şi alta pentru anularea câinelui, alegerea celei mai eficiente soluţii rămânând la latitudinea fiecăruia. Degeaba au mormăit Moşii că n-au parale să-şi cumpere din buzunarul propriu divaisurile, că Cel de Sus le-a retezat-o rapid "De unde vreţi să vă dau, nu vedeţi că toată lumea e în criză de la un mal al Atlanticului până la celălalt?! Până şi la chinezi s-au gripat motoarele! Fiecare se descurcă cum poate." El se descurcase bine, Dumnezeu să-i binecuvânteze pe băieţii aia din piaţa de ruşi, care de fapt sunt moldoveni toată ziua, n-au nicio treabă cu ruşii, ca n-a treubit să-i explice prea mult roscovanului care-i treaba că a priceput rapid. “Gata moşule, s-a făcut, îmi dai două foi şi am bătut palma. În trei zile îl ai. Ai noroc că tocmai aduce Iura un set pentru băieţii din peninsulă şi unu ţi-om da şi ţie." Ba bonus mai primise şi fluierul de adormit căţeii, de folosea nu ştiu ce sunete atât de subţiri că nici nu le auzea urechea omenească, doar aia câinească le auzea şi se pleoştea pe loc. "Moşule da de-un Makarov n-ai nevoie?! Vine la pachet cu anulatorul de alarmă. Se poate folosi în loc. Încă două foi şi ăsta îl ai acum, că mai avem câteva aici sub masă" îi mai şoptise roşcovanul la ureche ridicând un colţ de la muşamaua de pe masa de lemn pe care erau întinse şuruburi şi holzsuruburi de toate dimensiunile, scule de tot felul, luminiţe de brad, muşamale de bucătărie, telecomenzi universale, chibrite, cuie, piese pentru semicursiere, butelii de voiaj, baterii, ciorapi, întreruptoare, prize, cabluri, antifurturi, alarme, spayuri cu gaze lacrimogene, pistoale de lipit, role de fludor, transformatoare de sudură, elastic de chiloţi, cutere, cuţite, bricege şi multe altele, mai ceva ca în sacul lui Moş Crăciun, dar adevăratul Moş fu obligat să-l refuze elegant şi să se rezume la fluier şi la gizmoul electronic. El o rezolvase uşor că mai avea nişte bani pentru zile negre la ciorapul ăla roşu de pe bibliotecă, dar alţi moşi de pe la ţară vai de mama lor săracii. Pentru câini se dotaseră cu felii de slănină date cu praf de adormit ploşniţele, care fie vorba între noi cuminţea potăile mai ceva decât fluierul fermecat, iar pentru alarmă aveau un lighean căptuşit cu vată care se îndesa peste difuzor astfel încât acesta abia mai icnea când era declanşat.
Bradul era frumuşel dar tare sărăcăcios. Globuri nu avea decât două, unul la poale şi altul aproape de vârf, restul fiind lucruşoare făcute de mână de cei ai casei, un globuşor din polistiren învelit în poleiala de ciocolată, două steluţe din lemn, coşulete din hârtie creponată, îngeraşi pictaţi şi decupaţi, beteală din hârtie lucioasă colorată şi mai multe globuri din ghemotoace de hârtie învelite în sfoară multicoloră. Moşul îşi scoase ipadul şi verifică. Cinci copii, primul de doi ani şi ultimul de şapte, trei băieţi şi două fete. Desfăcu baierele sacului şi începu să caute. Alegea de fiecare dată cu inima şi sufletul i se umplea de emoţie când se apleca lângă brad şi lăsa din palme jucăria aleasă. Aşa făcu şi de această dată şi o lacrimă i se prelinse pe obraz. Mângâie pe cap păpuşa cu ochi negri, privi galeş setul de bucătărie, atinse în treacăt autobuzul cu lumini, privi încântat paletele cu minge de burete si... Setul de traforaj parcă nu era deloc potrivit pentru cel mare. Aşa că îl luă de lângă brad în ideea de a-l pune la loc şi a-l înlocui cu altceva mai potrivit. Se ridică şi... Moşul privi nedumerit împrejur. Sacul nu mai era la locul lui. Nu mai era deloc. Cercetă amănunţit colţurile încăperii, privi sub dulap, în dulap, deschise uşa la cămară, pe cea de la dormitor. Sacul nicăieri. "Cineva îmi joacă o festă" decise Moşul cu gândul la colegul lui mai tânăr din Medgidia cu care se certase pentru o crăciuniţă tânără şi nurlie care-i făcuse ochi dulci la ultima întrunire a Moşilor, care avusese loc la Budapesta în hotelul ăla cu piscina îmensă şi saună ca o sală de teatru, unde făcuseră chermeză şi nemţii ăia de la firma de asigurări de le iesişe pe nas. "El trebuie să fie" mormăi Moşul trăgând cu coada ochiului prin uşa întredeschisă şi privindu-i pe cei ai casei dormind buştean. "Mama lui de pezevenghi. Să mă lase fără sac tocmai acu când a început împărţeala?!" se burzului moşul care nu aprecie deloc gluma nesărată a colegului. Apoi brusc îi veni o idee. Deschise uşa dormitorului şi numără captele. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Numără şi picioarele. Douăşpe! Lipseau două picioare şi-n cap. Moşul zâmbi în barbă şi porni iar la cercetat cu de-amănuntul casa. Dar imediat ce se aplecă descoperi pezevenghiul care-i furase sacul. Îl trăsese sub pat, scormonise înăuntru şi scosese o cutie de ciocolată din care înfuleca cu spor mânjindu-se de cremă din tălpi şi până în creştet. Moşul hohoti îndesat, recuperă sacul, extrase micuţul şi îl aşeză grijuliu pe genunchi.
Vine seara lui Crăciun
Cu ce-i mai frumos şi bun
Să primeşti în dar tot ce-ai visat
Cand ai sufletul curat
Noaptea sfântă, noaptea albastră
Stau copiii la fereastră
Cu privirea să găsească
Steaua care-a răsărit
Şi din bolta poleită
Vine-o sanie aurită
Moşul cel bun plete dalbe
Înc-o dată a sosit
Aşa îi cântă moşul şi o altă lacrimă îi alunecă pe obraz. Apoi îl aşeză pe micuţ în pat, îl înveli bine şi aşteptă să închidă ochii.
- Cio-co buuuuu-nă... mai apucă să îngâne copilul înainte de a se pierde pe cărările viselor.

Deturnare

Autobuzul opri în staţie ca în fiecare zi, uşa se deschise cu un pufăit somnoros, apoi se închise la loc, maşina topindu-se iarăşi în noapte. Bărbatul cu papion roz urcă şi se aşeză pe acelaşi loc pe care se aşeza de fiecare dată, al patrulea scaun din spatele şoferului. Îşi descheie haina grea ale cărei poale le adună şi le aşeză tacticos peste genunchi, apoi îşi aranjă papionul şi-şi împreună mâinile pe pântec. Era dimineaţă tare, soarele abia se mijea de dincolo de faleză, iar frigul pătrunzător încremenise oraşul într-o perdea de nemişcare. Două zile îi trebuiseră iernii să-l ia în primire, iar oraşul se predase fără condiţii. Bărbatul cu papion roz zâmbi. În ziua aceea implinea fix cincizeci de ani de muncă, nici unul mai mult, nici unul mai puţin. Ar fi putut să ducă la servici nişte platouri cu gustări, câteva prăjituri şi sticle de suc. Ar fi putut vorbi cu şeful şi i-ar fi permis desigur să facă o mică chermeză în sala de şedinţe de la etajul întâi. Renunţase însă în ultima clipă şi decisese să-şi pună doar un papion roz. Atât! Arăta un pic caraghios, dar la o adică un pic caraghios se simţise toată viaţa. Muncise ca un tâmpit, nu ceruse niciodată nimic, fusese ultimul la prime şi avansări, iar despre vorbe bune nici nu putuse fi vorba. Îşi aranjă din nou atent papionul şi închise ochii.
- Ce frig domnule - mormăi doamna drăguţă care stătea chiar peste culoarul ce separa şirurile de scaune. Bărbatul cu papion roz o admira în tăcere. Avea un corp suplu, păr negru buclat şi un aer cochet şi vesel care o făcea să pară cu mult mai tânără decât era în realitate.
Se răsuci să-i răspundă dar observă că femeia nu vorbise cu el ci doar pentru sine, fiind ocupată să caute ceva în geanta voluminoasă.
- Nu era bine să fi fost acuma la mare, la soare, să fi stat acolo pe plajă cu martiniul în faţă şi cu ochelarii de soare pe nas?! - interveni fără să se întoarcă bărbatul din primul rând cu părul alb tuns scurt. Era un zdrahon de bărbat, să fi tot cântărind vreo sută cinzeci de kilograme. Avea însă un suflet blând ca un copil. Îi plăcea să se bage în vorbă şi să-şi spună părerea fără să i-o ceară nimeni. Dar nu deranja. Dacă nu era băgat în seamă tăcea şi adormea la loc.
Autobuzul ieşi din oraş şi se aşternu temeinic la drum. Era momentul în care luminile şi sunetele dispăreau cu desăvârşire, toată lumea închidea ochii şi întreg autobuzul cu pasageri cu tot se risipea în întuneric. De această dată însă fetele din faţa nu acceptară ideea cu rispirea. Începură să şopăiască încet, abia descifrat, apoi din ce în ce mai tare. Prinseseră din zbor ideea cu marea şi-şi făceau planuri de vacanţă chicotind la fiecare propunere îndrăzneaţă pe care o scoteau din mâneca groasă a jachetelor de iarnă.
- Fetelor, lăsaţi vorba că mai e mult până la vară. Abia a început decembrie - glăsui grav domnul de la mijloc cu cioc şi morgă cenuşie. Nu-l văzuse niciodată zâmbind, stătea drept şi înţepenit de parcă ar fi înghiţit un făcăleţ şi era tot timpul uşor încruntat, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună interlocutorii în gardă “aveţi grijă cum mă abordaţi, că eu sunt cam irascibil de fel".
- Off domnule, măcar cu asta să ne mai încălzim şi noi, că altfel ce să ne mai încălzească?! Spune dumneata, ce?! - icni doamna micuţă cu faţa blândă de învăţătoare apropiată de pensie, care stătea chiar în spate1e său. Preţurile, vorbele unuia sau altuia, sărăcia, mizeria, lipsurile de tot felul, ce?!
- Are dreptate doamna - îi ţinu isonul o femeie rotunjoară cu faţa de castor, având dinţii din faţă mari şi depărtaţi, care mai tot timpul picotea pe umărul soţului şi despre care ştia că este contabilă la una din firmele mari din oraş. Măcar asta să facem, să visăm. Doar visele ne mai pot răscoli fierbinţeala sufletului.
Una din fetele din faţa care porniseră discuţia şi care se prostea mai mereu ca o copiliţă stârnind adesea dişcutii în legătură cu ideile năstruşnice pe care le avea, se întoarse peste scaune şi glasui cu voce tare către ceilalţi pasageri.
- Tot ceea ce ne dorim e atât de aproape de noi cât nici nu ne imaginăm. Trebuie doar să ne dorim cu ardoare ceva-ul acela şi el se va apropia tot mai mult până când va ajunge la o palmă distanţă, atât cât să-l înşfăcăm fără probleme. Dar noi nu ne dorim cu suficientă intensitate, de aceea visele stau aşa departe de noi. Deci vă întreb ca să ne lămurim, vrea cineva să meargă la mare?!
- Daaa - răspunseră în cor băieţii din spate, care începură să aplaude cu frenezie şi să chiuie bătând din picioare. Fata însă nu fu mulţumită de răspuns aşa că repetă întrebarea.
- Nu-i aşa că toată lumea vrea la mare?!
- Daaa - răspunseră în cor toţi pasagerii şi bărbatul cu papion roz îl văzu pentru prima dată pe domnul cu cioc zâmbind.
Fetele aplaudară şi ele şi continuară să şuşoteasca aşa cum se porniseră.
- Când ajungem la intersectia mare o iei la dreapta către mare - se aplecă spre şofer cealaltă fată, cea mică şi negricioasă cu părul tuns periuţă.
- Către care mare, domnişoară?! - bâigui încurcat şoferul care presimţea cu al şaselea său simţ încurcătura în care era pe cale să intre.
- Către marea cea mare! - izbucni fata în râs. Ce mai contează către ce mare, mare sa fie, să aibă valuri, şezlonguri, martini...
- Spre Miami - mormăi hâtru ursul cel mare din dreapta şoferului.
- Către Miami?! Care Miami dom'le?! Miami e pe partea cealaltă a oceanului, nu putem ajunge cu autobuzul acolo.
- Ba putem, ba putem - începu să bată din palme şi să se fâţâie pe scaun ca un titirez negricioasa - trebuie doar să vrem! Nu-i aşa că putem?! - ţipă ea şi primi imediat confirmarea de la corul băieţilor din spate.
- Da, da, putem! - veni confirmarea şi de la doamna micuţă cu faţa blândă de învăţătoare apropiată de pensie care îşi scoase bereta tricotată şi o aşeză în poală netezind-o uşor. Dacă nu spunem cu glas tare ce ne dorim n-o să ghicească nimeni niciodată, cu atât mai puţin să ne ofere. Prima etapă e să vrem şi a doua să cerem.
Şoferul tăcu şi privirile sale se împletiră iarăşi cu noaptea. Undeva în dreapta soarele se iţea de printre ierburile uscate. Era un om vesel şi sociabil de fel, dar îl iritau ieşirile necontrolate ale pasagerilor şi nu putea permite altcuiva să-i spună ce să facă. O, desigur, daca era vorba despre oprit aici sau acolo pentru a lăsa sau a lua pe cineva, ok, dar în rest în autobuzul său el era şef.
- Hei, heeeeeiiii ... - izbucniră într-un glas fetele cu marea. Ai trecut. N-ai luat-o bine.
Şoferul nu le băgă în seamă şi dădu drumul radioului. Îşi alese un post cu muzică zbânţuită şi o ţinu drept înainte.
- Aloo ... unde ne duci?! Întoarce imediat! Ăsta nu e drumul spre mare - începură să se agite sincron cele două fete dar demersul lor ar fi rămas cu siguranţă fără rezultat dacă nu ar fi primit sprijin din partea ursului cel mătăhălos. Acesta, fără nicio vorbă, se ridică de la locul său, se apropie de şofer, îl strânse cu o mână de ceafă şi îi şopti uşor la ureche.
- Frâneaza. Aşa, acum întoarce. E bine, aici la intersecţie o iei la stânga. E perfect, acum ţine-o drept - şi bărbatul slăbi strânsoarea, apoi îşi desfăcu puţin partea dreaptă a jachetei pe care o purta şi îi arătă şoferului ceva ce numai ei doi ştiau ce reprezintă. Barbatul cu papion roz ar fi putut jura că arată ca un pistol, dar cum noaptea ar fi putut juca uşor feste oricăror ochi, decise că e mai bine să creadă că a fost doar o insignă a unor forţe speciale.
Nici nu se aşeză însă bine ursul la loc că soferul intinse mâna după staţie, apucă microfonul şi chemă baza.
- 'Neata, ce faceţi?! Uite am nişte probleme cu...
Dar nu apucă să spună mai mult că fata cu gura mare şi fundul la fel de mare îi sări în cârcă apucându-l cu o mână de păr şi alta înfigându-i-o în gât, în timp ce negricioasa încerca să-i smulgă staţia din mână, ceea ce şi reuşi fără probleme graţie elementului surpriză introdus de acţiunea lor combinată.
- Ce dracu faci, ne trădezi?! Unde te crezi?! - izbucni fata cu fundul mare ţinându-l bine de cap şi neslăbind strânsoarea, în timp ce şoferul începu să dea din mâini aruncând-o pe negricioasa cea mică, ca pe o frunză, în uşa laterală.
- Să vă ia dracu pe toţi! Nu-mi spuneţi voi mie unde să merg şi ce să fac în autobuzul meu - icni bărbatul încercând să se elibereze din strânsoare. Oamenii vor să ajungă la slujbă nu vor să se ia după nişte ţicniţi ca voi - gâfâi el în timp ce la rându-i o înşfăcă pe fată de păr încercând s-o pună la pământ.
- Nu vrem la slujbă, vrem la maaare - se auzi un cor de glasuri din care bărbatul cu papion roz nu reuşi să distingă nicio aprobare pentru acţiunea şoferului.
Lucrurile luasera o întorsătură destul de neplăcută. Negricioasa, care se lovise de părţile metalice ale maşinii şi se umpluse de sânge pe mâini şi pe faţă, se întorsese ţipând ca o turbată cu forţe înmiite, înfigându-şi unghiile în braţele bărbatului şi dinţii în gâtul său, in timp ce prietena sa se lupta din răsputeri să-şi păstreze supremaţia în cârca acestuia. Cum însă lupta devenea din ce în ce mai dezechilibrată, domnul cu cioc se hotărî să intervină. Se ridică de la locul său, scoase din compartimentul pentru bagaje servieta diplomat, o desfăcu tacticos, extrase dinăuntru un cuţit de bucătărie de vreo treizeci de centimetri şi păşi calm către locul şoferului. Apoi într-o clipită, îl înşfăcă de păr, îi dădu capul pe spate şi îi reteză beregata.
- Uraaa .... - izbucni corul băieţilor din spate când fu clar ca balanţa victoriei se înclinase ireverisbil înspre partea visătorilor de mare şi soare.
- Off Doamne, încăpăţânaţi mai sunt unii oameni - mormăi o doamnă la vreo cincizeci de ani cu părul blond tuns până la umeri, de pe locurile din faţă, scoţând din poşetă un şerveţel şi curăţând sângele ce-i sărise pe pantofi. Domnul cu cioc şterse cuţitul pe mâneca sacoului, îl aşeză la loc în servieta diplomat şi diplomatul la loc în compartimentul pentru bagaje. Apoi deschise uşa şi azvârli leşul şoferului, pentru ca în cele din urmă să-i ia locul în scaun.
- Toată lumea merge la mare?! - mai întrebă el apăsând din ce în ce mai tare acceleraţia.
- Toată lumeaaaa... - auzi din spatele său cofirmarea pasagerilor.
Şi dintr-o dată autobuzul începu să capete o viteză ameţitoare desprinzându-se încet încet de pământ.

Bărbatul cu papion roz aruncă ochii spre doamna drăguţă care stătea chiar peste culoarul ce separa şirurile de scaune. Dormea. În spate, băieţii joviali moţăiau după ce trăseseră ceva la măsea, iar în faţă cele două fete continuau să şopăiască aşa cum făcuseră tot drumul. Din lipsa unei alte ocupaţii bărbatul îşi risipi privirile pe geam. Dedesubt oceanul apărea ca o pată de cerneală. Deasupra, cerul nesfârşit ca o cupă de floare. Ici colo, în depărtare, câte un nor alburiu. Undeva în faţă se zărea ţărmul încreţit al continentului. Îşi privi ceasul şi îl potrivi după ora locală. Mai erau doar câteva minute şi urmau să aterizeze.

Plăcinta (partea a doua)

Vânzătoarea tăie placintă, cântări şi imediat smulse tava de carton de pe cântar astfel încât mâna dolofană a doamnei se opri nedumerită în aer preţ de câteva secunde, apoi se cufundă încetişor în buzunar şi decepţionată pescui un portofel la fel rotunjor ca şi proprietara.
- Cât să fie? - întrebă ea scuturând un teanc de bancnote de 1 leu şi de 5 lei sustrase din pliul pântecos, dar înainte de a fi primit un răspuns, ochii hulpavi ai dumisale detectară o nouă ispită, o cutie cu bomboane fondante tocmai desfăcută, în care folia de hârtie subţire abia dezvelea delicioasele rotunjimi.
- Auzi, da acolo ce-ai, fondante? Acuma le-ai primit, aşa-i? Cât e kilu? Dă-mi şi d-alea vreo două sute. Ba nu, pune patru, să fie - se răzgândi ea după ce vântură teancul de bancnote şi constată că sunt îndestulătore.
Dacă ar fi avut părul aranjat, un machiaj potrivit, haine noi care să îi pună în valoare corpul bine proporţionat şi câteva bijuterii nu scumpe dar alese cu gust, ar fi fost o femeie uluitoare. Aşa nici nu ar fi putut spune ce vârsta are. Putea să aibă la fel de bine 18 sau 35. Sau chiar 40. Dar nu mai mult.
- 16 amandinele, 14 cataiful, 17 plăcinta şi 19 fondantele, în total 66 – rezumă vânzătoarea împachetând bomboanele şi aşezându-şi mâinile răbdătoare pe tejghea în aşteptarea doamnei ce numara de zor la bancnotele de 1 şi de 5 strânse în pumn.
Femeia stinse ţigara în farfuria de cafea şi îşi aprinse alta. Era a cincea judecând după numărul chiştoacelor strivite. Executa gesturile mecanic. Părea că mâinile se mişcă total independent de restul corpului, ca şi cum s-ar fi desprins de întreg şi ar fi acţionat prin propria voinţă. Ochii continuau să-i rămână ficşi şi reci, teribil de reci.
- Două choux-a-la-creme şi două mascote - murmură domnul elegant dinaintea sa zâmbind vânzătoarei. La pachet vă rog.
Ar fi putut fi foarte bine o prostituată în afara programului, tristă ca orice prostituată în afara programului. Se certase cu peştele, fusese izbită cu capul de pereţi şi se adăpostise acolo să-şi lingă rănile. Era o poveste credibilă. Urâtă dar credibilă.
- Dumneavostră?! - îl întrerupse vânzătoare din meditaţie.
Bărbatul se bâlbâi. Intrase să ia o plăcintă cu brânză şi să o mănânce în drum spre casă, însă femeia de la masă îl făcuse să-şi schimbe gândurile.
- O cafea şi o porţie de plăcintă dobrogeană.
- Bine, dar să ştiţi că la opt închidem.
Nu, nu putea fi o prostituată. Toate prostituatele erau spoite şi pline de tinichele, în timp ce femeia de la masă, dimpotriva, părea să se ferească de ele. Singura variantă rămânea prima, se certase probabil cu amicul sau avea o problemă în familie.
Luă farfuria cu plăcintă şi ceaşca de cafea şi se apropie de masă.
- Îmi daţi voie?
Aşa cum se aşteptase femeia nu îi răspunse. Ridică doar un ochi spre el apoi îl coborî la loc fixându-l pe un punct de pe zidul opus. Zâmbi. Şi farfuriile ca şi localul aveau mai bine de 30 de ani. "Cofetăria Trandafirul" scria pe marginea porţelanului alb, gros, înconjurat de o dungă albastră. Ochii îi căzură din nou pe coapsa femeii. Primul gât de cafea alunecă greu ca un cocoloş uriaş de pâine. Inima începu a se roti ameţitor în jurul propriului centru. “Ce naiba?! Din cauza unei necunoscute aride şi oarecare?!” se minună bărbatul încercând să domolească năvălnicia inimii. Trase farfuria aproape şi adulmecă plăcinta. Pe coapsă, bucata dezvelită de piele strălucea asemeni unei furculiţe de agint la o masă ordinară zgândărindu-i privirea. Împinse farfuria. Nu mai avea niciun chef de plăcintă. Sorbi o nouă gură de cafea şi aceasta se prăvăli ca-ntr-o cascadă cu nenumărate trepte până în stomac. Oricât încercă să-şi rasucească privirile nu reuşi, de parcă s-ar fi sudat de coapsa femeii înţepenind în neclintire. Şi în timp ce o mână ţinea strâns ceaşca de cafea lipind-o din nou de buze, cealaltă începu să se depărteze de corp cu de la sine voinţă. Ocoli încetişor piciorul metalic al mesei, pipăi scaunul alăturat, îi urmă marginea uzată, atinse genunchiul femeii, urcă gâfâind către bordura dantelată a ciorapului pentru a se răsfira apoi peste pielea caldă cufundându-se-n ea precum fluviul în marea cea mare. Încercă să-şi retragă mâna dar aceasta nici nu se sinchisi. Rămase acolo mângâind abia atingându-l, rotundul de piele. Bărbatul se scutură din reverie, îşi adună gândurile din risipiri şi mâna începu în sfârşit să alunece înapoi spre cealaltă, oprindu-se parcă nelămurită la fiece centimetru parcurs îndărăt şi privind cu jind peste umăr la locul fierbinte ce-l părăsea cu dezamăgire. Dar chiar înainte să părăsească complet marginea dantelei se petrecu ceva cu toul neprevăzut. O altă mână apărută de niciunde se aşeză peste propria-i mână blocându-i retragerea. Ba mai mult, mâna străină o strânse uşor pe a sa, o aduse înapoi peste pielea caldă şi o apăsă tandru. Bărbatul tresări. Ca prin minune legăturile mâinii cu restul se restabiliră şi bărbatul zâmbi. Femeia nu. O cercetă atent. Nu se putea numi o femeie frumoasă, dar era plăcută. Nu înţelegea însă ce-l captase, ce-l vrăjise, cum de se simţea atât de atras de ea. Era doar exacerbatul libidou bărbătesc sau era vorba despre altceva mai subtil? Îi caută ochii şi privirea femeii atrasă parcă de o forţă supranaturală se încovoie asemeni unei grinzi metalice aşezate greşit care trebuie întoarsă la locul din proiect. Presiunea palmei scăzuse şi degetele împletite cu ale sale se retraseră şerpuind uşor ca nişte lighioane fierbinţi înapoi către bârlogul subpământean din care se iţiseră.
Vânzătoarea începuse să strângă în dulapuri şi în frigidere ceea ce era expus pe tejghele. O simţea mişunând de colo colo ca o albinuţă harnică pregătindu-se de iarnă. Zgomotul de uşi trântite şi de vase metalice înghesuite pe rafturi rupea în fâşii subţiri însingurarea dintre ei. Privirile le erau ca doi magneţi jucându-se în jurul polilor opuşi. O vreme se atrăgeau şi se tot apropiau pentru ca atunci când erau foarte aproape să se răsucească brusc şi să se departeze iar, alergând spre colţurile încăperii... Şi tocmai când credea că jocul se apropie de sfârşit, mâna venită de niciunde îi prinse iar degetele, i le răsuci peste pulpă croindu-le drum spre interiorul ei reţinându-el captive în încercuirea plăcerii. Erau atât de fierbinţi degetele femeii încât brusc îi caută orbitele să vadă dacă scuipă flăcări pe ochi sau dacă se vede prin ei vâlvătaia dinlăuntru. Era un adevarat paradox privirea femeii, din exterior părea un bloc continuu de gheaţă, dar înlăuntru era doar o masă amorfă de lavă. Pe măsură ce mâna bărbatului se mişca pofticioasă, buzele femeii începură să tremure uşor. Ochii alunecară spre ceafă şi respiraţia deveni sacadată şi şuieratoare. Bărbatul se sperie. Aruncă un ochi după vânzătoare. Nu se zărea niciunde, în timp ce zgomotul ascuţit de uşi şi crătiţi trântite continua să taie liniştea în pătrate egale, asemeni celor de plăcintă cu dovleac. "Doar să nu aprindă lumina" gândi el, căci înserarea cuprinsese străzile oraşului furişându-se în case printre cercevelele strâmbe ale ferestrelor sau prin uşile uitate întredeschise. Închise ochii. Ştia că e pierdut. Mersese prea departe. Înfierbântat urcă palma pe coapsă în sus, o arcui peste mijlocul femeii, apoi îi cuprinse prin pânza subţire sânul. Avea sânul greu. Îi umplea palma. Degetele alunecau peste pieptul femeii ca un val peste ţărmul tăcut, apoi nerăbdătoare despletiră nasturii cămăşii, îi dezveliră umărul şi se înfruptară din fierbinţeala cărnii. Şi nu doar degetele se înfruptară cu furie din ea ci şi buzele. Amarnic se înfruptară. Nu se mai auzea nicio uşă trântită, niciun zgomot metalic. "A terminat şi ne priveşte" gândi bărbatul în timp ce degetele sale pline de dorinţă continuau să frământe aluatul plăcerii. Nici n-a realizat când femeia s-a ridicat, s-a lipit cu spatele de zidul dintre cele două ferestre imense şi l-a tras lângă ea. I-a desfăcut pe îndelete cureaua, apoi cu îndemânare unul câte unul nasturii. Ştiuse că nu mai există scăpare căci n-a încercat să se dezlege la timp. Aşa că avea să suporte consecinţele şi să ducă totul până la capăt. "Doar să nu aprindă lumina" murmură bărbatul doar pentru sine, dar femeia îl auzi şi chicoti.

Încercă să se ridice dar o greutate mare îi apăsa pieptul. Era bustul femeii lipit de al său, cu sânii goi strivindu-i trupul şi gândurile. Se scutură şi-şi privi cu înfrigurare ceasuI. Limbile de fosfor arătau ora nouă şi un sfert. Trecuse mai bine de-un ceas peste ora de închidere. Era întunieric beznă, doar lampadarele străzii strecurând câte o rază de lumină strâmbă prin ferestrele unduite. Căută neliniştit din priviri vânzătoarea. Nu era nicăieri. "O fi plecat şi ne-a încuiat înăuntru" gândi. O scutură pe femeie şi-i sopti încetişor la ureche "Mergem?!". Femeia se ridică în capul oaselor, îşi lungi gâtul şi-l sărută apăsat pe obraz. "Da!"

Uşa era descuiată iar aerul răcoros. Femeia ridică gulerul trenciului şi porni agale spre centru. Avea piciorul frumos, cu gamba delicat arcuită, aşezat într-un pantof cu vârf ascuţit şi toc înalt, îmbrăcat într-un ciorap negru fin.

Plăcinta (prima parte)

Bărbatul intră grăbit, cercetă preţ de câteva secunde produsele întinse pe tejghele şi se aşeză mulţumit la rând. Nu erau decât două persoane. O cucoană corpolentă, având o sacoşă de plastic pe care scria mare “Real”, burduşită cu d-ale gurii şi din care se iţeau câteva capete de praz şi două-trei legaturi de verzituri într-o mână şi o alta de pânză în care se puteau ghici mai multe sticle şi borcane grele în cealaltă, parlamenta cu vânzătoarea.

- Da amandinele astea sunt proaspete? Când au venit? Da frigideru merge? Răceşte bine? Şi cât e una? Sunt dulci tare? Aveţi laborator aici sau le aduceţi din altă parte?

- Bine, dă-mi patru amandine şi patru savarine - decise doamna în cele din urmă după cetrecu în revistă cu degetul arătător toate prăjiturile din vitrină şi clipi pofticioasă la jumătate dintre ele.

Bărbatul îşi roti privirea împrejur. Era o cofetărie din cele vechi de cartier, cu scaune şi mese cu picioare din bară metalică rotundă, vopsite cândva demult, de foarte mult timp, în gri-opac şi tăblii din pefeleu galben care se crăpau ca bobocii de garoafă sub freamătul timpului agăţând pantalonii domnilor şi ciorapii doamnelor, cu vitrine frigorifice antice trăgând din greu pentru a-şi menţine statutul de frigider, cu ziduri obosite şi îmbătrânite de atâta amar de priviri rătăcite şi lampadare din cele cu glob rotund alb ce abia-şi rostogoleau lumina prin trecutul depus în grăunţe minuscule înlăuntru. În cofetărie mai era o singură persoană în afara celor două care stăteau la coadă, o femeie ce-şi bea cafeaua singură la una din mese.

Vânzătoarea răspunse răbdătoare la întrebările pofticioasei doamne, alese prăjiturile, le împachetă cu hârtie reciclabilă gri-murdar, în stilul clasic, cu ţugui asemeni acoperişurilor de catedrală gotică şi i le întinse.

- Şi să-mi mai daaaai ... nişte plăcintă.

- Dulce, sărată? Cu carne, cu brânză, cu ciuperci? Eu…

- Dă-mi d-aia cu dovleac - întinse doamna cu sacoşele degetul în direcţia unei tăvi uitate pe un colţ de tejghea, retezându-i cuvintele.

- Cât să fie?

- Să fie caaaam juma de kil.

Vânzătoarea rostogoli de câteva ori cutiţul rotund peste coca moale, aşeză plăcinta pe tăviţa de carton şi cântări. Acul cântarului se burzului zdravăn de câteva ori, apoi se linişti şi se propti în dreptul lui 500. Înainte însă ca vânzătoarea să apuce să împacheteze, cu o mişcare rapidă şi abilă doamna îşi vârî două degete în miezul galben şi moale, sfâşie o bucată şi o îndesă între buze...

- Mmm ... nu-i proaspătă. Nu, nu! Nu mai vreau cu dovleac... - făcu ea din cap nemulţumită şi aruncă ochii peste umărul vânzătoarei răscolind cu privirea tejghelele acoperite de tăvi, farfurii şi ustensile diverse.

Femeia de la masă îşi aprinsese o ţigară şi trăgea puternic fumul în piept. În lipsa uneialte îndeletniciri bărbatul îşi împleti privirile în jurul ei. Era o persoană ştearsă, nu atrăgea atenţia prin nimic. Îmbrăcămintea era decentă dar îşi pierduse demult strălucirea, faţa îi era absolut banală, iar părul stins. Privea fix înainte şi trăgea adânc din ţigară, sorbind din când în când guri mici din ceaşca de cafea. Părea ruptă de lume, pierdută undeva într-un spaţiu suspendat deasupra realităţii. "Ce-o căuta singură aici la ora asta?" gândi bărbatul privind-o lung şi abia atunci îi observă piciorul. Avea un picior frumos, aşezat într-un pantof cu vârf ascuţit şi toc înalt, îmbrăcat într-un ciorap negru fin, cu o gambă delicat arcuită şi o pulpă ademenitoare. Trenciul alunecat în lateral şi fusta scurtă ghemuită sub fese îi dezveleau piciorul până aproape de coapsă. Stătea picior peste picior, unduindu-l uşor pe cel de deasupra ca şi cum l-ar fi expus cu galanterie într-o vitrină de magazin. Ochii bărbatului cercetară pofticioşi coapsa femeii în căutarea unui petec alb de piele. Îl excitau teribil ciorapii de damă strânşi sus pe pulpă într-o fâşie de dantelă şi mai ales bucăţica aceea de piele îmbiindu-se ademenitor simţurilor. Dar oricât scormoni cu privirea, dezvelind ca foile de ceapă penumbre subtiri şi lungi, nu descoperi ceea ce căuta. Nici ora nu-l ajuta căci ziua se clătina uşor spre înnoptare ca o balanţă obosită să mai stea suspendată între două felii de nicicum. Parcă ghicind gândurile bărbatului femeia se răsuci uşor schimbând centrul de greutate al corpului pe celălalt picior şi o fâşie de lumină intrată pe fereastră se strecură cu agilitate printre muşcatele din geam, ocoli spătarul scaunului şi pulpana trenciului, alunecă peste mijlocul femeii şi se prelinse pe pulpa sa ca o adiere uşoară. Ochii bărbatului sticliră.

Doamna nu găsi nimic interesant din prima încercare aşa că îşi roti iar ochii în căutarea plăcintei multdorite, venind acum din partea cealaltă a încăperii. Barbatul din urma ei, un bătrân sobru şi îmbrăcat elegant începu să bombăne.

- Haideţi doamnă, dacă nu v-aţi hotărât da-ţi-vă la o parte să ia altcineva până vă decideţi dumneavoastră. Era civilizat să hotărâţi ce vreţi să cumpăraţi înainte să vă aşezaţi la rând,nu acum.

- Da ce-ai musiu, te-ai sculat cu faţa la cearceaf? Mă hotărăsc când vreau eu, că doar nucumpăr pe banii dumitale, cumpăr pe-ai mei şi am muncit din greu pentru ei... Nu ca alţiicare îi primesc de-a gata şi se mai şi răţoie la lume - se întoarse femeia pusă pe harţă, măsurându-l din cap până în picioare pe domnul cu papion şi baston de cireş cu mâner din os sculptat, ridicând o nară şi inspirând prin dânsa şuierător şi ostentativ.

- Dacă nu-ţi convine mai sunt şi alte cofetării în oras, nu trebuie neapărat să cumperi de aici - mai aruncă ea arţăgos peste umăr.

Bărbatul îşi înghiţi cuvintele şi întoarse privirea.

- Dă-mi d-asta dobrogeană - se hotărî în cele din urmă plescăind uşor din buze şi umezind-o pe cea de sus cu ajutorul celei de jos cocoţată până în dreptul nasului.

Trezite din letargie simţurile bărbatului începură să freamăte tremurat în jurul femeii de la masă, ca aripile unei păsări colibri în jurul granulelor de polen de pe pistilul unei flori de genţiană. La o privire mai atentă constată că are trăsături frumoase, dar era în mod evident neîngrijită, ba ar fi putut spune fără tăgadă că era voit neîngrijită. "Poate s-a despărţit de iubit, poate că i-a murit cineva din familie" gândi el. Avea ochi mari şi frumoşi, însă încercănaţi, buze delicat arcuite dar palide până la transparenţă, tenul curat şi tern. Nu purta nicio bijuterie şi aparent niciun fard cu excepţia unui contur cu creion negru pe pleoapa de sus. Avea un corp subţire cu pieptul plin, ceea ce cu siguranţă ar fi atras privirile bărbaţilor pe stradă, deşurubând capetele înguste de pe trupuri vânjoase. Îl intriga gestul femeii. O făcuse intenţionat sau fusese doar o potrivire neaşteptată dar binevenită?!

Un titlu de poveste

- De ce naiba scrii domnule?! - mă întreabă într-o zi Marinescu în timp ce meşteream umăr la umăr la un motor electric de la o pompă de drenaj care nu mai vroia să pornească.

- De ce, ce? - mă uit eu strâmb la el, căci nu ştiu cum o fi aflat despre treaba asta cu

scrisul de care nu ştie nimeni din viaţa reală.

- De ce scrii? De ce scrii texte? Asta te întreb. La ce-ţi foloseşte? - insistă el oprindu-se din lucru şi privindu-mă în ochi. Are degetele murdare de vaselină neagră şi două dâre apăsate de rugină pe gulerul şi pieptul de la salopetă.

Întrebarea lui m-a luat total pe nepregătite. Ce puteam să-i răspund?! La aşa întrebare nu există răspuns. Nu unul care să se potrivească cu motorul şi pompa. Deşi...

Mă uit atent la motor şi-i arăt şi lui. S-a dus izolaţia de la înfăşurări într-un punct la capătul dinspre lagăr. Îi fac semn din ochi. Vede şi el despre ce e vorba şi oftează. Trebuie trimis la Bucureşti la reparaţie. Doar dacă am avea nişte hârtie izolatoare să înfigem între capetele de bară, am putea incerca o reparaţie ad-hoc...

- Dă-mi un titlu de poveste - îi spun brusc.

- Un ce?! - e rândul lui să mă privească strâmb.

- Un titlu de poveste.

Nu percutează de la început. Apoi brusc pare că-i alunecă fisa.

- Albă-ca-Zăpada şi cei şaptezeci de coţi.

Iau titlul şi încep să-l frământ între degete. E moale ca plastilina. Rup o bucată. O întind. Subţiată, bucata începe să se întărească. O aşez usurel peste capetele înfăşurării în locul în care cuprul a rămas dezgolit, apăsând cu degetele în jurul coturilor. Nu e hârtie izolatoare dar o poveste bună poate ţine loc la orice remediu.

Colegul mă priveşte întrebător. Nu-l bag în seamă, e normal să fie neîncrezător. Pun motorul la loc, strâng şuruburile, cuplăm pompa şi îi dau drumul. Merge.

Marinescu zâmbeşte, nu mai vrea niciun răspuns.

Mă doare capul

De luni. E aşa ca o talangă înfiptă în ceafă de care se tot lovesc gândurile colţuroase şi grele ca nişte buzdugane cu colţi. Bannng, bannng, bannng... îmi toacă în ceafă. Unii mi-au zis că-i de la oboseală, alţii că s-a schimbat vremea şi a crescut presiunea atmosferică, alţii că am răcit pur şi simplu. Am luat un algocalmin, am crezut că-mi trece. Ei, aş! Nimic. Luni seară m-am culcat cu durere de cap, marţi m-am trezit tot cu durere de cap. Am mai luat dimineaţă un paracetamol şi pe la amiază un nurofen. Tot nimic, îmi simţeam capul ca o căldare în care se zbate un peşte imens, izbind cu coada şi cu capul în pereţii de tablă. Bang-bannng, bang-bannng... Miercuri am luat un quarelin şi nişte pastile verzi din plante, mi-a spus o fată care mi le-a dat că fac adevărate minuni. Tot nimic, peştele o fi fost el mâncător de alge dar nu i-au placut deloc hapurile cele verzi. Şi nici cele albe nu i-au plăcut, se zbătea în continuare îngrozitor.

Miercuri noapte n-am mai rezistat de durere. Am coborât din pat, m-am dus în beci, am găsit o sârmă de unu jumăte, am îndoit-o la vârf şi am băgat-o prin ureche până în ceafă. Lipite de ceafă grămadă de gânduri negre întinse precum covoarele ţiganilor proaspăt spălate pe gardurile dărăpănate ale caselor. Negre gândurile, negre ca cearceafurile de la Copşa Mică. Le-am scărmănat uşurel şi primul s-a dezlipit destul de uşor. Nu stătuse mult lipit de ceafă cât să prindă crustă. L-am agăţat şi l-am tras cu sârma afară. Ce să vezi la el?! O nimicură acolo, subţire, mic şi şifonat ca un şerveţel îmbibat în sosul de friptură. Da negru şi urât ca un drac ieşit din tăciunile Iadului. L-am aruncat la coş. Am mai scărmănat cu sârma. Şi următorul a ieşit la fel de uşor. Doar că n-a ieşit singur, le-a tras după el şi pe celelalte. Au ieşit aşa ca batistele de mătase ale lui Iosefini, unul după altul, unul după altul. Ziceai că nu se mai termină. Dacă m-ar fi văzut cineva s-ar fi crucit. "Ce-are ăsta în cap?!" s-ar fi întrebat cu siguranţă privindu-mă cum stăteam aşa în faţa oglinzii şi scoteam întruna pe urechea stângă gândurile negre înnodate unul de altul ca batistele de scamatorii. În cele din urmă s-au terminat. Ultimul s-a dezlipit cu chiu cu vai dar s-a dezlipit şi ăla după ce am băgat nişte apă caldă pe urechea cealaltă şi am frecat cu o pensulă mică de pictură. Când m-am uitat în jos se strânsese până la genunchi un morman de gânduri urâte şi motolite de m-am îngrozit. Unde naiba le bag?! - m-am întrebat speriat de gândul că trebuie să se scoale nevastă-mea şi dă cu ochii de gândurile mele. Da au intrat în găleata de gunoi la fel de uşor cum mi-au ieşit din ţeastă.

Şi ce, credeţi că am rezolvat ceva cu asta?! Deloc! Capul tot nu mi-a trecut. E adevărat, nu mă mai durea în ceafă ci durerea se mutase undeva sus în creştet, ca şi cum un balon îmi prinsese creierii şi-i presa de tavanul tigvei. Am încercat ce-am încercat cu sârma dar n-a mers. Se îndoia mereu când încercam să apăs. Apoi când presam într-un loc balonul fugea în celălalt, apăsam iar şi balonul fugea din nou în alt colţ. Am coborât încă o dată în beci, am scormonit prin geanta cu scule şi am găsit o şurubelniţă în cruce subţire şi lungă. Cu asta mi-am făcut treaba. Am pipăit uşor şi mi-am dat seama că era ca o pungă de puroi chiar în creştet sub păr. Mă şi întrebam cum de mai creşte cu atâta mizerie sub el. Am înţepat-o uşor şi imediat a început să-mi curgă toată mizeria pe nări în afară. Numai cuvinte murdare, pocite, strâmbe, răsucite, ascuţite, ruginite. Îngrozitor, ce mai... Parcă o şi aud pe doamna Golke de la trei "auzi dumneata domnule ce mi-a zis Georgeasca când am întrebat-o de unde are bani şi de bucătărie nouă şi de canapea şi de termopane şi de bicicleta lu fiusu, că cică au şi ei o brumă de bunăstare; auzi domnule, brumă de bunăstare pe sărăcia asta; da le-a făcut-o Dumnezeu, le-a scos bunăstarea pe nas" a concluzionat doamna Golke făcând cu ochii către apartamentul Georgeascăi ars până la temelii din cauza unei butelii defecte. La Georgeasca mă tot gândeam şi eu, cum i-o fi ieşit bunăstarea pe nas când a dat cu ochii de apartamentul în flăcări, când mă uitam în oglindă şi vedeam şiroiul ăla maroniu şi urât mirositor de cuvinte putrezite curgându-mi din nări în chiuvetă. În cinci minute s-a dus tot. M-am spălat şi eram ca nou. Doar ţeasta nu era. Era tot aia veche doar că durerea se mutase dinspre creştet înspre frunte. Acum parcă o bucată de metal mi se înfipsese în cap. Mă simţeam ca un inorog cu cornul de fier înfipt pe dinăuntru lucind semeţ în amurgul interior. Habar n-aveam ce mai poate fi în realitate. A trebuit să iau o lanternă să verific căci nici cu sârma şi nici cu şurubelniţa n-am făcut nimic. Am căscat gura larg şi privind în oglindă mi-am studiat fruntea prin înlăuntru. N-aş fi crezut una ca asta, dar toată fruntea era înţesată de ţipete scuţite înfipte ca acele cu bold în pernuţa de croitorie. Unul lângă altul, unul lângă altul erau acele înfipte. Întai m-am speriat de moarte, am crezut că mi s-a fisurat craniul de la cât s-a zbătut peştele ăla imens. Am zis c-o fi dat cu coada mai tare înspre frunte şi a început să  crape cum crapă pământul de atâta neploaie. Da nu era de acolo, de la ţipete era. Noroc că aveam o pensetă de chirurgie de la soacră-mea, lungă, să ţii maţele când bagă doctorul bisturiul să nu taie aiurea. Am băgat-o uşurel pe lângă lanternă, le-am apucat unul câte unul şi le-am scos. Ale naibii, se simţeau bine în ţeasta mea. Cum le scoteam cum se făceau prăfoase şi se risipeau printre degete ca şi când ar fi fost ruginite şi doar faptul că stăteau ca soldaţii, unul lipit de celălalt, le mai ţinea întregi.

Cu asta mi-a trecut de tot. M-am eliberat. Adevărul este că de la început fusesem convinscă nu se poate rezolva cu hapuri, că prea apăruse durerea de cap aşa cum apare făina dinînvârtiri de piatră de moară. Da nici nu-mi imaginasem c-o s-ajung unde-am ajuns...

Partea bună din mine

Pe amicul B îl cunosc de când mă ştiu. Am copilărit în acelaşi cartier, am fost colegi de clasă în şcoala generală, am urmat acelaşi liceu şi apoi Institutul Politehnic împreună. Ne-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul anilor deşi eu am plecat din oraş după terminarea facultăţii şi de fiecare dată mi-a făcut mare plăcere revederea. Un tip isteţ, la locul lui, fără aere, bun profesionist, familist. De aceea n-am avut nicio ezitare să pun mâna pe telefon şi să-l sun atunci când m-am împotmolit într-o problemă legată de business. Ştiam că deşi terminase aeronavele devenise expert în probleme de conducte pentru industria de petrol şi gaze. Bineînţeles că a acceptat imediat să ne vedem şi m-a invitat să trec pe la el. "Am avut un mic accident şi aş prefera să treci tu pe la mine dacă nu ţi-e greu" m-a prevenit el.
Recunosc că fraza aceea pregătitoare nu avea în ea niciun fior de deznădejde sau de durere şi nu eram în niciun fel pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple. Mă aştepta. N-am apucat să sun de două ori că uşa s-a deschis imediat pentru a se închide degrabă în urma-mi. Nu trebuia sa fii expert pentru ca să-ţi dai seama că amicul meu avusese nu "un mic accident" cum spusese, ci unul serios cu urmări teribile. Primul şoc l-am avut când i-am privit chipul zâmbitor cu care m-a întâmpinat în uşă. Era pur şi simplu hidos. Un accident grozav îl lăsase fără o bucată din cutia craniană şi din faţă. Îi lipsea aşa, cam ca un sfert de cub, incluzând aici o bucată de creier, un ochi, o ureche, un pomete de obraz. Mi-a zâmbit stânjenit şi m-a poftit să iau loc. Lipsa unei bucăţi de craniu era doar o mică parte a urmărilor accidentului suferit căci nu-ţi trebuia cine ştie ce atenţie să descoperi că un picior îi fusese amputat de deasupra genunchiului, lăsându-l şi fără o bucată de coapsă, în timp ce mâna începând de undeva de sub umăr îi lipsea în întregime.
O vreme s-a lăsat o tăcere stânjenitoare între noi. Eu fusesem complet luat pe nepregătite, în timp ce el încă mai oscila dacă să-mi povestească sau nu ceea ce i s-a întâmplat. Îi înţelegeam desigur ezitarea căci nu i-ar fi fost nimănui uşor să vorbească despre un accident cumplit ca cel pe care îl suferise amicul meu. Deşi urmările fuseseră îngrozitoare, părea totuşi că s-a recuperat foarte bine atât moral cât şi fizic, prezenţa lui per ansamlu lăsând impresia, cu excepţia micii stânjeneli legată de şocul afişat de mine, că este un om întreg, fără nicio problemă gravă. Ba mai mult, lipsa unor bucăţi de corp nu păreau să-l stânjenească în vre-un fel, continuând să-şi folosească bucata de trup rămasă cu aceeaşi uşurinţă şi lejeritate ca şi cum ar fi fost un întreg. De exemplu atunci când mergea nu schiopăta câtuşi de puţin, piciorul întreg urmându-i celui beteag şi invers într-o altemanţă plină de normalitate.
- E o poveste tare complicată - încercă el să dezlege firul vorbelor şi aruncă o privire furişă, ce se voia acunsă ochilor mei dar care nu-mi putuse scăpa, spre fereastra balconului.
Abia atunci am observat că mai există o a treia prezenţă în apartamentul lui. Stătea pe balcon ascunsă în mare parte de zid şi fuma. Deşi din ceea ce răzbătea privirii nu se zărea mai mult de un cot, o bucată de obraz şi un fum undunindu-se în rotocoale grele am putut intui o altă prezenţă masculină. Una ce încerca să mă evite.
- Ohh ... dacă te deranjez pot să revin altă dată. Dacă eşti cu cineva nu vreau să fiu inoportun - am spus eu şi am dat să mă ridic. Era evident că stânjeneala amicului meu venea şi din cauza prezenţei aceleia stranii de pe balcon. Imediat mi-au încolţit în minte o sumedenie de idei. Dar cea care se contura cel mai putemic era una uluitoare. Amicul meu fusese de-o viaţă un tip aşezat şi cuminte, se căsătorise cu o colegă de facuItate, făcuseră repede doi copii frumoşi pe care îi crescuseră cu drag. Aruncându-mi ochii împrejur îmi fusese uşor să constat, cu oarecare uimire, că în apartament nu mai locuia nicio femeie şi niciun copil. Nu tu încălţări de damă, nu tu haine de damă, nu jucării, nu biciclete, nu una, nu alta. Ce mai, era evident că bărbatul locuia singur. Sauuu împreună cu un alt bărbat. Ceea ce mi se părea incredibil. Sau nu chiar!
- Dacă mai eşti cu cineva am să revin altă dată - am continuat eu şi m-am ridicat încercând să reduc pe cât posibil stânjeneala amândurora. Mi-era destul de greu să înţeleg cum de ajunsese să facă pasul acela, dar mi-am spus că îngrozitorul accident probabil dăduse peste cap totul şi din cauza lui lucrurile o luaseră razna.
El însă mi-a pus o palmă pe braţ şi m-a oprit încercând să mă convingă să mă aşez la loc.
- Ia loc te rog. Nu mai e nimeni. Doar noi doi. Nu-ţi face griji.
Răspunsul lui m-a răvăşit complet. Nu-mi puteam imagina altceva decât că suferea serios cu capul. Ceea ce n-ar fi fost de mirare după felul în care arăta. Deşi nu-l văzusem în întregime pe cel de pe balcon, era evident că acolo mai era o persoană care fuma. Era indubitabil.
- Soţia taaa ... - am încercat eu să dau un sens lucrurilor fără să-mi fie clar ce urmăresc şi fără să duc fraza către un final.
- Din păcate soţia m-a lăsat. A plecat cu copiii. Am înţeles-o. Îi era greu în starea în care sunt.
Chestia asta cu "starea în care sunt" mi se părea destul de intrigantă. Întreaga poveste mă ducea cu gândul la istoriile acelea cu frunza din care rupi o bucată şi "văzută" cu nu ştiu ce instrumente speciale ea continuă să afişeze o aură de energie ca şi cum ar fi fost întreagă. Aşa îmi părea şi amicul. Aproape întreg. Doar că îi lipseau câteva bucăţi. Fără să vreau am privit curios în direcţia capului său. Sau în fine, ceea ce rămăsese din el. Peste bucata de scalp smulsă, pielea acoperise perfect totul, ca un covor de verdeaţă pajistea arsă. Rănile se recuperaseră perfect iar trupul lui arăta ca un joc de cuburi din care cineva furase peste noapte de ici şi de colo câteva piese.
Amicul aruncă iar o privire încordată spre balcon. De data asta privind la rându-mi într-acolo mă îngrozii. Mâna pe care o văzusem mai devreme ţinând ţigara după zid era acum în dreptul uşii de la balcon. Mâna spun! Mâna singură! Nu se sprijinea de nimic, nu era lipită de nimic, era pur şi simplu o mână care plutea prin aer stingând o ţigară în scrumiera aşezată pe marginea exterioară a pervazului de la fereastră.
- Ce naiba se întâmplă aici?! - n-am mai rezistat eu sărind în picioare.
- Nimic, nimic ... - bâigui amicul încercând să mă liniştească. E o poveste destul de complicată. Dar pe de altă parte foarte simplă. Totul a pornit de la nişte discuţii inofensive cu prietenii. Despre cât de buni suntem şi cât de răi. Eu am susţinut mereu că oamenii nu sunt unii buni şi alţii răi ci că fiecare din noi are o parte bună şi una mai puţin bună, suntem două talere ale aceleiaşi balanţe. Uite, gândeşte-te la nazişti. Au făcut nişte lucruri inimaginabile, abominabile. Şi totuşi fiecare dintre oamenii aceia care îşi schingiuiau şi omorau cu cruzime semenii se duceau seara acasă, îşi mângâiau pe obraz soţia şi îşi sărutau pe frunte copiii deja adormiţi. Smulşi din grozăvia razboiului erau umani, erau nişte suflete ca oricare altul. Războiul scosese la vedere tot ce era mai crud şi mai rău în ei. Fără să-şi dea seama. Dacă asta s-ar fi produs dintr-o dată, s-ar fi speriat cu siguranţă de ceea ce li se întâmplă şi s-ar fi sinucis cu toţii. Ca oile. Dar totul s-a derulat treptat. Mediul de viaţă normal, curat, a fost înlocuit cu altul care permitea urâţenia şi răutatea. Acolo toată mizeria devenise "normalitate". Nu încerc să le găsesc circumstanţe atenunante, deloc, ci doar să te fac să înţelegi ce vreau să spun - continuă el cu voce joasă dar clară şi sigură.
Făcu o pauză părând că încearcă să-şi adune gândurile culegându-le din diverse felii de viaţă din trecut şi apoi continuă.
- Am fost atât de obsedat de ideea asta, de partea bună din noi şi partea mai puţin bună din noi încât încet-încet am încercat să le separ, să înţeleg ce am bun în mine şi ce am mai puţin bun, un mai-puţin-bun care trebuie reeducat, corectat. Iar prin autocunoaştere şi introspecţie am reuşit. Şi am fost extrem de mulţumit pentru că în felul ăsta puteam deveni şi mai bun. Puteam să mă prezint lumii doar cu partea bună din mine, ascunzând-o pe cealaltă. Aş fi putut deveni aproape perfect. Şi am reuşit atât de bine să fac asta încât într-o dimineaţă... într-o dimineaţă...
Îi era în mod evident teribil de greu să continue. Trase aer în piept şi cu ochii proptiţi pe degetul arătător care zgâria unghia de la degetul mare continuă.
- Într-o dimineaţă m-am trezit cu o parte din mine dislocată, ruptă. Eram acolo întins în pat, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz şi totuşi nu eram. Ca dintr-un puzzle bucăţi se desprinseseră din mine şi se îndârjiseră a deveni ele însele. Partea rea din mine îşi făcuse bagajele şi era punctul să o taie. Să se care şi să mă lase baltă - îşi duse el explicaţia până la capăt.
Ochii i se umeziseră. Era teribil de emoţionat. "Asta o fi din cauză că a rămas doar cu partea bună?!" m-am întrebat eu răutăcios şi imediat mi-am alungat gândul nevrednic. Am privit spre balcon. După ce a terminat de stins ţigara mâna a intrat în încăpere şi s-a aşezat la calculator, a tastat ceva şi pe ecran au apărut câteva clipuri cu muzică de pe Youtube. Au intrat apoi şi ochiul cu bucata de cap lipsă, care s-a aşezat în dreptul ecranului, şi piciorul, care s-a prăvălit în pat şi s-a sprijit de perete la un unghi de patruzeci şi cinci de grade într-o poziţie de relaxare destrăbălată, şi alte câteva bucăţi de trup care i se aşezară liniştite alături.
- Cand m-am ridicat din pat eram franjuri. Lipseau din mine bucăţi mari care continuau să doarmă fără să le pese că sunase ceasul şi că trebuia s-o şterg la servici. Pe moment m-am îngrozit. Cu timpul însă m-am obişnuit cu situaţia dar am realizat că mi-e absolut imposibil să trăiesc fără bucăţile astea mai puţin bune din mine. Imposibil! Înţelegi?! Asta m-a terminat psihic. Eu care luptasem ani buni să mă educ şi să separ ceea ce nu-mi place din mine, am constatat că deşi nu-mi sunt pe plac trebuie să accept şi aceste părţi. A fost nevoie în cele din urmă să convenim un pact. Eu să le dau o oarecare libertate iar ele să mă ajute să redevin un om normal întorcându-se acasă - a concluzionat el într-un final. Apoi s-a ridicat în picioare, a făcut un semn discret din sprânceană şi bucăţile rebele s-au aşezat cuminţi la locul lor.

- Până la urmă nici partea asta mai puţin bună din mine nu-i aşa rea - îmi spuse el zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Dimineaţă am fost un pic certaţi, dar când e vorba de treburi serioase găsim noi mereu o cale de împăcare.Despre ce spuneai că vrei să vorbim?!

Labirintul

- Vreau să mă ajuţi - i-am spus brusc după ce m-am aşezat pe scaunul pe care m-a invitat din priviri să iau loc.
Desigur abordarea mea era una total lipsită de politeţe dar era ultimul om care ar fi putut să mă ajute. Eram în mod evident într-un capăt de drum. Unul care s-ar fi putut încheia acolo sau dimpotrivă care s-ar fi putut deschide într-o cu totul altă perspectivă. Încercasem totul şi nimic nu se potrivea. Nu era vorba dacă mi-ar fi plăcut ceea ce găsisem, sau dacă ar fi fost cât de cât mulţumitor, întrebarea era dacă s-ar fi potrivit perfect precum cheia în broască. Iar răspunsul era clar, oricâte chei am încercat, niciuna nu s-a potrivit s-o descuie.
El nu a părut ofensat de introducerea mea brutală. Dimpotrivă, mimica feţei nu a trădat niciun tremur, a rămas impasibil ca o bucată de cremene. Avea ochii mici din care abia se desluşea pâlpâirea interioară, privirea pământie, buzele subţiri adunate în linie şi o faţă ca o mască de piatră. Părea că doarme, sau că se află în transă, sau că pur şi simplu e mort.
- Şi cum ai vrea să te ajut? - m-a întrebat rece după ce m-a studiat pierdut preţ de câteva zeci de secunde.
- Vreau să-mi spui o poveste – i-am răspuns franc. Ştiam că în faţa lui nu pot încerca fandări sau ocolişuri, totul trebuia să se desfăşoare drept şi curat.
A zâmbit sincer. Reacţia lui nu m-a mirat deloc. Nu poţi intra în casa unui om, în sufletul lui, cerându-i imperativ să-ţi spună o poveste fără să stârneşti zâmbete. Eram convins de asta. Şi totuşi era pe de-a-ntregul ceea ce căutam.
- De fapt nu vreau doar să-mi spui o poveste. Vreau mai mult decât atât, vreau să mă iei de mână şi mă conduci într-o poveste. De acolo am să ştiu singur ce am de făcut.
A tresărit. A ridicat o sprânceană a mirare, apoi sprânceana a coborât cuminte la loc ca o frunză trezită din amorţirea sufocantă a verii de către o adiere scurtă de vânt dinspre miazănoapte. A dus un deget la tâmplă şi a continuat să mă scruteze cu privirea. Nu părea bulversat de cererea mea. De fapt eram sigur că ceea ce-i ceream nu era nicidecum o surpriză iar el chiar mă aşteptase să apar. A trecut o vreme în care am rămas tăcuţi unul în faţa celuilalt, ca două sfere uriaşe atrăgându-se şi în acelaşi timp respingându-se cu forţe egale dar în sensuri opuse.
În cele din urmă şi-a luat degetul de la tâmplă şi m-a întrebat blând.
- Şi ce te face să crezi că tocmai eu aş putea să te ajut?
Aş fi putut să-i explic direct, fără ocolişuri, dar n-am vrut s-o fac pentru că aş fi lăsat o impresie jalnică de slăbiciune, i-aş fi arătat că depind în întregime de el, de ajutorul lui. Amândoi ştiam asta, simţeam, dar atâta timp cât n-am fi recunoscut-o explicit niciunul dintre noi, era ca şi cum n-ar fi existat. Ar fi fost doar o părere, o bănuială ...
- Am căutat peste tot. Nimeni nu ştie să spună poveşti cum ştii tu - am început eu încercând să-l flatez, jalnic demers, deşi într-o anumită măsură credeam în ceea ce spuneam, căci numai el ştia să spună un anumit fel de poveşti - Nu cred în poveşti cu zâne şi în paradisuri de vis, dar cred că suntem capabili să ne controlăm viaţa dacă dorim cu adevărat. Creierul nostru nu este folosit la adevărata sa capacitate iar când este folosit este cel mai adesea subjugat unui dejurîmprejur care nu ne reprezintă. Intrăm cu bună ştiinţă în labirint şi apoi nu facem altceva decât să căutăm viaţa întreagă ieşirea, ca nişte cobai albi şi pufosi, cu ochii injectaţi.
Continua să mă privească fix fără să schiteze niciun gest. Părea că-i spun lucruri foarte bine ştiute, plictisitoare chiar şi probabil că aşa şi era.
- Ştiu însă că labirintul nu are doar o cale de ieşire, undeva în celălalt capăt, aşa cum crede toată lumea, ci mai multe, nedetectabile de simţurilor normale, ca nişte porţi tridimensionale conectate la un spaţiu înghesuit între x şi y. Iar tu eşti singurul care cunoaşte labirintul şi singurul care ar putea să mă ajute să găsesc una din aceste porţi – am concluzionat eu, urmărindu-i atent mişcarea pomeţilor.
De data aceasta pomeţii au urcat uşor, sprâncenele s-au arcuit a încruntare, iar ochii şi aşa mici au devenit şi mai mici, aproape diluându-se pe sub genele lungi. N-a răspuns nimic. Până la urmă nici nu mă aşteptam. Era vorba de un DA sau un NU, iar un DA sau un NU nu pot fi răspândiţi aşa, ca petalele scuturate ale crinilor. Un simplu DA ar fi însemnat răsturnarea valorilor, ştergerea a tot ceea ce era considerat “normal” şi eliberarea unei pagini albe pentru a fi completată aşa cum ar fi crezut de cuviinţă posesorul, fără niciun fel de reguli, fără niciun fel de impuneri.
- Poveşti spui ... - murmură el ţuguind buzele şi încercând să lege toate vorbele mele într-o funie groasă.
- Da, poveşti! Ştiu sigur că asta e cheia care s-ar potrivi cu siguranţă în cel puţin una dintre porţi. Şi odată deschisă poarta ... - am zâmbit eu larg şi m-am oprit.
El însă n-a zâmbit, ba mai mult, nici nu a părut încântat de zâmbetul meu ci a continuat să mă fixeze cu sprâncenele arcuite a încruntare.
- Odată descuiată poarta orice e posibil, nu mai există încătuşări, orice opintire a realităţii ar găsi un spaţiu de extensie, de decomprimare, de eliberare a energiei. N-ar mai exista explozii căci spaţiul acesta ar fi practic infinit iar timpul ar putea fi discretizat într-o multitudine de fascicule înguste, nu ne-am mai lovi cu capul de ziduri căci n-ar mai fi ziduri, nu ne-am mai poticni de praguri...
El a rămas tăcut ca în prima clipă când am dat cu ochii de el. Nu înţelegeam până la urmă la ce se gândeşte. Ar fi putut să spună fără probleme NU sau DA, nu l-ar fi costat nimic. Nimeni nu l-ar fi putut obliga să-şi argumenteze răspunsul, iar răspunderea ar fi rămas în întregime a mea indiferent de calea aleasă. Ştia însă probabil la fel ca şi mine că odată decisă calea ar fi trebuit să ne ridicăm deodată de pe scaun şi s-o pornim în aceeaşi direcţie.
A fost rândul meu să-l pironesc cu privirea cerşind un răspuns. Am aşteptat minute în şir şi în cele din urmă a dezlipit buzele.
- Da, am să te-ajut... - a murmurat el privindu-mă sfârşit ca şi cum luarea acestei decizii l-ar fi consumat cu totul. Iar eu, mulţumit, m-am ridicat de pe scaunul aşezat în faţa oglinzii şi-am plecat…

povesti mai vechi: Pământul ca o pară gălbuie

Despre noaptea cerească şi vântul de miazăzi

(continuarea povestii de aici)

Odată ce înserarea îşi desfăcu aripile uriaşe peste cer se lăsă şi răcoarea. Fetiţa îşi strânse rochiţa în jurul corpului şi îşi cuprinse umerii cu braţele. O adiere molcomă aluneca peste trupurile lor şi fetiţa se înfioră.
- Se termină vara - oftă ea. Era ultima vară de copil, cu următoarea aveau să înceapă cele de şcolar. Şi ea era încântată.
- Mda - bombăni Piticul-grădinar-al-cerului. Se termină vara. Vine frigul.
O nouă adiere de vânt îi învălui, răsucindu-se de câteva ori jucăuşă în jurul gleznelor şi alergând apoi mai departe peste albastru.
- Bunica are să mă certe că n-am luat pulovăraşul- se îmbufnă fetiţa şi-i păru rău pentru o clipă că n-a ascultat-o.
Pisicul Jill era însă convins că are să scape de ceartă căci începu să-şi unduie coada ca o cobră sub cântecul fermecat al fluierului şi să se dezmierde în jurul picioarelor ei. Era mult mai plăcută vremea aşa, un pic răcoroasă. O adevărată vreme pentru colindat câmpiile şi visat la fluturi şi la vrăbii.
- Nu Jill, nu acum! Acum mergem să căutăm drumul înapoi spre casa bunicii. Pe urmă, când ajungem, o să fie destul timp şi de alintat - îl dojeni fetiţa şi Jill se conformă reluându-şi mersul în formatie în spatele ei.
Apoi se auzi un zgomot surd şi o rafală de vânt îi izbi în faţă. Nu mai era de joacă. Fetiţa privi intrigată cerul în stânga, în dreapta. Nici urmă de nori. Şi nici de ploi. Piticul-grădinar-al-cerului lăsase stropitoarea în urmă, la celălalt capăt al cerului. Ciuli urechile. Era tare curios. La fiecare pală de vânt un zgomot ciudat ca o uşă trântită sau asemănător unui obiect scăpat pe parchet o preceda. Cu cât pala de vânt era mai putemică cu atât zgomotul se auzea mai tare. Şi pe măsură ce înaintau forţa vântului creştea. De câteva ori trebuiră să se oprească şi să se lipeasca unul de altul ca să nu-i răstoarne vântul. Însă era clar că înaintea fiecărei rafale se auzea un zgomot ciudat ca şi cum cineva ar fi deschis o uşă sau ar fi desfăcut un capac pentru a elibera vântul şi apoi ar fi închis-o la loc. Ascultând mai atent fetiţa tresări. Ar fi putut să jure că ceea ce se auzea era un strănut. Şi ca să nu se mai rătăcească în enigme nedescifrate îl întrebă direct pe piticul însoţitor privindu-l drept în ochi.
- Ce se aude?
- Un strănut - replică el morocănos. Pe vremea asta ne mai ia cu strănutul. Şi din păcate asta se cam ia aşaaa ... de la un pitic la altul... - explică el şi fetiţa observă cum piticul inspiră de câteva ori scurt, sacadat, vibrând din tot corpul, ridică nasul în aer şi slobozeşte un strănut lung şi fioros azvârlind peste dejurîmprejur o rafală sănătoasă de vânt. Era exact zgomotul pe care îl auzise şi mai devreme! Nu-şi putea crede ochilor şi urechilor. Era deci o legătură clară între strănut şi rafalele de vânt. Deci rafalele de vânt, erau chiarrr…
Dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt că în faţa lor apăru o câmpie largă unde o mulţime de pitici cu şorţuri de pânză şi cu mânecile suflecate culegeau ceva afundaţi pan' la brâu ca-n lanurile de grâu. Fiecare din ei era dotat cu o găletuşă şi o măturică mică împerecheată cu un fărăşel la fel de mic.
Fetiţa se opri locului şi îi studie. Erau aşezaţi în rând şi toţi executau cu migală şi în acelaşi ritm un tipic îndelung exersat. Se aplecau, roteau măturica, adunau cu făraşul şi răsturnau ce-au adunat în găletuşă. Apoi băgau mâna într-o tăşcută agăţată pe celălalt umăr pe care n-o băgase de seamă, de unde luau nişte seminţe închise la culoare pe care le răspândeau cu o mişcare circulară uniformă peste cerul rămas limpede ca o fereastră, asemeni ţăranilor care semănau grâu în satul bunicii. Privind mai atent fetiţa observă că pe măsură ce înaintau cerul bleu dinainte se preschimba într-unul albastru închis înapoi.
- Ce fac piticii aceştia aici? - nu se putu abţine fetiţa să nu întrebe curioasă.
- Seamănă noaptea - răspunse sec cum îi era obişnuinţa Piticul-grădinar-al-cerului. Dar fiindcă fetiţa continuă să-l privească cu ochi mari iscoditori precum pisicile cu un singur ochi, îşi continuă explicaţia. Adună bleul uscat al cerului şi pun sămânţă de culoare nouă. Daca e udată cu atenţie până dimineaţă ar trebui să albăstrească.
Fetiţa fu mulţumită de răspuns, deşi nici prin gând nu i-ar fi trecut că noaptea se seamănă precum câmpurile galben unduind cu grâu, ovâz sau secară de acasă. Nu era însă prea mare deosebire între ele, recunoscu ea, căci stăteau aşa, ca-n oglindă, precum cea de la bâlci care deforma tot ce se reflecta în ele. O singură nelămurire mai avea. Partea cu udatul. Nu vedea nici conductele lungi şi subţiri ca şerpii cum văzuse ea la irigatiile cele mari, nici cisterne pântecoase ascunzând apa sub învelişul de fier precum cămilele sub cocoaşele păroase şi nici măcar stropitori din cele folosite de Piticul-grădinar-al-cerului la udatul florilor niciodată crescute. Era gata-gata să se repeadă asupra piticului cu o nouă întrebare când observă că piticii-cultivatori se opresc ca la comanda, se încruntă, se cabrează precum caii nărăvaşi, apoi îşi trec peste frunte două degete ca o lopăţică, risipind peste câmpul de albastru sudoarea strânsă între cutele adânci.
- Deci aşa le udăăă... - bombăni ea mai mult pentru sine şi rămase cu sprâncenele
ridicate în sus a mirare. Apoi piticii îşi scoaseră iar măturicile şi forăşelul continuând să adune de pe cer bleul uscat şi să însămânţeze albastru proaspăt. Treaba era lămurită. Problema vântului ceresc continua însă să rămână un mister deşi se apropiase destul de mult de un deznodământ luminos.
Fetiţa aşteptă ca o rafală de vânt să-i mai răcorească ceafa, sau să-i umfle rochiţa sau să-i strângă pe toţi trei grămadă precum spicele de grâu. Dar nimic nu se întâmplă. O vreme. Apoi auzi dintr-o dată un strănut venit de niciunde şi o adiere de vânt o atinse uşor peste umăr. Apoi alt pitic strănută şi o altă adiere o atinse pe celălalt umăr. Apoi strănutul se răspândi ca pojarul printre pitici şi aceştia începură să-şi ridice capetele unul câte unul sau mai mulţi deodată şi să strănute precum păpuşile mecanice. Iar vântul se înteţi până într-acolo încât fu gata să-i ia pe sus. Noroc cu bastonul Piticului-grădinar-al-cerului pe care acesta îl folosi să se agaţe de un copac uscat şi ascuţit ca un trăsnet în care erau aninate stele palide.
- Tiii... ce treabă. Nu mă aşteptam ca vântul să fie stârnit de strănuturile piticilor. Eu credeam că vântuuuul... - se repezi fetiţa şi abia apoi realiză că nu-şi pusese niciodată problema de unde vine vântul şi unde se duce.
- Ce credeai tu?! Şi ce-i acela vânt? - o scoase Piticul-grădinar-al-cerului din reverie.
- Vântuuuul... este un aer care se mişcă - replică ea pe dată şi-şi mişcă năsucul în direcţia din care veneau încă rafale uşoare.
- Ăla e strănut nu e vânt - zâmbi îngăduitor Piticul-grădinar-al-cerului. Singurul care mişcă aerul e strănutul. Sau bărcile cu pânze.
Fetita îşi schimonosi buzele şi bombăni neîncrezătoare.
- Bărcile cu pânze mişcă aerul?! Nu invers?!
Şi morocănosul Pitic-grădinar-al-cerului se înveseli de-a binelea izbucnind într-un râs nestăvilit.
- Cum adică aerul să mişte pânzele. Păi şi pe aer cine îl mişcă?! Offf... voi copiii, ce imaginaţie aveţi. Dar sunteţi imaturi, nu înţelegeţi sensul lucrurilor. Nu-i nimic, ai să mai creşti şi atunci ai să înţelegi totu1.
Fetiţa scrâşni din măsele. Era tare îngâmfat Piticul-grădinar-al-cerului. Atât ar mai fi lipsit, să o apuce de bărbie şi să o mângâie pe creştet ca pe un copil mic. L-ar fi pocnit cu siguranţă cu vârful sandalelor de lac peste glezne. Dacă l-ar fi putut convinge să coboare pe Pământ ar fi văzut el câtă dreptate avea şi că nu e o copiliţă prostuţă cum credea. Şi până la urmă el, piticul, era cel îngust în priviri căci nu putea vedea dincolo de cerul lui strâmt, căci ea, pe de altă parte, învăţase o mulţime de lucruri noi despre cer...
Şi mai avea să înveţe caci nici nu se dezlipisera bine de piticii cultivatori de noapte când pisicul Jill începu să se agite nervos. Fugea înainte, căuta, răscolea, apoi se întorcea şi se uita lung la ea dând din cap ca un pendul.
- Ce-i Jill, ce-ai găsit!? – îl întrebă fetiţa ştiind că acesta era modul în care îi aducea la cunoştinţă că în curte a mai apărut un pui de vrabie mort sau că grădina de peste gard s-a populat cu păsări noi, sau că în şură au apărut iar şoarecii…
Jill îşi undui vesel coada şi o luă iar la fugă înainte, ţopăind pufos precum un fluture şi clipind vesel, pentru ca la un moment dat să sară în sus brusc ca purecele, cu şira spinării curbată ca un arc şi părul zburlit ca un foc de artificii de pe podul din Sydney. Apoi se făcu ghem şi se întoarse mai mult târându-se pe burtă înapoi la fetiţă.
Ceva îngrozitor şi fioros trebuia să se găsească acolo. Ascuţindu-şi privirea fetiţa putu să distingă undeva la limita în care ziua se îngâna cu noaptea umbre cenuşii rostogolindu-se, îmbrăţişându-se, întrepătruzându-se. Ici colo licăriri strălucitoare cât vârful de ac te duceau cu gândul la o mulţime de animale mici şi agresive.
Piticul-grădinar-al-cerului nu mai aşteptă întrebarea şi dezveli pe dată răspunsul.
- Şoarecii-de-amurg.
Fetiţa ridică din sprâncene şi continuă să sfredelească cu privirea cenuşia dungă mişcătoare. “Şoarecii-de-amurg?!” – bombăni ea în gând. Era ca şi cum i-ar fi spus că sunt caracopircăniţe sau ptilodigicopteri. Cum denumirea nu-i spune absolut nimic încercă să-şi obişnuiască ochii cu întunericul şi pe măsură ce se apropiau să-şi dea seama despre ce animale era vorba. Erau nişte curioşenii. La prima vedere păreau balonaşe mici şi rotunde, fiecare colorat în altă culoare, cu un botic mic acoperit cu mustăţi într-o parte şi cu o coadă lungă ca de şoarece în cealaltă. În loc să meargă pe picioare, care la şoarecii-de-amurg erau atrofiate şi abia se mai zăreau zdrenţărind de sub burţile mari, ciudatele animale mai degrabă pluteau ca peştii. Fetiţa încercă să-şi dea seama ce fac dar mai mult decât să vadă cum cască periodic gura ca gupii din acvariul de acasă, altceva demn de interes nu descoperi.
- Cu ce se ocupă şoarecii-de-amurg? Ce fac ei acolo?
- Mănâncă ziua!
- Mănâncă ziua?! – izbucni fetiţa confuz.
- Da! Ce-ai vrea să facă altceva?! O vreme le-am păstrat. Le împătuream seara şi le păstram aşa împăturite într-un hambar cu nori. Ohhh… dificilă treabă, tot cerul piticesc trebuia să participe la trebuşoara asta, aşa de mari sunt zilele, mai ales vara. Dar când n-au mai avut loc în hambar a trebuit să scăpăm de ele. Noroc că am observat că şoarecii-de-amurg începuseră să le roadă pe la colţuri cât timp fuseseră adăpostite acolo. Fiindcă le plăcea să roadă toate alea, inclusiv teancurile de zile, i-am învăţat să facă treaba asta temeinic, până la capăt. Aşa că acum se ocupă integral numai de chestia asta, ne mănâncă zilele. Fără ei nu ştiu ce ne-am fi făcut, s-ar fi îngrămădit zilele una în alta şi n-am mai fi avut loc de nopţi.
Fetiţa nu se putu abţine şi izbucni în râs. “Ne mănâncă zilele”… Deci de aici venea vorba asta, de la şoarecii-de-amurg. Şi bunica folosea expresia dar în cu totul alte împrejurări. De exemplu când bunicul pleca cu treabă la câmp şi nu mai apărea toată ziua, iar bunica se uita lung după el pe fereastră. Cum bunicul nu mai apărea până seara târziu, bunica începea să bombăne în timp ce trebăluia nervoasă prin casă “îmi mănâncă zilele omu ăsta, nu putea să trimită şi el pe cineva să-mi dea de veste că mai întârzie?!”. Uneori vara când fetiţa îşi aducea prietenele şi făceau un tărăboi în curte ca la război, ba mai intrând chiar şi prin casă după lucruşoare pentru locuinţa lor din păpuşoi şi împletindu-se în picioarele bunicii, aceasta ieşea în prag şi striga înspre ele “da mai terminaţi odată gureşelor-iureşelor, că-mi mâncaţi zilele”. Cu gândul la vorbele bunicii fetiţa zâmbi poznaş. Nu semănau deloc nici ea, nici bunicul cu şoarecii-de-amurg, deşi amândoi mai mâncau din când în când zilele bunicii.
Acestea fiind spuse, văzute şi trăite cu nesaţ, fetiţa îşi puse în desega cu întâmplări extraordinare şi ultima aventură şi porni în cele din urmă hotărâtă alături de Pisicul Jill si Piticul-grădinar-al-cerului către casa bunicii.
Nu făcuseră nici doi paşi când prinţesa de porţelan tresări şi se opri.
- Aşteptaţi un pic – spuse ea şi făcând palma cupă o roti rotund prin aer, apoi închise pumnul. Gata – adăugă ea mulţumită ridicând cu două degete din pumnul mic o stea pitică precum un licurici. Pentru Bea, să-i lumineze ziua – dădu ea din barbă înspre cei doi însoţitori, ca un matur mulţumit că şi-a putut respecta o promisiune mai veche şi o vârî în buzunarul din dreptul inimii.

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate sti, fragmentul se mai poate lungi!)

povesti mai vechi: Soarecele A

Păcătosul

Se strecură uşor pe uşă şi o închise în urma-i. Biserica era aproape goală. Doar patru suflete asistau la slujbă, doi oameni ai străzii zdrenţăroşi şi murdari încremeniţi undeva la intrare, un poliţist în civil cu ceafa rasă şi privire de buldog şi o femeie tânără, bine îmbrăcată, cu părul blond lung şi cu ochii ficşi. Chiar în faţa altarului era un sicriu şi lângă el un preot relativ tânăr cu mâinile împreunate sub bărbie. Intrase acolo pentru o clipă de odihnă, de reculegere, de reculegere a eului risipit şi întoarcere a sa în cochilia de piele. Tresări când cuvântul “reculegere” îi traversă gândurile. Nu-l privise niciodată în felul acesta, “re-culegere”, “re-adunare”, “re-găsirea din risipire” ci îl legase tot timpul de aspectul său religios, de ceea ce este dincolo de ceruri.
“N-a fost un om bun, e un fapt pe care trebuie să-l acceptăm - murmură preotul cu ochii fixaţi pe chipul decedatului ca şi cum faptul acesta l-ar fi citit acolo, pe faţa sa - n-a fost un cetăţean bun, n-a fost un soţ bun, n-a fost un tată bun. În fiecare dintre noi îşi varsă sămânţa deopotrivă Dumnezeu şi Necuratul. Şi după cum e zămislit aluatul sămânţa unuia sau a altuia dă rod mai putemic şi-l umbreşte pe celălalt.”
Deşi vorbea încet, glasul preotului se auzea datorită acusticii perfecte a clădirii clar până în ultimul ungher. Nu mai intrase într-o biserică de mulţi, de foarte mulţi ani, dar cu trecerea timpului un vârtej de simţire şi gând îşi făcuse loc în propriul trup, ghemuindu-se lângă sufletul deja găzduit. Dacă ar fi ştiut să-l definească ar fi putut spune că-i un duh, dar cum nu putea descrie nici siesi, nici altcuiva, ce e acela un duh, de unde vine şi ce caută, se mulţumi să-i spună simplu vârtej. Îi era greu să dea contur vârtejului acela de simţiri şi de gânduri, aşa cum greu îi era să se definească pe sine în relaţia cu Dumnezeu. Era ateu, era creştin?! Avea credinţă?! Şi dacă avea, în ce credea?! Vorba preotului era blândă şi liniştitoare. Nimic altceva nu se mai auzea dincolo de murmurul său. Era o linişte de cleştar, zidurile groase ale bisericii izolând complet înlăuntrul de împrejur, aşa cum sufletul se rupe de lume odată cu închiderea uşii masive de lemn, rămânând aninat doar într-un fir subţire de cer.
“Dar în fiecare din noi sămânţa lui Dumnezeu şi a Necuratului rodesc deopotrivă, fără tăgadă. Iar sufletul acesta mai pustiit decât Deşertul Enghedi a fost năpădit de ciulini cu ţepi ascuţiţi precum cuţitul lui Cain, deşi şi înalţi, astfel încât florile n-au putut să-l mai încapă. Acest rob al lui Dumnezeu nu a avut parte de o viaţă uşoara, a ucis, şi-a chinuit semenii, cu fapta, cu vorba...”
Preotul îşi împlinea rostirea încet dar în cuvinte pline, rotunde, fără să-i tremure vocea şi fără să le caute. Părea să-l cunoască pe omul ce se odihnea în cutia de lemn, părea să vorbească cerului ca despre un prieten, încercând să-i uşureze ascenderea deşi aparent n-ar fi meritat-o. Era însă aproape convins că preotul nu-i era apropiat, ci era doar un slujbaş umil şi corect, un portar disciplinat la graniţa dintre o lume şi alta, un liant între cer şi pământ.
“Oaia lui Dumnezeu a păcătuit. S-a rătăcit de turma sa şi s-a cufundat în mocirlă. Şi nimeni nu l-a văzut cum se afundă, nimeni nu i-a întins o mână spunându-i ‘Ajută-te pe tine şi Dumnezeu te va ajuta’. Iar el a alunecat tot mai mult depărtându-se de cer, până când acesta nu s-a mai văzut. Spune-ne tu Doamne, nu merită sufletul acesta rătăcit o pagină albă pe care să se-aştearnă şi să se caute-n contururi şi culori noi?! Nu-l vei primi în Împărăţia ta, lăsându-l să se dezvelească aşa cum nu a putut-o face aici, pe Pământ?! Nu-i vei ierta oare păcatele, nu fiindcă ar fi fost un om bun, căci n-a fost, nu fiindcă ar fi cerut vreodată iertarea, căci n-a făcut-o, nici fiindcă s-ar fi căit, căci nu s-a căit, ci fiindcă noi, cei ce i-am stat aproape de la naştere şi până la moarte, n-am făcut nimic să-l salvăm din căderea în genuni. Doar pentru asta, pentru umbletul de-al doilea al celor neputincioşi şi împărăţia ta trebuie să existe şi să dăinuie veşnic.”
Tresări. Cu siguranţă preotul nu era unul oarecare. Vorbele sale îi păreau ciudate, vii, reale, rupte de dogma habotnică a bisericii. Erau cărămizi egale şi paralele căzând de undeva de sus ca în jocurile video şi aşezându-se una peste alta pentru a construi, flori prăvălindu-se alături ca într-un buchet uriaş, petale risipite adunându-se din aerul mirosind a mir şi tămâie într-un singur trup. “Nu-i vei ierta oare păcatele, nu fiindcă ar fi fost un om bun, căci n-a fost, nu fiindcă ar fi cerut vreodată iertarea, căci n-a făcut-o, nici fiindcă s-ar fi căit, căci nu s-a căit, ci fiindcă noi cei ce i-am stat aproape de la naştere şi până la moarte, n-am făcut nimic să-l salvăm din căderea în genuni. Doar pentru asta, pentru umbletul de-al doilea al celor neputincioşi şi împărăţia ta trebuie să existe şi să dăinuie veşnic..." murmură bărbatul pentru sine. Şi sufletul începu a i se zbate ca un fluture în prag de septembrie dornic să se ridice şi să-şi vânture aripile dar fără a mai avea puterea să înfrunte adierea toamnatică a dimineţii. Era bulversat. Atunci, dacă în dreapta lui Dumnezeu s-ar aşeza cei buni, cei ce-au înţeles rostul trăirii şi au parcurs-o umili şi smeriţi, iar la stânga cei ce nu i-au înţeles rostul pentru că nu s-au priceput a-l căta, cei ce au trecut prin lume ca un tren deraiat, cei ce au ocolit sensul ei real prin genuni noroioase, atunci nu cumva adevăraţii păcătoşi sunt cei de la mijloc, cei ce au înţeles totul dar nu au fost în stare să se ridice la înălţimea a ceea ce au primit?! Nu cumva adevăraţii păcătoşi sunt acei ce s-au pierdut în labirintul înţelegerii căutând calea cea dreaptă, rătăcindu-se neputincioşi, nereuşind să priceapă adevăratele ei sensuri, atât de simple şi atât de clare?!
Se cutremură. Privi împrejur. Oamenii străzii aşteptau încovoiaţi să se termine slujba cu speranţa că vor primi o bucată de pâine, poliţistul în civil privea impasibil părând a fi în timpul serviciului şi participând la o acţiune ca oricare alta, în timp ce pe obrazul femeii blonde care nu-şi găsea deloc locul în întreg peisajul începuseră să se prelingă două lacrimi mari. Cine îl ademenise în biserică? Cine îl pusese să îl asculte pe preot? Revelaţia dezvăluită de acesta îl tulbură peste măsură. Nu putea să fie aşa, nu era drept să fie aşa. Se închină şi ieşi cu paşi repezi. Apropie uşa în urma sa şi inspiră aerul proaspăt cu guri mari, ca un înotător ieşit din valuri tulburi. În jur maşinile goneau cu viteză, oamenii sporovăiau agitaţi, vântul răscolea frunzele amorţite ale copacilor. De unde-i răsărise în cale paznicul acela de la porţile cerului?!

povesti mai vechi: Pescǎruşii

Vară cu nuci pralinate, topping de ciocolată şi un strop de sirop de vişine

Hans urcă în autobuzul şcolar pe jumătate adormit. Nu-i pria deloc şcoala după amiaza. Se trezea târziu, toată dimineaţa picotea, apoi trebuia să-şi adune puterile risipite printre cărţile desfăcute, ciorapii murdari, desenele cu maşini de curse şi alte cele împrăştiate prin camera-i în dezordine şi să fugă degrabă la şcoală. Vara nu era un anotimp deloc propice învăţăturii, era prea cald, prea multă umiditate şi erau evident prea multe fete nepotolite şi gălăgioase. Prefera de o mie de ori să se scalde în Nidda sau să se întindă singur la soare pe nisipul fin decât să se aşeze în banca a treia dinspre fereastră, în spatele Briggitei cea cu cozi împletite şi groase care mereu îl încurcau la meditat, căci se balansau în stânga şi în dreapta atunci când Briggite îşi arunca degetele în vânt la fiecare întrebare a profesoarei şi ţipa strident "ştiu eu, ştiu eu, vă spun eu".

Închise ochii, autobuzul ieşi din sat şi o porni vitejeşte peste câmpurile pline de floarea soarelui. Din depărtare marea de flori uriaşe unduind uşor în adierea vântului fierbinte din sud arăta ca o mare adevărată sclipind galben în lumină şi aruncând fuior de verde peste ochii îmbătaţi de nesfârşire. Nu putea să adoarmă. Cum să dormi pe aşa vreme?! Poate doar să te topeşti în broboane mărunte ca o îngheţată de zmeură cu bucăţi mari de nucă, topping de ciocolată din belşug şi un strop de sirop de vişine deasupra, aşa cum doar Fraulein Braun, din colţ de lângă băcănia lui Gustav cea cu alune pralinate, mai inventa. Autobuzul îi mai luă pe Hansel şi pe Gretel care ocupară ultimele două locuri libere şi porni harnic la drum. "Hmm ... ce nimereală! Hansel şi Gretel. Nici dacă le-ai fi fost naş nu i-ai fi putut cupla mai bine" gândi Hans despre cei doi colegi care nu erau frate şi soră aşa cum ar fi putut bănui orişicine. Din cauza căldurii aerul începu să se umple de picuri mici şi aproape invizibili de apă smulşi din pământ şi din frunze şi pulverizaţi în atmosferă. O pâclă densă acoperea râul şi se întindea peste malurile lui precum o budincă cu stafide şi coji de portocală scursă peste marginile formei în care a fost pusă la copt. Nori pufoşi coborâţi până aproape de pământ se strângeau unul în altul, cel mare înghiţindu-l pe cel mic şi crescând văzând cu ochii, mai ceva ca Făt-Frumos cel viteaz şi isteţ. Pe geamurile maşinii broboane mici de condens se umflau ca buhaii pentru a aluneea apoi oblic către baza ferestrei având grijă să adune în căderea-i înceată toţi amicii nehotărâţi. Din ce în ce ceaţa se îndesa până când dejurîmprejurul deveni în întregime de vată. Maşina înainta încet şi atent, ca un submarin strecurându-se printre stâncile ascunse sub mări, sistemul de propulsie torcând abia auzit asemeni unui motan întins pe cuptor. Prin hublou nu se mai vedea absolut nimic decât o lumină lăptoasă întunecată. Hans se retrase tresărind. Nici nu băgase de seamă când urcase că schimbaseră ferestrele maşinii înlocuindu-le pe cele mari şi pătrate cu unele mici şi rotunde. Apoi Hans constată şi alte modificări pe care nu le remarcase în momentul în care urcase. "Probabil că eram prea adormit" gândi el, căci pereţii vehiculului nu mai erau pătrăţoşi ci rotunzi ca o sticlă de cola, iar corpul său lunguieţ şi subţire precum o ţigară. Hans se îngrijoră. Aruncă priviri încurcate pe fereastră în speranţa găsirii unor puncte de ancorare pe care să le recunoască. Ceaţa se dilua, farurile submarinului, căci nu mai avea nicio îndoială că ministerul decisese în ultimul moment şi fără să informeze elevii să înlocuiască vehiculele vechi şi galbene cu submarine noi strălucitoare, risipind negura precum uliul orătăniile înfricoşate. Încordându-şi privirea Hans începu să recunoască drumul cel vechi, gospodăriile din Rudingshain, apoi câmpurile întinse unde o cireadă de balene grase şi leneşe, fâsâind din când în când dezagreabil "pesemne din cauza gazelor date de verzituri - gândi Hans", păşteau liniştite plancton. O pisică de mare cu un pui de baltă în gură sări gardul unei gospodări şi se ascunse îndărătul unor tufe de charophyceae, începând să-l jumule tacticoasă. "Hei, Gunter!" încercă Hans să-şi strige prietenul pentru a-i atrage atenţia asupra a ceea se întâmplă, dar din gură sa nu ieşi niciun sunet, în schimb ieşiră două bule de aer, una mai mititică cam cât o minge de tenis şi alta mai mare cât o minge medicinală din acelea împlinite şi grele pe care Hans nu reuşea niciodată să le arunce peste cap la orele de educaţie fizică. Bulele se ridicară uşor şi se proptiră de tavanul submarinului, plăcintindu-se apoi în stânga şi dreapta. Gunter scoase din ghiozdan nelipsitul băţ cu care bătea toba pe catedră în fiecare pauză şi începu să-l rotească pe îndelete prin bulele de aer până când culese o vată pe băţ roz de toată frumuseţea din care începu să se înfrupte pofticios. Abia atunci îl auzi, şi-i făcu vesel cu mâna.

Hans devenea încordat. Toţi ceilalţi erau relaxaţi şi încântaţi de privelişte, dar Hans avea un tremur interior ce nu-i dădea pace. Aşa că apariţia clădirii şcolii pe care scria mare "Şcoala de cufundări în abisuri de visuri" îl linişti oarecum. "Hmmm ... de când oare i-or fi schimbat numele?” - gândi Hans neplăcut surprins, dar nu mai era timp de supoziţii şi analize. Submarinul se opri la peron iar Scherbaum, care de la ultima întâlnire se schimbase radical prin cooptarea pe obrajii bătrâni a celor doi favoriţi impunători, precum şi a sepcii, pipei şi a costumului impecabil cu vipuşcă roşie ce-i înveleau trupul, deschise printr-o apăsare de buton trapele. Ca dintr-un borcan cu sprot marinat conţinutul submarinului se revărsă în faţa şcolii, aruncându-i claie peste grămadă pe ocupanţii săi. O hărmălaie de nedescris se iscă, fiecare vociferând şi încercând să se recupereze din mormanul de trupuri. Hans aşteptă înţepenit ca Gertrude să-şi mişte fundul mare de pe faţa sa, apoi îşi scutură obrajii de apă şi inspiră adânc umplându-şi plămânii cu aer.

- Ohh ... drăguţule, ti-ai revenit?! Dragul de el, uitaţi că-şi revine - zâmbi bucuroasă Helga, doamna asistentǎ, întorcându-se spre cele patru cinci persoane strânse în cabinetul medical al şcolii. E doar din cauza căldurii ăsteia înnăbuşitoare. Domnule Director Fisch e absolut obligatoriu să cereţi ministerului să instaleze aer condiţionat în maşinile de şcoală. Aşa nu se mai poate, cu încălzirea asta globală...

- Ştiţi foarte bine doamnă că nu mai sunt fonduri. Trăim timpuri grele. Aţi văzut declaraţia parlamentului... - îi luă directorul vorba din gură.

Hans închise ochii, urechile, nările şi începu să caute zâmbind în abisul de visuri submarinul bătrânului Scherbaum cel purtǎtor de favoriţi gigantici, pipă şi costum de căpitan cu vipuşcă roşie...

povesti mai vechi: George