Mucul

Piotr Gogolovici Nastratevici îşi agăţă paltonul în cui, îşi aranjă mânecile hainei astfel încât să se aşeze cu un deget deasupra manşetelor cămăşii, apoi scutură cu dosul palmei pânza mâncată de vreme a scaunului prin care se iţeau câteva paie rebele şi se aşeză având grijă să sumetece uşor pantalonii pentru ca aceştia să nu facă genunchi în timpul lungii şederi pe care avea să şi-o petreacă la biroul mirosind a tutun prost şi cerneli învechite. Bărbatul era un umil funcţionar de poştă din oraşul Lebed, gubernia Volokolamsk a Maicii Rusii şi-n fiecare zi desfăşura fără zăbavă acelaşi ritual, ce nu se schimbase câtuşi de puţin de mai bine de douăzeci de ani. După ce se aşeza, scotea peniţa din toc şi o curăţa cu o cârpă albă de bumbac pe care o lua din sertar, turna o lingură de cerneală în călimară având grijă să şteargă uşor pe la guler sticluţa cu lichidul scriitor, aşeza sacul cu scrisori în stânga şi cel gol în dreapta şi pornea la treabă. Treaba domnului Piotr Gogolovici Nastratevici era una din cele mai importante din întreg serviciul poştei, acesta având grijă ca fiecare recipisă primită de la expeditor să fie înregistrată în jurnalul poştei înainte de a fi trimisă destinatarului, astfel încât la orice reclamaţie a unui adresant nemulţumit să poată fi urmărit drumul acesteia şi momentul în care ea s-a abătut de la ceea ce i-a fost scris. Piotr Gogolovici Nastratevici întinse mâna spre sacul plin şi cu ochii închişi luă prima scrisoare. Era neîndoielnic a unei dame. Scrisoarea unei dame o putea recunoaşte uşor chiar dinainte de a citi rândurile înşirate pe dânsa. Plicul era roz, uşor sidefiu, hârtia curată, nepătată şi fără îndoituri. Bărbatul o trecu prin dreptul nasului şi inspiră adânc. Mai toate scrisorile damelor aveau un miros de alcov, un amestec de miresme de flori, de parfum încărcat şi de aşternuturi răscolite. Apoi venea fără greş scrisul, caligrafic, rotund, adesea împodobit cu virgule şi floricele împletite printre braţele largi ale majusculelor. Piotr Gogolovici Nastratevici căpătase o asemenea pricepere într-ale recipiselor încât putea deosebi fără greş pe cea a unei dame de cea a unui domn doar atingând-o cu ochii închişi sau privind-o de la şapte picioare depărtare. Citi înscrisul şi zâmbi. Scrisoarea plecase din mâna Nathaliei Oksanova. Strălucitor nume. Încercă să şi-o imagineze. După scrisul atent şi parfumul delicat trebuie să fi fost o persoană educată. Hârtia era din cele mai bune, deci bărbatul său era foarte probabil om destoinic şi înstărit, iar micile înflorituri de la încheieturile literelor îi spuneau că dama trebuie să fi fost fără griji şi întrebări nerăspunse. Destinatarul era desigur un bărbat. Din Lipeţk, nu departe, doar trei ceasuri de mers cu trăsura. Să fi fost o recipisă de amor?! Tot ce se poate, căci distanţa dintre presupuşii amorezi era numai bună să astupe pâlnia vorbelor şuşotite, dar suficient de scurtă cât să poată fi parcursă dintr-o parte în alta şi înapoi într-o seară dacă li s-ar fi potrivit înăbuşirile sufletelor. Urma să fie o zi bună, era convins Piotr Gogolovici Nastratevici, căci avea dumnealui o premoniţie care-i spunea că dacă prima scrisoare scoasă din sac e a unei dame ziua avea să-i meargă de minune, dar dacă e a unui domn ziua va să fie anevoioasă.
Ceasurile unsprezece erau ceasurile la care de obicei bărbatul făcea o pauză ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi dezmorţească încheieturile degetelor. În ziua aceea făcu însă pauză fix la zece şi jumătate, nu fiindcă ar fi fost mai ostoit ca în alte zile, ci fiindcă o răceală nesuferită îl lovise în moalele capului cu două seri înainte, atunci când se oprise la cârciuma lui Nicolai Nicolaevici să bea două halbe care se făcuseră opt. Aruncă pe furiş cu coada ochiului spre uşă, apoi îşi scoase batista, o desfăşură larg ca pe un cearceaf, şi-şi suflă de trei ori cu avânt nasul. Îl şterse apăsat, împături batista atent după dungile întipărite în ţesătură şi o aşeză înapoi în buzunarul de la piept, având grijă să-i răsfire marginile ca pe petale. Şi fiindcă i se uscaseră buzele întinse mâna după carafă şi îşi turnă un pahar cu apă pe care o bău pofticios cu înghiţituri mari. Era singur. Leonid Mihajlovici Obuhowski plecase cu treburi la primărie, Boris Grigorovici Enghibarov era bolnav la pat, iar Serghei Vasiliev Evdokimov era dus la un văr, care era în vorbe cu fata unui potcovar, să aranjeze o treaba cu caii de poştă care îmbătrâniseră grozav şi necesitau grabnică reparaţie.
Piotr Gogolovici Nastratevici aruncă din nou o ocheadă spre uşă şi se reapucă fără vlagă de treabă. Dar treaba, contrar aşteptărilor, mergea tot mai anevoios căci nara stângă a nasului dumisale nu voia în ruptul capului să mai lase aerul să-şi facă loc spre plămânii stafidiţi. Piotr Gogolovici se mai opinti ce se mai opinti şi decise în cele din urmă că trebuie luate măsuri radicale, aşa că îşi scoase iar batista, o făcu sul peste degetul arătător şi începu să cureţe nara îndărătnică cu înverşunare şi meticulozitate, aşa cum curăţă coşarul hornul îmbâcsit de cenuşă. Apoi împături iar batista şi se puse pe înşirat litere boante în catastiful cu adieri de poveste. Dar nu, nu. Nu mergea deloc. Bărbatul simţea cum peretele din dreapta al nării parcă se îndeamna spre cel din stânga, care la rându-i se tot apropia de cel din dreapta şi dimpreuna se lipeau ca porţile cetăţii Ierihonului, tăind calea aerului spre plămânii lihniţi de foame. Piotr Gogolovici Nastratevici nu mai putea suporta nenorocirea, aşa că îşi roti ochii împrejur şi mulţumit de singurătatea-i vârî degetul adânc, scormonind cu nesaţ prin nara buclucaşă... Îl găsi imediat, lipit că un hoţ de zidul cu care se face una pentru a se feri de ochii iscoditori. Era lung şi alunecos, aşa încât trebui să îl alerge preţ de ceva vreme până când reuşi să-şi înfigă unghia în el şi să-l extragă încântat. Pârdalnicul se aşezase fix în cerculeţul cel mic al amprentei de la arătător, lăbărţându-se hidos peste celelalte cerculeţe că o meduză în descompunere. Bărbatul se strâmbă. Era urât şi nu făcea deloc plăcere atingerii pielii. Aşa că Piotr Gogolovici hotărî să-l lipească sub scaunul pe care şedea, dar înainte de a întreprinde vreo mişcare îşi aminti că asta mai încercase şi cu o săptămână înainte şi îi găsise acolo pe cei ai lui Serghei Vasiliev de la care luase scaunul în urmă cu doi ani, acesta aducându-şi la rându-i unul de acasă, după ce hârca de soacră-sa murise în fine şi-i lăsase toată averea din Uliţa Lăcustelor numărul optşpe. Nici ideea de a-l face ghem şi a-i face vânt în colţul încăperii nu-l încântă, căci ar fi trebuit să-l rostogolească între degete şi să-l plimbe de jur împrejur, ceea ce-i provocă scârbă, aşa că decise rapid să-l... Dar chiar înainte de a-şi pune în aplicare gândul, uşa se deschise încetişor şi în pragul său apăru chipul Mariei Angelovna Fisticenko, febleţea sa. Maria Angelovna Fisticenko era de-o frumuseţe nemaiîntâlnită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici), era de-o deşteptăciune rar pomenită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici) şi colac peste pupăză mai avea şi o casă cu trei caturi moştenită de la răposatul Alexei Angelov, avar, urât şi bătrân dar cu mare grijă la gologanii dumisale (asta o ştia toată lumea).
- Singurel Piotr Gogolovici?!
- Singurel Maria Angelovna - răspunse bărbatul cu inima tresăltând şi zbunghind din scaun pentru a-i prinde mâna alunecând de pe clanţa rece şi a i-o săruta cu emoţie. Tocmai mă gândeam la dumneata.
Femeia zâmbi galeş luând loc pe scaunul întins şi ridicând uşor rochia peste genunchi astfel încât să dezvelasca numai de două degete glezna fină.
- Vai Piotr Gogolovici, galant că întotdeauna - gânguri ea.
Bărbatul simţi cum inima izbeşte în stânga, apoi izbeşte în dreapta, apoi în stânga şi-n dreapta deopotrivă, şi iar şi iar, din ce în ce mai repede, precum roata de locomotivă şina de fier, pentru că în cele din urmă să explodeze asemeni unui pămătuf de păpădie răspândindu-se în tot înlăuntrul în umbreluţe mici şi pufoase. Piotr Gogolovici Nastratevici se topi cu totul. Fălcile i se încleştară, obrajii prinseră a răspândi vâlvătăi roşietice, picioarele îi îngheţară. Doar mâinile alunecau necontenit una peste cealaltă într-o nesfârşită rostogolire de yingi şi yangi. Şi dintr-o dată bărbatul înţepeni cu totul. Ochii i se bulbucară mai mai să alunece din orbitele repezinde spre Maria Angelovna Fisticenko, pentru a se pironi apoi asupra palmelor proprii răsucite în sus cu degetele răsfirate. Obrajii îşi schimbară imediat culoarea din roşieticul înflăcărat al trandafirului în galbenul palid al lunii.
- Piotr Gogolovici?! Ai păţit ceva?! Te doare undeva?! - se sperie femeia.
- Nu... doar.. nu... eu... nimic... - bâigui bărbatul apucându-şi degetele unul câte unul şi cercetându-le minuţios, întâi pe cele de la stânga, apoi pe cele de la dreapta. Şi fiindcă nu descoperiră ceea ce căutau, ochii prinseră a se prăvăli într-o ameţitoare dezordine peste placa de lemn a mesei, peste muchiile scaunelor, peste uşa masivă, peste degetele Mariei Angelovna.
- Piotr Gogolovici?! Ai pierdut ceva?!
- Da... am... de fapt nu... eu... nu, nu am pierdut...
Femeia nu mai înţelegea nimic. Ştia că farmecele sale au un efect devastator asupra bărbatului pe la care trecea măcar o dată pe săptămână să-l întrebe despre nenumăratele sale probleme cu recipise pierdute, rătăcite, distruse, zăpăcite, dar n-ar fi crezut în ruptul capului că-l poate face să-şi piardă în asemenea hal minţile. Bărbatul ezită o clipă apoi se smulse din scaunul cu tapiţerie jerpelită din care ieşeau pe ici pe colo paie prăfuite şi ţâşni în direcţia Mariei Angelovna. Ajuns în fata ei puse un genunchi în pământ şi îi prinse mâna dreaptă în ale sale.
- Maria Angelovna ... - murmură el pătimaş.
- Daaa .... - oftă Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă el cu ochii aţintiţi asupra degetelor fine ale damei şi cercetându-le atent unul câte unul.
- Daaa ... - oftă din nou Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă bărbatul a doua oară lăsând mână dreaptă şi apucând-o pe stânga pentru a continua cercetarea cu atenţie a degetelor fine şi lungi.
- Da - răspunse Maria Angelovna sec de data asta, alungindu-şi gâtul înspre bărbatul de la picioarele dale şi căscând ochii mari în aşteptarea restului declamaţiei.
- Nu-i - pică sec finalul.
- Pardon?! - se oţărî femeia furioasă. Ce nu-i domnule?! Dumneata ai luat-o pe câmpii sau îţi baţi joc de mine?! De când am intrat te porţi de parcă l-ai fi văzut pe necuratul. Piotr Gogolovici Nastratevici vino-ţi te rog în fire şi dă-mi un semn când ţi s-a întors capul îndărăt pe umeri - mai adaugă ea şi trânti furioasă uşa în urma-i.
"Multumescu-ţi ţie Doamne că nu s-a lipit de degetele ei!" răsuflă bărbatul uşurat, fără să clarifice însă misterul dispariţiei micii meduze în descompunere. Aşa că imediat după ieşirea femeii începu să cerceteze atent clanţa uşii, marginea scaunului pe care şezuse, muchia mesei de lemn... Aşa îl găsi Maria Angelovna când crapă uşa pentru a-şi vârî vârful nasului prin deschizătura ei, în genunchi inspectând cu atenţie marginea şlefuită de timp a mesei.
- Aaa... să ştii că l-am lipit pe toc după ce am intrat. Uite aici! - arătă ea locul impactului şi dispăru cât ai clipi.