miercuri, 26 septembrie 2012

Vreau să fiu hoţ

Serios, vreau să fiu hoţ! Unul adevărat. Ultimele săptămâni au fost cam încrâncenate iar următoarele se prevăd la fel. Orice ai face, oriunde te-ai învârti dai peste lipsa de cooperare a oamenilor, peste răutate, peste prostie, peste neprofesionalism, peste duşmănie, peste lipsa de respect. N-or fi toţi aşa dar gustul ăsta rămâne pe cerul gurii când rumegi seara tot ce ţi s-a întâmplat peste zi. O vai, nu sunt nici eu un sfânt dar am pretenţia că am măcar ceva bun simţ. E teribil de greu să munceşti, nu fiindcă n-ai avea un cap şi două mâini care să te ajute, ci pentru că sar din toate direcţiile beţe în roate. Grămadă! Uite d-aia m-am hotărât că vreau să fiu hoţ. Ei bine, poate nu m-aş fi hotărât aşa de uşor dacă nu l-aş fi întâlnit pe F. Nici nu ştiu cum îl cheamă în realitate, deşi mătuşa Aglaia probabil că mi-a spus cândva, dar aşa l-am poreclit eu, F, de la Fericitul. F trăieşte ca şi mătuşa în centrul vechi al Constanţei, în Peninsulă. Sunt vecini. F locuieşte peste drum, într-o casă mare boierească cu stucaturi şi coloane, cu acoperiş vechi cu olane şi coşuri de fum din pământ ars cum nu se mai fac în ziua de azi. Casa are parter şi etaj şi vreo 6-7 camere cred. Are tavan înalt, ferestre mari, iar în curtea, în care se intră pe sub o boltă înaltă, loc pentru tras căruta şi adăpat caii. E o casă cum am visat întotdeauna să am, cochetă şi cu stil. Pe F îl văd mai tot timpul când trec pe la mătuşa Aglaia, stă în faţa curţii pe bordură şi vorbeşte la telefon sau se joacă pe consolă. Acu n-oţi fi crezut că F e vre-un nabab d-ăsta scăpătat după ' 89, nu, e un om al străzii. Să tot aibă aşa între 16 şi 20 de ani, nu ştiu să spun precis şi probabil nici el. Iar casa în care stă, deşi maiestuoasă cândva, e aproape o ruină azi. Fostul proprietar probabil că a murit demult, statuI nu mai are grijă de ea, iar casa se stinge pe zi ce trece. Stau în ea vreo douăzeci de suflete, F şi vreo două trei familii de ţigani. S-au aciuiat acolo că era goală. De încălzit s-au încălzit o vreme cu parchetul ce-a ţinut cândva un palmă tălpi fine de domnişoare elegante, cu uşile grele din lemn masiv, cu cercevelele de la ferestrele ce privesc triste spre mare. Dar la casa lor s-au terminat, acum fură de la altele dimprejur, că sunt multe ca ea. Apă n-au dar aduc cu bidoane de plastic de la altă familie de ţigani două străzi mai jos, care stau tot ilegal într-o casă care are un racord ascuns la reţeaua de apă şi de unde ia tot cartierul. Cu electricitatea stau mult mai bine. Când trec seara pe acolo ard luminile în toate camerele. De asta se ocupă personal chiar F. El întinde firele din casă şi le agaţă pe stâlpi ca să ia curent. Mai vine Enelu, i le taie, ţipă la ei, dar F întinde a doua zi altele, multe, ca sârmele de rufe. F e tot timpul fericit. Nu l-am văzut niciodată trist. D-aia l-am şi botezat Fericitul. "Bună seara domnu" îmi spune el ridicând capul din telefonul ipad ultima generaţie la care butonează. "Salut" îi răspund cu ochii la jucăria care tocmai a fost scoasă pe piaţă la noi. F îşi satisface orice capriciu, nu-şi lasă nepotolită nicio dorinţă. Aseară de exemplu F stătea pe treptele de beton de la blocuşorul de lângă casa lui şi se juca pe laptop. Unul frumuşel, subţire ca o carte de vacanţă. "Bună seara domnu". "Salut mă". Mă tot mir cum face F să-şi procure chestiile astea de ultimă generaţie. Stă la uşa magazinului până când iese cineva cu obiectul pe care şi-l doreşte, îl urmăreşte până acasă şi pe urmă dă spargerea?! Probabil, altfel nu-mi dau seama cum îşi ia de la viaţă tot ce îi face cu ochiul. F trăieşte numai din furat. Dacă îi e foame se suie în autobuzul local şi când coboară două trei staţii mai încolo are deja suficient pentru o masă bună. Daca are nevoie de chestii mai serioase dă spargeri prin maşini şi prin case, apoi vinde tot în târg pe variantă sau la colţ de stradă. Mie mi-a luat o bormaşina o data şi o trusă de scule altă dată când am lăsat maşina în faţa casei lu tanti Aglaia. Nu ştiu dacă el, poate alţii ca el. Oricum băieţi finuţi, nu mi-au zgâriat maşina, nu mi-au stricat broasca şi nici n-au încercat să smulgă radioul.
F n-are de niciunele, cum vin aşa se duc toate, unele i le fură alţii, altele le strică, altele pur şi simplu le aruncă pentru că s-a plictisit de ele. "Uite mamaie ăsta o fi bun, că l-a aruncat băiatu ăla de vizavi la mine în curte?! - mă întreabă mătuşa Aglaia într-o zi arăntându-mi un telefon aproape nou şi destul de dichisit." L-am verificat. Era bun, avea şi cartelă. Era doar ciobit la un colţ. I l-am lăsat, acum are şi tanti Aglaia telefon şi nu mai trebuie să trec aşa des pe la ea.
F e eu adevărat fericit. Are tot ce-i trebuie, libertate. Restul îşi culege singur ca Adam din grădina Raiului. Nimeni nu-l întreabă de nimic, nimeni nu-l deranjează. Şi dacă mai sunt câte unii care îl prind la înghesuială fandează elegant şi le dă apoi cu tifla. Nu-şi pune mintea cu alţii mai nemernici, lasă întotdeauna de la el. Că şi alţii lasă pentru el.
"Bună seara domnu".
"Salut mă".

miercuri, 12 septembrie 2012

Podeaua de sticlă

- Mi-ar fi plăcut să trăiesc măcar o vreme în lumea reală - a rostit el rar, măsurându-şi cuvintele şi privind ţintă vârful bastonului cu care scurma ţărâna din faţa băncii pe care şedeam. Întreaga lui făptură trăda dezamăgirea păsării în colivie, căreia frunza stejarului îi părea la fel de îndepărtată precum înaltul cerului.
- Lumea reală?! - l-am întrebat eu încruntat nereuşind să prind înţelesul spuselor sale. El a încuviinţat doar din cap şi a tăcut. Era unul din puţinii oameni despre care aş fi putut spune că lumea i se dezveleşte de toate veşmintele şi i se arată reală, nemachiată şi neretuşată. Pentru el timpul părea că se frânsese brusc şi fiecare zi trecută nu era decât un bonus pe care îl accepta cu înţelepciune şi încântare. Îmi părea rupt din dejurîmprejur, cocoţat pe un pisc de înalt, într-un loc unde îţi creionezi singur tot ceea ce-ţi este de trebuinţă, fără să mai ai nevoie de nimic de la nimeni. Pesemne că mă înşelasem. Sau poate că nu. Poate cu cât cunoşti mai mult, cu atât îţi dai seama cât ştii de puţin şi devii prizonierul propriei neîmpliniri. M-am lăsat pe spate privind printre frunzele uscate ale castanilor cerul. De undeva din copacii deşi din stânga un piţigoi începu să cânte vesel.
- Vezi casa aceea? - mă întrebă el după o pauză lungă arătându-mi cu vârful bastonului o clădire veche aflată pe partea cealaltă a străzii. Era una din acele case crăpânde, construită probabil în perioada interbelică, ce odinioară strălucise între suratele sale, dar care acum zăcea într-o dezolantă tristeţe şi neputinţă, împovărată de ani şi de amintiri. Ţi se pare că o vezi, dar în realiate nu vezi decât zidurile, nu şi casa - continuă el. Nu ţi se dezvăluie privirii nimic din istoria ei, din trecutul ei, din zbuciumul ei, din înlăuntrul ei învolburat. Câte nu ne-ar putea arăta casa aceasta dacă am avea ochi să o privim...
Am început să înţeleg ce vrea să spună.
- Trăim de partea cealaltă a unei podele de sticlă - reluă el. Noi suntem umbra paşilor celor ce trăiesc deasupra, în lumea reală. Lumea noastră are doar două dimensiuni spaţiul şi timpul, în timp ce a lor are trei, spaţiul, timpul şi cunoaşterea. De aici de jos, ca dintr-un demisol vechi, igrasios şi mirosind a canalizare, vedem printr-o ferestruică mică paşii celor care trec prin dreptul ei. Pantofi negrii de barbaţi grăbindu-se spre birou, pantofi de dama cu tocul înalt undunind ademenitor, pantofi comuni, pantofi eleganţi, pantofi noi, pantofi stâlciţi. Vedem în afara dar nu putem atinge nimic. Vedem dar nu înţelegem. Ceea ce ne lipseşte nouă spre deosebire de ei este posibilitatea de a ne roti în jurul lucrurilor pentru a le descifra cu adevărat şi a le găsi înţelesurile. Noi credem că o putem face, dar am fost păcăliţi. Suntem doar nişte amibe plate zigzagând lăturalnic între două lamele de sticlă. Ridică-te şi răsuceşte-te în jurul casei acelea. N-ai să vezi nimic în plus, doar ziduri. Vedem lucrurile care sunt pe partea cealaltă a tavanului de sticlă dar nu ne putem roti în jurul lor. Putem să le măsuram lungimea şi lăţimea, dar nu şi înălţimea, nu le putem dezghioca înţelesurile.
Se opri. Undeva în dreapta o castană alunecată din copac căzu cu zgomot pe caldarâm, se lepădă degrabă de veşmântul ţepos şi se dădu de-a rostogolul până lângă piciorul băncii. El ridică frunctul, îl aşeză în palmă şi îl cântări cu privirea. Castana avea pielea netedă netedă, pielea lui era zbârcită şi uscată. Dintr-un pâlc de Forsythia trei vrăbii guralive şi bine dispuse se apucară să-i tină isonul piţigoiului, în timp ce un corb sobru în frac le cerceta dintr-un paltin de dincolo de potecă, pesemne pentru a le înscrie în corul păsăretului din parc, dând întruna din cap nu tocmai satisfăcut.
Ridică ochii înspre cer.
- Ceea ce vedem de aici de dedesubt sunt tălpile celor de dincolo şi amprentele obiectelor. Nu ştim ce e deasupra acestora, doar bănuim cu ce se continuă ele. Dacă e o talpă de bărbat ne imaginăm cum ar arăta bărbatul care are talpa aceea şi îl construim deasupra ei, dacă e o casă ne imaginăm cum ar fi casa înălţată pe fundaţia pe care o vedem, dacă e o rădăcină de copac ne imaginăm copacul ce a erupt din rădăcina ce ni înfăţişează ochilor. Nicio certitudine, doar presupuneri. De aceea lumea aceasta, a umbrelor, este de fapt o contopire a unui număr inimaginabil de reflectări ale lumii reale, niciuna suficient de apropiată de original pentru a o putea accepta, niciuna atât de depărtată încât să poată fi dată la o parte. Doar păreri, nenumărate precum frunzele uscate ale castanilor.
Aş fi vrut să-i pot răspunde la provocare, dar nu mă simţeam în stare. Îmi trebuia timp ca să-i cântăresc vorbele, să le cuprind înţelesurile şi să-mi pot închega o părere. Mi-era greu să-l contrazic deşi ideea sa legată de podeaua de sticlă era de-a dreptul fantasmagorică şi deşi era o metaforă reuşită nu putea fi susţinută de realitate.
- Adesea ceea ce ni pare că vedem cu ochii, cu urechile, cu vârfurile degetelor, nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Înapoia tavanului se întâmplă lucruri care ne sunt cu totul străine şi de neînţeles deşi avem impresia că putem privi prin sticla transparentă ca înlăuntrul unui acvariu. Adevărul e tocmai pe dos decât ni-l imaginăm, noi nu privim prin sticla aceea inăuntru, ci în afară. Noi suntem înăuntru! Avem iluzia că ne putem mişca liber, dar nici vorbă de asta. Umbrele trebuie să urmeze piciorul care le poartă. Şi chiar dacă lumina se poate înclina odată cu soarele dinspre stânga spre dreapta dând umbrei o vagă senzaţie de libertate, mai devreme sau mai târziu ea va simţi hăţul bombeului sau al călcâiului cu toc rotunjit.
Zâmbi.
- Mi-ar fi plăcut să trăiesc măcar o vreme în lumea reală, să privesc din afară spaţiul acesta strâmt în care ne mişcăm, ca o cutie de tablă în care pescarii îşi ţin râmele pregătite pentru a partida de pescuit din dimineaţa următoare - mai adăugă el apoi tăcu lăsând zâmbetul să i se topească pe buze.
Ideile lui nu erau nici pe departe noi. Podeaua sa de sticla semăna izbitor cu peştera lui Platon. Ceea ce frapa însă la discursul său era încrâncenarea cu care povestea despre lumea cealaltă, despre dorinţa de a o atinge, şi asta nu fiindcă s-ar fi aflat prea departe de ea, ci dimpotrivă, fiindcă se afla prea aproape. Ai fi spus că vorbeşte de sus, de pe gardul care le desparte, neavând suficientă putere să-şi facă vânt în partea cealaltă. Nu curajul îi lipsea, ci puterea.
- Lumea se mişcă şi noi trebuie să ne aşezăm după ea - imi spuse după câteva clipe de răgaz aratând cu vârful bastonului în sus.
M-am lăsat pe spate pe bancă şi am privit din nou cerul în direcţia indicată de el. Era ca un ecran albastru de sticlă pe care nori albi în formă de tălpi alunecau uşor spre miazănoapte...

joi, 6 septembrie 2012

Partea bună din mine

Pe amicul B îl cunosc de când mă ştiu. Am copilărit în acelaşi cartier, am fost colegi de clasă în şcoala generală, am urmat acelaşi liceu şi apoi Institutul Politehnic împreună. Ne-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul anilor deşi eu am plecat din oraş după terminarea facultăţii şi de fiecare dată mi-a făcut mare plăcere revederea. Un tip isteţ, la locul lui, fără aere, bun profesionist, familist. De aceea n-am avut nicio ezitare să pun mâna pe telefon şi să-l sun atunci când m-am împotmolit într-o problemă legată de business. Ştiam că deşi terminase aeronavele devenise expert în probleme de conducte pentru industria de petrol şi gaze. Bineînţeles că a acceptat imediat să ne vedem şi m-a invitat să trec pe la el. "Am avut un mic accident şi aş prefera să treci tu pe la mine dacă nu ţi-e greu" m-a prevenit el.
Recunosc că fraza aceea pregătitoare nu avea în ea niciun fior de deznădejde sau de durere şi nu eram în niciun fel pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple. Mă aştepta. N-am apucat să sun de două ori că uşa s-a deschis imediat pentru a se închide degrabă în urma-mi. Nu trebuia sa fii expert pentru ca să-ţi dai seama că amicul meu avusese nu "un mic accident" cum spusese, ci unul serios cu urmări teribile. Primul şoc l-am avut când i-am privit chipul zâmbitor cu care m-a întâmpinat în uşă. Era pur şi simplu hidos. Un accident grozav îl lăsase fără o bucată din cutia craniană şi din faţă. Îi lipsea aşa, cam ca un sfert de cub, incluzând aici o bucată de creier, un ochi, o ureche, un pomete de obraz. Mi-a zâmbit stânjenit şi m-a poftit să iau loc. Lipsa unei bucăţi de craniu era doar o mică parte a urmărilor accidentului suferit căci nu-ţi trebuia cine ştie ce atenţie să descoperi că un picior îi fusese amputat de deasupra genunchiului, lăsându-l şi fără o bucată de coapsă, în timp ce mâna începând de undeva de sub umăr îi lipsea în întregime.
O vreme s-a lăsat o tăcere stânjenitoare între noi. Eu fusesem complet luat pe nepregătite, în timp ce el încă mai oscila dacă să-mi povestească sau nu ceea ce i s-a întâmplat. Îi înţelegeam desigur ezitarea căci nu i-ar fi fost nimănui uşor să vorbească despre un accident cumplit ca cel pe care îl suferise amicul meu. Deşi urmările fuseseră îngrozitoare, părea totuşi că s-a recuperat foarte bine atât moral cât şi fizic, prezenţa lui per ansamlu lăsând impresia, cu excepţia micii stânjeneli legată de şocul afişat de mine, că este un om întreg, fără nicio problemă gravă. Ba mai mult, lipsa unor bucăţi de corp nu păreau să-l stânjenească în vre-un fel, continuând să-şi folosească bucata de trup rămasă cu aceeaşi uşurinţă şi lejeritate ca şi cum ar fi fost un întreg. De exemplu atunci când mergea nu schiopăta câtuşi de puţin, piciorul întreg urmându-i celui beteag şi invers într-o altemanţă plină de normalitate.
- E o poveste tare complicată - încercă el să dezlege firul vorbelor şi aruncă o privire furişă, ce se voia acunsă ochilor mei dar care nu-mi putuse scăpa, spre fereastra balconului.
Abia atunci am observat că mai există o a treia prezenţă în apartamentul lui. Stătea pe balcon ascunsă în mare parte de zid şi fuma. Deşi din ceea ce răzbătea privirii nu se zărea mai mult de un cot, o bucată de obraz şi un fum undunindu-se în rotocoale grele am putut intui o altă prezenţă masculină. Una ce încerca să mă evite.
- Ohh ... dacă te deranjez pot să revin altă dată. Dacă eşti cu cineva nu vreau să fiu inoportun - am spus eu şi am dat să mă ridic. Era evident că stânjeneala amicului meu venea şi din cauza prezenţei aceleia stranii de pe balcon. Imediat mi-au încolţit în minte o sumedenie de idei. Dar cea care se contura cel mai putemic era una uluitoare. Amicul meu fusese de-o viaţă un tip aşezat şi cuminte, se căsătorise cu o colegă de facuItate, făcuseră repede doi copii frumoşi pe care îi crescuseră cu drag. Aruncându-mi ochii împrejur îmi fusese uşor să constat, cu oarecare uimire, că în apartament nu mai locuia nicio femeie şi niciun copil. Nu tu încălţări de damă, nu tu haine de damă, nu jucării, nu biciclete, nu una, nu alta. Ce mai, era evident că bărbatul locuia singur. Sauuu împreună cu un alt bărbat. Ceea ce mi se părea incredibil. Sau nu chiar!
- Dacă mai eşti cu cineva am să revin altă dată - am continuat eu şi m-am ridicat încercând să reduc pe cât posibil stânjeneala amândurora. Mi-era destul de greu să înţeleg cum de ajunsese să facă pasul acela, dar mi-am spus că îngrozitorul accident probabil dăduse peste cap totul şi din cauza lui lucrurile o luaseră razna.
El însă mi-a pus o palmă pe braţ şi m-a oprit încercând să mă convingă să mă aşez la loc.
- Ia loc te rog. Nu mai e nimeni. Doar noi doi. Nu-ţi face griji.
Răspunsul lui m-a răvăşit complet. Nu-mi puteam imagina altceva decât că suferea serios cu capul. Ceea ce n-ar fi fost de mirare după felul în care arăta. Deşi nu-l văzusem în întregime pe cel de pe balcon, era evident că acolo mai era o persoană care fuma. Era indubitabil.
- Soţia taaa ... - am încercat eu să dau un sens lucrurilor fără să-mi fie clar ce urmăresc şi fără să duc fraza către un final.
- Din păcate soţia m-a lăsat. A plecat cu copiii. Am înţeles-o. Îi era greu în starea în care sunt.
Chestia asta cu "starea în care sunt" mi se părea destul de intrigantă. Întreaga poveste mă ducea cu gândul la istoriile acelea cu frunza din care rupi o bucată şi "văzută" cu nu ştiu ce instrumente speciale ea continuă să afişeze o aură de energie ca şi cum ar fi fost întreagă. Aşa îmi părea şi amicul. Aproape întreg. Doar că îi lipseau câteva bucăţi. Fără să vreau am privit curios în direcţia capului său. Sau în fine, ceea ce rămăsese din el. Peste bucata de scalp smulsă, pielea acoperise perfect totul, ca un covor de verdeaţă pajistea arsă. Rănile se recuperaseră perfect iar trupul lui arăta ca un joc de cuburi din care cineva furase peste noapte de ici şi de colo câteva piese.
Amicul aruncă iar o privire încordată spre balcon. De data asta privind la rându-mi într-acolo mă îngrozii. Mâna pe care o văzusem mai devreme ţinând ţigara după zid era acum în dreptul uşii de la balcon. Mâna spun! Mâna singură! Nu se sprijinea de nimic, nu era lipită de nimic, era pur şi simplu o mână care plutea prin aer stingând o ţigară în scrumiera aşezată pe marginea exterioară a pervazului de la fereastră.
- Ce naiba se întâmplă aici?! - n-am mai rezistat eu sărind în picioare.
- Nimic, nimic ... - bâigui amicul încercând să mă liniştească. E o poveste destul de complicată. Dar pe de altă parte foarte simplă. Totul a pornit de la nişte discuţii inofensive cu prietenii. Despre cât de buni suntem şi cât de răi. Eu am susţinut mereu că oamenii nu sunt unii buni şi alţii răi ci că fiecare din noi are o parte bună şi una mai puţin bună, suntem două talere ale aceleiaşi balanţe. Uite, gândeşte-te la nazişti. Au făcut nişte lucruri inimaginabile, abominabile. Şi totuşi fiecare dintre oamenii aceia care îşi schingiuiau şi omorau cu cruzime semenii se duceau seara acasă, îşi mângâiau pe obraz soţia şi îşi sărutau pe frunte copiii deja adormiţi. Smulşi din grozăvia razboiului erau umani, erau nişte suflete ca oricare altul. Războiul scosese la vedere tot ce era mai crud şi mai rău în ei. Fără să-şi dea seama. Dacă asta s-ar fi produs dintr-o dată, s-ar fi speriat cu siguranţă de ceea ce li se întâmplă şi s-ar fi sinucis cu toţii. Ca oile. Dar totul s-a derulat treptat. Mediul de viaţă normal, curat, a fost înlocuit cu altul care permitea urâţenia şi răutatea. Acolo toată mizeria devenise "normalitate". Nu încerc să le găsesc circumstanţe atenunante, deloc, ci doar să te fac să înţelegi ce vreau să spun - continuă el cu voce joasă dar clară şi sigură.
Făcu o pauză părând că încearcă să-şi adune gândurile culegându-le din diverse felii de viaţă din trecut şi apoi continuă.
- Am fost atât de obsedat de ideea asta, de partea bună din noi şi partea mai puţin bună din noi încât încet-încet am încercat să le separ, să înţeleg ce am bun în mine şi ce am mai puţin bun, un mai-puţin-bun care trebuie reeducat, corectat. Iar prin autocunoaştere şi introspecţie am reuşit. Şi am fost extrem de mulţumit pentru că în felul ăsta puteam deveni şi mai bun. Puteam să mă prezint lumii doar cu partea bună din mine, ascunzând-o pe cealaltă. Aş fi putut deveni aproape perfect. Şi am reuşit atât de bine să fac asta încât într-o dimineaţă... într-o dimineaţă...
Îi era în mod evident teribil de greu să continue. Trase aer în piept şi cu ochii proptiţi pe degetul arătător care zgâria unghia de la degetul mare continuă.
- Într-o dimineaţă m-am trezit cu o parte din mine dislocată, ruptă. Eram acolo întins în pat, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz şi totuşi nu eram. Ca dintr-un puzzle bucăţi se desprinseseră din mine şi se îndârjiseră a deveni ele însele. Partea rea din mine îşi făcuse bagajele şi era punctul să o taie. Să se care şi să mă lase baltă - îşi duse el explicaţia până la capăt.
Ochii i se umeziseră. Era teribil de emoţionat. "Asta o fi din cauză că a rămas doar cu partea bună?!" m-am întrebat eu răutăcios şi imediat mi-am alungat gândul nevrednic. Am privit spre balcon. După ce a terminat de stins ţigara mâna a intrat în încăpere şi s-a aşezat la calculator, a tastat ceva şi pe ecran au apărut câteva clipuri cu muzică de pe Youtube. Au intrat apoi şi ochiul cu bucata de cap lipsă, care s-a aşezat în dreptul ecranului, şi piciorul, care s-a prăvălit în pat şi s-a sprijit de perete la un unghi de patruzeci şi cinci de grade într-o poziţie de relaxare destrăbălată, şi alte câteva bucăţi de trup care i se aşezară liniştite alături.
- Cand m-am ridicat din pat eram franjuri. Lipseau din mine bucăţi mari care continuau să doarmă fără să le pese că sunase ceasul şi că trebuia s-o şterg la servici. Pe moment m-am îngrozit. Cu timpul însă m-am obişnuit cu situaţia dar am realizat că mi-e absolut imposibil să trăiesc fără bucăţile astea mai puţin bune din mine. Imposibil! Înţelegi?! Asta m-a terminat psihic. Eu care luptasem ani buni să mă educ şi să separ ceea ce nu-mi place din mine, am constatat că deşi nu-mi sunt pe plac trebuie să accept şi aceste părţi. A fost nevoie în cele din urmă să convenim un pact. Eu să le dau o oarecare libertate iar ele să mă ajute să redevin un om normal întorcându-se acasă - a concluzionat el într-un final. Apoi s-a ridicat în picioare, a făcut un semn discret din sprânceană şi bucăţile rebele s-au aşezat cuminţi la locul lor.
- Până la urmă nici partea asta mai puţin bună din mine nu-i aşa rea - îmi spuse el zâmbind şi făcându-mi cu ochiul. Dimineaţă am fost un pic certaţi, dar când e vorba de treburi serioase găsim noi mereu o cale de împăcare.Despre ce spuneai că vrei să vorbim?!

marți, 4 septembrie 2012

Clătinare

Să te porţi corect cu oamenii, asta nu-i face fericiţi. Să le arzi însă două palme pentru ca mai apoi să le mângâi tandru obrazul înroşit şi să le culegi lacrimile între buricele degetelor, asta da, îi aruncă în al nouălea cer!