Urc în lift şi nu apuc sǎ apǎs niciun buton. Liftul porneşte singur, în timp ce lǎmpile ce indicǎ etajele unu, doi, trei, pânǎ la zece se aprind alternativ în mare vitezǎ, pentru ca în cele din urmǎ o lampǎ albǎ situatǎ undeva jos între etajele nouǎ şi zece sǎ rǎmânǎ aprinsǎ permanent. Un fel de indicator pentru “şi altele”. E ciudat felul în care se mişca cutia liftului, în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Mǎ simt de parcǎ aş fi într-o colivie pe care o pasǎre uriaşǎ o scuturǎ amuzatǎ privind la mogâldeaţa care se ghemuieşte speriatǎ înǎuntru. Ţintesc înfiorat ochiul camerei care mǎ fixeazǎ. Cineva mǎ priveşte acum de dincolo de lentila de sticlǎ, ştiu sigur asta, cineva cu care am sǎ mǎ vǎd între patru ochi cât de curând. În sfârşit liftul se opreşte cu o smuciturǎ brutalǎ.
E bizar cum s-a schimbat totul. Aerul e umed şi rece. Miroase a stǎtut, a vǎgǎunǎ închisǎ. Pereţii de piatrǎ sunt umezi şi sub lumina plǎpând-tremurândǎ piatra împrǎştie pulberi de strǎluciri mǎrunte. Spaţiul e strâmt, strâmt de tot, toatǎ construcţia e ca o pâlnie, iar eu mǎ aflu în spaţiul ei cel mai îngust, aproape de ieşire. Uşa liftului se închide cu zgomot, iar ecoul rǎzbate vibrant prin tot conul pâlniei fǎcând sǎ vibreze aerul dens şi apǎsǎtor. Încǎperea în care am ajuns e doar un hol rotund şi întunecos. Mǎ rotesc de jur împrejur cǎutând o ieşire, dar nu gǎsesc, uşa liftului a dispǎrut şi ea, a dispǎrut pur şi simplu, în locul ei rǎmânând o bucatǎ de perete de piatrǎ rece şi umedǎ. Simt frisoane pe şira spinǎrii. Sǎ fie aceasta ultima camerǎ în care am sǎ intru?! Sǎ fi avut dreptate bǎtrânul care m-a tras de mânecǎ în holul cel mare?! Totul sǎ nu fie altceva decât o capcanǎ uriaşǎ pentru a potoli poftele gânganiei ce pândeşte din întuneric sǎ se agaţe ceva în pânza ţesutǎ cu migalǎ?! Nu pot sǎ cred cǎ asta e tot! Nu conform regulilor jocului, jocul presupune interacţiune, mişcare, efort, disperare. Pipǎi atent zidurile şi o gǎsesc. E o nişǎ îngustǎ prin care abia mǎ pot strecura iar îndǎrǎtul ei e o scarǎ. Scara coboarǎ. Aveam dreptate. Şi bǎtrânul avea. Aşazisele etaje aşezate unele peste altele sunt de fapt sub pǎmânt, sǎpate unele sub altele. Clǎdirea fiscului, dincolo de aparenţa aruncatǎ în ochii muritorilor de rând, e de fapt o vizuinǎ alunecând spre inima Pǎmântului. Cobor încet, treptele sunt înalte şi nefinisate, iar luminǎ nu este aproape deloc. N-am numǎrat treptele dar am coborât probabil vreo sutǎ. Mai cobor încǎ o sutǎ. Da, pe mǎsurǎ ce ne apropiem de final nu mai suntem decât noi şi propriul eu. Poate cǎ ǎsta este mesajul. Poate cǎ scara nu duce niciunde ci coboarǎ spre propriul nostru înlǎuntru. Aici am ajuns. Şi totuşi, un fir al Ariadnei trebuie sǎ existe, nu poate sǎ fie vǎgǎuna asta sfârşitul. Îmi frǎmânt instinctiv degetele cǎutând în palmǎ. Îl mai am?! Nu ştiu, probabil cǎ nu în palmǎ trebuie cǎutat. Sudoarea îmi îngheaţǎ pe spinare, iar pe brate pielea s-a înfiorat în rǎzvrǎtiri semeţe. Apoi dintr-o datǎ, ca din neant, în faţa ochilor îmi apare un indicator. “Spre biroul 1107”. E absolut hilar dar sunt în grafic.
Încǎperea în care am intrat seamǎnǎ perfect cu cea în care m-a lǎsat liftul, poate cǎ nici n-am coborât, poate cǎ doar m-am învârtit în cerc. Adesea pierdem zile, sǎptǎmâni, luni, ani pentru a ajunge acolo de unde am plecat fǎrǎ sǎ obţinem niciun rezultat. Încǎperea e rece, umedǎ, întunecoasǎ, cu pereţi de piatrǎ mustind de apǎ verde. Doar cǎ aici mişcǎ ceva. Aproape lipite de peretele opus intrǎrii sunt douǎ birouri şi aşezaţi la birou, astfel încât abia li se vǎd capetele de dincolo de monitoarele calculatoarelor, doi bǎrbaţi. Deasupra capetelor lor, exact la mijloc, atârnǎ în douǎ lanţuri subţiri o plǎcuţǎ metalicǎ ruginitǎ “Director adjunct”. Unul din ei îmi face semn sǎ şed pe singurul scaun liber din încǎpere. Scena seamǎnǎ teribil cu cele din filmele de rǎzboi în care eroul principal ajunge sǎ fie închis, interogat şi torturat în beciurile întunecate ale Gestapoului. În filmele astea cu rǎzboi, invariabil binele învinge, rǎmâne de vǎzut dacǎ şi ei ştiu asta.
Şed pe scaun cu mâinile în poalǎ aşteptând ca unul din cei doi bǎrbaţi sǎ-mi cearǎ hârtiile. Dar niciunul nu ridicǎ privirea din monitor. Tipic! Dar de ce mi le-ar mai cere?! Au dreptate, poate ar fi cazul sǎ renunţǎm la ipocrizie şi sǎ nu mai legǎm alergarea mea de o mapǎ cu hârtii absolut imbecile. Ochii încep sǎ se obişnuiascǎ cu semiobscuritatea. Bǎrbaţii din faţa mea sunt grozav de ciudaţi. Au capul mic fǎrǎ pic de pǎr şi gâtul gros, ochii mari, gura subţire şi mare ca un fermoar plecând de undeva de la ceafǎ din stânga şi ajungând tot la ceafǎ în dreapta, nasul înfundat între obraji perceptibil doar prin cele douǎ orificii rotunde, au pielea asprǎ şi zbârcitǎ de parcǎ ar fi acoperiţi cu solzi şi sunt îmbrǎcaţi în paltoane ţepene care îi acoperǎ pe de-a-ntregul pânǎ sus îmbrǎcându-le trupul şi gâtul. Dacǎ stau şi mǎ uit bine nici nu sunt paltoane ci sunt un fel de carcase, un fel de armuri groase având o texturǎ foarte asemǎnǎtoare pietrei din care sunt fǎcute zidurile. Se mişcǎ grozav de încet, uitându-se atent în monitoare, apoi în hârtiile pe care le au în faţǎ, apoi iar în monitoare şi în cele din urmǎ unul la altul. Apoi ritualul se reia. La un moment dat unul dintre ei întinde mâna dupǎ hârtii. Mǎ ridic şi i le dau. Abia atunci realizez nebunia. Cei doi bǎrbaţi sunt de fapt douǎ ţestoase uriaşe. Mǎ cutremur. Nu e nicio îndoialǎ. Carcasa din spinare e o carapace, pielea groasǎ şi cutatǎ, capul mic pleşuv, fǎrǎ nas, gura mare...
Nu par deloc perturbaţi de prezenţa mea. Îşi vǎd în cotinuare de monitoare, de hârtiile din faţǎ, se privesc din când în când lung ca şi cum ar vrea sǎ-şi confirme gândurile, apoi o iau de la capǎt. O avea vreo legǎturǎ cu mine toatǎ tevatura asta sau e doar teatru?! Oricum cele douǎ ţestoase nu sunt deloc guralive. E atâta linişte de parcǎ am fi într-un coşciug.
- E o greşealǎ, ne cerem scuze – decide în fine unul din ei sǎ desfacǎ buzele şi ceea ce iese pe gura sa mǎ mirǎ tare - au fost o serie de greşeli ale calculatorului.
Brusc mi-aduc aminte de calculator, de cutia magicǎ din holul mare de jos, de camerele de luat vederi care sunt pretutindeni, de ochiul care mǎ urmǎreşte pretutindeni. Cercetez rapid cu privirea. Aici nu sunt!
- Totuşi, din analizele noastre rezultǎ cǎ sunteţi dator cu suma de douǎ sute trei lei.
- Pentru... ??? – insist eu sǎ lǎmuresc definitiv problema şi imediat îmi vine sǎ-mi dau o palmǎ peste gurǎ. Am uitat complet cǎ totul e un joc complicat şi cǎ trebuie sǎ fiu atent la detalii.
- Impozit pe clǎdire.
Rǎmân blocat. Discuţia asta am mai avut-o, impozitele au fost plǎtite la timp, sunt sigur de asta. Hârtiile dovedesc totul foarte clar.
- Casa micǎ din centru, douǎ încǎperi, trei mese mici în fiecare, bufetul verde din hol, perdelele cu frunze de izmǎ în ferestre... – recitǎ unul ei ca din carte.
Acum înţeleg. Sunt absolut idioţi. Sunt nebuni. Casa despre care vorbesc...
- Ceainǎria – îmi ia celǎlalt vorba din gurǎ.
Casa despre care vorbesc nu existǎ. Sau în fine, existǎ dar nicidecum aşa cum au descris-o ei. Casa e o ruinǎ, stǎ sǎ se prǎbuşeascǎ, trec mai mereu pe lângǎ ea când mǎ duc în oraş şi adeseori am visat cum ar fi sǎ o transform într-o ceainǎrie cochetǎ şi discretǎ, ca din turtǎ dulce, cu perdeluţe colorate în fereşti, cu mese şi scaune mici, cu obiecte vechi de bucǎtǎrie de pe vremea bunicilor, cu miresme ameţitoare de ceai, cu tablouri alb-negru înfǎţişând personaje de odinioarǎ, cu sobǎ care duduie iarna, cu scaunele scoase în grǎdiniţa din faţǎ sub iedera viguroasǎ vara. Dar ǎsta e doar un vis, unul absurd atâta timp cât nu am nici bani şi nici puterea sǎ-mi duc proiectul la capǎt. Iar ei vor sǎ-mi impoziteze...
Nu-mi vine a crede. Dar nu mǎ mai reped. E evident cǎ îmi propun un compromis. “Noi renunţǎm la toate datoriile lumeşti dar tu trebuie sǎ ne primeşti în visele tale.” E al naibii de dificil. Nu ştiu ce sǎ fac, nu pot sǎ mǎ decid. Mǎ simt ca Faust, pus în situaţia sǎ-mi vând visele Diavolului. Gândurile se învǎlmǎşesc, timpul se scurge. Cei doi mǎ privesc cu ochii mari, aşteaptǎ un rǎspuns. “E un târg, e un târg, cautǎ o ieşire...” Nu-mi vine nimic în minte şi ţestoasa din stânga scoate ceva ce seamǎnǎ cu un chitanţier, scrie câteva rânduri, apoi îmi întinde un petec de hârtie. E o facturǎ de platǎ. Mǎ obligǎ sǎ decid rapid. Dau amândoi din umeri cum cǎ n-au încotro şi-mi aratǎ cu capul în stânga.
În stânga, ascunsǎ privirii este o altǎ uşǎ. Ştiu sigur cǎ asta este ultima. Sus pe toc scrie mare cu litere aurii “Director”. Uşa e capitonatǎ şi uriaşǎ comparând cu ceea ce e împrejur. Omul care sǎlǎşluişte dincolo trebuie sǎ fie cu adevǎrat mare. Sauuu...
Ciocǎn şi aştept. Niciun rǎspuns. Ţestoasele îmi fac semn cu capul sǎ intru. Ooo... biroul Directorului e imens, absolut imens. Nu vǎd pânǎ în celǎlalt capǎt. Nu vǎd de altfel aproape nimic, toatǎ încǎperea e ca o peşterǎ. La jumǎtatea distanţei dintre uşǎ şi peretele din depǎrtare e un scaun. Mǎ aşez. Încerc sǎ-l identific pe omul de dincolo. Mi-e foarte greu, distanţa e mare şi e întuneric... Aştept. Şi el aşteaptǎ...
- Da?! – exclamǎ şi nu ştiu ce sǎ cred despre zgomotul acesta. E o confirmare, e o întrebare, e un îndemn la decizie?! Înclin sǎ merg pe ultima variantǎ. Mi-e teamǎ. Întrebarea a fost pusǎ, se aşteaptǎ rǎspunsul. Sunt asemeni lui Oedip în faţa Sfinxului. Un rǎspuns greşit şi voi sfârşi ca tibetanii, un rǎspuns bun şi Sfinxul se va prǎbuşi. E ultimul zar.
“Gândeşte, gândeşte...” Ca sǎ câştig timp mǎ apropii sǎ-i dau hârtia. E jumǎtate de rǎzboi pierdut ştiu dar nu am altceva mai bun în minte. Pe mǎsurǎ ce mǎ apropii îmi dau seama cu cine stau de vorbǎ. E exact aşa cum îmi povestise bǎtrânul. Aud cuvintele lui în timpane ca un rǎpǎit de tobe “Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete. De acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.” E întocmai. La biroul uriaş din faţa mea stǎ un gândac. E mare, negru, are braţele articulate ca braţele de macara, capul mic, rotund şi mobil ca o turelǎ de tun înfiptǎ în carcasa solidǎ, are douǎ antene mari plecând din dreptul ochilor înapoi cǎtre spinare şi o gurǎ micǎ mǎcinând continuu şi semǎnând grozav de bine cu o secerǎtoare de combinǎ. Mǎ-nfior. În jurul sǎu sunt numai monitoare, pe birou, pe pereţi, în faţǎ, în spate, atârnând din tavan, pe jos. Un pupitru de comandǎ completeazǎ ansamblul. E exact cum spusese bǎtrânul. E ciudat cât de precis a fost. Nu putea sǎ ştie toate cele povestite decât dacǎ ar fi fost aici. Îmi vine sǎ vǎrs. Tot aerul acesta greu, lumina, umezeala, oboseala, emoţiile. Aş vrea sǎ ies la aer curat. Trebuie sǎ dau rǎspunsul potrivit şi sǎ ies. Dacǎ nu dau niciunul e sinonim cu abandonul. Oricum o sǎ ies, important e unde o sǎ ajung. Gângania a luat hârtia şi aşteaptǎ. Ar trebui probabil sǎ plǎtesc. Sǎ plǎtesc pentru tot ce a fost şi pentru ceea ce va fi. Doar dacǎ... nu reuşesc sǎ le separ. Atunci aş putea sǎ rup trecutul de viitor, sǎ las viitorul slobod. Ştiu cum pot face asta, ştiuuuu...
- Mǎ bucur cǎ am reuşit sǎ rezolvǎm. Înţeleg cǎ şi la dumneavoastrǎ mai sunt greşeli. Cât despre ceainǎrie uitasem complet cǎ am cumpǎrat-o. E vina mea. Dacǎ e vreo penalitate pentru întârzieri o plǎtesc, e numai vina mea. Antenele se pleoştesc instanteneu. Am nimerit la fix, Sfinxul poate sǎ cadǎ. E un alt bluf, dar nimeni nu mai are timp sǎ verifice. Asta înseamnǎ alt joc început de la zero. Şi pânǎ atunci eu voi fi cumpǎrat ceainǎria, îi voi fi lustruit podelele de lemn vechi, îi voi fi albit pereţii înneguraţi, îi voi pus perdelele cu frunze de izmǎ în fereşti, voi fi cumpǎrat ceşcuţele de ceai mici ca pentru pitici, voi fi reparat bufetul cel verde şi îi voi fi instalat soba în holul dintre încǎperi...
***
Niciodatǎ n-aş fi bǎnuit cǎ existǎ un coridor secret între biroul Directorului de la fisc şi dormitorul meu.
(gata! asta-i tot)
duminică, 27 iulie 2014
miercuri, 23 iulie 2014
Gângania (partea a patra)
Etajul zece era evident un prag. Un prag psihologic. Nu semăna cu niciunul din celelalte etaje. Aici era situată arhiva. Aşa îmi spusese şi cucoana uscată şi acră de la nouă "Nu e domnule. La mine nu e. Dacă insistaţi atâta mergeţi dumneavostră frumos la arhivă şi căutaţi acolo". Răzvrătirea doamnei îmi părea cu totul nelaloculei, atâta vreme cât eu nu voiam altceva decât să mi se confirme că nu există nicio hârtie şi deci neexistând vreo hârtie nu exista nici datoria.
Aveam în faţa ochilor ceea ce se numeşte în imobiliare un "open space" (termen ce căpăta la etajul zece al clădirii fiscului o conotaţie specială), un gol care poate fi asamblat şi dezasamblat după cum îşi doreşte clientul. Aş fi putut pune pariu pe orice că etajul zece nici nu exista în realitate. Nu era un spaţiu fizic situat între etajele nouă şi unsprezece ci un gol ce putea fi asamblat şi dezasamblat, o idee, o pauză, un separator între două elemente precum spaţiul dintre două vagoane absolut necesar pentru instalarea mecanismelor de conexiune astfel încât cele două vagoane să poată călători împreună. Etajul zece putea fi adus la o simplă răsucire a degetelor şi instalat oriunde ar fi dorit proprietarul aşa cum noaptea poate fi instalată oricănd prin simpla coborâre a jaluzelor sau chipul iubitei adus pe desktop prin extragerea cu vârful degetului din folderul "my sweet pictures".
Din punctul de vedere al ochiului etajul zece arăta cu totul altfel decât celelalte, aerisit, luminos, curat, ordonat. Întregul spaţiu părea invadat de o lumină albă lăptoasă a cărei sursă nu o puteai identifica oricât ai fi încercat să găseşti undeva o fereastră, un corp de iluminat sau un bec, părând a irupe chiar din ea însăşi, singura explicaţie raţionala la care te-ar fi putut duce gândul fiind că aerul era îmbibat cu bacterii luminiscente. În afara luminii şoca faptul că totul era aliniat, lucios, cuminte, aproape perfect, ca şi cum ceea ce se înfăţişa privrii n-ar fi fost decât o fotografie atent prelucrată astfel încât să fie eliminată orice imperfecţiune. Siruri lungi de rafturi metalice simple erau aliniate unul lângă altul dând încăperii o dimensiune pe care n-ai fi bănuit-o din perspectiva celorlalte etaje. Rafturile se înălţau până la tavan, un tavan extrem de înalt ce se pierdea privirii din cauza combinaţiei dintre lumina lăptoasă ce dădea senzaţia că o poţi pipăi între degete şi vopseaua impecabil de albă a pereţilor şi tavanului, ceea ce conferea înălţimii o anvergură nemărginită. Toate rafturile erau pline de cutii identice, albe, pe care erau completate câteva informaţii cu un scris de mâna negru, similare cu cele din filmele americane în care îndosariază cei de la CSI toate documentele cazului cercetat şi care rămâne pe ecran fixat pe înscrisul “case closed” în timp ce pe genericul de final apar numele interpreţilor şi a celor care au participat la producerea peliculei. Cutiile sunt la fel de perfecte precum spaţiul ce le înconjoară, părând a fi proaspăt scoase din fabrică şi atinse, dacă au fost atinse vreodată, doar cu degete înmănuşate.
- Da domnule, ce poftiţi?! – aud dintr-o dată şi cuvintele bărbatului mă scot din starea de contemplare.
Nu reuşesc să-l descopăr imediat pe proprietarul cuvintelor, dar luându-le urma păşesc grăbit către peretele încăperii opus intrării. E acolo. Stă la un birou simplu şi vechi din cele ce existau în orice birou funcţionăresc în vremuri demult apuse. E maro, un maro închis, obositor, încercând ostentativ să pună în evidenţă fibra lemnului din furnirul meschin cu care e acoperit, cu tăblia zgâriată şi roasă, cu luciul lacului demult stins, cu marginile jupuite lăsând să se zbată-n priviri amestecul dizgratios de rumeguş şi clei. Scaunul e de aceeaşi vârstă şi culoare cu biroul, din lemn, cu picioare uşor curbate şi spetează frumos arcuită sprijită pe trei beţe drepte.
- Da domnule, ce poftiţi?! – repetă bărbatul agasant, lăsând jos tocul cu care completează un catastif cât toate zilele care abia poate fi cuprins pe birou.
E un om în vârstă, cu ochelari, cu cele câteva fire da păr alb din creştet întinse spre spate peste scalpul pleşuv, cu pielea albicioasă precum dejurîmprejurul, cu faţa îmbătrânită şi ternă, dar în mod paradoxal cu o piele netedă şi parcă prea mare pentru trupul ce-l înveleşte. Pielea nu are zbârcituri sau crevase adânci, ci doar nişte cute rotunde cam la fiecare centimetru, ceea ce îl face pe bătrân să semene foarte bine cu un vierme. Faptul că e înalţ şi subţire întăreşte această imagine.
Îi întind hârtiile şi îngân.
- Caut documentele acestea. Am fost trimis de la….
- Bine, bine – mă repede el din nou – ia loc.
Mă uit în jur dar în afara rafturilor pline de cutii albe cu înscris de mână negru pe capac, de biroul şi scaunul bărbatului, nu mai sunt alte elemente de mobilier. În fapt nu mai e absolut nimic altceva. Chiar nimic. Rămân în picioare în timp ce bărbatul cercetează atent hârtiile. Al câtelea?!
Apoi fără să-mi dea nicio atenţie se ridică şi se îndreaptă spre rafturi urmărind cu degetul informaţiile de pe hârtii şi indicaţiile înscrise pe eticheta metalică din capătul rafturilor. Se plimbă o vreme printre rafturi şi în sfârşit se opreşte. Priveşte înalt spre una din cutiile de sus, confirmă pe hârtie un număr şi tuşeşte scurt. Sunt curios cum o să ajungă până acolo căci nu există nicio scară în încăpere. Apoi însă inexplicabil, total inexplicabil pentru un om normal, începe să urce pe marginea metalică a raftului, tărându-se de-a lungul ei exact ca un vierme, ajunge la cutie, o desface, moşmondeşte ceva câteva minute şi coboară. Mă priveşte cu sprâncenele încruntate, desface iar hârtiile mele şi continuă căutarea. Alt raft, altă cutie şi din nou în sus pe marginea metalică a raftului. Apoi altul şi altul şi altul… Deja am ameţit. Ceea ce se întâmplă depăşeşte puterea mea de a imagina şi de a accepta inaccetabilul. Ce e însă cel mai ciudat e altceva. L-am urmărit atent pe bărbat şi am o vagă bănuială căăă… Aştept cu nerăbdare să mai aibă nevoie de o cutie. Şi are! În timp ce bărbatul urcă din nou desfac la repezeală fără să mă vadă prima cutie care se iţeşte în dreptul cotului meu. Aşa cum mă aşteptam cutia e goală. Desfac alta. E şi ea goală. Iau alte două şi le cântăresc doar în palmă. Nu mai e nicio îndoială.
- Nu-s domnule! – icneşte bărbatul evident obosit după travaliul depus. Are fruntea năduşită, ochii injectaţi, mâinile îi tremură, la fel şi genunchii. Se retrage târându-se gâfâit spre biroul din care scoate o cană de sticlă şi un pahar. Îşi toarnă apă în pahar şi o soarbe pe nerăsuflate.
- Cred că trebuie să vorbiţi la capitală. Probabil sunt la arhiva centrală.
- De acolo m-au trimis la dumneavostră. Nu-s la ei – mint cu neruşinare, dar modul de organizare al arhivei de aici îmi spune că nici cea de la capitală nu e diferită.
Încerc să înţeleg ce se întâmplă. Aşa cum mă aşteptam etajul zece nu e un etaj, nu e o structură fizică, e probabil un test. “Caută, caută, eşti aproape de capăt” îmi spun şi încerc să înţeleg miza jocului. “Sistem” versus “furnici”. Despre asta e totul. Iar ca să câştigi trebuie să ieşi din pielea personajului creat de sistem fără să perturbi jocul, fără să-i strici regulile, fără să ieşi în evidenţă şi să reconstruieşti în interiorul jocului bucata de care ai nevoie privind dinspre sine. “Keep a low profile” e baza, iar lupta cu armele adversarului e esenţa. Iar etajul zece e ultimul pas. Dincolo de etajul zece eee… Ştiu ce e dincolo de etajul zece dar vreau o confirmare.
Bărbatul scrie chinuit ceva pe una din hârtiile pe care i le-am adus şi mi le întinde.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107.
Încerc să descifrez ce a scris dar nu reuşesc. Scrisul e tremurat, abrupt, mărunt. Sunt convins însă că scrisul nu reprezintă nimic, e o aberaţie. Hârtia e doar un mijloc de locomoţie fără nicio valoare efectivă aşa cum au fost toate pe tot drumul până aici. La fel şi replicile personajelor cu care m-am întâlnit şi uşile pe care le-am deschis şi biletele pe care le-am luat de la maşina din holul central de la parter. Miza e alta. Controlul! Ni se abate privirea de la esenţă şi suntem plimbaţi într-un carusel din care se vede orice altceva doar ceea ce căutăm nu, dar senzaţia este că ne apropiem continuu de rezolvarea problemei. Sistemul îşi crează propriile nevoi pe care încearcă ulterior să le rezolve, fără de care altfel s-ar descompune, ar înceta să mai existe.
- Sunt aici de ore bune, probabil de zile şi nu faceţi altceva decât să mă trimiteţi de la unul la altul cu hârtii. M-am săturat! Nu mai plec de aici până când nu stau de vorbă cu directorul – spun pe un ton tăios şi îmi încrucişez braţele la piept dând impresia că sunt gata de luptă.
E exact ceea ce aşteaptă omul cu trup de vierme. Nimeni n-ar fi reactionat altfel în locul meu. “Keep a low profile” functioneaza chiar şi la tonuri mai înalte, la acute. Ba alţii chiar ar fi ţipat, s-ar fi dat cu fundul de pământ, ar fi bătut cu pumnul în masă, l-ar fi strâns de guler pe bătrân… O încrucişare nervoasă a braţelor şi o solicitare a prezenţei directorului cel mare sunt însă suficiente.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107 – îmi spune bătrânul apăsat şi rar ca şi cum n-aş fi înţeles de prima dată şi zâmbeşte uşor viclean.
Ştiam că asta îmi va spune, era previzibil. De acum jocul necesită atenţie la detalii şi abilitate. Orice pas greşit poate fi ultimul. Nu ştiu exact ce înseamnă a fi ultimul dar recunosc că mi-e pentru prima dată teamă.
De acum ştiu. Etajul zece e mai mult decât un test, e o linie nevăzută. Etajul zece îi separă pe funcţionari de cei care iau deciziile, pe pământeni de nepământeni, îi separă pe angajaţi, pe oamenii ca şi noi de “zei”. Dincolo de etajul zece sunt cei care hotărăsc, unul, doi, zece, douăzeci, nu ştiu… De la etajul zece încolo nu vor mai fi trimiteri seci în sus şi în jos în funcţie de numărul zarului. Nu se mai joacă “nu te supăra frate” ci poker. “Gândeşte, gândeşte…” Trebuie să ajung la capăt fără să mai păşesc din treaptă în treaptă. Asta e aşteptarea pentru ca ultima uşă să mi se deschidă. Gata, ştiu.
- Îmi puteţi da o foaie de hârtie?!
Bărbatul mă priveşte chiorâş, ezită, întinde mâna spre rafturile biroului, apoi o retrage şi în cele din urmă îmi intinde totuşi hârtia albă. Îşi va muşca buzele pentru asta. Mă aplec peste biroul său şi încep să scriu caligrafiind atent. “Domnule Director Subsemnatul xxx, domiciliat în xxx… m-am prezentat în data de… la sediul dumneavostră în vederea clarificării problemelor legate de… şi am avut discuţii la următoarele birouri… Având în vedere că documentele menţionate în scrisoarea primită nu există vă rog să aveţi în vedere reevaluarea cerinţelor dumneavostră şi eliminarea solicitărilor fără temei legal. Cu stimă…”
Îi întind scrisoarea omului cu trup de vierme. Aşa cum bănuiam îşi muscă buzele. Nu se astepta la un asemenea pas. Mai ales asta cu “fără temei legal” e tare. Icneşte uşor şi îşi freacă deznădăjnuit ceafa umedă. Are două variante, să mă trimită la registratură, sau sus, cât mai sus astfel încât să nu mă mai întorc la el niciodată. Ştie că la registratură ajung chiar dacă îmi dă hârtiile înapoi. Tot una-i.
Doi popi! Încă unul şi merg pe full de popi.
Bărbatul oscilează, nu s-a decis încă. E rândul meu să zâmbesc. L-am dat peste cap fără să stric însă regulile jocului.
- Mergeţi jos la registratură şi depuneţi acolo cererea.
Mă întunec brusc. Nu mă aşteptam la asta. Răspunsul acesta e sinonim cu ieşirea din joc şi din lumea în care mă învârt..
- Vă dă acolo număr. Nu uitaţi să-i cereţi – îmi aruncă bărbatul fără să mă privească, apoi ia tocul, îl înmoaie în cerneală şi se întinde la scris la propriu peste catastif.
- N-am nevoie de număr – răspund sec, îi las hârtia pe birou şi dau să plec. E un bluf dar trebuie să meargă. Are să mă strige, ştiu sigur că are să mă strige după ce se dezmeticeşte. Fac câţiva paşi hotărâţi. Nu strigă. Nu mai sunt aşa hotărăţi paşii. Sunt chiar mai rari şi mai puţin apăsaţi. Chiar nu strigă. Nu se poate. Am cotit după rafturi şi văd în faţa privirii usa. Dacă apuc să ies e de rău. Ştiu unde duce uşa aceea. Are mai multe ieşiri şi niciuna nu e cea pe care am venit. În funcţie de răspuns dă spre o conductă de canalizare din zona rău famată a oraşului învăluită în duhori pestilenţiale şi colcăind de mortăciuni şi gunoaie de tot felul sau spre un balcon înfipt sus, sus de tot deasupra oraşului. Mă opresc în faţa ei, apăs clanţa, trag uşa, ridic piciorul drept… Nu strigă. Inima îmi bubuie ca o tobă mare şi simt că-mi explodează timpanele…
- Mergeţi la camera 1107! Nu uitaţi să treceţi pe jos pe la parter să luaţi un bon.
Respir uşurat. Daaa…
Aveam în faţa ochilor ceea ce se numeşte în imobiliare un "open space" (termen ce căpăta la etajul zece al clădirii fiscului o conotaţie specială), un gol care poate fi asamblat şi dezasamblat după cum îşi doreşte clientul. Aş fi putut pune pariu pe orice că etajul zece nici nu exista în realitate. Nu era un spaţiu fizic situat între etajele nouă şi unsprezece ci un gol ce putea fi asamblat şi dezasamblat, o idee, o pauză, un separator între două elemente precum spaţiul dintre două vagoane absolut necesar pentru instalarea mecanismelor de conexiune astfel încât cele două vagoane să poată călători împreună. Etajul zece putea fi adus la o simplă răsucire a degetelor şi instalat oriunde ar fi dorit proprietarul aşa cum noaptea poate fi instalată oricănd prin simpla coborâre a jaluzelor sau chipul iubitei adus pe desktop prin extragerea cu vârful degetului din folderul "my sweet pictures".
Din punctul de vedere al ochiului etajul zece arăta cu totul altfel decât celelalte, aerisit, luminos, curat, ordonat. Întregul spaţiu părea invadat de o lumină albă lăptoasă a cărei sursă nu o puteai identifica oricât ai fi încercat să găseşti undeva o fereastră, un corp de iluminat sau un bec, părând a irupe chiar din ea însăşi, singura explicaţie raţionala la care te-ar fi putut duce gândul fiind că aerul era îmbibat cu bacterii luminiscente. În afara luminii şoca faptul că totul era aliniat, lucios, cuminte, aproape perfect, ca şi cum ceea ce se înfăţişa privrii n-ar fi fost decât o fotografie atent prelucrată astfel încât să fie eliminată orice imperfecţiune. Siruri lungi de rafturi metalice simple erau aliniate unul lângă altul dând încăperii o dimensiune pe care n-ai fi bănuit-o din perspectiva celorlalte etaje. Rafturile se înălţau până la tavan, un tavan extrem de înalt ce se pierdea privirii din cauza combinaţiei dintre lumina lăptoasă ce dădea senzaţia că o poţi pipăi între degete şi vopseaua impecabil de albă a pereţilor şi tavanului, ceea ce conferea înălţimii o anvergură nemărginită. Toate rafturile erau pline de cutii identice, albe, pe care erau completate câteva informaţii cu un scris de mâna negru, similare cu cele din filmele americane în care îndosariază cei de la CSI toate documentele cazului cercetat şi care rămâne pe ecran fixat pe înscrisul “case closed” în timp ce pe genericul de final apar numele interpreţilor şi a celor care au participat la producerea peliculei. Cutiile sunt la fel de perfecte precum spaţiul ce le înconjoară, părând a fi proaspăt scoase din fabrică şi atinse, dacă au fost atinse vreodată, doar cu degete înmănuşate.
- Da domnule, ce poftiţi?! – aud dintr-o dată şi cuvintele bărbatului mă scot din starea de contemplare.
Nu reuşesc să-l descopăr imediat pe proprietarul cuvintelor, dar luându-le urma păşesc grăbit către peretele încăperii opus intrării. E acolo. Stă la un birou simplu şi vechi din cele ce existau în orice birou funcţionăresc în vremuri demult apuse. E maro, un maro închis, obositor, încercând ostentativ să pună în evidenţă fibra lemnului din furnirul meschin cu care e acoperit, cu tăblia zgâriată şi roasă, cu luciul lacului demult stins, cu marginile jupuite lăsând să se zbată-n priviri amestecul dizgratios de rumeguş şi clei. Scaunul e de aceeaşi vârstă şi culoare cu biroul, din lemn, cu picioare uşor curbate şi spetează frumos arcuită sprijită pe trei beţe drepte.
- Da domnule, ce poftiţi?! – repetă bărbatul agasant, lăsând jos tocul cu care completează un catastif cât toate zilele care abia poate fi cuprins pe birou.
E un om în vârstă, cu ochelari, cu cele câteva fire da păr alb din creştet întinse spre spate peste scalpul pleşuv, cu pielea albicioasă precum dejurîmprejurul, cu faţa îmbătrânită şi ternă, dar în mod paradoxal cu o piele netedă şi parcă prea mare pentru trupul ce-l înveleşte. Pielea nu are zbârcituri sau crevase adânci, ci doar nişte cute rotunde cam la fiecare centimetru, ceea ce îl face pe bătrân să semene foarte bine cu un vierme. Faptul că e înalţ şi subţire întăreşte această imagine.
Îi întind hârtiile şi îngân.
- Caut documentele acestea. Am fost trimis de la….
- Bine, bine – mă repede el din nou – ia loc.
Mă uit în jur dar în afara rafturilor pline de cutii albe cu înscris de mână negru pe capac, de biroul şi scaunul bărbatului, nu mai sunt alte elemente de mobilier. În fapt nu mai e absolut nimic altceva. Chiar nimic. Rămân în picioare în timp ce bărbatul cercetează atent hârtiile. Al câtelea?!
Apoi fără să-mi dea nicio atenţie se ridică şi se îndreaptă spre rafturi urmărind cu degetul informaţiile de pe hârtii şi indicaţiile înscrise pe eticheta metalică din capătul rafturilor. Se plimbă o vreme printre rafturi şi în sfârşit se opreşte. Priveşte înalt spre una din cutiile de sus, confirmă pe hârtie un număr şi tuşeşte scurt. Sunt curios cum o să ajungă până acolo căci nu există nicio scară în încăpere. Apoi însă inexplicabil, total inexplicabil pentru un om normal, începe să urce pe marginea metalică a raftului, tărându-se de-a lungul ei exact ca un vierme, ajunge la cutie, o desface, moşmondeşte ceva câteva minute şi coboară. Mă priveşte cu sprâncenele încruntate, desface iar hârtiile mele şi continuă căutarea. Alt raft, altă cutie şi din nou în sus pe marginea metalică a raftului. Apoi altul şi altul şi altul… Deja am ameţit. Ceea ce se întâmplă depăşeşte puterea mea de a imagina şi de a accepta inaccetabilul. Ce e însă cel mai ciudat e altceva. L-am urmărit atent pe bărbat şi am o vagă bănuială căăă… Aştept cu nerăbdare să mai aibă nevoie de o cutie. Şi are! În timp ce bărbatul urcă din nou desfac la repezeală fără să mă vadă prima cutie care se iţeşte în dreptul cotului meu. Aşa cum mă aşteptam cutia e goală. Desfac alta. E şi ea goală. Iau alte două şi le cântăresc doar în palmă. Nu mai e nicio îndoială.
- Nu-s domnule! – icneşte bărbatul evident obosit după travaliul depus. Are fruntea năduşită, ochii injectaţi, mâinile îi tremură, la fel şi genunchii. Se retrage târându-se gâfâit spre biroul din care scoate o cană de sticlă şi un pahar. Îşi toarnă apă în pahar şi o soarbe pe nerăsuflate.
- Cred că trebuie să vorbiţi la capitală. Probabil sunt la arhiva centrală.
- De acolo m-au trimis la dumneavostră. Nu-s la ei – mint cu neruşinare, dar modul de organizare al arhivei de aici îmi spune că nici cea de la capitală nu e diferită.
Încerc să înţeleg ce se întâmplă. Aşa cum mă aşteptam etajul zece nu e un etaj, nu e o structură fizică, e probabil un test. “Caută, caută, eşti aproape de capăt” îmi spun şi încerc să înţeleg miza jocului. “Sistem” versus “furnici”. Despre asta e totul. Iar ca să câştigi trebuie să ieşi din pielea personajului creat de sistem fără să perturbi jocul, fără să-i strici regulile, fără să ieşi în evidenţă şi să reconstruieşti în interiorul jocului bucata de care ai nevoie privind dinspre sine. “Keep a low profile” e baza, iar lupta cu armele adversarului e esenţa. Iar etajul zece e ultimul pas. Dincolo de etajul zece eee… Ştiu ce e dincolo de etajul zece dar vreau o confirmare.
Bărbatul scrie chinuit ceva pe una din hârtiile pe care i le-am adus şi mi le întinde.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107.
Încerc să descifrez ce a scris dar nu reuşesc. Scrisul e tremurat, abrupt, mărunt. Sunt convins însă că scrisul nu reprezintă nimic, e o aberaţie. Hârtia e doar un mijloc de locomoţie fără nicio valoare efectivă aşa cum au fost toate pe tot drumul până aici. La fel şi replicile personajelor cu care m-am întâlnit şi uşile pe care le-am deschis şi biletele pe care le-am luat de la maşina din holul central de la parter. Miza e alta. Controlul! Ni se abate privirea de la esenţă şi suntem plimbaţi într-un carusel din care se vede orice altceva doar ceea ce căutăm nu, dar senzaţia este că ne apropiem continuu de rezolvarea problemei. Sistemul îşi crează propriile nevoi pe care încearcă ulterior să le rezolve, fără de care altfel s-ar descompune, ar înceta să mai existe.
- Sunt aici de ore bune, probabil de zile şi nu faceţi altceva decât să mă trimiteţi de la unul la altul cu hârtii. M-am săturat! Nu mai plec de aici până când nu stau de vorbă cu directorul – spun pe un ton tăios şi îmi încrucişez braţele la piept dând impresia că sunt gata de luptă.
E exact ceea ce aşteaptă omul cu trup de vierme. Nimeni n-ar fi reactionat altfel în locul meu. “Keep a low profile” functioneaza chiar şi la tonuri mai înalte, la acute. Ba alţii chiar ar fi ţipat, s-ar fi dat cu fundul de pământ, ar fi bătut cu pumnul în masă, l-ar fi strâns de guler pe bătrân… O încrucişare nervoasă a braţelor şi o solicitare a prezenţei directorului cel mare sunt însă suficiente.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107 – îmi spune bătrânul apăsat şi rar ca şi cum n-aş fi înţeles de prima dată şi zâmbeşte uşor viclean.
Ştiam că asta îmi va spune, era previzibil. De acum jocul necesită atenţie la detalii şi abilitate. Orice pas greşit poate fi ultimul. Nu ştiu exact ce înseamnă a fi ultimul dar recunosc că mi-e pentru prima dată teamă.
De acum ştiu. Etajul zece e mai mult decât un test, e o linie nevăzută. Etajul zece îi separă pe funcţionari de cei care iau deciziile, pe pământeni de nepământeni, îi separă pe angajaţi, pe oamenii ca şi noi de “zei”. Dincolo de etajul zece sunt cei care hotărăsc, unul, doi, zece, douăzeci, nu ştiu… De la etajul zece încolo nu vor mai fi trimiteri seci în sus şi în jos în funcţie de numărul zarului. Nu se mai joacă “nu te supăra frate” ci poker. “Gândeşte, gândeşte…” Trebuie să ajung la capăt fără să mai păşesc din treaptă în treaptă. Asta e aşteptarea pentru ca ultima uşă să mi se deschidă. Gata, ştiu.
- Îmi puteţi da o foaie de hârtie?!
Bărbatul mă priveşte chiorâş, ezită, întinde mâna spre rafturile biroului, apoi o retrage şi în cele din urmă îmi intinde totuşi hârtia albă. Îşi va muşca buzele pentru asta. Mă aplec peste biroul său şi încep să scriu caligrafiind atent. “Domnule Director Subsemnatul xxx, domiciliat în xxx… m-am prezentat în data de… la sediul dumneavostră în vederea clarificării problemelor legate de… şi am avut discuţii la următoarele birouri… Având în vedere că documentele menţionate în scrisoarea primită nu există vă rog să aveţi în vedere reevaluarea cerinţelor dumneavostră şi eliminarea solicitărilor fără temei legal. Cu stimă…”
Îi întind scrisoarea omului cu trup de vierme. Aşa cum bănuiam îşi muscă buzele. Nu se astepta la un asemenea pas. Mai ales asta cu “fără temei legal” e tare. Icneşte uşor şi îşi freacă deznădăjnuit ceafa umedă. Are două variante, să mă trimită la registratură, sau sus, cât mai sus astfel încât să nu mă mai întorc la el niciodată. Ştie că la registratură ajung chiar dacă îmi dă hârtiile înapoi. Tot una-i.
Doi popi! Încă unul şi merg pe full de popi.
Bărbatul oscilează, nu s-a decis încă. E rândul meu să zâmbesc. L-am dat peste cap fără să stric însă regulile jocului.
- Mergeţi jos la registratură şi depuneţi acolo cererea.
Mă întunec brusc. Nu mă aşteptam la asta. Răspunsul acesta e sinonim cu ieşirea din joc şi din lumea în care mă învârt..
- Vă dă acolo număr. Nu uitaţi să-i cereţi – îmi aruncă bărbatul fără să mă privească, apoi ia tocul, îl înmoaie în cerneală şi se întinde la scris la propriu peste catastif.
- N-am nevoie de număr – răspund sec, îi las hârtia pe birou şi dau să plec. E un bluf dar trebuie să meargă. Are să mă strige, ştiu sigur că are să mă strige după ce se dezmeticeşte. Fac câţiva paşi hotărâţi. Nu strigă. Nu mai sunt aşa hotărăţi paşii. Sunt chiar mai rari şi mai puţin apăsaţi. Chiar nu strigă. Nu se poate. Am cotit după rafturi şi văd în faţa privirii usa. Dacă apuc să ies e de rău. Ştiu unde duce uşa aceea. Are mai multe ieşiri şi niciuna nu e cea pe care am venit. În funcţie de răspuns dă spre o conductă de canalizare din zona rău famată a oraşului învăluită în duhori pestilenţiale şi colcăind de mortăciuni şi gunoaie de tot felul sau spre un balcon înfipt sus, sus de tot deasupra oraşului. Mă opresc în faţa ei, apăs clanţa, trag uşa, ridic piciorul drept… Nu strigă. Inima îmi bubuie ca o tobă mare şi simt că-mi explodează timpanele…
- Mergeţi la camera 1107! Nu uitaţi să treceţi pe jos pe la parter să luaţi un bon.
Respir uşurat. Daaa…
vineri, 18 iulie 2014
Macii
Nu-şi imaginase vreodată că va ajunge să iubească. Iubirile erau pentru oameni deştepţi, cu carte, iar el era un om simplu, cu doar patru clase şi palme bătătorite. Iubirea lui stătea între picioare, între ale sale şi ale lor. Oleacă de mozoleală şi iubirea creştea, şi creştea, ca un bostan smulgându-se din pistilul minuscul al florii, până ajungea rotundă şi împlinită ca o lună plină. Atunci el zvâcnea de cateva ori gâfâit, şi-apoi gata, iubirea se desumfla precum un balon, el îşi ridica nădragii, îşi ştergea cu mâneca năduşeala de pe frunte şi de pe ceafă şi-şi vedea de ale sale. Erau simple iubirile lui şi-i erau tare la îndemână.
Auzise despre iubirea adevărată la televizor, în filme şi se minuna uneori ce miracole poate face şi cât de mult îi poate schimba pe oameni. În viaţă nu o întâlnise şi nici nu-şi imaginase vreodată cum ar fi putut decurge întâlnirea cu ea. Se mulţumea întotdeauna cu ceea ce primea, nu cerea şi nu avea vise.
Doar că se pomenise dintr-o dată cu ea pe cap, aşa, pe nepusă masă. Ultima fată îi căzuse cu tronc, fără să ştie de ce şi fără să înţeleagă nimic. Şi poate nici n-ar fi observat asta dacă într-o zi ea nu l-ar fi părăsit brusc aşa cum l-a gasit. El a aşteptat-o o zi, două, cinci, apoi a simţit un gol în stomac pe care a încercat să-l umple într-o seară cu un kil de votcă din cea mai proastă. A scăpat, dar golul nu s-a umplut, ba mai mult, s-a adâncit şi a început să-i scarmene măruntaiele ca o cangrenă canceroasă. A căutat-o ca un bezmetic, zile şi nopţi, mai pe aproape, apoi pe departe, pe soare, pe vânt, pe ploaie. Şi a găsit-o în cele din urmă. În braţele altuia. Degeaba i-a căzut în genunchi, degeaba a implorat-o, degeaba şi-a jupuit cămaşa şi şi-a sfâşiat pieptul. Ea a rămas impasibilă în braţele celuilalt, aşa cum probabil va fi fost peste puţină vreme în ale celuilalt, apoi ale celuilalt…
***
Privi pe geamul îngust al maşinii. Lanuri de grâu cât vedeai cu ochii. Lanuri arămii cu bobul plin, darnic, unduindu-se greu la fiece adiere de vânt în aşteptarea fierului ascuţit. Iar la marginea drumului, chiar sub ochii săi, brâul roşu dănţuind de-a lungul spicului în sus şi în jos ca o fată nepotolită prinsă de vâltoarea ameţitoare a dansului. Ici colo brâul subţire alergând odată cu maşina de cealaltă parte a şanţului se desfăcea într-o baltă sângerie, împrăştiindu-se în şant sau mai sus peste malul de pământ, sau dincoace înspre drum ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlauntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Maşina încetini, apoi opri câteva secunde în mijlocul drumului, cârmi spre stânga şi îşi continuă drumul căpătând din nou aripi. Abia atunci reuşi sa-i vada clar. La început crezuse că sunt fluturi. Aveau aripile roşii şi delicate, tremurând uşor ca o rochiţă de vară alintându-se în jurul vântului timid şi nehotărât. Erau mulţi, grozav de mulţi, aliniaţi ca la horă aşteptând cu sufletul la gură să vină cobzarul şi să pornească fără zăbavă cântul. Nu-i plăceau macii, deloc nu-i plăceau. Erau prea firavi, i se prăpădeau între degetele groase. Acum îi ţii în mână şi-ntr-un ceas sunt duşi, precum fulgii de zăpadă zbătându-se în fierbinţeala palmei.
Gaborii vorbeau tare, îngrămădind vorbele de-a valma unele peste altele, pentru ca din când în când să izbucneasca în grohăieli icnite. Probabil băusera bine. Auzea prin peretele de tablă subţire al maşinii tot ce-şi spuneau. "Eşti dat dracu bă dac-o fuţi p-asta. Da io nu i-aş trage-o. E gradat bă. Să nu dai de dracu." - se entuziasma prudent primul. "Şi dacă-i gradat ce, o are de aur? Sau de platină? Ţzz. Tot moale-i şi fierbinte şi nesătulă." - se împăuna celălalt, continuând şirul nesfârşit de măscări, în timp ce maşina se hurduca necuminte, şerpuind de-a lungul dungii care separa cele două jumătăţi ale drumului.
***
Bătrâna se apropiase cu paşi moi dinapoia-i şi îi pusese o mână pe umăr. El şedea pe prispă abătut ca un prun bătrân, îndoit de mijloc, cu braţele înţepenite în aerul nelimpede ca două ramuri desfrunzite cătând nostalgic la implinirea-n fruct de altă dată. "Tu încă o iubeşti mă copile" îi spusese bătrâna abia şoptit, ca şi cum vorbele sale ar fi fost doar o cugetare pentru sine, o concluzie stranie şi neaşteptată a unei înlănţuiri de întâmplări nefericite şi aparent nelegate ce se petrecuseră până nu demult.
Atât îi spusese "Tu încă o iubeşti mă copile"! Şi cuvintele acelea îi arseseră pe dată inima, îi pârjoliseră sufletul, îi urcaseră învolburate din piept în sus pe gâtlej, îi umpluseră de văpăi fierbinţi şi gura şi nările şi ochii. Ştia că bătrâna are dreptate iar asta îl speria de moarte. De când se despărţiseră iubirea îi sfârteca maţele, îi ardea creierii, îi zvâcnea în sânge ca o curgere turbată de lame subţiri şi ascuţite. Îl speria grozav simţirea aceea, cum trebuie că le speria pe fecioare curgerea cea fierbinte din pântec, nedorită, neaşteptată, alunecând in jos pe piciorul încă necopt ca o miere topită. Şi nu prezenţa iubirii îl speria cel mai tare, cât dispariţia ei. Dacă pleca, căci avea să plece neîndoielnic atâta timp cât ei nu mai erau împreună, unde avea să se ducă? Mai avea să se întoarcă vreodată?! Nelămurirea aceasta îl tulbura cel mai tare. Asta îl scotea din minţi şi stârnea nepotolirea sufletului şi a nopţii.
Iubirea se naşte şi moare, aşa cum se întâmplă cu fiece trăire fie ea întrupată sau nu. Şi dacă era aşa atunci şi iubirea ce-i măcina sufletul atât de dulce avea să moară şi dânsa, să dispară definitiv şi să nu se mai întoarcă niciodată. Iar asta nu era cu putinţă a fi acceptat. Nu o putea lăsa să plece. Căci ce sens ar mai fi avut să caute împreunarea cu o altă femeie dacă iubirea nu i-ar mai fi umplut sufletul nicicând?! Ar fi mai putut fi alta femeia lui?! Ar fi putut avea copii, familie, acoperiş deasupra capului?! Ar mai fi putut alerga înainte dacă sub ochi i s-ar fi întins doar crâng pârjolit?! Şi până la urmă ar mai fi putut alerga cu cioturile de suflet care îi rămăseseră?! Ar mai fi putut.. ..?! El era om simplu şi nu ştia răspunsurile la întrebările acestea, dar de simţit simţea.
Şi atunci, abia atunci când auzise cuvintele mumă-sii, îi încolţise în gând răzbunarea şi dorinţa de a-i lua sufletul în schimbul iubirii furate. De bună credinţă el o invitase în casa sa, iar ea îi băgase pe ascuns mâna în buzunarul sufletului şi îi furase tot ce putea fi mai de preţ. Îi era recunoscător pentru că îl ajutase să o descopere ascunsă acolo în podul sufletului, dar nu-i putea ierta crima. Era ca şi cum ai fi dezgropat din genunile timpului o statuie din nisip ameţitor de frumoasa, ai fi dezvelit-o lumii şi ai fi lăsat-o aşa, neapărată, sub soare, sub vânt, sub privirile flămânde ale oamenilor, contemplând-o nepăsător cum se mistuie.
***
Maşina începu să facă unduiri tot mai ample în jurul axei drumului. Bărbaţii vorbeau pe un ton tot mai ridicat şi râdeau bolovănos la fiece porcărie scoasă pe gură. "Bă dobitocule, vezi acolo de volan. Băăăă, ce faci băăă ..." ţipă cel din dreapta ca trezit din beţie şi atunci şoferul speriat smuci brusc volanul, maşina se răsuci violent în drum, se înfipse cu una din roţile din faţă în şosea, pentru a se ridica apoi oblic cu tot corpul în aer peste roata înfiptă în asfalt, a se rostogoli peste cap de mai multe ori şi a sfârşi în cele din urmă liniştită în şanţul din stânga şoselei.
Când se trezi simţi cum gura îi arde văpăi. Şi ochii şi narile. "Iubirea! - icni îngrijorat - se duce". Era sărată iubirea. Şi cleioasă. Toată teama de a rămâne fără pereche adunată bob cu bob în ultimele săptămâni se ghemotoci grămadă în inimă ca un boţ de plumb topit. Nu se putea mişca şi abia dacă putea respira. Privirea îi era înceţoşată. Nu putea descifra nimic împrejur. Doar mirosul de pământ ud şi de iarbă. Pipăi cu degetele răsfirate dar înţepenite spicele. Atunci înţelese tot ce s-a întâmplat, accidentul, zborul, aterizarea în lanul de grâu. Dar tot nu se putea mişca şi simtea cum un fier încins îi sfredeleşte tot trupul de jos de la călcâie şi până în creştet. Apoi încet încet privirea începu să se limpezească. Zări chiar în dreptul ochilor săi un pai, două, trei, o grămadă. Şi macii şi cerul. Dar nimic altceva. Doar şuvoiul cel roşu ca un pârâiaş târându-se lent printre spicele de grâu, mărindu-se din loc în loc pentru a forma câte o baltă mică, ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlăuntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Durerea era tot mai mare şi mai greu de suportat.
***
Undeva în spate un glas se rostogolea isteric.
- Broscaruleeee... unde eşti bă? Bă broscarule, mai trăieşti? Să nu mori şi tu bă broscaruleee...
Degeaba urla. Scăpase. Scăpase şi de gabori şi de apăsarea iubirii...
Doar că se pomenise dintr-o dată cu ea pe cap, aşa, pe nepusă masă. Ultima fată îi căzuse cu tronc, fără să ştie de ce şi fără să înţeleagă nimic. Şi poate nici n-ar fi observat asta dacă într-o zi ea nu l-ar fi părăsit brusc aşa cum l-a gasit. El a aşteptat-o o zi, două, cinci, apoi a simţit un gol în stomac pe care a încercat să-l umple într-o seară cu un kil de votcă din cea mai proastă. A scăpat, dar golul nu s-a umplut, ba mai mult, s-a adâncit şi a început să-i scarmene măruntaiele ca o cangrenă canceroasă. A căutat-o ca un bezmetic, zile şi nopţi, mai pe aproape, apoi pe departe, pe soare, pe vânt, pe ploaie. Şi a găsit-o în cele din urmă. În braţele altuia. Degeaba i-a căzut în genunchi, degeaba a implorat-o, degeaba şi-a jupuit cămaşa şi şi-a sfâşiat pieptul. Ea a rămas impasibilă în braţele celuilalt, aşa cum probabil va fi fost peste puţină vreme în ale celuilalt, apoi ale celuilalt…
***
Privi pe geamul îngust al maşinii. Lanuri de grâu cât vedeai cu ochii. Lanuri arămii cu bobul plin, darnic, unduindu-se greu la fiece adiere de vânt în aşteptarea fierului ascuţit. Iar la marginea drumului, chiar sub ochii săi, brâul roşu dănţuind de-a lungul spicului în sus şi în jos ca o fată nepotolită prinsă de vâltoarea ameţitoare a dansului. Ici colo brâul subţire alergând odată cu maşina de cealaltă parte a şanţului se desfăcea într-o baltă sângerie, împrăştiindu-se în şant sau mai sus peste malul de pământ, sau dincoace înspre drum ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlauntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Maşina încetini, apoi opri câteva secunde în mijlocul drumului, cârmi spre stânga şi îşi continuă drumul căpătând din nou aripi. Abia atunci reuşi sa-i vada clar. La început crezuse că sunt fluturi. Aveau aripile roşii şi delicate, tremurând uşor ca o rochiţă de vară alintându-se în jurul vântului timid şi nehotărât. Erau mulţi, grozav de mulţi, aliniaţi ca la horă aşteptând cu sufletul la gură să vină cobzarul şi să pornească fără zăbavă cântul. Nu-i plăceau macii, deloc nu-i plăceau. Erau prea firavi, i se prăpădeau între degetele groase. Acum îi ţii în mână şi-ntr-un ceas sunt duşi, precum fulgii de zăpadă zbătându-se în fierbinţeala palmei.
Gaborii vorbeau tare, îngrămădind vorbele de-a valma unele peste altele, pentru ca din când în când să izbucneasca în grohăieli icnite. Probabil băusera bine. Auzea prin peretele de tablă subţire al maşinii tot ce-şi spuneau. "Eşti dat dracu bă dac-o fuţi p-asta. Da io nu i-aş trage-o. E gradat bă. Să nu dai de dracu." - se entuziasma prudent primul. "Şi dacă-i gradat ce, o are de aur? Sau de platină? Ţzz. Tot moale-i şi fierbinte şi nesătulă." - se împăuna celălalt, continuând şirul nesfârşit de măscări, în timp ce maşina se hurduca necuminte, şerpuind de-a lungul dungii care separa cele două jumătăţi ale drumului.
***
Bătrâna se apropiase cu paşi moi dinapoia-i şi îi pusese o mână pe umăr. El şedea pe prispă abătut ca un prun bătrân, îndoit de mijloc, cu braţele înţepenite în aerul nelimpede ca două ramuri desfrunzite cătând nostalgic la implinirea-n fruct de altă dată. "Tu încă o iubeşti mă copile" îi spusese bătrâna abia şoptit, ca şi cum vorbele sale ar fi fost doar o cugetare pentru sine, o concluzie stranie şi neaşteptată a unei înlănţuiri de întâmplări nefericite şi aparent nelegate ce se petrecuseră până nu demult.
Atât îi spusese "Tu încă o iubeşti mă copile"! Şi cuvintele acelea îi arseseră pe dată inima, îi pârjoliseră sufletul, îi urcaseră învolburate din piept în sus pe gâtlej, îi umpluseră de văpăi fierbinţi şi gura şi nările şi ochii. Ştia că bătrâna are dreptate iar asta îl speria de moarte. De când se despărţiseră iubirea îi sfârteca maţele, îi ardea creierii, îi zvâcnea în sânge ca o curgere turbată de lame subţiri şi ascuţite. Îl speria grozav simţirea aceea, cum trebuie că le speria pe fecioare curgerea cea fierbinte din pântec, nedorită, neaşteptată, alunecând in jos pe piciorul încă necopt ca o miere topită. Şi nu prezenţa iubirii îl speria cel mai tare, cât dispariţia ei. Dacă pleca, căci avea să plece neîndoielnic atâta timp cât ei nu mai erau împreună, unde avea să se ducă? Mai avea să se întoarcă vreodată?! Nelămurirea aceasta îl tulbura cel mai tare. Asta îl scotea din minţi şi stârnea nepotolirea sufletului şi a nopţii.
Iubirea se naşte şi moare, aşa cum se întâmplă cu fiece trăire fie ea întrupată sau nu. Şi dacă era aşa atunci şi iubirea ce-i măcina sufletul atât de dulce avea să moară şi dânsa, să dispară definitiv şi să nu se mai întoarcă niciodată. Iar asta nu era cu putinţă a fi acceptat. Nu o putea lăsa să plece. Căci ce sens ar mai fi avut să caute împreunarea cu o altă femeie dacă iubirea nu i-ar mai fi umplut sufletul nicicând?! Ar fi mai putut fi alta femeia lui?! Ar fi putut avea copii, familie, acoperiş deasupra capului?! Ar mai fi putut alerga înainte dacă sub ochi i s-ar fi întins doar crâng pârjolit?! Şi până la urmă ar mai fi putut alerga cu cioturile de suflet care îi rămăseseră?! Ar mai fi putut.. ..?! El era om simplu şi nu ştia răspunsurile la întrebările acestea, dar de simţit simţea.
Şi atunci, abia atunci când auzise cuvintele mumă-sii, îi încolţise în gând răzbunarea şi dorinţa de a-i lua sufletul în schimbul iubirii furate. De bună credinţă el o invitase în casa sa, iar ea îi băgase pe ascuns mâna în buzunarul sufletului şi îi furase tot ce putea fi mai de preţ. Îi era recunoscător pentru că îl ajutase să o descopere ascunsă acolo în podul sufletului, dar nu-i putea ierta crima. Era ca şi cum ai fi dezgropat din genunile timpului o statuie din nisip ameţitor de frumoasa, ai fi dezvelit-o lumii şi ai fi lăsat-o aşa, neapărată, sub soare, sub vânt, sub privirile flămânde ale oamenilor, contemplând-o nepăsător cum se mistuie.
***
Maşina începu să facă unduiri tot mai ample în jurul axei drumului. Bărbaţii vorbeau pe un ton tot mai ridicat şi râdeau bolovănos la fiece porcărie scoasă pe gură. "Bă dobitocule, vezi acolo de volan. Băăăă, ce faci băăă ..." ţipă cel din dreapta ca trezit din beţie şi atunci şoferul speriat smuci brusc volanul, maşina se răsuci violent în drum, se înfipse cu una din roţile din faţă în şosea, pentru a se ridica apoi oblic cu tot corpul în aer peste roata înfiptă în asfalt, a se rostogoli peste cap de mai multe ori şi a sfârşi în cele din urmă liniştită în şanţul din stânga şoselei.
Când se trezi simţi cum gura îi arde văpăi. Şi ochii şi narile. "Iubirea! - icni îngrijorat - se duce". Era sărată iubirea. Şi cleioasă. Toată teama de a rămâne fără pereche adunată bob cu bob în ultimele săptămâni se ghemotoci grămadă în inimă ca un boţ de plumb topit. Nu se putea mişca şi abia dacă putea respira. Privirea îi era înceţoşată. Nu putea descifra nimic împrejur. Doar mirosul de pământ ud şi de iarbă. Pipăi cu degetele răsfirate dar înţepenite spicele. Atunci înţelese tot ce s-a întâmplat, accidentul, zborul, aterizarea în lanul de grâu. Dar tot nu se putea mişca şi simtea cum un fier încins îi sfredeleşte tot trupul de jos de la călcâie şi până în creştet. Apoi încet încet privirea începu să se limpezească. Zări chiar în dreptul ochilor săi un pai, două, trei, o grămadă. Şi macii şi cerul. Dar nimic altceva. Doar şuvoiul cel roşu ca un pârâiaş târându-se lent printre spicele de grâu, mărindu-se din loc în loc pentru a forma câte o baltă mică, ca şi cum rana pământului s-ar fi desfăcut şi tot înlăuntrul gemând s-ar fi rostogolit peste zi.
Durerea era tot mai mare şi mai greu de suportat.
***
Undeva în spate un glas se rostogolea isteric.
- Broscaruleeee... unde eşti bă? Bă broscarule, mai trăieşti? Să nu mori şi tu bă broscaruleee...
Degeaba urla. Scăpase. Scăpase şi de gabori şi de apăsarea iubirii...
marți, 8 iulie 2014
Gângania (partea a treia)
Cobor din nou în holul cel mare. De data aceasta mǎ apropii de maşinǎ cu paşi mǎrunţi şi moi. Nu mǎ mai grǎbesc. De ce m-aş grǎbi?! Şi unde? Înspre ce?! Încerc sǎ-mi privesc ceasul şi sǎ aflu de cât timp mǎ aflu aici. Dar ceasul a stat. Secundarul e înţepenit la secunda 57. Mǎ întreb de când n-a mai fost întors, dar e deja prea târziu. Privesc atent maşinǎria. Şi ea mǎ priveşte prin cele zece perechi de ochi ale sale. Ştiu cǎ indiferent ce se va întâmpla voi apǎsa un nou buton şi cǎ ea va scuipa un nou bilet. Şi ea ştie cǎ am sǎ apas butonul. Nu-mi dau seama însǎ cine are de câştigat din povestea asta. Dacǎ i-ar fi fost simplu ar fi putut sǎ mǎ arunce afarǎ din clǎdire mai devreme, pânǎ la etajul patru, când lupta s-a purtat sǎ spun aşa “la vedere”. Dar nu-i e! Şi de aceea va trebui sǎ mǎ accepte cotrobǎind prin mǎruntaiele ei, urcând, sau poate coborând etaj cu etaj, pânǎ… Cine ştie pânǎ când?! Pânǎ când va gǎsi un rǎspuns raţional la întrebarea mea. Dar rǎspunsul nu-i e la îndemânǎ. Se vede asta din încrâncenarea ei.
La etajul şapte sunt doar patru birouri. Intru în primul la întâmplare. Nu mǎ mai sperie birocraţia, sistemul. Ştiu cǎ dacǎ mǎ rǎtǎcesc au sǎ mǎ caute ei pe mine, dacǎ am sǎ fac un pas strâmb au sǎ sarǎ sǎ îl îndrepte. Nu vor sǎ plec, nu vor sǎ mǎ piardǎ. Eu sunt personajul, bila fǎrǎ de care toboganul nu ar mai avea sens. N-am greşit biroul deşi l-am ales absolut la întâmplare. Maşina ştie unde vreau sǎ intru, camerele mǎ urmaresc din toate colţurile, în toate camerele, pe toate culoarele. Femeia e acolo unde mǎ aşteptam sǎ fie. Are trǎsǎturi urâte, aspre.
Mǎ aşez pe scaunul din faţa ei şi îi întind hârtiile. Le citeşte cu preocupare apoi îşi concentreazǎ atenţia asupra calculatorului. Îmi încrucişez braţele la piept şi aştept. Trebuie sǎ lupţi cu armele lor dacǎ vrei sǎ izbândeşti. Îmi dau seama cât de mult poate sǎ o irite rǎbdarea mea. Niciun icnet, niciun vaiet din partea-mi, scrâşnete înnǎbuşite din partea-i.
- Nu gǎsesc – vine în sfârşit confirmarea.
Se aşteaptǎ sǎ ţip, sǎ urlu, sǎ fac o scenǎ la care ea sǎ joace docil rolul de victimǎ pentru ca apoi sǎ riposteze mârşav. Dar nu-i fac jocul. Merg în continuare pe cǎrţile mele şi tac. Pas!
- Nu gǎsesc domnule şi pace.
- ???
- Deciziile despre care se face referire aici. Au dispǎrut ca şi cum cineva ar fi intrat în sistemul nostru informatic şi le-ar fi şters. Ar fi trebuit sǎ fie aici – îmi aratǎ ea cu degetul undeva pe un ecran invizibil privirii mele.
- Sau poate cǎ n-au existat niciodatǎ. Poate cǎ nici nu fac parte din sistem ci am fost introdus absolut eronat. La asta v-aţi gândit?
Se opreşte şi mǎ priveşte cu o figurǎ de vulpe intratǎ în coteţul gǎinilor. E momentul ei de glorie. Ochii îi sticlesc, buzele îi tremurǎ de nerǎbdare, nǎrile frǎmântǎ insistent aerul încins.
- Domnule! – mǎ priveşte ea sfidǎtor – întrun fel sau altul toţi avem o datorie la stat, fie cǎ ştim de ea fie cǎ nu!
Accept lovitura. Dar nu mǎ pot opri sǎ nu parez.
- Şi cine îmi poate explica în ce constǎ aceastǎ datorie?
E rândul ei sǎ se clatine. Ştiu deja rǎspunsul. E acelaşi folosit în orice situaţie când maşina nu are de fapt un rǎspuns. “Mergeţi un etaj mai sus la colegii mei”.
Cobor din nou la parter. Am devenit un mic erou local. Nu sunt foarte mulţi cei care au ajuns vreodatǎ în viaţa lor la etajul opt. De fapt din câte îmi dau seama prezenţi suntem doar cinci. Eu, un bǎrbat cu barbişon subţire şi la propriu şi la figurat, care vrea sǎ construiascǎ o moarǎ pentru balotat vântul (naiba ştie ce doreşte sǎ facǎ cu ea; sau cu el) şi încearcǎ sǎ afle ce aprobǎri îi trebuie pentru construcţie, douǎ doamne care se strǎduie ca şi mine sǎ afle de ce sunt datoare fiscului şi un şofer de taxi care în mod cu totul excepţional a sǎrit de la etajul patru direct la şapte şi acum aşteaptǎ la uşǎ, aşezat pe scaun şi sprijinindu-şi capul în palme, sǎ-i iasǎ hârtia. Cu şoferul de taxi treaba e încurcatǎ, cǎci nimeni n-a auzit niciodatǎ, dar absolut niciodatǎ, ca cineva sǎ fi sǎrit de la patru direct la şapte şi toata lumea presupune cǎ-l paşte pârnaia. De altfel omul e distrus complet. Abia se abţine sǎ nu izbucneascǎ în lacrimi.
Mǎ apropii de maşinǎ şi cei strânşi în jurul ei îmi fac loc depǎrtându-se din calea-mi într-o parte şi alta. “Dovedeşte-i!”, “nu te lǎsa, luptǎ-te cu nesimţiţii”, “fǎ-o şi pentru noi”, “doboarǎ sistemul, doboarǎ animalul” se aud în jurul meu glasuri rǎsfirate şi soptite. Doar bǎtrâna cu mustaţǎ proptitǎ cu un cot pe cutia maşinii mǎ bate bǎrbǎteşte pe umǎr şi cu pumnii strânşi având degetul mare prins înǎuntru îmi face semn cu capul în sus “Ţine-te tare, mai ai un pic pânǎ la zece!”. N-o întreb ce se întâmplǎ la zece, îmi imaginez cǎ e doar un prag psihologic.
Nu-mi trebuie mult sǎ ajung la etajul zece. Discuţiile sunt scurte şi aride “Nu ştim, nu avem, nu gǎsim”. Deja însǎ o paloare galben-murdarǎ a început sǎ acopere feţele celor cu care vorbesc. Sunt stânjeniţi. Nu fiindcǎ nu-mi pot satisface cererea, nu, nu, nici vorbǎ, ci pentru cǎ îşi simt neputinţa, nu a lor ca indivizi ci a lor ca mecanism, ca sistem. Simt cǎ se îngroapǎ în propria slǎbiciune, cǎ se surpǎ înlǎuntru şi cǎ va veni momentul în care maşina va trebui sǎ mǎ scuipe, sǎ mǎ trimitǎ înapoi, dar nu pe uşa cea mare cu scǎri de marmurǎ din faţǎ, ci pe o uşiţǎ micǎ undeva la vârful piramidei, care sǎ mǎ scoatǎ pe o strǎduţǎ dosnicǎ şi pustie unde sǎ nu fiu vǎzut de nimeni, poate chiar într-o altǎ lume diferitǎ de cea în care trǎiesc.
Cu cât urc cu atât sunt mai sigur cǎ de fapt etajele de la patru mai departe nu sunt construite deasupra pǎmântului ci se adâncesc undeva sub pǎmânt. Toatǎ structura e o piramidǎ cu fundul în sus din care noi nu vedem decât baza şi câteva nivele, restul structurii, cea mai mare parte din ea, cufundându-se în pǎmânt. E ca un aisberg ce înfǎţişeazǎ privirii partea cea mai puţin importantǎ. Colţii care sfâşie carenele metalice rǎscolind înlǎuntrurile fierbinţi sunt dincolo de suprafaţa semitransparentǎ care separǎ vizibilul de ne-vizibil.
Aerul din clǎdire îmi pare din ce în ce mai greu respirabil, nu pare sǎ fie împrospǎtat în vreun fel deşi ici colo se zǎresc în tavanul fals grile de ventilaţie. Lumina e din ce în ce mai difuzǎ. Corpurile de iluminat sunt mai rare, becurile mai puţine şi mai slabe. Şi spaţiul este mai strâmt şi asta face sǎ te simţi încolţit ca o lighioanǎ sǎlbatecǎ. Apoi nǎrile adulmecǎ mirosul de igrasie. Pereţii îmi par umezi, zugrǎveala umflatǎ şi pǎtatǎ în colţurile reci ale încǎperilor. Pânǎ şi oamenii s-au transformat. În mod evident, fǎrǎ echivoc. Sunt mai uscaţi, mai lipsiţi de culoare, de vlagǎ. Îmi par ascuţiţi, cu pielea înǎspritǎ o carapace cenuşie, cu degetele subţiate ca nişte tuburi negre fragmentate, cu capetele doar cuburi seci din care ies în exterior buzele, ochii şi urechile precum frunzele rebele din tufişurile ornamentale tunse la linie. Nas n-au. Sau au dar nu sunt decât o dungǎ subţire desenatǎ cu creion chimic pe faţa dreaptǎ a cuburilor undeva deasupra buzelor. Începe sǎ mǎ sperie adâncirea asta înlǎuntru.
Apǎs butonul liftului. Din spate cineva mǎ trage de mânecǎ. Privesc peste umǎr. E un alt individ celebru al locurilor. Un bǎtrân care probabil are peste optzeci de ani. E în clǎdire de peste trei luni. N-a urcat decât pânǎ la patru dar acolo lucrurile s-au complicat. N-am înţeles niciodatǎ de ce, lucrurile erau prea încurcate ca sǎ încerc sǎ mai înţeleg şi problemele lui. Cert este cǎ-şi aşteaptǎ în fiecare zi hârtia care nu mai soseşte. N-a mai plecat niciodatǎ acasǎ. Iar hârtia tot n-a sosit.
- Domnule! Aici nu se întâmplǎ ceea ce pare cǎ se întâmplǎ. Asta e o capcanǎ.
L-am privit lung şi întrebǎtor. Ştiam cǎ are un dram de dreptate dar nu înţelegeam ce vrea sǎ spunǎ.
- Crede-mǎ domnule. Ăsta e doar un muşuroi construit pentru ca el sǎ-şi poatǎ alege victimele. Sǎ le poatǎ face sǎ disparǎ fǎrǎ a atrage atenţia cuiva. Sǎ le poatǎ aduce de bunǎ voie în culcuşul sǎu de sub pǎmânt. Clǎdirea asta nu are nicidecum atât de multe etaje cât aratǎ cifrele maşinii. E uşor sǎ vezi de afarǎ dacǎ eşti atent. Nu are decât patru etaje. Celelalte sunt de fapt un muşuroi sub pǎmânt, nu etaje deasupra aşa cum crede toatǎ lumea.
- Stai, stai puţin. Cine? Care el?
- El, ea... Gângania.
- Gângania?
- Da, da... gângania... Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete.
- De manete?
- Da, da, de acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.
Simt fiori pe şira spinǎrii. Mare parte din povestea sa seamǎnǎ cu ceea ce am observat eu singur, dar viziunea lui e evident una fantasmagoricǎ. Gândaci, muşuroaie, victime care cad în plasa neîndurǎtorului. Era prea mult pânǎ şi pentru mine care am o fantezie destul de bogatǎ. Era evident cǎ blufa. Cât stǎtuse în clǎdire auzise tot felul de poveşti ale celor care trecuserǎ pe acolo, le înflorise şi le învelise în poleialǎ strǎlucitoare.
- Hei... dar de unde ştii de gânganie?! Ea trǎieşte acolo jos, jos de tot. Iar tu n-ai ajuns sǎ treci de patru. Deci nu ai de unde sǎ ştii ce e jos.
Bǎtrânul mustǎceşte şi-şi plimbǎ limba peste buzele uscate. Are dinţii rari şi stricati, buzele crǎpate, pielea feţei plinǎ de ţepi lungi şi aspri ca un cactus bǎtrân.
- Am pǎcǎlit maşina. Acum nouǎzeci şi sapte de zile stǎteam aici, axact aşa cum stǎm noi doi acum. Era un bǎrbat cu un sacou închis, cu nişte dungi cenuşii, cu diplomat, cu un ghiul mare şi puţea de trǎsnea a parfum. Urma sǎ urce la cinci. Dar n-a mai luat liftul. Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus. Am luat liftul în locul lui. Ştiam câte ceva despre ceea ce se întâmplǎ de la un vecin care a avut o problemǎ asemǎnǎtoare cu a mea. Am apǎsat ultimul etaj. Contrar aşteptǎrilor m-a lǎsat sǎ mǎ duc pânǎ acolo. Am bǎtut la uşǎ şi uşa s-a deschis. N-a fost o întâlnire deloc plǎcutǎ. Îl aştepta pe celǎlalt. Nu mǎ întreba de ce îl aştepta atâta timp cât omul urmǎ sǎ urce doar pânǎ la cinci. Probabil cǎ ştia cǎ e un trişor şi cǎ va încerca sǎ urce direct la ultimul nivel sǎrind peste toate celelalte. M-a privit fix şi mi-a spus doar atât “M-ai pǎcǎlit şi mie nu-mi place sǎ fiu pǎcǎlit. N-ai sǎ mai pleci de aici niciodatǎ”. Nu m-a speriat nici el nici ameninţarea lui. Sunt un om care nu mai are ce pierde. În schimb dumneata eşti un om care poate pierde multe.
M-au lǎsat cu gura cǎscatǎ cuvintele bǎtrânului. Povestea lui avea cap şi coada, avea sens. Lucrurile pǎreau înflorite şi total fanteziste, dar era atât de bine împǎnatǎ cu elemente pe care le simţisem eu însumi. Bǎtrânul ori avea o imaginaţie absolut fabuloasǎ, ori era dintre cei aleşi, ori nu era real nici mǎcar o sprânceanǎ, ci doar o imagine proiectatǎ pe perete de o minte obositǎ. N-am avut timp sǎ mǎ mai gândesc mult la bǎtrân. Liftul a pufǎit scurt şi usile s-au deschis ca o gurǎ de şarpe plictisit de atâtea înghiţituri ce nu potolesc foamea.
Cuvintele bǎtrânului m-au marcat puternic “Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus” îmi ţǎcǎne în creier ca o pǎpuşǎ stricatǎ. În faţa uşilor deschise bǎrbatul cu ghiul a ales sǎ nu mai urce. A întors spatele şi s-a dus. A scǎpat. Sau cel puţin aşa pare, dar chiar aşa sǎ fie?! Eu ar urma sǎ ajung la zece. Zece nu poate fi decât un prag psiholoic. Şi totuşi... dacǎ bǎtrânul are dreptate şi toatǎ construcţia nu e decât o pâlnie pentru ca cei cernuţi sǎ ajungǎ la el?! Nu mai am timp sǎ mai gândesc. Liftul pufǎie şi uşile încep sǎ se apropie. Socotesc repede...
La etajul şapte sunt doar patru birouri. Intru în primul la întâmplare. Nu mǎ mai sperie birocraţia, sistemul. Ştiu cǎ dacǎ mǎ rǎtǎcesc au sǎ mǎ caute ei pe mine, dacǎ am sǎ fac un pas strâmb au sǎ sarǎ sǎ îl îndrepte. Nu vor sǎ plec, nu vor sǎ mǎ piardǎ. Eu sunt personajul, bila fǎrǎ de care toboganul nu ar mai avea sens. N-am greşit biroul deşi l-am ales absolut la întâmplare. Maşina ştie unde vreau sǎ intru, camerele mǎ urmaresc din toate colţurile, în toate camerele, pe toate culoarele. Femeia e acolo unde mǎ aşteptam sǎ fie. Are trǎsǎturi urâte, aspre.
Mǎ aşez pe scaunul din faţa ei şi îi întind hârtiile. Le citeşte cu preocupare apoi îşi concentreazǎ atenţia asupra calculatorului. Îmi încrucişez braţele la piept şi aştept. Trebuie sǎ lupţi cu armele lor dacǎ vrei sǎ izbândeşti. Îmi dau seama cât de mult poate sǎ o irite rǎbdarea mea. Niciun icnet, niciun vaiet din partea-mi, scrâşnete înnǎbuşite din partea-i.
- Nu gǎsesc – vine în sfârşit confirmarea.
Se aşteaptǎ sǎ ţip, sǎ urlu, sǎ fac o scenǎ la care ea sǎ joace docil rolul de victimǎ pentru ca apoi sǎ riposteze mârşav. Dar nu-i fac jocul. Merg în continuare pe cǎrţile mele şi tac. Pas!
- Nu gǎsesc domnule şi pace.
- ???
- Deciziile despre care se face referire aici. Au dispǎrut ca şi cum cineva ar fi intrat în sistemul nostru informatic şi le-ar fi şters. Ar fi trebuit sǎ fie aici – îmi aratǎ ea cu degetul undeva pe un ecran invizibil privirii mele.
- Sau poate cǎ n-au existat niciodatǎ. Poate cǎ nici nu fac parte din sistem ci am fost introdus absolut eronat. La asta v-aţi gândit?
Se opreşte şi mǎ priveşte cu o figurǎ de vulpe intratǎ în coteţul gǎinilor. E momentul ei de glorie. Ochii îi sticlesc, buzele îi tremurǎ de nerǎbdare, nǎrile frǎmântǎ insistent aerul încins.
- Domnule! – mǎ priveşte ea sfidǎtor – întrun fel sau altul toţi avem o datorie la stat, fie cǎ ştim de ea fie cǎ nu!
Accept lovitura. Dar nu mǎ pot opri sǎ nu parez.
- Şi cine îmi poate explica în ce constǎ aceastǎ datorie?
E rândul ei sǎ se clatine. Ştiu deja rǎspunsul. E acelaşi folosit în orice situaţie când maşina nu are de fapt un rǎspuns. “Mergeţi un etaj mai sus la colegii mei”.
Cobor din nou la parter. Am devenit un mic erou local. Nu sunt foarte mulţi cei care au ajuns vreodatǎ în viaţa lor la etajul opt. De fapt din câte îmi dau seama prezenţi suntem doar cinci. Eu, un bǎrbat cu barbişon subţire şi la propriu şi la figurat, care vrea sǎ construiascǎ o moarǎ pentru balotat vântul (naiba ştie ce doreşte sǎ facǎ cu ea; sau cu el) şi încearcǎ sǎ afle ce aprobǎri îi trebuie pentru construcţie, douǎ doamne care se strǎduie ca şi mine sǎ afle de ce sunt datoare fiscului şi un şofer de taxi care în mod cu totul excepţional a sǎrit de la etajul patru direct la şapte şi acum aşteaptǎ la uşǎ, aşezat pe scaun şi sprijinindu-şi capul în palme, sǎ-i iasǎ hârtia. Cu şoferul de taxi treaba e încurcatǎ, cǎci nimeni n-a auzit niciodatǎ, dar absolut niciodatǎ, ca cineva sǎ fi sǎrit de la patru direct la şapte şi toata lumea presupune cǎ-l paşte pârnaia. De altfel omul e distrus complet. Abia se abţine sǎ nu izbucneascǎ în lacrimi.
Mǎ apropii de maşinǎ şi cei strânşi în jurul ei îmi fac loc depǎrtându-se din calea-mi într-o parte şi alta. “Dovedeşte-i!”, “nu te lǎsa, luptǎ-te cu nesimţiţii”, “fǎ-o şi pentru noi”, “doboarǎ sistemul, doboarǎ animalul” se aud în jurul meu glasuri rǎsfirate şi soptite. Doar bǎtrâna cu mustaţǎ proptitǎ cu un cot pe cutia maşinii mǎ bate bǎrbǎteşte pe umǎr şi cu pumnii strânşi având degetul mare prins înǎuntru îmi face semn cu capul în sus “Ţine-te tare, mai ai un pic pânǎ la zece!”. N-o întreb ce se întâmplǎ la zece, îmi imaginez cǎ e doar un prag psihologic.
Nu-mi trebuie mult sǎ ajung la etajul zece. Discuţiile sunt scurte şi aride “Nu ştim, nu avem, nu gǎsim”. Deja însǎ o paloare galben-murdarǎ a început sǎ acopere feţele celor cu care vorbesc. Sunt stânjeniţi. Nu fiindcǎ nu-mi pot satisface cererea, nu, nu, nici vorbǎ, ci pentru cǎ îşi simt neputinţa, nu a lor ca indivizi ci a lor ca mecanism, ca sistem. Simt cǎ se îngroapǎ în propria slǎbiciune, cǎ se surpǎ înlǎuntru şi cǎ va veni momentul în care maşina va trebui sǎ mǎ scuipe, sǎ mǎ trimitǎ înapoi, dar nu pe uşa cea mare cu scǎri de marmurǎ din faţǎ, ci pe o uşiţǎ micǎ undeva la vârful piramidei, care sǎ mǎ scoatǎ pe o strǎduţǎ dosnicǎ şi pustie unde sǎ nu fiu vǎzut de nimeni, poate chiar într-o altǎ lume diferitǎ de cea în care trǎiesc.
Cu cât urc cu atât sunt mai sigur cǎ de fapt etajele de la patru mai departe nu sunt construite deasupra pǎmântului ci se adâncesc undeva sub pǎmânt. Toatǎ structura e o piramidǎ cu fundul în sus din care noi nu vedem decât baza şi câteva nivele, restul structurii, cea mai mare parte din ea, cufundându-se în pǎmânt. E ca un aisberg ce înfǎţişeazǎ privirii partea cea mai puţin importantǎ. Colţii care sfâşie carenele metalice rǎscolind înlǎuntrurile fierbinţi sunt dincolo de suprafaţa semitransparentǎ care separǎ vizibilul de ne-vizibil.
Aerul din clǎdire îmi pare din ce în ce mai greu respirabil, nu pare sǎ fie împrospǎtat în vreun fel deşi ici colo se zǎresc în tavanul fals grile de ventilaţie. Lumina e din ce în ce mai difuzǎ. Corpurile de iluminat sunt mai rare, becurile mai puţine şi mai slabe. Şi spaţiul este mai strâmt şi asta face sǎ te simţi încolţit ca o lighioanǎ sǎlbatecǎ. Apoi nǎrile adulmecǎ mirosul de igrasie. Pereţii îmi par umezi, zugrǎveala umflatǎ şi pǎtatǎ în colţurile reci ale încǎperilor. Pânǎ şi oamenii s-au transformat. În mod evident, fǎrǎ echivoc. Sunt mai uscaţi, mai lipsiţi de culoare, de vlagǎ. Îmi par ascuţiţi, cu pielea înǎspritǎ o carapace cenuşie, cu degetele subţiate ca nişte tuburi negre fragmentate, cu capetele doar cuburi seci din care ies în exterior buzele, ochii şi urechile precum frunzele rebele din tufişurile ornamentale tunse la linie. Nas n-au. Sau au dar nu sunt decât o dungǎ subţire desenatǎ cu creion chimic pe faţa dreaptǎ a cuburilor undeva deasupra buzelor. Începe sǎ mǎ sperie adâncirea asta înlǎuntru.
Apǎs butonul liftului. Din spate cineva mǎ trage de mânecǎ. Privesc peste umǎr. E un alt individ celebru al locurilor. Un bǎtrân care probabil are peste optzeci de ani. E în clǎdire de peste trei luni. N-a urcat decât pânǎ la patru dar acolo lucrurile s-au complicat. N-am înţeles niciodatǎ de ce, lucrurile erau prea încurcate ca sǎ încerc sǎ mai înţeleg şi problemele lui. Cert este cǎ-şi aşteaptǎ în fiecare zi hârtia care nu mai soseşte. N-a mai plecat niciodatǎ acasǎ. Iar hârtia tot n-a sosit.
- Domnule! Aici nu se întâmplǎ ceea ce pare cǎ se întâmplǎ. Asta e o capcanǎ.
L-am privit lung şi întrebǎtor. Ştiam cǎ are un dram de dreptate dar nu înţelegeam ce vrea sǎ spunǎ.
- Crede-mǎ domnule. Ăsta e doar un muşuroi construit pentru ca el sǎ-şi poatǎ alege victimele. Sǎ le poatǎ face sǎ disparǎ fǎrǎ a atrage atenţia cuiva. Sǎ le poatǎ aduce de bunǎ voie în culcuşul sǎu de sub pǎmânt. Clǎdirea asta nu are nicidecum atât de multe etaje cât aratǎ cifrele maşinii. E uşor sǎ vezi de afarǎ dacǎ eşti atent. Nu are decât patru etaje. Celelalte sunt de fapt un muşuroi sub pǎmânt, nu etaje deasupra aşa cum crede toatǎ lumea.
- Stai, stai puţin. Cine? Care el?
- El, ea... Gângania.
- Gângania?
- Da, da... gângania... Ştiu cǎ n-ai sǎ mǎ crezi dar am vǎzut-o cu ochii mei. E jos, jos de tot în inima pǎmântului. E ultimul nivel, cel la care n-ai vrea niciodatǎ sǎ ajungi. E un singur birou acolo. Unul singur, ca o vizuina de cârtiţǎ, umedǎ, întunecoasǎ, rece. El stǎ la masa din faţa uşii, urmǎreşte monitoarele şi trage de manete.
- De manete?
- Da, da, de acolo controleazǎ totul. Cine urcǎ, cine coboarǎ, cine unde intrǎ, cine pleacǎ definitiv, cine rǎmâne şi în cele din urmǎ cine ajunge la ultimul nivel, în vizuina lui, pe masa lui.
Simt fiori pe şira spinǎrii. Mare parte din povestea sa seamǎnǎ cu ceea ce am observat eu singur, dar viziunea lui e evident una fantasmagoricǎ. Gândaci, muşuroaie, victime care cad în plasa neîndurǎtorului. Era prea mult pânǎ şi pentru mine care am o fantezie destul de bogatǎ. Era evident cǎ blufa. Cât stǎtuse în clǎdire auzise tot felul de poveşti ale celor care trecuserǎ pe acolo, le înflorise şi le învelise în poleialǎ strǎlucitoare.
- Hei... dar de unde ştii de gânganie?! Ea trǎieşte acolo jos, jos de tot. Iar tu n-ai ajuns sǎ treci de patru. Deci nu ai de unde sǎ ştii ce e jos.
Bǎtrânul mustǎceşte şi-şi plimbǎ limba peste buzele uscate. Are dinţii rari şi stricati, buzele crǎpate, pielea feţei plinǎ de ţepi lungi şi aspri ca un cactus bǎtrân.
- Am pǎcǎlit maşina. Acum nouǎzeci şi sapte de zile stǎteam aici, axact aşa cum stǎm noi doi acum. Era un bǎrbat cu un sacou închis, cu nişte dungi cenuşii, cu diplomat, cu un ghiul mare şi puţea de trǎsnea a parfum. Urma sǎ urce la cinci. Dar n-a mai luat liftul. Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus. Am luat liftul în locul lui. Ştiam câte ceva despre ceea ce se întâmplǎ de la un vecin care a avut o problemǎ asemǎnǎtoare cu a mea. Am apǎsat ultimul etaj. Contrar aşteptǎrilor m-a lǎsat sǎ mǎ duc pânǎ acolo. Am bǎtut la uşǎ şi uşa s-a deschis. N-a fost o întâlnire deloc plǎcutǎ. Îl aştepta pe celǎlalt. Nu mǎ întreba de ce îl aştepta atâta timp cât omul urmǎ sǎ urce doar pânǎ la cinci. Probabil cǎ ştia cǎ e un trişor şi cǎ va încerca sǎ urce direct la ultimul nivel sǎrind peste toate celelalte. M-a privit fix şi mi-a spus doar atât “M-ai pǎcǎlit şi mie nu-mi place sǎ fiu pǎcǎlit. N-ai sǎ mai pleci de aici niciodatǎ”. Nu m-a speriat nici el nici ameninţarea lui. Sunt un om care nu mai are ce pierde. În schimb dumneata eşti un om care poate pierde multe.
M-au lǎsat cu gura cǎscatǎ cuvintele bǎtrânului. Povestea lui avea cap şi coada, avea sens. Lucrurile pǎreau înflorite şi total fanteziste, dar era atât de bine împǎnatǎ cu elemente pe care le simţisem eu însumi. Bǎtrânul ori avea o imaginaţie absolut fabuloasǎ, ori era dintre cei aleşi, ori nu era real nici mǎcar o sprânceanǎ, ci doar o imagine proiectatǎ pe perete de o minte obositǎ. N-am avut timp sǎ mǎ mai gândesc mult la bǎtrân. Liftul a pufǎit scurt şi usile s-au deschis ca o gurǎ de şarpe plictisit de atâtea înghiţituri ce nu potolesc foamea.
Cuvintele bǎtrânului m-au marcat puternic “Când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus; când uşile s-au deschis i-a dat dracului pe toţi, şi-a luat tǎlpǎşiţa şi s-a tot dus” îmi ţǎcǎne în creier ca o pǎpuşǎ stricatǎ. În faţa uşilor deschise bǎrbatul cu ghiul a ales sǎ nu mai urce. A întors spatele şi s-a dus. A scǎpat. Sau cel puţin aşa pare, dar chiar aşa sǎ fie?! Eu ar urma sǎ ajung la zece. Zece nu poate fi decât un prag psiholoic. Şi totuşi... dacǎ bǎtrânul are dreptate şi toatǎ construcţia nu e decât o pâlnie pentru ca cei cernuţi sǎ ajungǎ la el?! Nu mai am timp sǎ mai gândesc. Liftul pufǎie şi uşile încep sǎ se apropie. Socotesc repede...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)