Etajul zece era evident un prag. Un prag psihologic. Nu semăna cu niciunul din celelalte etaje. Aici era situată arhiva. Aşa îmi spusese şi cucoana uscată şi acră de la nouă "Nu e domnule. La mine nu e. Dacă insistaţi atâta mergeţi dumneavostră frumos la arhivă şi căutaţi acolo". Răzvrătirea doamnei îmi părea cu totul nelaloculei, atâta vreme cât eu nu voiam altceva decât să mi se confirme că nu există nicio hârtie şi deci neexistând vreo hârtie nu exista nici datoria.
Aveam în faţa ochilor ceea ce se numeşte în imobiliare un "open space" (termen ce căpăta la etajul zece al clădirii fiscului o conotaţie specială), un gol care poate fi asamblat şi dezasamblat după cum îşi doreşte clientul. Aş fi putut pune pariu pe orice că etajul zece nici nu exista în realitate. Nu era un spaţiu fizic situat între etajele nouă şi unsprezece ci un gol ce putea fi asamblat şi dezasamblat, o idee, o pauză, un separator între două elemente precum spaţiul dintre două vagoane absolut necesar pentru instalarea mecanismelor de conexiune astfel încât cele două vagoane să poată călători împreună. Etajul zece putea fi adus la o simplă răsucire a degetelor şi instalat oriunde ar fi dorit proprietarul aşa cum noaptea poate fi instalată oricănd prin simpla coborâre a jaluzelor sau chipul iubitei adus pe desktop prin extragerea cu vârful degetului din folderul "my sweet pictures".
Din punctul de vedere al ochiului etajul zece arăta cu totul altfel decât celelalte, aerisit, luminos, curat, ordonat. Întregul spaţiu părea invadat de o lumină albă lăptoasă a cărei sursă nu o puteai identifica oricât ai fi încercat să găseşti undeva o fereastră, un corp de iluminat sau un bec, părând a irupe chiar din ea însăşi, singura explicaţie raţionala la care te-ar fi putut duce gândul fiind că aerul era îmbibat cu bacterii luminiscente. În afara luminii şoca faptul că totul era aliniat, lucios, cuminte, aproape perfect, ca şi cum ceea ce se înfăţişa privrii n-ar fi fost decât o fotografie atent prelucrată astfel încât să fie eliminată orice imperfecţiune. Siruri lungi de rafturi metalice simple erau aliniate unul lângă altul dând încăperii o dimensiune pe care n-ai fi bănuit-o din perspectiva celorlalte etaje. Rafturile se înălţau până la tavan, un tavan extrem de înalt ce se pierdea privirii din cauza combinaţiei dintre lumina lăptoasă ce dădea senzaţia că o poţi pipăi între degete şi vopseaua impecabil de albă a pereţilor şi tavanului, ceea ce conferea înălţimii o anvergură nemărginită. Toate rafturile erau pline de cutii identice, albe, pe care erau completate câteva informaţii cu un scris de mâna negru, similare cu cele din filmele americane în care îndosariază cei de la CSI toate documentele cazului cercetat şi care rămâne pe ecran fixat pe înscrisul “case closed” în timp ce pe genericul de final apar numele interpreţilor şi a celor care au participat la producerea peliculei. Cutiile sunt la fel de perfecte precum spaţiul ce le înconjoară, părând a fi proaspăt scoase din fabrică şi atinse, dacă au fost atinse vreodată, doar cu degete înmănuşate.
- Da domnule, ce poftiţi?! – aud dintr-o dată şi cuvintele bărbatului mă scot din starea de contemplare.
Nu reuşesc să-l descopăr imediat pe proprietarul cuvintelor, dar luându-le urma păşesc grăbit către peretele încăperii opus intrării. E acolo. Stă la un birou simplu şi vechi din cele ce existau în orice birou funcţionăresc în vremuri demult apuse. E maro, un maro închis, obositor, încercând ostentativ să pună în evidenţă fibra lemnului din furnirul meschin cu care e acoperit, cu tăblia zgâriată şi roasă, cu luciul lacului demult stins, cu marginile jupuite lăsând să se zbată-n priviri amestecul dizgratios de rumeguş şi clei. Scaunul e de aceeaşi vârstă şi culoare cu biroul, din lemn, cu picioare uşor curbate şi spetează frumos arcuită sprijită pe trei beţe drepte.
- Da domnule, ce poftiţi?! – repetă bărbatul agasant, lăsând jos tocul cu care completează un catastif cât toate zilele care abia poate fi cuprins pe birou.
E un om în vârstă, cu ochelari, cu cele câteva fire da păr alb din creştet întinse spre spate peste scalpul pleşuv, cu pielea albicioasă precum dejurîmprejurul, cu faţa îmbătrânită şi ternă, dar în mod paradoxal cu o piele netedă şi parcă prea mare pentru trupul ce-l înveleşte. Pielea nu are zbârcituri sau crevase adânci, ci doar nişte cute rotunde cam la fiecare centimetru, ceea ce îl face pe bătrân să semene foarte bine cu un vierme. Faptul că e înalţ şi subţire întăreşte această imagine.
Îi întind hârtiile şi îngân.
- Caut documentele acestea. Am fost trimis de la….
- Bine, bine – mă repede el din nou – ia loc.
Mă uit în jur dar în afara rafturilor pline de cutii albe cu înscris de mână negru pe capac, de biroul şi scaunul bărbatului, nu mai sunt alte elemente de mobilier. În fapt nu mai e absolut nimic altceva. Chiar nimic. Rămân în picioare în timp ce bărbatul cercetează atent hârtiile. Al câtelea?!
Apoi fără să-mi dea nicio atenţie se ridică şi se îndreaptă spre rafturi urmărind cu degetul informaţiile de pe hârtii şi indicaţiile înscrise pe eticheta metalică din capătul rafturilor. Se plimbă o vreme printre rafturi şi în sfârşit se opreşte. Priveşte înalt spre una din cutiile de sus, confirmă pe hârtie un număr şi tuşeşte scurt. Sunt curios cum o să ajungă până acolo căci nu există nicio scară în încăpere. Apoi însă inexplicabil, total inexplicabil pentru un om normal, începe să urce pe marginea metalică a raftului, tărându-se de-a lungul ei exact ca un vierme, ajunge la cutie, o desface, moşmondeşte ceva câteva minute şi coboară. Mă priveşte cu sprâncenele încruntate, desface iar hârtiile mele şi continuă căutarea. Alt raft, altă cutie şi din nou în sus pe marginea metalică a raftului. Apoi altul şi altul şi altul… Deja am ameţit. Ceea ce se întâmplă depăşeşte puterea mea de a imagina şi de a accepta inaccetabilul. Ce e însă cel mai ciudat e altceva. L-am urmărit atent pe bărbat şi am o vagă bănuială căăă… Aştept cu nerăbdare să mai aibă nevoie de o cutie. Şi are! În timp ce bărbatul urcă din nou desfac la repezeală fără să mă vadă prima cutie care se iţeşte în dreptul cotului meu. Aşa cum mă aşteptam cutia e goală. Desfac alta. E şi ea goală. Iau alte două şi le cântăresc doar în palmă. Nu mai e nicio îndoială.
- Nu-s domnule! – icneşte bărbatul evident obosit după travaliul depus. Are fruntea năduşită, ochii injectaţi, mâinile îi tremură, la fel şi genunchii. Se retrage târându-se gâfâit spre biroul din care scoate o cană de sticlă şi un pahar. Îşi toarnă apă în pahar şi o soarbe pe nerăsuflate.
- Cred că trebuie să vorbiţi la capitală. Probabil sunt la arhiva centrală.
- De acolo m-au trimis la dumneavostră. Nu-s la ei – mint cu neruşinare, dar modul de organizare al arhivei de aici îmi spune că nici cea de la capitală nu e diferită.
Încerc să înţeleg ce se întâmplă. Aşa cum mă aşteptam etajul zece nu e un etaj, nu e o structură fizică, e probabil un test. “Caută, caută, eşti aproape de capăt” îmi spun şi încerc să înţeleg miza jocului. “Sistem” versus “furnici”. Despre asta e totul. Iar ca să câştigi trebuie să ieşi din pielea personajului creat de sistem fără să perturbi jocul, fără să-i strici regulile, fără să ieşi în evidenţă şi să reconstruieşti în interiorul jocului bucata de care ai nevoie privind dinspre sine. “Keep a low profile” e baza, iar lupta cu armele adversarului e esenţa. Iar etajul zece e ultimul pas. Dincolo de etajul zece eee… Ştiu ce e dincolo de etajul zece dar vreau o confirmare.
Bărbatul scrie chinuit ceva pe una din hârtiile pe care i le-am adus şi mi le întinde.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107.
Încerc să descifrez ce a scris dar nu reuşesc. Scrisul e tremurat, abrupt, mărunt. Sunt convins însă că scrisul nu reprezintă nimic, e o aberaţie. Hârtia e doar un mijloc de locomoţie fără nicio valoare efectivă aşa cum au fost toate pe tot drumul până aici. La fel şi replicile personajelor cu care m-am întâlnit şi uşile pe care le-am deschis şi biletele pe care le-am luat de la maşina din holul central de la parter. Miza e alta. Controlul! Ni se abate privirea de la esenţă şi suntem plimbaţi într-un carusel din care se vede orice altceva doar ceea ce căutăm nu, dar senzaţia este că ne apropiem continuu de rezolvarea problemei. Sistemul îşi crează propriile nevoi pe care încearcă ulterior să le rezolve, fără de care altfel s-ar descompune, ar înceta să mai existe.
- Sunt aici de ore bune, probabil de zile şi nu faceţi altceva decât să mă trimiteţi de la unul la altul cu hârtii. M-am săturat! Nu mai plec de aici până când nu stau de vorbă cu directorul – spun pe un ton tăios şi îmi încrucişez braţele la piept dând impresia că sunt gata de luptă.
E exact ceea ce aşteaptă omul cu trup de vierme. Nimeni n-ar fi reactionat altfel în locul meu. “Keep a low profile” functioneaza chiar şi la tonuri mai înalte, la acute. Ba alţii chiar ar fi ţipat, s-ar fi dat cu fundul de pământ, ar fi bătut cu pumnul în masă, l-ar fi strâns de guler pe bătrân… O încrucişare nervoasă a braţelor şi o solicitare a prezenţei directorului cel mare sunt însă suficiente.
- Trebuie să mergeţi la camera 1107 – îmi spune bătrânul apăsat şi rar ca şi cum n-aş fi înţeles de prima dată şi zâmbeşte uşor viclean.
Ştiam că asta îmi va spune, era previzibil. De acum jocul necesită atenţie la detalii şi abilitate. Orice pas greşit poate fi ultimul. Nu ştiu exact ce înseamnă a fi ultimul dar recunosc că mi-e pentru prima dată teamă.
De acum ştiu. Etajul zece e mai mult decât un test, e o linie nevăzută. Etajul zece îi separă pe funcţionari de cei care iau deciziile, pe pământeni de nepământeni, îi separă pe angajaţi, pe oamenii ca şi noi de “zei”. Dincolo de etajul zece sunt cei care hotărăsc, unul, doi, zece, douăzeci, nu ştiu… De la etajul zece încolo nu vor mai fi trimiteri seci în sus şi în jos în funcţie de numărul zarului. Nu se mai joacă “nu te supăra frate” ci poker. “Gândeşte, gândeşte…” Trebuie să ajung la capăt fără să mai păşesc din treaptă în treaptă. Asta e aşteptarea pentru ca ultima uşă să mi se deschidă. Gata, ştiu.
- Îmi puteţi da o foaie de hârtie?!
Bărbatul mă priveşte chiorâş, ezită, întinde mâna spre rafturile biroului, apoi o retrage şi în cele din urmă îmi intinde totuşi hârtia albă. Îşi va muşca buzele pentru asta.
Mă aplec peste biroul său şi încep să scriu caligrafiind atent. “Domnule Director Subsemnatul xxx, domiciliat în xxx… m-am prezentat în data de… la sediul dumneavostră în vederea clarificării problemelor legate de… şi am avut discuţii la următoarele birouri… Având în vedere că documentele menţionate în scrisoarea primită nu există vă rog să aveţi în vedere reevaluarea cerinţelor dumneavostră şi eliminarea solicitărilor fără temei legal. Cu stimă…”
Îi întind scrisoarea omului cu trup de vierme. Aşa cum bănuiam îşi muscă buzele. Nu se astepta la un asemenea pas. Mai ales asta cu “fără temei legal” e tare. Icneşte uşor şi îşi freacă deznădăjnuit ceafa umedă. Are două variante, să mă trimită la registratură, sau sus, cât mai sus astfel încât să nu mă mai întorc la el niciodată. Ştie că la registratură ajung chiar dacă îmi dă hârtiile înapoi. Tot una-i.
Doi popi! Încă unul şi merg pe full de popi.
Bărbatul oscilează, nu s-a decis încă. E rândul meu să zâmbesc. L-am dat peste cap fără să stric însă regulile jocului.
- Mergeţi jos la registratură şi depuneţi acolo cererea.
Mă întunec brusc. Nu mă aşteptam la asta. Răspunsul acesta e sinonim cu ieşirea din joc şi din lumea în care mă învârt..
- Vă dă acolo număr. Nu uitaţi să-i cereţi – îmi aruncă bărbatul fără să mă privească, apoi ia tocul, îl înmoaie în cerneală şi se întinde la scris la propriu peste catastif.
- N-am nevoie de număr – răspund sec, îi las hârtia pe birou şi dau să plec. E un bluf dar trebuie să meargă. Are să mă strige, ştiu sigur că are să mă strige după ce se dezmeticeşte. Fac câţiva paşi hotărâţi. Nu strigă. Nu mai sunt aşa hotărăţi paşii. Sunt chiar mai rari şi mai puţin apăsaţi. Chiar nu strigă. Nu se poate. Am cotit după rafturi şi văd în faţa privirii usa. Dacă apuc să ies e de rău. Ştiu unde duce uşa aceea. Are mai multe ieşiri şi niciuna nu e cea pe care am venit. În funcţie de răspuns dă spre o conductă de canalizare din zona rău famată a oraşului învăluită în duhori pestilenţiale şi colcăind de mortăciuni şi gunoaie de tot felul sau spre un balcon înfipt sus, sus de tot deasupra oraşului. Mă opresc în faţa ei, apăs clanţa, trag uşa, ridic piciorul drept… Nu strigă. Inima îmi bubuie ca o tobă mare şi simt că-mi explodează timpanele…
- Mergeţi la camera 1107! Nu uitaţi să treceţi pe jos pe la parter să luaţi un bon.
Respir uşurat. Daaa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu