sâmbătă, 28 iulie 2012

29 februarie (final)

“O fi de la ăştia cu telecomunicaţii speciale” îi şoptesc lu Pipirig, să nu mă audă restul că-s îngrijorat şi ezitant. “O fi” dă Pipirig din cap şi începe să toace între dinţi şi mai apăsat firu de pai pe care îl ţine în colţul gurii. O fi gura lui dar cuvintele nu-s! Îl ştiu pe Pipirig, când muşcă din pai e treabă naşpa. Şi pe Pipirig nu-l vezi îngrijorat cu una cu două, el are soluţii la toate. Chiar la toate! Încerc să găsesc tot felul de înţelesuri, fac tot felul de ipoteze, îmi imaginez câte şi mai câte. Apoi brusc mă luminez. Ştiu soluţia potrivită. “Îl ignorăm!” - o scot pe buze să mă audă toată lumea, apoi în şoaptă spre Pipirig - Nu putem să ocolim treaba?! Du-te cât poţi în dreapta până ocoleşti tot şi pe urmă te întorci pe vechiul traseu. Ce-i aici astupăm!” - îi explic, arătându-i cu braţul cam care e planul. Pipirig încuviinţează din cap, dar continuă să macine neîncrezător la pai. “Aşa facem şefu!”
A doua zi mă înfiinţez la groapă. Nici urmă de lucru recent, dar nici de băieţi. Maşina e, oamenii nu-s. Îi caut din priviri. Nimic. Mă înverzesc de nervi. Doar am discutat clar. Ştiu şi ei că nu mai e de joacă, deja avem o întârziere de cinci zile. Mă apropii de buză. Groapa, cum am lăsat-o ieri. Mai cercetez odată atent canalul. La drept vorbind îmi pare mai degrabă o gaură de vierme uriaş. Nu are niciun fel de reazem, e o gaură simplă ca şi cum o arătare subterană uriaşă ar fi săpat-o ca să-şi facă culcuş. Dar e perfectă de parcă ar fi făcută de o maşinărie. Simt cum mi se face pielea găină. Cel mai cuminte ar fi să sun la poliţie, dar asta înseamnă încurcături interminabile. Declaraţii, probe, discuţii, analize. N-am mai fi terminat treaba niciodată, de aceea cel mai simplu era să ocolim şi să ascundem totul la loc sub pământ.
“Sal'tare şefu” îl văd deodată pe Pipirig răsărit ca din pământ. Şi ăilalţi în spatele lui. “Noroc. Bă Pipirig, ce-am vorbit noi ieri?! N-aţi făcut nimic! Unde-aţi umblat până acu?”. “După groapă” îmi răspunde îmbufnat Pipirig şi privindu-l atent constat că şi el e la fel de verde ca şi mine. Îl privesc fix şi aştept să continue căci "după groapă" nu-mi pare un răspuns demn de secolul XXI. “După afurisita aia de groapă. - insistă totuşi Pipirig - Am săpat ieri de ne-au ieşit ochii din cap. Ocolisem tot şi începusem drumul drept, dar când am sosit dimineaţă ia groapa de unde nu-i. “Găoace, Cucuruz, Plătică, Cocostârc, Sfârlează şi Nicu a lu Maghiroaie dau din cap aprobator. Din ochi le-a fugit toată strălucirea, sunt fleşcăiţi că un mănunchi de baloane desumflate. Sunt cu toţii speriaţi. E rândul meu să mă scarpin după ceafă. Pipirig nu minte. În fineee... nu mă duce cu preşul, că de minţit minte de îngheaţă apele, dar d-astea de lucru. N-ar minţi că a săpat o groapă şi pe urmă n-o mai găseşte. “Zici căăă...” “Să moară ginerele lu soacră-mea, dacă vă mint şefu!” - îmi ia Pipirig vorba din gură. E rău de tot! Ăsta e jurământul suprem a lu Pipirig. Nimeni nu ştie dacă nevastă-sa mai are vreo soră, dar tuturor li se zburleşte păru pe spinare când Pipirig o bagă grav p-asta cu “să moară ginerele lu soacră-mea!”. Poate şi din cauză că Pipirig se are tare bine cu soacră-sa, toată ziua o laudă că ce mâncare bună face, că ce bine se ţine, că ce harnică e, de zici că s-a însurat cu soacra nu cu nevasta. O mie şi una de gânduri îmi vâjâie în cerc prin cap ca avioanele pe cerul Amsterdamului aşteptând aprobarea de aterizare. În cele din urmă unul o obţine. “Ştii ce mă gândeam?! O fi o gaură de vierme!” zic şi Pipirig înclină din cap. “Aşa ziceam şi eu. Da al dracu vierme e mai mare decât un berbec" - face el desfăcând braţele şi comparând gaura din pământ cu dimensiunile unui încornorat. “Nu d-ăla. Un worm hole!” “Uormhol?!” face Pipirig nedumerit. "Îhî! Un worm hole e aşaaa ... o poartă spre alte lumi. O dimensiune în plus a unui spaţiu tridimensional limitat şi îngust, o dezvoltare pe o verticală imaginară a unui volum meschin şi searbăd.” “O dimensiune în pluuus...” - bâiguie Pipirig îngândurat.
Sincer, nu ştiu ce să mai zic. E tot ce îmi pot imagina. Aş fi putut bănui o ameţeală colectivă bazată pe lacrima lu Dobrin, dar Nicu a lu Maghiroaie nu pune picătură de alcool în gură. El rămâne întotdeauna treaz indiferent de circumstanţe, e ca un far în mijlocul furtunii. “Mâine o luaţi de la capăt. Trebuie să terminăm lucrarea la timp” zic hotărât şi apoi mă aplec la urechea lui Pipirig. “Dacă şi mâine mai apare problema ne oprim şi chemăm poliţia. Pe mine mă depăşeşte.” Băieţii se cam codesc. “Șefu, io mâine am programare la dentist” - o scaldă alde Cucuruz. “Nici io nu cred că apar, că e bolnavă soacră-mea. Trebuie să dau o fugă până la ţară” - continuă Plătică. “Io mâine ...” “Ia gata, terminaţi cu prostiile! Mâine dimineaţă la 8 ne vedem cu toţii. Vă aştept aici. Intru primul în groapă dacă va e frică.” pun piciorul în prag şi mă apropii iar de buza gropii. Puterea exemplului e hotărâtoare. Dau înapoi. “Păiii... aş mai putea amâna câteva zile, dacă e nevoie" îl aud pe Plătică răsucindu-se, iar ceilalţi se aud şi ei în surdină mormăind câte ceva. Totuşi îmi pare ciudată groapa. Marginile sunt la fel, adâncimea e aceeaşi, gaura de vierme neschimbată... Şi totuşi ceva e altfel. Nu-mi dau seama ce. Aaa, da! Bucla! Bucla aceea pe care gaura de vierme o făcea. Nu mai era nicio buclă. Dispăruse.
A doua zi m-am prezentat la lucrare în salopetă. Am pus mâna pe lopată şi am început să sap. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, nici atunci, nici mai târziu. Unul câte unul Găoace, Cucuruz, Plătică, Cocostârc, Sfârlează şi Nicu a lu Maghiroaie au coborât şi ei şi au continuat lucrarea. În cinci ore vechiul şanţ fusese astupat şi altul ocolitor gata. Nu asta era însă problema cea mare, doar pentru asta erau băieţii antrenaţi. Alta era. Aşa că în ziua următoare aveam nişte emoţii mai ceva decât în marţea aia când mă duceam la Margareta după ce luasem două palme de văzusem stele verzi că o atinsesem necuviincios pesteee... “Esteee ... Treabă bună şefu, şanţul nostru e acolo” îl aud pe Pipirig ţipând vesel de la volanul maşinii. Mă uit la el, mă uit în faţă. Nici nu ne apropiasem bine şi Pipirig dăduse verdictul. Avea ochi de vultur Pipirig. Aşa era! Şanţul cel nou era acolo aşa cum îl lăsasem cu o zi în urmă. Nimic nu părea să amintească de povestea curioasă de cu o zi înainte. Pipirig era în culmea fericirii, în schimb eu mă frământam să înţeleg ce se petrecea. Îmi încolţea tot mai puternic în creier ideea că fusesem tras pe sfoară tare de tot. În stil profesionist. Calculat. Şi că totuşi Pipirig e mult mai deştept decât l-am bănuit. Deci nu numai organizarea de şantier...
“E aşa cum l-am lăsat şefu” sare Pipirig cu tălpile pe fosta gaură de vierme, ca şi cum ar fi sărit pe mormântul duşmanului său de moarte, cu o bucurie ce nu-mi pare câtuşi de puţin simulată. “Ufff... am scăpat. Gata şefu - şi aici Pipirig ia mina lui serioasă, oficială - de azi ne apucăm serios. Până răspoimâine pe 7 recuperăm toată întârzierea şi pe urmă intrăm în linie dreaptă.” Cufundat în viermuiala gândurilor şi a nelămuririlor era cât pe ce să nu bag de seamă capătul de fir aruncat ce avea să mă ducă spre dezlegarea întregilor iţe. “Pe 6” îi zic lui Pipirig într-o doară şi dau să plec să mai verific o dată tot traseul care a mai rămas de parcurs. Dar nici Pipirig nu-i căzut din pom. “Pe 7” mi-o aruncă înapoi în timp ce mă îndrept spre maşină şi de puţin îl mai aud. Abia atunci se aprinde scânteia. Şi baaaang... explozia. Fac repede nişte socoteli. “În cât suntem azi?” “Păi în 4. Alaltăieri când am săpat groapa era 1 martie. În ziua următoare când am pierdut-o a fost 2, ieri când am săpat-o din nou a fost 3 şi azi e 4” îmi face Pipirig socoteala pe degete văzându-mă aşa înfierbântat. “Azi e 3!” îi arăt eu ceasul de la mână. Şi fiindcă nu mă crede scoate repede din buzunar telefonul şi verifică singur. Arată tot 3. Lucrurile încep să se limpezească. Revăd pe fugă tot şirul evenimentelor. Da, da, e clar. Din păcate explicaţia mea nu se va putea confirma decât peste un an, dar în rest e clar. Nu-i nimic, vom aştepta!
“Eii ... - mă împunge Pipirig - care-i treaba şefu?! Ce-i necurat aici, că eu nu mai înţeleg nimic?!”. Zâmbesc superior. Poate că totuşi doar organizarea de şantier a contat... "Ştii peste ce am dat acolo jos?! Peste o buclă a timpului. Cineva, evreii, masonii, Grupul Bilderberg, nu ştiu, a făcut o buclă timpului. Timpul ca şi spaţiul, dacă reuşim să gândim abstract dincolo de ceea ce cunoaştem şi ne formează gândirea, este mult mai maleabil decât ar părea la prima vedere. Oamenii au bănuit întodeauna ceva dar nu au reuşit să demonstreze nimic. Şi nici nu vor putea, pentru că suntem limitaţi, opriţi de un model peste care nu putem trece din lipsă de viziune, de imaginaţie, înghesuiţi într-o gândire predeterminată...” "Predeterminată...” - murmură Pipirig. “Oamenii au bănuit mereu că timpul nu are o singură direcţie - continui eu - că scurgerea sa nu este chiar ireversibilă, că ea poate fi încetinită, accelerată sau chiar oprită. Că timpul poate face bucle ca ochiurile de la pulover, în care te poţi izola de prezent, în care te poţi rupe de lume, aşa, ca un cosmonaut ieşit în spaţiu, pentru care “dimensiune” şi “timp” nu mai există. El e Dumnezeu, el e timpul, el e spaţiul, orice alte dimensiuni dispar. Te-ai gândit vreodată cum se face de în înşiruirea de ani unul e mai lung decât ceilalţi?! N-a fost dintotdeauna aşa. Anii erau egali. Apoi cineva a găsit ceea ce toţi înţelepţii lumii căutau, capacitatea de a mânui timpul. Şi aşa a apărut 29 februarie. 29 februarie e doar o draperie ce acoperă grozăvia. Realitatea e că fiecare an are 366 de zile, dar 29 februarie este ascuns de ochii lumii. Ştii peste ce aţi dat în groapă?! Peste 29 februarie! Da, da! Peste 29 februarie, ascuns de ochii lumii! L-aţi trăit, e adevărat ca proştii, muncind pe rupte. Dar cele 24 de ore nu au fost decât o buclă a timpului, un apendice, în cazul vostru nefolositor şi extirpabil. Ceea ce s-a şi întâmplat. Trebuie să ştii să trăieşti buclele astea ale timpului, să le sorbi dulceaţa precum mierea din fagurii proaspeţi, să le inspiri miresmele precum cele ale reginei nopţii de dinainte de ivirea zorilor.” Pipirig nu mai are mina lui oficială, sobră, ci a căpătat una îngăduitoare, candidă. Mă priveşte ca pe un nebun. “Poate că 29 februarie nu este singura buclă pe care o face timpul. Poate că face una şi pe 31 aprilie sau 31 iunie, cine poate ştii, poate că ziua are 25 de ore şi numai aleşii cunosc asta. Poate că nici anii nu sunt atâţia câţi credem, poate că cine ştie să evalueze cu adevărat timpul trăieşte cu mult, cu mult mai mult decât noi oamenii normali şi limitaţi”. “Limitaţi...” mormăie Pipirig şi îşi ia lopata pe spinare cu gândul la cele 24 de ore din viaţă risipite aiurea şi la păpuşa blondă cu bucle mătăsoase de pe Berzei colţ cu Pelicanu...

povesti mai vechi: Balastiera, sau cum a dispǎrut Eleonor Gavrilescu

miercuri, 25 iulie 2012

29 februarie (prima parte)

Totul a început de la lucrarea aia de canalizare. I-am dat lui Pipirig planurile şi i-am explicat clar:
- Avem o lucrare nouă, de tras conducta de canalizare de la Berzei colţ cu Pelicanu unde-i capătul acum, până afară din oraş în păpuşoi. Îţi iei echipa şi-i daţi drumul la treabă. Pipirig a dat din cap, mi-a luat hârtiile din mână şi a dispărut. Om cu multă experienţă Pipirig, trage conducte de cincizeci de ani. Nu trebuie să-i spun de două ori ce are de făcut. E adevărat că nici n-ar asculta dar asta e altă treabă. Ştie însă să-şi mobilizeze oamenii ca nimeni altul şi să faca treabă bună de fiecare dată. Mai are uneori mici abateri, cum a fost acu vreo şapte primăveri când i-am explicat clar ca şi mai adineauri "băgăm conductă nouă de la ieşirea din oraş până la Minerva". Că îşi trăseseră toţi şmecherii din oraş hoteluri în Mamaia. La ăsta, ultimu, a zis Raja că nu mai încape pe conductă şi că trebuie alta. Să înnebunească baştanu. A sunat laaaa, care a sunat laaa care a sunat laa, care a sunat la noi care suntem mama şi tata conductelor de canalizare din oraş. Voia omu apă şi canal în doi timpi şi trei mişcări, că sezonu stătea în prag şi aştepta rezemat de tocu uşii. După vreo zece-cinşpe zile mă sună unii de la Poliţie, de la circulaţie, că auzeam şi sirena de pe maşină, cum că Pipirig vrea să traverseze soşeaua Mangaliei şi cică dacă-i dau voie, că eu am zis s-o treacă. "S-o traverseze, da să se uite în stânga şi în dreapta sa nu vină vreo maşină." - le zic glumind şi dau să închid da poliţistul nu mă slăbeşte. "Dom'le nu aşa, mie să-mi vii cu hârtie, că eu nu-l las să treacă până nu-mi aduci hârtie cu semnătură şi stampilă". "Haiti, iar a făcut Pipirig vreo boacănă" îmi zic în barbă şi urc degrabă în maşină dându-i bătaie spre Mangalia. După vreo doi kilometri de la ieşirea din oraş, văd un sanţ ca de omidă uriaşă venind din stânga şoselei care dă să treacă în dreapta. După formă şi dimensiuni e şanţu lu Pipirig. Mă uit chiorâş spre el, el spre poliţist şi poliţistu spre mine. Dau din umeri zâmbind galeş, îl trag aproape pe Pipirig şi urlu în şoapta să nu ne audă poliţistu. "Ce dracu faci aici?" "Ce-am făcut toată viaţa, şanţuri" urlă şi Pipirig la mine da el pe bune că e beteag de-o ureche. "Nu trebuia să fii la Mamaia, la Hotel Minerva?" ţip şi eu îngrozit. Abia când Pipirig începe să-mi povestească ce şi cum, înţeleg că lucrarea noastră are o mică abatere de 180 de grade şi în loc să iasă din Constanţa prin nord spre Mamaia a ieşit spre sud spre Mangalia. EI a crezut că trebuie să tragă canalizare până la o drăguţă de-a lui de-o cheamă tot Minerva, de-o avea el în Agigea, că aşa are Pipirig câte o draguţă în fiecare colţişor al ţării pe unde a tras câte o conductă. Am mai pierdut zece zile până am întors-o, baştanu se dădea cu capul de toţi pereţii, da pe urmă am început să recuperăm şi totul a ieşit bine în final. De atunci însă am prins obişnuinţa să îl controlez pe Pipirig din două în două zile, să nu mă trezesc Doamne-fereşte că a ajuns cumva cu conducta la bulgari şi l-au oprit ăia în vamă că n-are hârtiile în regulă.
De data asta însă nu are cum să greşească. Totul e pe hârtie. Sau cel puţin aşa am crezut eu. Da să vedeţi. La vreo cinci zile după ce i-am dat hârtiile mă duc pe teren să văd ce-a făcut Pipirig şi cum evoluează lucrarea. Lucrarea evolua cam cum mă aşteptam. Ignat şi cu Păpădie stăteau tolăniţi în iarbă şi jucau şeptic. Găoace şi cu Cucuruz citeau Click, se benoclau la gagici şi... Şi atât! Plătică sforăia. Cocostârc şi cu Sfârlează mâncau, iar Nicu a lu Maghiroaie căuta trifoi cu patru foi, ca aşa e el mai poet. “Atenţiune” strigă Pipirig de cum mă vede şi toţi aleargă degrabă să-şi ia sculele şi să se apuce de treabă. “Cu ce ocazie pe la noi şefu?” mă iscodeşte Pipirig deşi ştie că ar cam fi fost vremea să apar în inspecţie. “Am venit să văd cum staţi cu treaba”. “Bine stăm sefu” îmi arăta Pipirig din cap colţul lu Berzei cu Pelicanu de care ne despart doar vreo douăzeci de metri. “Păi atât?! Douăj dă metri?! De cinci zile?! În ritmu ăsta ne apucă Revelionu. Lu 2017!” - mă prefac eu nemulţumit. “Păi da şefu, c-a trebuit să facem pregătirea personalului, organizarea de şantier, başca adusu sculelor dimineaţă şi strânsu seara” îşi face Pipirig numărul. Adevărul e că ştiu că orice treabă serioasă începe cu o pauză şi ca tot românul Pipirig nu se abate de la regulă, dar când e să ne ardă la ficaţi oamenii ăştia ştiu să se mobilizeze şi să tragă serios. “Ia fii atent aici - îl iau eu repede să nu aibă timp să se dezmeticească şi să înceapă iarăşi cu textele - adu planurile alea încoa să facem împărţirea pe zile, că aşa nu se mai poate.” Îl văd pe Pipirig cum se înţepeneşte, începe să se scarpine îngândurat după ceafă, apoi se limpezeşte şi se duce la Cocostârc şi la Sfârlează, da la o parte roşiile, brânza şi pateul şi mi-aduce trei pagini din plan, apoi mai mi-aduce două de sub capul lui Plătică, desface cornetul în care Nicu lu Maghiroaie a strâns firele de trifoi cu patru foi, le netezeşte pe toate cu cotul, le pune în ordine, le numără, se încruntă şi deodată îl aud că izbucneşte “Care zgaiba mă-sii ai luat mă pagina şapte din planu lu domn inginer că acu te mănânc" şi-şi roteşte ochii vultureşte peste trupele tremurând înaintea-i. Şi numa ce-l văd pe Cucuruz că-şi scoate plasa cu mâncare de sub roata maşinii, o desface, cotrobăie prin ea, apoi extrage un pachet din care răstoarnă cârnaţii de casă şi-i întinde ruşinat lui Pipirig şi ultima pagină din plan. “Gata şefu, îs toate”. Am făcut împărţeala clară cu Pipirig după stâlpi, astfel încât lucrarea să fie gata în treizeci de ziIe, păstrându-mi şi o rezervă de patru, căci ştiu eu cum stă treaba cu băieţii, una-două te trezeşti că i-a bătut soarele în cap sau votca peste măsele şi nu mai apar la lucru. Aşa că în trei zile mă prezint iar să văd ce-au băgat la cap. Au băgat! Au făcut juma din ce le-am cerut, da aşa-i românu se urneşte mai greu, da şi când se urneşte nu-l mai poţi opri pe urmă. Aşa că pentru a-l vedea urnit şi imposibil de oprit mă mai duc o dată după alte două zile.
“Ce bine că ai venit sefu - îmi zice Pipirig - tocmai ce voiam să-ţi dau telefon". Haiti! - mă încrunt eu - e nasoală. Pipirig nu vorbeşte la telefon niciodată. Decât când îl sună vreo mândruţă să-l întrebe de sănătate sau când a ajuns vreo conductă nouă la uşa uneia. Atunci Pipirig pune mâna pe telefon. “Cioc, cioc, io-s, am sosit!” şi uşa se deschide ca prin farmec, Pipirig iese din şanţ, intră în casă şi uşa se închide pufos în urma-i. Întotdeauna m-a uimit ce trecere are Pipirig ăsta la femei şi recunosc sincer că m-am simţit umilit ca bărbat. Tânăr nu-i, că cincizeci are doar de când trage şanţuri, frumos nu-i, ba e oleacă mai frumos decât dracu cu faţa aia brăzdată de crevase şi tăieturi de şiş, deştept nu-i, că dacă era nu stătea la săpat şanţuri cu mine... O avea ceva scule, că vorba aia, organizarea de şantier e esenţială la orice lucrare, dar orişicât. Ultima, asta de pe Pelicanu, o blonduţă nurlie, nici treizeci de ani, cu buclişoare ca de păpuşă şi un corp de zână. “Un pârlit bărbat'su ăla. Nu-i bun nici laaa, nici laaa" mi se confesează Pipirig ca-ntre bărbaţi sărind cuvintele care ştie că-mi zgârie urechile sensibile, fără să mă lămureasca prea clar ce vrea să însemne al doilea laaa, că pe primu l-am ghicit fără probleme. "Care-i treaba Pipirige?!" - îl iscodesc îngândurat căci îmi miroase a probleme serioase. Găoace, Cucuruz, Plătică, Cocostârc, Sfârlează şi Nicu a lu Maghiroaie stau toţi cu bărbia proptită în coada de la lopată şi mă privesc plini de speranţă. "Asta" face Pipirig din cap şi îmi arăta groapa pe care o sapă şi pe care au lărgit-o că să scoată la lumina grozăvia. Arunc un ochi. Arunc doi. Arunc trei... Nu mi-e deloc clar ceea ce văd. O gaură ca de conductă de canalizare, înaltă aşa cam cât un copil de şcoală, iese din stânga, face o buclă şi se înfige în dreapta.

vineri, 20 iulie 2012

Despre cum se ivesc zorile şi cum se aşterne înserarea

(continuarea povestii de aici)

- Ce se aude? - întrebă mirată fetiţa ciulindu-şi urechile şi privind spre locul de unde veneau ciudatele sunete ca un cor de cocori. Înspre răsărit o dungă albă subţire se căsca din ce în ce mai larg, precum o gură de elefant înghiţind noaptea.
- Zorile! – pufni Piticul-grădinar-al-cerului.
- Zorile?! – se miră fetiţa concentrându-şi privirea şi încercând să distingă contururile ce se iţeau făcând ca linia orizontului să se tulbure uşor precum spuma de lapte din cana de la micul dejun.
- Da, da, ce te miri aşa, zorile. Ohh Doamne cât de pisălogi puteţi fi voi copiii uneori – se stropşi Piticul-grădinar-al-cerului. Fetiţa se încruntă la rându-i şi scoase limba în direcţia piticului, gest pe care îl regretă imediat căci bunica îi spusese de atâtea ori să fie politicoasă cu oamenii mari, chiar şi cu aceia mai grei de cap sau lipsiţi de politeţe. Iar Piticul-grădinar-al-cerului era din cale afară de nepoliticos cu stilul său aferat şi ţâfnos de una-două îi sărea muştarul din cartonul cu mititei.
Aşa că fetiţa îi întoarse spatele şi îşi pironi privirea pe linia orizontului care se apropia înspre dânşii cu viteza luminii. Auzi întâi un fâşâit surd apoi cât ai zice “dimineaţă” cerul se umplu de păsări mari, albe asemănătoare lebedelor, fulguind uşor din aripi de parcă ar fi fost cuprinse de o beţie a dansului. Erau o mulţime, sute, mii, poate chiar mai multe - cu siguranţă mai multe gândi fetiţa - dar din păcate bunica o învăţase să numere doar până la mii. Pluteau una lângă alta, aripă lângă aripă, ochi lângă ochi, ca un voal imens din pene albe desfăşurându-se peste albastru şi cuprinzându-l pe de-a-ntregul. Tot cerul se umplu dintr-un colţ în celălalt de păsările albe cu gâturi lungi şi aripi mlădioase ca braţele balerinelor.
- Zorile?! – se miră fetiţă, ducându-şi un deget în dreptul buzelor şi adunându-şi sprâncenele spre vârful nasului, în timp ce în colţul gurii se rostogoli ca o boabă de zmeură un zâmbet.
- Da, zorile! - confirmă Piticul-grădinar-al-cerului ca un ecou.
Zorile arătau cu totul altfel de aproape decât păreau de la depărtare, de acolo de la fereastra plină cu muşcate din căsuţa bunicii. De pe Pământ zorile nu erau decât o dungă albă subţire cuprinzând dis de dimineaţă tot cerul şi acoperindu-l apoi cu străluciri de Soare.
- Tiii… sunt minunate zorile – făcu ea spre pisicul Jill, neputându-se abţine să nu dea frâu liber emoţiei şi încântării. Pisicul Jill pesemne că avea aceeaşi părere căci începuse să se învârtă agitat în jurul ei cu capul pe sus, clătinându-şi căpăţâna neagră în stânga şi în dreapta şi înapoi şi plimbându-şi limba scurtă şi roşie peste buzele ţuguiate. Mesajul nu era pentru el ci pentru Piticul-grădinar-al-cerului dar fetiţa se prefăcu că îl ignoră intenţionat căci proasta sa creştere o indigna peste măsură.
- Ştii… nu mi-am imaginat niciodată că zorile sunt nişte păsări…
- Dar ce-ai fi vrut să fie, nişte bondari? – îi luă vorba din gură Piticul-grădinar-al-cerului fără să mai aştepte ca ea să termine fraza.
- Nişteee… nişteeee… - se bâlbâi fetiţa. Privind în urmă realiză că nu ştiuse niciodată cu adevărat ce sunt zorile şi cum arată. Piticul-grădinar-al-cerului avea într-un fel dreptate. Oamenii nu-şi puseseră niciodată cu adevărat problema zorilor, ce sunt ele şi ce vor. Le acceptaseră ca pe o pată albă luminându-le dimineţile şi atât. Oamenii nu erau deloc atenţi la detalii, se mulţumeau cu ceea ce primeau, fără să le dezghioace înlăuntrurile.
Dintr-o dată fetiţa îşi strânse gândurile streaşină, îşi ţuguie buzele cupă şi zâmbi şiret.
- Dacă zorile sunt precum lebedele albe, atunci înserarea cum arată?! – întrebă ea poznaş.
- Cum să arate, ca o înserare. Tu n-ai văzut niciodată o înserare?! – mormăi Piticul-grădinar-al-cerului morocănos.
Fetiţa zâmbi din nou. Înserarea o surprinsese de multe ori. Când fusese cu bunicul la cules de ciuperci şi ea se rătăcise tot căutând o ciupercă uriaşă în care să-şi facă căsuţă, când fusese la cules de mure şi-l căutase printre tufele dese pe Moş Martin pe care îl şi găsise în cele din urmă şi-i îngrozise pe toţi, când fusese la stână să se joace cu câinii cei mari şi bunicul venise degrabă s-o culeagă speriat din mijlocul lor deşi jocul fusese tare frumos împreună cu ei… Înserări văzuse multe dar ceva îi spunea că de aproape înserarea arăta cu totul altfel decât îşi putea imagina ea.
- Am văzut-o dar de departe – explică sobru astfel încât să nu recunoscă că nu ştie cum arată, dar nici că n-a văzut-o niciodată. E tot o păsare? – încercă ea să ghicească.
Piticul ridică din sprânceană, apoi îşi făcu degetele arătător şi cel mare cerc, le vârî între buze şi fluieră scurt. De niciunde o umbră uriaşă începu să acopere totul. Zorile se risipiră speriate careîncotro şi locul lor îl luă o pată întunecată care pe măsură ce se apropia devenea tot mai neguroasă. O adiere răcoroasă îi acompania căderea. Fetiţa îşi roti ochii peste cer, o căută înspre sud, o căută înspre nord şi în cele din urmă o zări alunecând dinspre vest. Ceea ce trăia era mai ceva ca-n “Independence Day” când nava aceea uriaşă acoperise Pământul, de trebuise drăguţul de Will să se lupte cu toţi urâţii ca să elibereze Pământul. Dar aici nu era vorba despre nicio navă invadatoare, ci despre o pasăre gigantică asemănătoare unui vultur, cu aripi uriaaaaaşe şi cu ochi agili, cu cioc acuţit şi cu gheare asemeni furcilor din fânarul bunicului. Deşi era imensă înserarea plutea lin peste cer ca un planor, fără zgomot, fără învolburări, învelind dejurîmprejurul în linişte şi în pace. Era o aşa linişte de-ai fi putut tăia dintr-ânsa felii subţiri cum tăia bunicul cu brişca din măr când se aşeza pe prispa casei şi cerceta asfinţitul.
Fetiţa bătu din palme şi chicoti.
- E teribilă.
Niciodată nu-şi imaginase că va învăţa atâtea despre lumea în care trăia, despre lucruri pe care credea că le cunoaşte, despre învelişuri pe care le atinsese dar pe care nu le desfăcuse niciodată. Pisicul Jill în schimb era de părere exact contrară căci de la prima adiere a înserării se făcuse ghem la picioarele fetiţei şi tremura zgribulit, aşteptând ca pasărea uriaşă să dispară…

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate sti, fragmentul se mai poate lungi!)

sâmbătă, 14 iulie 2012

Călduri

Bărbatul se culcase devreme. Era sfârşit. Nu din cauza oboselii cât a verii toride. Aerul devenise parcă o limbă de foc. Vântul adia uneori dar nu făcea altceva decât să răscolească o vâlvătaie deja pârjolind câmpurile, casele şi înlăuntrurile oamenilor. Şi peste toată căldura umiditatea. Soarele, cu roata-i de foc, o smulgea din pământ şi din frunze risipind-o apoi egal în aerul şi aşa îndestulat şi greu. Nu putea să adoarmă. Ferestrele larg deschise nu aduceau niciun pic de răcoare iar trupul înăbuşit nu găsea nicio alinare. Broboane de sudoare începură să-i acopere încet tot trupul ca o plagă nesuferită. Întâi îi acoperiră fruntea, apoi bărbia, spatiul de deasupra buzei superioare, subsoara, pântecul. Apoi uşurel totul. Bărbatul începu să se zvârcole. Era agasantă vara. Îi plăcea dar până la un punct. Apoi devenea nesuferită ca o femeie cuprinsă de angoasele propriei neputinţe. Nu era chip să adoarmă. Îşi cercetă ceasul. 12:07. Închise ochii. Degeaba. Ar fi putut aprinde lumina să citească câteva pagini din Houellebecq, sau pur şi simplu să-şi plimbe privirile pe pereţi. Dar becul ar fi făcut şi mai multă căldură. Aţipi de câteva ori fără să adoarmă, ca o maşină al cărei motor icneşte, se roteşte, dar nu capătă avânt. Începu să se îngrijoreze. Ziua următoare avea să cadă implacabil peste precedenta şi n-avea să ţină cont în niciun fel de moleşeala sa trupească. Avea să vină tot dimineaţă la 5, avea să-i ceară cu neobrăzare să-şi mişte trupul chinuit la baie, să mănânce rapid, să se îmbrace şi s-o şteargă la lucru. N-avea să-l ierte nicicum de partea asta cu lucrul. Niciuna nu-l iertase vreodată. Strânse pleoapele şi încercă să găseacă un gând luminos, o amintire plăcută care să-l facă să se topească în dejurîmprejur. Încercă cu Ana-Maria. Colţurile buzelor prinseră a aluneca uşor spre urechi. Imaginea era limpede şi vie. Apoi urmă alta şi alta şi alta. Secvenţe scurte ca nişte flashuri. Buzele, coapsele, picioarele lungi, zâmbetul, săruturile, îmbrăţişările. Apoi imaginile deveniră tot mai mici şi mai cenuşii, mai greu de descifrat, până când totul deveni negru, complet negru.
- Maaaamiiiiiiiii ... - se auzi dintr-o dată ca un pumnal ascuţit spintecând mârşav noaptea.
Bărbatul tresări. Adormise. Nu ştia de cât timp, probabil nu de mult. Primul impuls fu să se ridice şi să se repeadă spre hol. Apoi se dezmetici şi realiza că e strigătul unui copil mic de undeva din vecini.
- Maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii... maaaamiiiiiiiii... - continuă să se audă la intervale egale. Nu era un strigăt, nu era o chemare, era o jelanie prelungă şi dureroasă. Copilul plângea, apoi se oprea din plâns, o striga pe maică-sa şi începea iar să plângă. Strigătul se ridica puţin deasupra caselor, se rostogolea nedumerit de câteva ori în aer, apoi pornea a coborî peste casele din jur şi a se înşuruba şerpeşte printre ele, ca fumul coşurilor pe sub norii aplecaţi până aproape de pământ. Bărbatul simţi ţipătul copilului înfigându-se în trup ca o săgeată înroşită în foc. Îi străpunse călciul, apoi urca prin piciorul drept, prin bazin, prin stomac, prin piept, prin gât, oprindu-se în cele din urmă în creier. Era sfâşietor glasul copilului, ca un urlet de lup la porţile împărăţiei lui Hades. Un nod i se puse în gât, împiedicându-l să respire egal şi cuminte. Săgeata începu să se răsucească sfâşiindu-i măruntaiele. Îşi simţi ochii umezi. Broboanele de sudoare alunecaseră de pe sprâncene la baza ochiului unde începură să formeze un mic lac. Se ridică, închise nervos fereastra şi se culcă la loc.
Glasul continua însă să se audă ca o placă de pick-up zgâriată scurt între a o sută treizeci şi treia şi o sută treizeci şi patra încrustare, ceea ce împiedica acul să mai înainteze şi-l aducea de fiecare dată prizonier pe şanţul dinainte. O vreme avu senzaţia că se aud mai multe glasuri şi că sunt mai mulţi copii care plâng, dar realiză că celelalte glasuri erau doar ecouri ale primului în craniul său ameţit de nesomn. Ştia cine e copilul. Era al unei femei tinere şi firave până la transparenţă din casa lui Moş Glod. După ce murise moşul cineva o adusese în casa goală pe femeie şi pe cei doi copii ai săi, unul de vreo 2-3 ani şi celălalt de vreo 4-5. Erau blonzi şi murdari, cu hainele şi mucii atârnând pe ei. Din când în când femeia îi spăla, îi ferchezuia, le punea haine curate şi îi scotea pe stradă la plimbare. Rar. De obicei stăteau în curte şi se jucau cu ce găseau prin gospodăria lui Moş Glod, lemne, cuie, bucăţi de ţiglă, diverse fierătanii îngrămădite într-o cutie veche de halva, capse, catarame, şurubelniţe mici, şuruburi, nasturi, mânere de uşi şi o mulţime de alte nimicuri. Bărbatul îi zărise de mai multe ori şi se întrebase de fiecare dată îngrijorat din ce trăiesc. Femeia era toată ziua acasă şi la cât era de firava avea îndoieli că ar fi putut munci undeva chiar de-ar vrut. Îi era teamă ca nu cumva un şofer mai puţin atent să privească prin ea dincolo şi s-o lovească din nebăgare de seamă cu maşina. Nopţile era altceva. Femeia lipsea adesea de acasă căci copiii prindeau a plânge uneori şi nimeni nu le era aproape pentru a-i alina. Bărbatul avea bănuiala că femeia ieşea noaptea pe centură să facă un ban.
- Maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii. ..
Jelania copilului continua să se audă şi cu fereastra închisă. Bărbatul se ridică din pat şi se duse la baie. Avusese o perioadă dificilă, era plin de gânduri neliniştite, de dorinţi neostointe, de dureri, ale sale şi ale altora. Ţipătul nu pica deloc bine. Dădu drumul la apă, apoi trecu jetul pe duş şi intră în cadă. La primul strop se cutremură, apoi corpul se obişnui cu apa rece şi simţi cum răcoarea începe să-l împresoare. Stropii de apă însă jupuiau de pe trupul său doar dogoarea insuportabila nu şi gândurile mizerabile. Ridică faţa şi lăsă apa pulverizată să-i biciuie obrajii şi ochii, mai ales ochii.
- Maaaamiiiiiiiii. .. maaaamiiiiiiiii ... maaaamiiiiiiiii...
Ţipătul nu contenea. Avea îndoieli însă că mai aude glasul copilului. Susurul apei ar fi trebuit să-l acopere. Ceea ce îl izbea în timpane nu putea fi decât o copie înregistrată de creierul său pe care acesta continua să o reproducă ca şi cum ar fi încercat să se substituie originalului. Se concentră asupra stropilor de apă căzând pe fundul căzii. Făceau un zgomot asemănător ploii dar mai puţin monoton, mai puţin sălbatec. ÎI cuprinseră frisoanele. Opri apa, îşi tamponă uşor trupul cu prosopul şi se întinse în pat. Glasul se auzea tot mai încet.
- Maaaamiiiiiiiii. .. maaaamiiiiiiiii ...
Frisoanele continuau să-l zguduie. Bărbatul spera că puştiul a obosit şi că are să adoarmă datorită oboselii acumulate prin zbuciumul îndelung. Dar jelania continua să se audă. Tot mai încet dar încă desluşit. Nu-şi mai amintea cât a durat. Poate o oră, poate două, poate mai multe. De fapt nici nu-şi aminteşte să se fi oprit, fusese din ce în ce mai stinsă până când vântul dinspre mare acoperise plânsetul cu vuietul valurilor spărgându-se de mal.

Dimineaţă se trezi obosit. Dormise prost şi visase plânset de copil. Era semn de veste rea. N-avea niciun chef de mers la muncă. N-avea chef de nimic, nici de viaţă nu avea. Făcu câteva mişcări de înviorare, se îmbrăcă rapid, aruncă în gură o bucată de plăcintă, înşfăcă un măr în drum spre uşa şi ieşi. În dreptul casei lui Moş Glod erau mai multe maşini oprite. Şi oameni mişunând deşi era devreme tare. Trecând prin dreptul curţii aruncă curios un ochi prin poarta deschisă. Doi bărbaţi în combinezoane albe scoteau într-un cearceaf un trup înţepenit. Închise ochii. O săgeată înroşită în foc îi străpunse călcâiul, urcă uşor prin piciorul drept, prin bazin, prin stomac, înfingându-se în cele din urmă în piept...

Anjeta

vineri, 13 iulie 2012

Chestii

Decizia luată mai mult în glumă într-o zi de marţi acum vreo patru ani şi jumătate de a-mi face un blog a prins un aşa cheag cum nu mă aşteptam. Nu am avut niciun gând clar atunci când m-am apucat să cercetez netul în identificarea paşilor necesari pentru a porni un blog, nu ştiam de ce fac asta şi nu aveam absolut niciun plan pentru viitorul imediat sau mai îndepărtat. Am pornit-o doar fiindcă mi-au plăcut blogurile Madelinei şi a lui Puck. Atât. Cu de la sine putere şi fără nicio implicare din partea mea blogul s-a canalizat destul de repede spre poveşti. Până să deschid blogul nu scrisesem niciodată vreo poveste, nici măcar un firicel de poveste (mmm… cu o mică mică excepţie), deşiii luasem un 10 la teza de română (doamna fiind extrem de pretenţioasă) de pe semestrul I dintr-a doişpea cu o poveste interesanta (nu ştiu dacă asta se pune, dar având în vedere că eram la mate-fizică sper ca da), aşa că decizia lui mi s-a părut un pic stranie dar m-am conformat. Între timp s-au adunat peste 500 de însemnări, majoritatea dintre ele poveşti mai mult sau mai puţin vânătoreşti. Cele mai multe scrise în joacă. Mmm... dacă stau bine să mă gândesc toate sunt scrise în joacă. Şi fără să am pretenţia că se ridică la nivelul unor texte literare, cele mai multe chiar îmi plac. Mi-e ciudă un pic că mare parte au rămas în urmă şi s-au îngropat în trecut. Aşa că vreţi nu vreţi o să mai scot din ele la lumină punând câte un link la sfârşitul unui text nou.
Mmm ... cam asta-i!

marți, 10 iulie 2012

evaluare

nu ştiu dacă e mai bine aici sau dincolo, dar ştiu că acolo eşti minţit frumos, eşti înjurat cu zâmbetul pe buze, eşti furat artistic…
aici, nişte porci diletanţi…

sâmbătă, 7 iulie 2012

Gaia

Fluturaş Grigore se naşte în 1968 într-un sat sărac din inima Bărăganului. Băbeşti este o insulă de case mici, majoritatea din chirpici, într-un ocean de grâne. Pentru Fluturaş lumea copilăriei are doar două dimensiuni una paralelă cu pământul şi alta perpendiculară pe el. Ea se întinde doar până la capătul uliţei, preţ de şase case spre stânga şi douăsprezece spre dreapta. De acolo încep lanurile de grâu, de porumb, de orz, de ovăz. Bărăganul e grânarul ţării. Dincolo de spicul de grâu nu mai există nimic, doar cerul. Fluturaş are o copilărie fericită, din coceni de porumb şi frunze face tractoare ce ară hamice glodul uscat şi prăfos al bătăturii adunând boabele de porumb risipite egal. Are multe tractoare Fluturaş, aproape la fel de multe câte are şi IAS-ul. Ar fi putut face din coceni şi din frunze maşini şi trenuri, vapoare şi avioane, căci are fantezie şi-i merg mâinile, dar nu ştie ce-s acelea, n-a auzit vorbindu-se despre asemenea grozăvii. Părinţii lui Fluturaş sunt ţărani, cum ţărani au fost părinţii lor şi părinţii părinţilor lor cu toţi bunii lor. Dimineaţa îşi iau sapa pe-un umăr şi traista cu mămăligă, ceapă, brănză şi apă pe celălalt şi pleacă la câmp. Vin seara când se întunecă. În timpul recoltei se lucrează zi lumină. Tractoarele fac treabă bună, dar unde nu pot tractoarele trebuie să ajute şi oamenii. E mult de ajutat. Lumea lui Fluturaş a căpătat o nouă dimensiune într-o zi de marţi când urca uşurel dinspre opt înspre nouă ani. Avea sapa pe-un umăr şi traista cu mămăligă, ceapă, brănză şi apa pe celălalt. Sapa nu e mereu necesară dar face într-un fel parte din îmbrăcăminte, e şi pentru bărbaţi ca şi pentru femei o prelungire artificială a mănecii cămăşii. În ziua aceea încărca baloţii de paie în remorca tractorului, aceeaşi remorcă ce-i adusese înghesuiţi dis de dimineaţă în inima câmpiei. În zare lanurile dispăreau abia perceptibil sub dinţii de oţel ai combinelor precum frunza de dud sub maxilarele nesătule ale omizilor. Asta până când… până când dintr-o dată din lanul de grâu înghiţit de combine îşi făcu apariţia o clădire ciudată. Copilul se opri şi arătă cu degetul în depărtare.
- Uite!
Era o clădire uriaşă cu ziduri groase, cu ferestre multe şi mari, cu coloane, arcade şi balcoane. Da fapt era doar o umbră a ceea ce fusese cândva.
- E conacul boieresc - a mormăit taică-su fără să se oprească şi continuâd să adune baloţii mari şi să-i arunce în remorcă.
Copilul fu fascinat de ruina înghitită de buruieni şi mâncată de vreme a fostului conac. Zidurile acelea impunătoare, dar în acelaşi timp triste îi marcară pentru totdeauna modul de a privi lumea şi visele. O nouă dimensiune se desfăcea dincolo de ceea ce-l împresura. Când începu scoala şi mintea prinse a alerga slobodă peste câmpia de vorbe ce se ţeseau cu repeziciune într-o pIasă de gânduri, atracţia conacului părăsit spori şi mai mult. Era ca un fel de poartă stelară spre un alt timp şi un alt spaţiu. Alerga uneori nopţile peste câmp când toţi ai casei dormeau şi se oprea îin faţa vechiului conac ale cărui ruine încă mai luptau cu timpul. Acolo, în lumina lunii, începea să ţeasă poveşti despre o lume pe care nu o cunoştea, despre care nu-i vorbise nimeni, dar pe care o simţea iţindu-se dintre cărămizile galbene, arse în foc şi în soare, dintre arcadele frumos conturate precum sprâncenele codanelor, dintre coloanele drepte ce sprijiniseră cândva acoperişul înalt iar acum se opinteau sfârşite să susţină chiar cerul.
Termină şcoala la şaisprezece ani într-o vară sufocantă care făcea bobul de grâu să crape pe băţ şi să alerge degrabă spre despicăturile mari şi zimţate ale pământului în căutarea unui boţ de umbră şi a unei felii de răcoare.
- Ioane, să-l dai mai departe, auzi?! E păcat de el, că-i merge mintea. Să-l duci la oraş la liceul agricol, nu-l lăsa să se piardă - îi spusese învăţătorul lui tac-su, după care adăugase. E băiat bun, da are o broboană pe creier, minte de îngheaţă apele. Nu cu răutate, mai degrabă fabulează. Eu n-am văzut aşa ceva în viaţa mea. Să ai grijă de el să nu se-mpletească în minciuni.
Întors acasă taică-su îl luase în primire.
- Auzi mă, tu fabulezi?! 'Tuţi dumnezeii mă-tii... D-aia te-am dat io la şcoală, să fabulezi?! - şi jap jap îi altoi două scatoalce peste obrajii pârliţi de soare. Pronunţa "fabulezi" stâlcit ca şi cum ar fi încercat să-l franţuzească, iar repetarea lui ar fi făcut orice interlocutor să zâmbească dacă motivul discuţiei n-ar fi fost unul atât de grav ca acesta. Să te puna dracu să mai fabulezi, patruzecile mâne-tii care te-a făcut - mai adăugase taică-su pocnindu-l cu palma mare şi grea peste ceafă şi proptindu-i un şut în fund. Auzi mă, ia stai! Ai luat premiu. Bravo. În toamnă te duci la liceu.
Toamna lui ' 89 îl găsise la IAS-ul din comună şef la secţia Mecanizare. Terminase liceul şchiopătând dar îl terminase, apoi se întorsese în sat unde fu primit cu braţele deschise de şeful de la IAS care ducea lipsă de specialişti, cadre de nădejde ale satului. Se angajă ca şef de coloană auto, apoi în doi ani fu mai mult obligat să urce şef la Mecanizare căci cel ce ocupa postul murise într-o zi subit, mâncat de colţii combinei bolnave pe care venise s-o vindece. Oficial fusese declarat accident de muncă dar tot satul ştia că omul era beat mort când a căzut între fiare.
Fluturaş a aflat de la televizor despre revoluţie şi vreme îndelungată lucrurile au continuat să se desfăşoare în sat aşa cum se desfăşuraseră de atâta vreme. Doar cu venirea primăverii au început să se mai schimbe. Nu, nu din cauza semănatului ci cauza unor oameni veniţi de la Bucureşti în două maşini lungi să facă partid nou în comună. S-au înscris cu toţii, căci noii sosiţi le-au explicat pe îndelete ce vrea noul regim şi că numai luptând împreună se poate ajunge ca în fine ţara să fie smulsă din mâinile unor asupritori veroşi şi înapoiată locuitorilor săi. Primul şef local al noului partid înfiinţat fusese chiar şeful de IAS căci învăţătorul a zis că el nu se bagă în politică. Dar n-a rămas mult, doar câteva luni, pe urmă a fost numit ceva pe acolo pe la judeţ şi a trebuit să lase totul şi să plece în mare grabă. Aşa că de voie de nevoie Fluturaş a trebuit să-i preia toate atribuţiile fostului său sef, inclusiv pe cea de şef de partid în comună. A urmat apoi o perioadă tumultuoasă în care IAS-ul s-a desfiinţat. De fapt nu s-a desfiinţat ci s-a dezintegrat ca un cadavru care se descompune clipocind în bătaia soarelui. Nimeni de la Bucureşti nu mai întreba de el. Nimeni nu mai trimitea combustibil, piese de schimb, nimeni nu mai cerea grafice, situaţii. La CAP nimeni nu mai trimisese sămânţă şi câmpurile rămăseseră necultivate, aşa încât absolut nimeni nu mai avea nevoie de tractoare. Curând oamenii au început să-şi ia cu de la sine putere una alta de la IAS, unu combustibil, altu un fier, unul o cărămidă, altul o bucată de lemn, apoi câte zece, câte o sută. De tractoare nu s-a atins însă nimeni, au rămas la locurile lor sub acoperişurile scurse peste ele ca uleiul ars peste mâna răbdătoare, până au ruginit de nu s-au mai putut clinti din loc. A venit într-o zi un băietan cu blugi care mesteca gumă de la Bucureşti, i-a arătat o hârtie cu multe semnături şi stampile şi i-a spus că le-a cumpărat să le ducă la fier vechi. A doua zi au apărut o macara şi nişte camioane, le-au încărcat şi duşi au fost. Aşa că satul a rămas brusc şi fără tractoare şi fără IAS. Alta a fost însă treaba cu viaţa politică care a continuat să înflorească pe măsură ce ţărăniştii şi liberalii au început şi ei să agite spiritele. Nu peste multă vreme a început lupta. Politică. Şi mai puţin politică, căci adesea erau folosite ca argument pumnul, uluca din gard, sticlele de băutură golite şi sparte sau şi mai rau secerile ruginite care nu mai atinseseră spicul de grâu de multă vreme. Viaţa lui Fluturaş se desfăşurase tern în tot acest tumult. Nimic nu-l tulbura, nimic nu-i făcea inima să tresară. Unii începuseră să-l critice că a lăsat IAS-ul în paragină, alţii că e reprezentantul unui partid mincions, alţii că nu face nimic pentru ca satul să iasă din sărăcia în care începuse să alunece încet. Pentru toţi Fluturaş avea însă câte o poveste, în care împletea elemente reale şi multă imaginaţie. Vorbea despre oameni şi fapte care nu existaseră niciodată, despre acţiuni şi decizii care nicicând nu fuseseră luate, despre analize şi evaluări, despre date, termeni tehnici care erau pur şi simplu inventate în totalitate. Dar vorbea cu atâta convingere încât oricine îl asculta era pe dată asigurat de bunele sale intenţii şi mulţumit de eforturile pe care le face să pună treaba pe roate. La primele alegeri libere fu ales primar cu 99,9% din voturi, în fapt singurul care i se opusese fusese chiar învăţătorul. Iar acesta fu începutul unei lungi şi fructuoase cariere politice, căci grâu nu mai creştea pe câmpiile Baraganului, nici porumb, nici orz, nici ovăz, doar ciulini şi politică.
Viaţa politică din Băbeşti s-a desfăşurat fără prea multe valuri şi încreţiri ale scoarţei terestre, doar săptămânile dinaintea alegerilor cvadrianuale animând spiritele şi răscolind gânduri şi vorbe ţinute închise vreme de patru ani. Pentru Fluturaş politica devenise a doua meserie căci IAS-ul odată dispărut, obiectul muncii se evaporase şi el. Pământul, acolo unde încă mai era lucrat, nu mai era lucrat cu tractoare şi combine, ci cu plugul tras de cal sau de oameni şi cu sapa. Istoria se întorsese cu o sută de ani în urmă.
Şi poate că viaţa ar fi continuat să se scurgă în continuare ca apa de ploaie pe lângă marginea rigolei dacă într-una din zilele acelei perioade fierbinţi şi la propriu şi la figurat, Fluturaş n-ar fi fost chemat la judeţ şi solicitat să prezinte un material pe teme agricole cu ocazia unei conferinţe regionale a partidului. Discursul lui Fluturaş îi lăsă cu gura căscată pe mai marii judeţului. Avea nerv, densitate, lovea puternic în duşman şi mai ales avea cuvinte rotunde, curate, pe înţelesul omului de rând. Fu cooptat imediat în consiliul judeţean, chiar pe o poziţie cu greutate. Noii săi şefi îl ajutară să se înscrie la Ştefan Gheorghiu şi în câţiva ani îşi completă studiile cu o diplomă lucioasă de “Înalte Studii Politice”, lucru care îl făcu să-i crescă considerabil stima faţă de sine, ba chiar să capete o oarecare emfază.
Încet încet acapară paginile ziarelor locale şi ecranele televizorelor. Discursul său era unul neobişnuit pentru viaţa politică a ţării, nu ridica tonul, nu se certa, nu înjura, în schimb vorbea despre lucruri plăcute urechilor deşi fără nici un pic de substanţă. Ar fi fost în stare să vorbească cu o plăcere stranie ore în şir, zile în şir despre lucruri de care habar nu avea, pe care nu le înţelegea, dar pe marginea cărora broda în vorbe forme ciudate şi migăloase asemeni filigranurilor făurite de meşterii asiatici. La primele alegeri fu ales senator cu cel mai mare procentaj din ţară 87% iar după încă patru ani fu reales cu 95%.

Cei patru bărbaţi răsturnaţi în fotoliile de piele aveau figuri pământii şi aerul unor vieţuitoare lipsite de orice urmă de viaţă. De paisprezece ore stăteau închişi în camera luxoasă de hotel, imensă cât un stadion, încercând să găsească omul potrivit dar fără nicio izbândă. Hârtii răvăşite, dosare, căni de cafea, platouri cu fructe, urmele sandvişurilor masacrate, iar în faţa fiecăruia nelipsitul laptop clipind din ochi plictisit şi apatic.
- Mmm... cred că am găsit ceva - se răsuci pe călcâie cel mai tânăr dintre ei, un bărbat la patru ace, înalt şi suplu, cu obrazul încă proaspăt după atâta vânzoleală, mirosind a colonie scumpă.
Cel care părea a fi şeful apucă cu două degete hârtia întinsă de mai tânărul coleg fără să ridice ochii, o măsură cu privirea preţ de câteva secunde şi pufni.
- Pfuu ... un tractorist?! - zise el şi-i întinse hârtiile fără să intre în detalii.
- Prezentarea asta nu spune mare lucru, dar l-am văzut vorbind. Merită ascultat.
Apoi fără să mai aştepte nicio invitaţie scoase dintr-o mapă un CD, deschise uşile comodei care ascundea aparatura electronică şi il introduse în ferestruica DVD-ului. Pe ecranul televizorului apăru chipul unui bărbat anost, îmbracat demodat, cu o privire parcă pierdută printre ruinele trecutului.
Şeful se răsuci şi fără să rostească niciun cuvânt aruncă un zâmbet forţat către ceilalţi ca şi cum ar fi vrut să spună "Vedeţi, v-am spus eu!". Dar lucrurile luară o turnură neaşteptată când bărbatul de pe ecran începu să vorbească. Avea un glas plăcut, sigur, deloc ezitant. Discursul îi era uniform, cursiv, cald, fără poticneli sau căutari. Magnetiza. Bărbaţii se ridicară în fotolii concentrându-şi atenţia asupra bărbatului. Fu rândul celui tânăr să zâmbească. Lăsă imaginile să se scurgă preţ de mai multe minute, apoi luă telecomanda şi derulă până la minutul 14:32 al interviului.
- Fiţi atenţi aici.
În acel moment reporteră enunţa o întrebare clară cu privire la balanţa comercială a judeţului insistând asupra faptului că intrările de capital se micşoraseră foarte mult iar vânzările rămăseseră stabile, ceea ce condusese la necesitatea unor împrumuturi pentru o serie de proiecte demarate mai demult, luate cu o dobândă destul de mare faţa de mersul pieţei. Timp de 16 minute bărbatul vorbi fără să facă nici cea mai mică pauză, evitând să se aproprie în vre-un fel de subiectul discuţiei şi brodând pe marginea lui dantelării spumoase. Însă cea mai interesantă parte a interviului fu tocmai reacţia reporterei care după ce bărbatul termină de vorbit rămăsese blocată, fără să-şi poată dea seama dacă în vârtejul de cuvinte aruncate, bărbatul din faţa ei spusese şi lucruri palpabile, care puteau fi cuantificate şi evaluate. Văzându-i ezitarea bărbatul reînnodă şirul cuvintelor şi continuă să vorbească şi să aducă alte explicaţii şi argumente la fel de greu de analizat şi evaluat.
Când discul se opri, o tăcere funebră se lăsă în încăpere. Cu mâna la tâmplă bărbatul în vârstă, ai cărui obraji buhăiţi şi umezi alunecau greu către bărbia în şapte straturi, analiza ceea ce văzuse. Era aproape perfect, era un orator desăvârşit, un aburitor de clasă şi peste toate era şi uşor de condus.
- Merge - hotărî el şi dintr-o dată atmosfera se destinse. E cel mai bun din ceea ce avem.
Apoi bărbaţii continuară să vocifereze unul peste altul aducându-şi argumente în susţinerea candidaturii viitorului preşedinte al ţării.
Fluturaş Grigore câştigă alegerile la mustaţă şi depuse jurământul într-o zi de marţi, ploioasă şi întunecată. Nu avea nicio emoţie, "emoţii au doar proştii şi fricoşii" obişnuia el să se confeseze apropiaţilor. După investitură şi cele câteva interviuri pentru televiziunile importante, încrederea populaţiei în el crescu vertiginos. Era pe cai mari.
Scurtul său manadat fu însă unul catastrofal, plin de acţiuni contradictorii, de inadvertenţe politice, mesaje ambigui, decizii eronate, totul asezonat cu discursuri ameţitoare care spuneau extrem de mult despre nimic. Fluturaş nu se sinchisea niciodată să pătrundă în miezul lucrurilor ci le desfăcea învelişul strălucitor şi făcea din el cele mai stranii păsări zburătoare. Cei patru mari îşi dădură seama de greşeala făcută, dar era prea târziu. Încercarea de înlocuire din funcţie a preşedintelui se lovi de refuzul populaţiei care reacţionă violent. Respinse cu mare majoritate referendumul organizat la repezeală şi iniţie manifestări de stradă ample în sprijinul său. O gafă uriaşă reparată în ultimul moment de ministrul de externe era să arunce ţara în război, sau dacă nu în război, atunci într-o izolare totală, ruptă de lumea civilizată. Clasa politică interveni prompt. I se alătură de aceasta dată mass media dar şi vârfurile intelighenţiei. Soarta preşedintelui era pecetluită. Discursurile sale erau din ce în ce mai dese şi mai lungi dar în acelaşi timp mai lipsite de substanţă şi chiar de sens. Cu greu se puteau găsi câteva fraze care citite de la un capăt la altul să poată genera o idee lucidă.
În 22 mai 2014 preşedintele este declarat de către parlament inapt să-şi ducă la îndeplinire mandatul şi locul său este luat de către preşedintele Senatului. Fluturaş este transferat de la Cotroceni la Spitalul 9 iar peste un an la Socola unde trăieşte cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Ţine zilnic conferinţe auditoriului format deopotrivă din bolnavi şi cadre medicale şi îşi strânge cuvântările şi analizele politice într-un dosar în vederea publicării lor într-un volum. În timp ce spiritul dă semne de înflorire exuberantă asemeni unei plante betege înundată în îngrăşăminte chimice, trupul lipsit de orice îngrijire se macină rapid şi se prăbuşeşte precum magaziile fostului IAS al cărui şef fusese în tinereţe.
Fluturaş Grigore moare la nici cincizeci de ani, la 19 septembrie 2016, anul Revoluţiei Creioanelor din Franţa, cel care avea să schimbe radical faţa lumii.

(această povestire este o simplă ficţiune şi nu are nicio legătură cu vre-un personaj real; singura asemănare care i se poate găsi eroului principal este cu clasa politică românească în ansamblul ei)

luni, 2 iulie 2012

Cât de gol poate fi un pahar gol sau de ce să nu ascunzi gunoiul sub preş

Paharul despre care este vorba în titlu nu este unul aparte ci unul banal cumpărat de
nevastă-mea din cartier, de la tehnico-sanitare, cu vreo două luni înainte de întâmplare. Era dintr-un set de şase, din acelea cu pereţii în formă octogonală, cafenii, numa bune de băut bere rece în ele şi de urmărit stropii de sudoare cum se preling înfriguraţi pe sticla brumată. Bine, până la urmă poţi să bei din ele orice vrei, apă, vin, suc, după pofta fiecăruia. Noi de exemplu nu beam nimic, le ţineam în vitrină, că aveam deja două, singurele supravieţuitoare dintr-un alt set de şase, din alea cu pereţi în formă octogonală, verzi, numa bune de băut bere rece sau orice altceva. Pe cele noi nu le scosese nevastă-mea din cauză de pete, pentru că spune ea, apa asta de la robinet e calcaroasă rău şi lasă urme albe pe pahar dacă nu le ştergi imediat cu cârpa după ce le-ai folosit. Când i-am atras atenţia că ea bea numai minerală şi nu bea niciodată de la robinet, mi-a mai zis că aia e şi mai şi, că pe lângă calcar mai are şi alte minerale care rămân pe pereţi şi le fac inestetice, aşa că paharele cele noi au stat binemerci estetic pe raft până când încă unul din verzi a cedat nervos în chiuvetă sub presiunea a şase farfurii, a unei oale, a două crătiţi şi trei cani, dar mai ales a unui stres continuu legat de curăţenie şi perfecţionism.
Poate că talentele nemaîntâlnite ale paharului din poveste n-ar fi ajuns de povestit dacă nu stăteam noi aşa într-o sâmbătă savurând un Cabernet roşu demisec o grozăvie. Pun în pahare, ciocnim, gâl-gâl, gâl-gâl, bun vinu. Pun iar, gâl-gâl, gâl-gâl, rece şi bun, iar pe zăpuşeala asta e compresă curată. După vreo două trei pahare ne potolim şi îl lăsăm la foc mărunt. Eu mai trag cu ochiul la fotbal, nevastă-mea la ziar, când observ că paharul meu e gol iar al ei plin. Pun din nou, iar meci, iar pahar, iar gol. Al ei plin. A treia oară nu mă mai las păcălit. Fac plinul, un ochi la meci, altul la pahar. Nimeni nu se atinge de el. Când să-l duc la gură, gol. Nu-mi vine a crede ochilor. De obicei nu mă ameţesc din două-trei pahare, dar ca să înlătur orice dubiu mă duc la baie să-mi spăl ochii şi să-mi cercetez pupilele. Pupilele ok, albe şi curate ca la prunci, pasul la fel, drept, la locul lui. Nu-i de la vin. Mă duc în bucătărie, iau paharul, îl pun pe masă, torn apă şi mă benoclez la dunguţa aia subţire care ţine nivelul. După nici un minut dunguţa începe să coboare încet încet, pentru ca înainte să se încheie încă unul paharul să devină complet gol. Uluit mai fac o dată experimentul. Apă, pahar, ochi, nema apă. Incredibil! Simt cum se încreţeşte pielea pe mine.
- Nevastăăă - ţip eu cât mă ţin puterile, dar ştiu că nevasta-mea odată ce s-a tolănit pe canapea n-o mai dai jos nici cu macaraua, aşa că mă simt obligat să utilizez un tertip – sări că-ţi dă cafeau în foc.
Într-o secundă nevastă-mea e lângă uşă, dar imediat ce dă cu ochii de mine îşi aminteşte că n-a apucat să pună cafeaua pe aragaz.
- Ce-i, ce urli aşa?!
- Fii atentă aici. Vezi asta?
- Da, e unul din paharele alea noi, ai grijă cum umbli cu el să nu laşi pete.
- Bine, bine ... lasă petele. Da cum e paharul ăsta?
- Cum adică cum e? Cafeniu.
- Nu dragă, cum e, ce are în el...
- N-are nimic, e gol, tu nu vezi?! - reuşeşte nevastă-mea din a treia încercare.
- Bun! Fii atentă acum.
Torn vin roşu, să accentuez evidenţele, încet ca să menţin suspansul. Când paharul e plin ochi lovesc scurt.
- Acum cum e?
- Plin, cum să fie?! - şi o văd pe nevastă-mea cum începe să-şi pună aceleaşi întrebări pe care mi le-am pus şi eu mai devreme legat de nivelul de alcool din sângele meu, doar că la un nivel mult mai profesionist.
- Ai răbdare - îi spun sesizând pericolul, apoi acopăr paharul cu un şervet şi îl las să se golească. Acum cum e?
Nevastă-mea clipeşte suspect, se încruntă, mormăie, apoi tace. Nu-i a bună!
- Ce-ai făcut cu vinul? - se răţoieşte ea cu mâinile în şolduri.
Oooops ... mai bine încercam cu apă. Reiau experimentul, de data asta cu apă şi fără şervet. Pahar gol, apă, pahar plin, gol. Ochii nevesti-mii se luminează ca un opaiţ. Începe să bată din palme şi clipeşte din gene ca un colibri.
- Ei drace, cum ai făcut? Hai zi-mi, cum naiba ai făcut?!
Nevastă-mea ştie că eu mai fac şotii şi că mai scot din când în când porumbei de sub mânecă şi iepuri din pălărie, dar de data asta trebuie să-i recunosc cinstit că n-am niciun merit.
- Nu eu, paharul.
Nevastă-mea nici gând să mă creadă. Continuă să se roage de mine să-i explic ce gizmo am ascuns acolo de soarbe toată apa din pahar mai ceva decât cucoşul din poveste p-aia din fântână.
- Hai că te ştiu eu cum eşti. Doar nu vrei să cred că se goleşte singur.
Nevastă-mea are dreptate de data asta. O să-mi fie tare greu să o conving că un pahar gol e mult mai gol decât şi-ar putea imagina cineva. Aşa că o iau pe îndelete şi cu vorba şi cu fapta şi până la urmă nu are încotro şi se dă bătută. E dezamăgită. Ar fi vrut să mai bifeze o şmecherie pe lista ei dar trebuie să se mulţumească doar cu un pahar gol. Dar cât de gol...
- De-ar fi mers invers ce bine ar fi fost, să nu pui nimic şi să curgă din el vinul în valuri, să-i îndestuleze pe însetaţi - mormăie ea visătoare cu trimitere la minunile biblice...
Recunosc că şi pe mine mă pune pe gânduri dispozitivul căci nu înţeleg ce se ascunde în spatele lui. Poate că paharul ăsta e tocmai buricul Pământului vestitul "ombelico del mondo", poate că este scânteia unei viitoare şi imediate contracţii a Universului care s-a plictisit să ne suporte pe toţi cu toate mofturile şi ipocriziile noastre şi s-a hotărat s-o ia îndărăt, ceva similar Big Bang-ului doar că în direcţie inversă. Apoi filozofic vorbind ce vrea să spună paharul ăsta?! Că putem înghiţi orice? Şi că ne bucurăm când o facem, sau când altcineva o face? Că băgăm în noi toate mizeriile lumii fără să ne pese şi fără să înţelegem că undeva, cândva, vor refula? Asta vrea să spună?! Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile nevastă-mea se iţeşte dintr-o dată.
- Auzi, da d-astea solide înghite? - şi fără să mai aştepte invitaţie specială ia un biscuit de pe masă şi îi dă drumul în pahar. Nu trece mult şi biscuitul ia calea apei şi a vinului, care e aia nu ştiu căci afacerea mă depăşeşte.
Încântată nevastă-mea aruncă apoi înăuntru un cotor de măr, o scobitoare, o coajă de pâine, un şerveţel...
- Tiii... am scăpat de problema gunoiului. Ştii că voiam să luăm la un moment dat un cuţit d-ăla de pus pe scurgerea de la chiuveta care face toate resturile praf şi pulbere, da ai zis tu că-i prea scump şi că nu ne trebuie?! Asta e mai tare. Haleşte tot, nu numai resturile. Auzi, da crezi că putem să băgăm şi pisicia lu Georgeasca, aia care face pipi pe covorul nostru de la intrare în loc să facă pe al stăpâne-sii?! Şiii... ştii ce mă mai gândeam, că poate scăpăm şi de maşina aia veche de spălat, că de-o juma de an tot spui că mă scapi de ea şi nimic, ba că vine mare debarasare, ba că vine aia mică şi eu tot cu două maşini stau în baie.
Nu râdeti! Că aşa am făcut. N-o cunoaşteţi pe nevastă-mea. Nu s-a lăsat până nu şi-a dus la îndeplinire tot planul. Găleată de gunoi n-am mai avut din ziua aceea căci totul era înghiţit de pahar, de pisica lu Georgeasca nu s-a mai auzit dintr-o dată absolut nimic în bloc, maşina de spălat a intrat şi ea tot acolo ca şi alte vechituri de prin casă, ţoale, scule, nimicuri. Niciun gunoi n-a mai ieşit pe uşa apartamentului nostru, totul era înghiţit de paharul gol care trona la loc de cinste în mijocul mesei din bucătărie.
Nevastă-mea era în al nouălea cer. "O să ne îmbogăţim, O să ne umplem de bani, o să facem milioane de euroi din gunoi mai ceva ca Prigoană" ţipa ea prin casă sărind într-un picior ca o paparudă. "Putem să deschidem firmă şi să strângem tot gunoiul din cartier, din oraş, ba chiar şi din ţară. Putem să-l luam şi p-ăla de la Napoli pe care nu vrea nimeni să-l ia, numa să nu ne încurcăm cu mafia şi să ne iau ei gâtul că le-am călcat teritoriul". Eu, mai circumspect de fel, tot căutam să dezleg înţelesurile ascunse ale întâmplării. Căci până la urmă orice noroc picat din cer pe lumea asta aduce după sine şi ghinionul de rigoare, iar pe acesta de cele mai multe ori îl descoperim prea târziu. Gândiţi-vă numai la bieţii oameni care câştigă sumele alea fabuloase la loto, la noi sau altundeva. Săracii nu mai pot să doarmă de frica hoţilor, sunt asaltaţi de rude, prieteni, colegi, necunoscuţi care cu toţii vor câte o felie cât de mică din norocul lor, sunt urâţi de toată lumea pentru că sunt norocoşi şi bogaţi, îşi pierd prietenii, îşi pierd jobul, că doar n-o să te mai ţină nimeni la muncă când ţie îţi vâjâie prin cap şi prin buzunare milioane de euroi şi sfârşesc în cele din urmă cheltuinduşi toţi banii sau fiind furaţi cu mănuşi sau fără, până când ajung efectiv pe străzi, singuri şi săraci lipiţi pământului. Mie unuia nu-mi trebuie asta!
La noi însă totul a mers uns. Mda, asta până într-o zi de duminică, îmi aduc aminte perfect. Nevastă-mea curăţa nişte cartofi pentru masa de prânz când aud pe cineva tuşind. Cum eram numai noi doi în casă tusea mi s-a părut suspectă, cu atât mai mult cu cât avea un timbru evident bărbătesc. Am ciulit urechile. Al doilea val a fost şi mai sănătos. Venea fără îndoială din bucătărie. N-am apucat să mai fac vreun gest că şi aud ţipătul nevesti-mii.
- Bărbateeeee ...
Alerg repede la bucătărie. Nevastă-mea rămăsese înţepenită, aplecată peste pahar, cu un cartof într-o mână şi cuţitul în cealaltă, cu vasul cu apă în care pluteau deja trei submarine galbene lângă ea.
- Ce-i? Cine-i? - apuc să mai îngân şi dintr-o dată văd cum paharul scuipă înapoi o coajă de cartof.
- Chmm, chmmm ... - mai tuşeşte el iar şi mai scuipă două coji de cartof. Apoi una după alta încă vreo zece, apoi maţele şi pielea de la găina care fierbe pe foc, hârtiile de împachetat de la pantofii mei noi, o cutie de lapte, două umeraşe de la rochiile noi ale nevesti-mii, praful din sacul de la aspirator. Praful din sacul de la aspirator?! Praful din sacul de la aspirator! Vă daţi seama ce-a fost când a început să scuipe praful din sacul de la aspirator, mai ceva ca la erupţia Vezuviului care a înghiţit Pompeiul.
- Fă ceva ce te uiţti aşa tâmp la mine ... - ţipă nevastă-mea furioasă, încercând cu o mână sa acopere gura paharului în timp ce cu cealaltă încearcă să îndese la loc cojile de cartof.
- Ce dracu să fac?! - icnesc eu debusolat complet, luând un capac de oală şi încercând să opresc ofensiva mizeriilor ce se revarsă din el. Fără suscces însă căci forţa lor e din ce în ce mai mare ajungând la un moment dat să fiu luat pe sus şi izbit de perete, atunci când din pahar încep să fie azvârlite cu forţă două perechi de cizme de damă uzate, o husă de maşină subţiată de ploaie şi soare, o uşa de debara din lemn c-a vrut nevastă-mea d-aia de plastic ce se face armonică, vestita maşină de spălat şi muuulte multe altele.
Ohhh .... nu vreau să-mi amintesc. Trei săptămâni am locuit la soacră-mea de frică, apoi ne-am mutat la un vecin şi am început să facem curăţenie. Oamenii pe care i-am tocmit se uitau la noi cu milă şi scârbă în acelaşi timp şi dădeau din cap făcându-şi cruce. Îi auzeam apoi şoptind între ei când se depărtau "Şi pare o familie serioasă, uită-te la ei, ăştia trăiesc din scormonitul în gunoaie. Ia de vezi câte au mai adunat în casa asta. E o cocină. Ce ţi-e şi cu criza asta frateee".
Dupa ce am terminat treaba vreo lună n-am mai ieşit din casă de ruşine.
Nu mai spun că paharul a sfârşit tragic, la fel ca şi ceilalţi confraţi ai săi, izbit de cimentul din faţa blocului. Iar bere rece nu mai servim de atunci decât din căni, din căni de pământ ars în foc luate de la ţărani din piaţă, privaţi fiind e adevărat de dunga aia lichidă care se formează din broboanele de sudoare şi se scurge încet ca un gât de lichid răcoros, dar măcar suntem lipsiţi de orice iniţiativă fantastică a unor obiecte îmbătate de căldură. Nevastă-mea zice că dacă-s arse în foc pier şi dracii din ele.

Si totuşi se poate să fi fost de la Cabernet?!