vineri, 20 iulie 2012

Despre cum se ivesc zorile şi cum se aşterne înserarea

(continuarea povestii de aici)

- Ce se aude? - întrebă mirată fetiţa ciulindu-şi urechile şi privind spre locul de unde veneau ciudatele sunete ca un cor de cocori. Înspre răsărit o dungă albă subţire se căsca din ce în ce mai larg, precum o gură de elefant înghiţind noaptea.
- Zorile! – pufni Piticul-grădinar-al-cerului.
- Zorile?! – se miră fetiţa concentrându-şi privirea şi încercând să distingă contururile ce se iţeau făcând ca linia orizontului să se tulbure uşor precum spuma de lapte din cana de la micul dejun.
- Da, da, ce te miri aşa, zorile. Ohh Doamne cât de pisălogi puteţi fi voi copiii uneori – se stropşi Piticul-grădinar-al-cerului. Fetiţa se încruntă la rându-i şi scoase limba în direcţia piticului, gest pe care îl regretă imediat căci bunica îi spusese de atâtea ori să fie politicoasă cu oamenii mari, chiar şi cu aceia mai grei de cap sau lipsiţi de politeţe. Iar Piticul-grădinar-al-cerului era din cale afară de nepoliticos cu stilul său aferat şi ţâfnos de una-două îi sărea muştarul din cartonul cu mititei.
Aşa că fetiţa îi întoarse spatele şi îşi pironi privirea pe linia orizontului care se apropia înspre dânşii cu viteza luminii. Auzi întâi un fâşâit surd apoi cât ai zice “dimineaţă” cerul se umplu de păsări mari, albe asemănătoare lebedelor, fulguind uşor din aripi de parcă ar fi fost cuprinse de o beţie a dansului. Erau o mulţime, sute, mii, poate chiar mai multe - cu siguranţă mai multe gândi fetiţa - dar din păcate bunica o învăţase să numere doar până la mii. Pluteau una lângă alta, aripă lângă aripă, ochi lângă ochi, ca un voal imens din pene albe desfăşurându-se peste albastru şi cuprinzându-l pe de-a-ntregul. Tot cerul se umplu dintr-un colţ în celălalt de păsările albe cu gâturi lungi şi aripi mlădioase ca braţele balerinelor.
- Zorile?! – se miră fetiţă, ducându-şi un deget în dreptul buzelor şi adunându-şi sprâncenele spre vârful nasului, în timp ce în colţul gurii se rostogoli ca o boabă de zmeură un zâmbet.
- Da, zorile! - confirmă Piticul-grădinar-al-cerului ca un ecou.
Zorile arătau cu totul altfel de aproape decât păreau de la depărtare, de acolo de la fereastra plină cu muşcate din căsuţa bunicii. De pe Pământ zorile nu erau decât o dungă albă subţire cuprinzând dis de dimineaţă tot cerul şi acoperindu-l apoi cu străluciri de Soare.
- Tiii… sunt minunate zorile – făcu ea spre pisicul Jill, neputându-se abţine să nu dea frâu liber emoţiei şi încântării. Pisicul Jill pesemne că avea aceeaşi părere căci începuse să se învârtă agitat în jurul ei cu capul pe sus, clătinându-şi căpăţâna neagră în stânga şi în dreapta şi înapoi şi plimbându-şi limba scurtă şi roşie peste buzele ţuguiate. Mesajul nu era pentru el ci pentru Piticul-grădinar-al-cerului dar fetiţa se prefăcu că îl ignoră intenţionat căci proasta sa creştere o indigna peste măsură.
- Ştii… nu mi-am imaginat niciodată că zorile sunt nişte păsări…
- Dar ce-ai fi vrut să fie, nişte bondari? – îi luă vorba din gură Piticul-grădinar-al-cerului fără să mai aştepte ca ea să termine fraza.
- Nişteee… nişteeee… - se bâlbâi fetiţa. Privind în urmă realiză că nu ştiuse niciodată cu adevărat ce sunt zorile şi cum arată. Piticul-grădinar-al-cerului avea într-un fel dreptate. Oamenii nu-şi puseseră niciodată cu adevărat problema zorilor, ce sunt ele şi ce vor. Le acceptaseră ca pe o pată albă luminându-le dimineţile şi atât. Oamenii nu erau deloc atenţi la detalii, se mulţumeau cu ceea ce primeau, fără să le dezghioace înlăuntrurile.
Dintr-o dată fetiţa îşi strânse gândurile streaşină, îşi ţuguie buzele cupă şi zâmbi şiret.
- Dacă zorile sunt precum lebedele albe, atunci înserarea cum arată?! – întrebă ea poznaş.
- Cum să arate, ca o înserare. Tu n-ai văzut niciodată o înserare?! – mormăi Piticul-grădinar-al-cerului morocănos.
Fetiţa zâmbi din nou. Înserarea o surprinsese de multe ori. Când fusese cu bunicul la cules de ciuperci şi ea se rătăcise tot căutând o ciupercă uriaşă în care să-şi facă căsuţă, când fusese la cules de mure şi-l căutase printre tufele dese pe Moş Martin pe care îl şi găsise în cele din urmă şi-i îngrozise pe toţi, când fusese la stână să se joace cu câinii cei mari şi bunicul venise degrabă s-o culeagă speriat din mijlocul lor deşi jocul fusese tare frumos împreună cu ei… Înserări văzuse multe dar ceva îi spunea că de aproape înserarea arăta cu totul altfel decât îşi putea imagina ea.
- Am văzut-o dar de departe – explică sobru astfel încât să nu recunoscă că nu ştie cum arată, dar nici că n-a văzut-o niciodată. E tot o păsare? – încercă ea să ghicească.
Piticul ridică din sprânceană, apoi îşi făcu degetele arătător şi cel mare cerc, le vârî între buze şi fluieră scurt. De niciunde o umbră uriaşă începu să acopere totul. Zorile se risipiră speriate careîncotro şi locul lor îl luă o pată întunecată care pe măsură ce se apropia devenea tot mai neguroasă. O adiere răcoroasă îi acompania căderea. Fetiţa îşi roti ochii peste cer, o căută înspre sud, o căută înspre nord şi în cele din urmă o zări alunecând dinspre vest. Ceea ce trăia era mai ceva ca-n “Independence Day” când nava aceea uriaşă acoperise Pământul, de trebuise drăguţul de Will să se lupte cu toţi urâţii ca să elibereze Pământul. Dar aici nu era vorba despre nicio navă invadatoare, ci despre o pasăre gigantică asemănătoare unui vultur, cu aripi uriaaaaaşe şi cu ochi agili, cu cioc acuţit şi cu gheare asemeni furcilor din fânarul bunicului. Deşi era imensă înserarea plutea lin peste cer ca un planor, fără zgomot, fără învolburări, învelind dejurîmprejurul în linişte şi în pace. Era o aşa linişte de-ai fi putut tăia dintr-ânsa felii subţiri cum tăia bunicul cu brişca din măr când se aşeza pe prispa casei şi cerceta asfinţitul.
Fetiţa bătu din palme şi chicoti.
- E teribilă.
Niciodată nu-şi imaginase că va învăţa atâtea despre lumea în care trăia, despre lucruri pe care credea că le cunoaşte, despre învelişuri pe care le atinsese dar pe care nu le desfăcuse niciodată. Pisicul Jill în schimb era de părere exact contrară căci de la prima adiere a înserării se făcuse ghem la picioarele fetiţei şi tremura zgribulit, aşteptând ca pasărea uriaşă să dispară…

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate sti, fragmentul se mai poate lungi!)

19 comentarii:

Rudolph Aspirant spunea...

O asta e scris mult mai ingrijit-profesionist decat articolele tale obisnuite. Eu ti-am zis ca ai talent. Cu ff putina editare, (eliminat cateva propozitii inutile de ex), acest text ar fi chiar publicabil pe hartie. Nu inteleg de ce te incapatanezi sa publici asa ceva pe gratis, mi se pare chiar oarecum neetic pt sindicatul scriitorilor profesionisti sa publici chestii de acest nivel pe gratis, pt ca scade valoare pietii publicatiilor profesioniste, si exista risc sa scada veniturile scriitorilor profesionisti din cauza ta...ce, tu esti din ala de tip spargator de greva ?

La Fee spunea...

Este surprinzator talentul tau de a simula inocenta, naivitatea,candoarea, ingenuitatea...
trairile inefabile...
Rudolph are dreptate! Trebuie sa asterni pe hartie!

Rudolph Aspirant spunea...

Mie mi-a placut ff mult descrierea deosebit de creativ plastic realista a "gandurilor adunate streasina", plus desigur si descrierea zorilor ca o "gura de elefant", (asta ceva poate mai putin creativ, insa corect observat, dar deja stiu ca tie iti plac elefantii...sunt, de altfel niste animale ff inteligente, isi pot recunoaste si imaginea lor proprie in oglinda, pot colabora in munca atat in interes propriu cat si de parteneriat sau grup, etc.)

9 spunea...

Ţi-aş cumpăra romanul dacă te hotărăşti să-l publici. :)

mosu spunea...

@rudolph
talent-netalent, chestie de perceptie...
multumesc oricum!

mosu spunea...

@lafee
:) poate ca nici nu le simulez; doar le dezgrop...

mosu spunea...

@9
:) intai ar trebui sa-l scriu, iar asta e treaba de profesionist, nu de inginer...

9 spunea...

Moşule, în ziua de azi orice e posibi. ;)
Iar tu bag de seamă că eşti un inginer...profesionist, aşa că la treabă! :)

Crisa spunea...

Minunat roman !!:) l-am citit la răsărit de soare pe mal de mare ;) cu aromă de cafea .....a mers direct la suflețel :D
Ești minunat !!!!:P

mosu spunea...

@9
:) ne mai gandim…

mosu spunea...

@crisa
da, da… cred ca asa-i sade cel mai bine povestii, garnisita cu soare, cu mare si cu arome de café… :)

Rudolph Aspirant spunea...

@Mosu: nu e numai chestie de perceptie, e o evaluare si cat de cat obiectiva, pt ca desi la nivel realist eu personal sunt un functionar in general mediocru la diverse competente, am totusi ceva experienta profesionala ocazionala pe domeniul tehnic al evaluarii si cenzurii de diverse productii literare (atat pe texte de fictiune cat si non-fictiune, desi nu am avut niciodata eu personal raspunderea finala a ce va fi publicat si ce nu, eu am fost mai mult la nivel de cenzor-corector simplu cu tusul negru sau, ma rog, in Scandinavia cu carioca galbena, bleu, roz sau vernil ceva mai transparente in mana).

Rudolph Aspirant spunea...

Aoleu ! Acum ca ti-am zis asta, cred ca mai abitir o s ate incaptanezi sa nu te bagi in publicistica profesionista doar doar sa nu ai "noroc" sa dai peste unul ca mine cu tusul sau carioca in mana !! Zau, in Romania acum NU mai e asa de rau ca pe vremuri, acum, zau, oricine publica chiar aproape orice + cenzorii cu ceva experienta au plecat de mult din Romania, ca in Romania se pare ca nu mai e asa mare nevoie de ei, dar e cerere in crestere pt ei in alte parti.

La Fee spunea...

Desigur ca poti publica! Trebuie doar sa stabilesti contactul cu o editura, sa calculezi costurile de editare, de tiparire, de distributie, taxa de raft, apoi editura iti obtine ISBN și gata!
E adevarat ca in Romania se publica orice, ca peste tot in lume, de altfel, de la prospecte de hartie igienica, pana la scrieri autentice, de o valoare impresionanta, bani sa fie. Sunt multe edituri. Daca sunt edituri, n-or fi scriitori?
Eu cred ca tu ai deja un public, iar publicul tau merita un volum macar! Sa ma chemi cand va fi lansarea de carte! Succes!

Bianca spunea...

Ai un talent senzationakl, te citesc si recitesc in fiecare zi.

mosu spunea...

@lafee
in lumea asta ori esti foarte bun ori nu existi; daca voi avea vreodata senzatia ca sunt foarte bun am sa ma gandesc serios...
altfel la ce bun sa inmultesc cartile care stau in raft nevandute...
aaa, da... sa tiparesc ceva doar ca sa impart prietenilor, asta da, se poate lua in calcul...

mosu spunea...

@bianca
multumesc foarte mult pentru cuvinte; poate ca nu sunt chiar atat de talentat dar ma bucur ca iti place cum scriu :)
sper sa te mai pot bucura si mai departe cu textele mele...

lotusull spunea...

Ca buna ti-e inima, Mosule :)

Am aparut si eu asa, de nicaieri, de pe undeva, de printr-un loc de pe pamant au ba :)
Si pentru ca povestea asta mi-a adus zambet din acela mare, mi-am zis c-ar fi frumos din partea mea sa ti-o si spun :)

mosu spunea...

tare multumesc lotusule! de obicei cei care trec pe aici spun ca le plac povestile mele, nu inima... :)
ma bucura mult zambetele lasate printre povesti, asa ca bine ai facut ca mi-ai spus :)