Despre cum se ivesc zorile şi cum se aşterne înserarea

(continuarea povestii de aici)

- Ce se aude? - întrebă mirată fetiţa ciulindu-şi urechile şi privind spre locul de unde veneau ciudatele sunete ca un cor de cocori. Înspre răsărit o dungă albă subţire se căsca din ce în ce mai larg, precum o gură de elefant înghiţind noaptea.
- Zorile! – pufni Piticul-grădinar-al-cerului.
- Zorile?! – se miră fetiţa concentrându-şi privirea şi încercând să distingă contururile ce se iţeau făcând ca linia orizontului să se tulbure uşor precum spuma de lapte din cana de la micul dejun.
- Da, da, ce te miri aşa, zorile. Ohh Doamne cât de pisălogi puteţi fi voi copiii uneori – se stropşi Piticul-grădinar-al-cerului. Fetiţa se încruntă la rându-i şi scoase limba în direcţia piticului, gest pe care îl regretă imediat căci bunica îi spusese de atâtea ori să fie politicoasă cu oamenii mari, chiar şi cu aceia mai grei de cap sau lipsiţi de politeţe. Iar Piticul-grădinar-al-cerului era din cale afară de nepoliticos cu stilul său aferat şi ţâfnos de una-două îi sărea muştarul din cartonul cu mititei.
Aşa că fetiţa îi întoarse spatele şi îşi pironi privirea pe linia orizontului care se apropia înspre dânşii cu viteza luminii. Auzi întâi un fâşâit surd apoi cât ai zice “dimineaţă” cerul se umplu de păsări mari, albe asemănătoare lebedelor, fulguind uşor din aripi de parcă ar fi fost cuprinse de o beţie a dansului. Erau o mulţime, sute, mii, poate chiar mai multe - cu siguranţă mai multe gândi fetiţa - dar din păcate bunica o învăţase să numere doar până la mii. Pluteau una lângă alta, aripă lângă aripă, ochi lângă ochi, ca un voal imens din pene albe desfăşurându-se peste albastru şi cuprinzându-l pe de-a-ntregul. Tot cerul se umplu dintr-un colţ în celălalt de păsările albe cu gâturi lungi şi aripi mlădioase ca braţele balerinelor.
- Zorile?! – se miră fetiţă, ducându-şi un deget în dreptul buzelor şi adunându-şi sprâncenele spre vârful nasului, în timp ce în colţul gurii se rostogoli ca o boabă de zmeură un zâmbet.
- Da, zorile! - confirmă Piticul-grădinar-al-cerului ca un ecou.
Zorile arătau cu totul altfel de aproape decât păreau de la depărtare, de acolo de la fereastra plină cu muşcate din căsuţa bunicii. De pe Pământ zorile nu erau decât o dungă albă subţire cuprinzând dis de dimineaţă tot cerul şi acoperindu-l apoi cu străluciri de Soare.
- Tiii… sunt minunate zorile – făcu ea spre pisicul Jill, neputându-se abţine să nu dea frâu liber emoţiei şi încântării. Pisicul Jill pesemne că avea aceeaşi părere căci începuse să se învârtă agitat în jurul ei cu capul pe sus, clătinându-şi căpăţâna neagră în stânga şi în dreapta şi înapoi şi plimbându-şi limba scurtă şi roşie peste buzele ţuguiate. Mesajul nu era pentru el ci pentru Piticul-grădinar-al-cerului dar fetiţa se prefăcu că îl ignoră intenţionat căci proasta sa creştere o indigna peste măsură.
- Ştii… nu mi-am imaginat niciodată că zorile sunt nişte păsări…
- Dar ce-ai fi vrut să fie, nişte bondari? – îi luă vorba din gură Piticul-grădinar-al-cerului fără să mai aştepte ca ea să termine fraza.
- Nişteee… nişteeee… - se bâlbâi fetiţa. Privind în urmă realiză că nu ştiuse niciodată cu adevărat ce sunt zorile şi cum arată. Piticul-grădinar-al-cerului avea într-un fel dreptate. Oamenii nu-şi puseseră niciodată cu adevărat problema zorilor, ce sunt ele şi ce vor. Le acceptaseră ca pe o pată albă luminându-le dimineţile şi atât. Oamenii nu erau deloc atenţi la detalii, se mulţumeau cu ceea ce primeau, fără să le dezghioace înlăuntrurile.
Dintr-o dată fetiţa îşi strânse gândurile streaşină, îşi ţuguie buzele cupă şi zâmbi şiret.
- Dacă zorile sunt precum lebedele albe, atunci înserarea cum arată?! – întrebă ea poznaş.
- Cum să arate, ca o înserare. Tu n-ai văzut niciodată o înserare?! – mormăi Piticul-grădinar-al-cerului morocănos.
Fetiţa zâmbi din nou. Înserarea o surprinsese de multe ori. Când fusese cu bunicul la cules de ciuperci şi ea se rătăcise tot căutând o ciupercă uriaşă în care să-şi facă căsuţă, când fusese la cules de mure şi-l căutase printre tufele dese pe Moş Martin pe care îl şi găsise în cele din urmă şi-i îngrozise pe toţi, când fusese la stână să se joace cu câinii cei mari şi bunicul venise degrabă s-o culeagă speriat din mijlocul lor deşi jocul fusese tare frumos împreună cu ei… Înserări văzuse multe dar ceva îi spunea că de aproape înserarea arăta cu totul altfel decât îşi putea imagina ea.
- Am văzut-o dar de departe – explică sobru astfel încât să nu recunoscă că nu ştie cum arată, dar nici că n-a văzut-o niciodată. E tot o păsare? – încercă ea să ghicească.
Piticul ridică din sprânceană, apoi îşi făcu degetele arătător şi cel mare cerc, le vârî între buze şi fluieră scurt. De niciunde o umbră uriaşă începu să acopere totul. Zorile se risipiră speriate careîncotro şi locul lor îl luă o pată întunecată care pe măsură ce se apropia devenea tot mai neguroasă. O adiere răcoroasă îi acompania căderea. Fetiţa îşi roti ochii peste cer, o căută înspre sud, o căută înspre nord şi în cele din urmă o zări alunecând dinspre vest. Ceea ce trăia era mai ceva ca-n “Independence Day” când nava aceea uriaşă acoperise Pământul, de trebuise drăguţul de Will să se lupte cu toţi urâţii ca să elibereze Pământul. Dar aici nu era vorba despre nicio navă invadatoare, ci despre o pasăre gigantică asemănătoare unui vultur, cu aripi uriaaaaaşe şi cu ochi agili, cu cioc acuţit şi cu gheare asemeni furcilor din fânarul bunicului. Deşi era imensă înserarea plutea lin peste cer ca un planor, fără zgomot, fără învolburări, învelind dejurîmprejurul în linişte şi în pace. Era o aşa linişte de-ai fi putut tăia dintr-ânsa felii subţiri cum tăia bunicul cu brişca din măr când se aşeza pe prispa casei şi cerceta asfinţitul.
Fetiţa bătu din palme şi chicoti.
- E teribilă.
Niciodată nu-şi imaginase că va învăţa atâtea despre lumea în care trăia, despre lucruri pe care credea că le cunoaşte, despre învelişuri pe care le atinsese dar pe care nu le desfăcuse niciodată. Pisicul Jill în schimb era de părere exact contrară căci de la prima adiere a înserării se făcuse ghem la picioarele fetiţei şi tremura zgribulit, aşteptând ca pasărea uriaşă să dispară…

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate sti, fragmentul se mai poate lungi!)