Chirpici privi în direcţia indicatǎ de Preducea. Arǎta spre un stâlp înalt pe care spânzurau mai multe antene. Dǎdu nepǎsǎtor din umeri.
- Bǎ! Tu ştii ce-ai în gurǎ?! – întrebǎ Preducea pe un ton sfǎtos înfigându-şi mâinile în şolduri ca o ţaţǎ în piaţǎ.
Chirpici tǎcu stânjenit. “O hazna” ar fi vrut sǎ-i rǎspundǎ, dar ştia cǎ afundarea aceea în meandrele concretului nu-i fǎcea niciodatǎ bine. Era pur şi simplu un masochism. Evita întotdeauna sǎ vorbeascǎ despre dinţii sǎi şi despre sofisticata proteza dentarǎ care începuse deja sǎ se contopeascǎ cu maxilarul.
- O antenǎ bǎǎǎ… şi-ncǎ una meseriaşǎ! – sǎri Preducea cu o variantǎ de rǎspuns la care Chirpici nu s-ar fi gândit niciodatǎ. O an-te-nǎ! – repetǎ el apǎsând fiecare silabǎ. Am mai auzit chestia asta acu ceva vreme la teveu cu d-ǎştia care au sârme prin ei ca tine şi care au început sǎ prindǎ posturi strǎine.
Ideea de a fi o antenǎ ambulantǎ îl speriase la început pe Chirpici. Apoi însǎ începuse sǎ-i placǎ. Prindea lejer trei-patru posturi de radio, staţiile de emisie-recepţie ale salvǎrii, ale poliţiei, ale şantieriştilor, prindea zgomote ciudate pe care nu ştia sǎ le descifreze, dar cǎrora încerca sǎ le gǎseascǎ înţelesuri fanteziste. Învǎţase sǎ se învârtǎ dupǎ releele de retransmisie astfel încât sǎ aibǎ cea mai bunǎ recepţie, precum şi sǎ modifice distanţa dintre maxilare astfel încât sǎ regleze volumul semnalului. Erau zile în care prindea şi zece posturi de radio. Prindea şi bulgarii şi turcii. Cel mai rǎu era seara, cǎci deşi învǎţase sǎ aşeze lângǎ pat un cuier de fier cu braţe mari rǎmuroase precum coarnele de cerb care sǎ bruieze semnalul, tot mai auzea zgomote şi pârâituri care-l împiedicau uneori sǎ adoarmǎ.
Din când în când mai ieşea cu Preducea. O luau oriîncotro peste câmpuri ca nişte câini vagabonzi, se întindeau în lanul de grâu înalt şi cotind spre roşu, Chirpici cǎuta un post cu muzicǎ bunǎ şi rǎmâneau aşa cu ochii risipindu-se-n cer şi cu zumzetul acela şerpuindu-le prin urechi ca un şir de furnici ordonat şi monoton cǎrând în spate grǎunţe de pǎmânt mai mari decât propriul trup pentru noua lor locuinţǎ.
Trecuse cam jumǎtate de an de când Chirpici descoperise proprietǎţile neaşteptate ale sârmelor din gura sa, când o nouǎ întâmplare perturbǎ rânduirea placidǎ a zilelor şi a nopţilor.
- Auzi mǎ – se destǎinui el şoptit într-o zi la urechea lui Preducea în timp ce înfulecau şezând pe bordurǎ câte un şuberec unsuros şi mirosind a seu de oaie. Ştii ce cred?! Cred cǎ de la o vreme aud extraterestri.
Preducea se opri din mestecat, îl mǎsurǎ din cap pânǎ în picioare, îi privi cu ochi lungi chipul trǎdând îngrijorare şi teamǎ şi izbucni în râs.
- Extratereştri bǎ?!
- Îhi – îngǎimǎ Chirpici cât se poate de serios.
- Şi cum îi auzi bǎ?! De unde ştii cǎ-s extratereştri?! Ce spun bǎ?!
- Aud aşaaa un glas piţigǎiat. Parcǎ vorbeşte chinezeşte. Dar nu rosteşte cuvinte, e ca un scârţâit de vioarǎ, uneori mai ascuţit, alteori mai gros, uneori parcǎ vibreazǎ, alteori e lung şi subţire ca un şiret. Şi zice ce zice şi pe urmǎ tace. Şi iar mai zice şi iar tace. Şi pe urmǎ se aude altu care-i rǎspunde ca şi cum ǎsta al doilea ar fi şefu lu primu. Ăsta vorbeşte rar. Chinezu turuie ca o gurǎ spartǎ. Ăstalalt se aude aşa, ca un lanţ de fântânǎ. Zdrang-zdrang, zdrang-zdrang-zdrang, zdrang, pleoşc.
- Zdrang-zdrang-zdrang, pleoşc?!
- Îhi!
O vreme se fǎcu linişte. Doar lanurile vǎlurind uşor se auzeau foşnind.
- E groasǎ bǎ, tu chiar auzi extraterestri – fu decizia definitivǎ a lui Preducea dupǎ mai multe momente de analizǎ profundǎ. Ce-ar putea sǎ fie altceva?! Zdrang-zdrang-zdrang, pleoşc. Doar extratereştri – continuǎ el dupǎ alte câteva clipe de gândire. Io eram convins cǎ nu suntem singuri în Univers, cǎ cum dracu sǎ fim chiar aşa singuri singurei, dar sǎ fie aşa aproape nu mi-aş fi imaginat. Or veni sǎ ne ocupe?! Or trǎi printre noi?! Dacǎ vorbesc aşa mult înseamnǎ cǎ trǎiesc printre noi, aici pe Pǎmânt. Io zic cǎ cel mai bine ar fi sǎ ne punem palma-n cur şi sǎ uitǎm de ei. Pǎi ce, am eu moacǎ de Brus Uilis sǎ salvez planeta de la Apocalipsǎ?! S-o salveze alţii! S-o salveze Mǎtasǎ cǎ el are moacǎ. Are şi muşchi.
Abordarea lui Preducea i se pǎru potrivitǎ lui Chirpici. Eroii sunt nişte tâmpiţi. Îşi salveazǎ gagica, oraşul, ţara, planeta şi pe urmǎ mor. Toţi mor, cǎ d-aia-s eroi! Rǎmân doar în cǎrţi, da parcǎ-i mai încǎlzeşte cu ceva, cǎ tot frig le este?! El nu voia sǎ salveze nimic, nu se simţea în putere sǎ fie salvatorul. El voia sǎ trǎiascǎ liniştit şi modest. Dar nu i-ar fi displǎcut câtuşi de puţin sǎ stea acolo, în lanul de grâu, la taifas cu vreun extraterestru mic şi verde. Aşa, ca-ntre bǎrbaţi.
Deşi era prietenul lui cel mai bun Preducea avea adeseori comportamente de neînţeles.
- Ce faci bǎ Chirpici? Mai prinzi extratereştri bǎ?! – îl luaserǎ bǎieţii în tǎrbacǎ.
Doar de la el puteau sǎ ştie, de unde altundeva. Nu le-a rǎspuns, ce era sǎ le rǎspundǎ?! Cǎ erau nişte proşti?! Niste proşti care nu vǎd dincolo de vârfurile ascuţite şi lungi ale cuţitelor lor de care erau atât de mândri?!
- Pune bǎ capcane de şoareci, poate prinzi vreunu şi ni-l arǎţi şi nouǎ – hǎhǎirǎ ei dându-şi coate.
Rǎutǎţile oamenilor nu-l mai deranjau demult. Ştia cǎ fiecare om are în el, în interior, o parte bunǎ şi una rea. Partea rea era împinsǎ în jos şi ţinutǎ acolo în strǎfunduri de suflet de nenumǎrate apǎsǎri. O apǎsa bunǎtatea, frumosul, mulţumirea, mama, tata, prietenii. Dacǎ nu mai avea cine s-o apese ieşea la suprafaţǎ ca o bǎşicǎ de porc plinǎ cu aer. Atunci se ridica, când nu mai era apǎsatǎ. Râsul acela grosolan nu-i ieşea însǎ din urechi oricât ţopǎia de pe-un câlcâi pe altul ca sǎ i se scuture din timpane. Se înfipsese ca un pieptene de os într-un pǎr lung şi bogat. I-ar fi plǎcut sǎ le dea peste nas şi sǎ vinǎ într-o zi la treabǎ de mânǎ cu un omuleţ verde. “El e prietenul meu” ar fi spus şi apoi s-ar fi aşezat într-un scaun, ar fi pus picior peste picior, iar el ar fi fǎcut toatǎ treaba sub privirile mirate ale încuiaţilor. Fǎrǎ sǎ se mişte ar fi fǎcut treaba, doar i s-ar fi înroşit vârfurile degetelor, apoi ar fi mişcat un pic din arǎtǎtor aşa cum ai încerca sǎ râcâi murdǎria de pe un geam şi lucrurile ar fi început sǎ se mişte singure. Slǎninile ar fi dat fuga spre ligheanul cel verde, muşchiul spre coşurile galbene, antricoatele, pulpele, ceafa, mǎruntaiele, toate ar fi alergat singure cǎtre locurile lor. Iar pieliţele, pieliţele ar fi sǎrit una câte una spre oala cea roşie smǎlţuitǎ ca broaştele în lac. Ei ar fi cǎzut în genunchi şi i-ar fi cerut iertare c-au râs şi s-au purtat ca nişte proşti. Şi el i-ar fi iertat mulţumit.
- Gata! Am cǎutat şi-am gǎsit.
- Ce?
- Sârme-n gurǎ.
- Unde ai cǎutat?
- Pe net.
- Şi ce-ai gǎsit?
- Ooo… Existǎ o mulţime de informaţii despre subiectul ǎsta. E unu, un american… e mai tare ca tine. Are sârme peste tot prin el. A cǎzut cu motocicleta de pe un munte şi l-au strâns ǎia bucatǎ cu bucatǎ ca sǎ-l punǎ la loc. Şi el aude extratereştri! De tine zice ca eşti super. Cǎ prinzi şi bulgarii şi turcii. El prinde doar posturi americane. Zice cǎ ştie sǎ traducǎ ce spun, cǎ toatǎ ziua nu aude în creier decât pǎlǎvrǎgeala lor, l-au înnebunit. Nu ştie sǎ traducǎ tot, doar strictul necesar. Me Tarzan, you Jane. Acu sincer sǎ fiu nu-l crede prea multǎ lume pe american. Cicǎ atunci când a cǎzut cu motocicleta nu i-au zburat doar membrele, i-ar fi zburat şi capul de pe umeri. Da facem lucrarea, sǎ ştii. Vorbesc cu vǎr-miu care le are cu electronicele şi o facem. Pe-onoarea mea c-o facem!
Chirpici nu mai avea rǎbdare. Dialogul cu chinezul având glas de vioarǎ mersese ca pe roate. Poate cu excepţia sincopei de la începutul discuţiei când omuleţul cel verde rǎmǎsese blocat când se auzise strigat, în rest totul fusese perfect. “Salut extraterestrule!” strigase Chirpici în pâlnie iar maşina fǎcutǎ de vǎru lu Preducea dupǎ instrucţiunile americanului chiţǎise scurt şi ascuţit. “Vi-no-li-no-dooo”. “Salut pǎmânteanule!” replicase extraterestrul dupǎ momentul de consternare. “Vreau sǎ mǎ întâlnesc cu tine sǎ stǎm de vorbǎ” îi ceruse Chirpici pe loc fǎrǎ alte fineţuri şi înflorituri, apoi adǎugase speriat cu glas tremurat “Eu om bun”. “Întâlnire acceptatǎ” venise rǎspunsul rapid al extraterestrului urmat de latitudinea şi longitudinea punctului de întâlnire.
Chirpici aştepta înfrigurat şi la propriu şi la figurat, învelit în propriile gânduri, cu ochii aţintiţi cǎtre cer. Era trei fǎrǎ zece şi noaptea se înşuruba în juru-i într-un val de rǎcoare desprins parcǎ de pe spicele zvelte de grâu dimprejur. Cerul era senin şi ici colo câte o stea clipea enigmatic. Chirpici o cerceta cu atenţie apoi îşi muta ochii la alta. Nu descoperise încǎ niciuna care sǎ se facǎ mare, din ce în ce mai mare, pânǎ ar fi devenit o navǎ spaţialǎ plinǎ cu omuleţi verzi, cam de înǎlţimea unui adolescent, cu ochii şi capul mari, alunecând prin aer ca o lebǎdǎ pe lac. Nu se fǎcuse încǎ ora trei când auzi de undeva de jos, dintre glodurile de pǎmânt un scârţâit. Privi în jos dar nu descoperi nimic. “Psst, psst, pǎmânteanule” Privi iar. Tot nimic. “Hei, aici jos. Apleacǎ-te un pic sǎ mǎ vezi” auzi iar şi de data aceasta descoperi o bilǎ nu mai mare decât o nucâ sclipind ca un licurici. Iar lângǎ bilǎ o târâtoare ca o omidǎ fǎrǎ pǎr şezând pe propria-i coadǎ. Era verde praz, cu burta galbenǎ şi cu douǎ voaluri paralele, roşii cu punctuleţe albe unduindu-se ca douǎ aripi de fluture. “Sunt eu extraterestrul!” auzi din nou în cǎşti şi volanele unduitoare începurǎ sǎ se clatine ca şi cum ar fi fost douǎ mâini care i-ar fi indicat sǎ se aplece. Chirpici cǎscǎ ochii cât cepele. Arǎtarea de la picioarele sale nu semǎna deloc, dar delocdeloc cu ceea ce se aşteptase sǎ întâlneascǎ. Extraterestrul lui era mic, mic de tot, galbenverzui şi arǎta ca o omidǎ sau ca un vierme, neavând nimic humanoid. Nu tu piele umedǎ şi zbârcitǎ, nu tu braţe subţirele, nu tu ţeastǎ rotundǎ şi ochi bulbucaţi, nimic. Doar capul mare şi strǎlucitor ca un glob de veiozǎ aducea puţin cu o cascǎ de cosmonaut. Chirpici se trânti pe burtǎ, rǎsuci capul spre pǎmânt şi întinse urechea spre extraterestru ascultându-l atent. Câteva zeci de secunde rǎmase nemişcat. Nici nu respira, doar gângurea din când în când “îhi”, ”îhi”. Apoi brusc izbucni în hohote.
- Pe bune?! – icni Chirpici dupǎ un nou val de râsete. Hai nu vorbi! – insistǎ el şi omida încuviinţǎ de douǎ ori din capul strǎlucitor ca un glob de veiozǎ.
- Bǎ, care ştie ceva de Chirpici? E a treia zi de când n-a mai dat pe la muncǎ. Şi ǎsta nu întârzie niciodatǎ. Precis s-a întâmplat ceva cu el! Da sǎ-i spuneti cǎ dacǎ nu vine pânǎ la patru îşi ia catrafusele şi se carǎ – tunǎ Mǎtasǎ arǎtând din ochi spre scaunul împricinatului.
Apoi cu totul neaşteptat încremeni cu cuţitul deasupra capului. Mişcǎ încetişor, se aproprie tiptil de scaun, ridicǎ toporişca de zdrobit oasele şi izbi cu putere.
- Ptiu, lua-l-ar dracu, un vierme.
- Un vierme?! Aici în mǎcelǎrie?! – se oripilarǎ toţi într-un cor.
- Sǎ fiu al dracu cu mama care m-a fǎcut. Stǎtea acolo pe scaun în coadǎ şi se uita rânjind la mine. Aşa cum mǎ vezi şi cum te vǎd – se jelui Mǎtasǎ cercetând lama toporiştii pentru a vedea dacǎ intrusul se fǎcuse pastǎ pe luciul metalic.
- Şi l-ai izbit? – întrebǎ unul mai curajos.
- Aşa cred – bombǎni Mǎtasǎ dând din umeri neputincios cǎci pe lama de fier nu se zǎrea nicio urmǎ.
De pe marginea ligheanului cu slǎninǎ însǎ douǎ lighioane cu înfǎţişare asemǎnǎtoare îl priveau atent şi chicoteau în bǎrbie.
(sfârşit)
sâmbătă, 31 august 2013
vineri, 23 august 2013
Chirpici
- Bă, adună slăninele astea şi le pune în ligheanu verde dă colo şi pieliţele astelalte aruncă-le în oala a mare de după uşă – răsună glasul baritonal a lui Mătasă în timp ce arăta cu vârful cuţitului îngrozitor de lung şi de ascuţit spre ligheanul cel verde şi oala a roşia smălţuită. Mătasă era un zdrahon de bărbat cu ceafa cât a unui taur şi trunchiul cât nucu de la primărie, învelit într-un halat mizerabil ce fusese cândva alb şi purtând pe cap o tichie ce ar fi trebuit să-i acopere toată ţeasta dar nu reuşea în schimb decât să-i ascundă scalpul deposedat de stufoasa cândva podoabă capilară. I se spunea mătasă nu de la delicateţea gesturilor sau de la subţirimea trupului ci de la sintagma “o matahală de salahor”, căci Mătasă fusese înainte de a deveni măcelar, şi nu unul orişicare ci unul dintre cei mai buni din oraş, salahor, simplu salahor în port.
Cel strigat atât de tandru cu apelativul “bă”, era Chirpici. Nimeni nu ştia dacă era numele său adevărat, sau era mai degrabă un renume. Dar i se potrivea atât de bine! Din postura sa de ombunlatoate în măcelăria lu Mătasă, se mula eficient pe tot ceea ce i se cerea să facă, se frământa uşor, se întindea, se lipea, umplea fără efort toate spaţiile. Chirpici era un băiat tare de treabă, harnic şi iscusit. Dar avea un defect. Mare. La dinţi. De mic dinţii începuseră să-i crească în toate direcţiile şi pe mai multe rânduri ca la rechini. De la şapte ani de când îi căzuseră dinţii de lapte şi îi ieşiseră cei noi, începuse să poarte proteză. Iniţial una modestă, simplă de tot, cu două sârme şi-un surub care le strângea, încercând să-i aduca la loc în maxilar caninul de sus din dreapta ieşit în mod inexplicabil undeva spre cerul gurii, apoi din ce în ce în ce mai sofisticate şi mai aglomerate, până când gura lui Chirpici devenise un păienjeniş de sârme şi de şuruburi, asamblate în arhitecturi alambicate menite a aduce la locul potrivit toţi dinţii laolaltă dar şi a păstra un tunel suficient de larg prin care mâncarea să ajungă cu uşurinţă la o adică din vârful buzelor până în fundul gâtului. O vreme Chirpici săpase şanţuri adânci pe cărarea spre medicul stomatolog care, spre disperarea mumă-sii, în loc să mai reducă din numărul de sârme şi dispozitive de tras şi de întins, mai adăuga la fiecare întâlnire câte una căreia îi găsea cu greu loc printre cele deja instalate şi indentificând din ce în ce mai anevoios puncte valide de ancorare. De la moartea maică-sii însă, ce survenise în mod brutal pe când Chirpici avea numai douăzeci şi unu de ani, prin imersarea unui aparat de radio în licheanul cu dero pentru a fi curăţat pe când aceasta se mai afla încă în priză iar din difuzoare se mai scurgea glasul dulce al Mădălinei Manole “Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut / Ce ramane de facuuut”, Chirpici încetă complet drumurile la doctor. Şi la fel încetă desigur expandarea complicatului mecanism de tragere şi întindere a dinţilor. Aparatul rămase însă acolo, în gură, la stadiul la care se afla pe 23 august 2007 când maică-sa dăduse colţul într-un mod atât de nefericit (de parcă ar putea cineva da colţul brusc într-un mod fericit, dar în fine, aşa vine vorba) iar pe Chirpici treaba asta nu părea să-l deranjeze.
Revelaţia privind capacităţile paranormale pe care le poseda o avusese Chirpici la numai un an de când o îngropase pe maică-sa. Şedea în mijlocul unui câmp, cu gândul niciunde, încercând să umple străvezia sa existenţă cu bucăţi mari şi consistente de albastru cu galben. Era o linişte de sfârşit de lume iar Chirpici auzi dintr-o dată clar şi răspicat, venind parcă de niciunde, glasul Mădălinei Manole: “Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut, Ce rămâne de făcuuut, Îndrăzneeesc să-ţi vorbeeesc te iubeeesc, Dacă-n ooochi m-ai priviiit, şi-ai rămas îndrăgostiiit, Nu greşeşti, să-mi spui că mă iubeeeeeşti…” Chirpici sărise ca ars în picioare. Privise intrigat în stânga. Apoi în dreapta. Apoi nedescoperind nimic, în sus. Acolo trebuia să fie cineva. Fu convins că glasul e unul Dumnezeiesc, şi prin glasul acela Dumnezeiesc maică-sa îl cheamă la ea. Aşa că a doua zi Chirpici îşi strânse din mansarda măcelăriei puţinele lucruri care îi aparţineau, îşi puse bocceluţa pe umeri şi o porni agale către Rai, în poarta căruia era convins că pe lângă Sfântul Petru avea să îl aştepte zâmbind şi blânda sa mamă. Norocul lui Chirpici a fost că la primul colţ de stradă a dat nas în nas cu bunul său prieten şi coleg Preducea. În cazul său nimeni nu-şi punea problema dacă e un nume sau nu. Toată lumea ştia clar că era vorba despre o poreclă. Căci i-o dăduse chiar Mătasă, pe când Preducea venise pentru a şaptea zi la rând cu o jumătate de oră întârziere şi cu ochii abia dezlipindu-se. “Bă, iar ai ars-o p-una?! Să fiu al dracu dacă înţeleg cum poţi s-o ţii aşa. Dai găuri întruna, de parcă eşti o preducea să fiu al dracului”. Şi aşa-i rămăsese numele, Preducea.
- Ce vorbeşti bă, tu eşti tâmpit?! Cum să-ţi vorbeasca maică-ta din cer cu gura ăleia?! Ai viziuni bă! Hai înapoi acasă şi îţi promit că mergem amândoi să rezolvăm tărăşenia. Şi vorbesc eu cu mă-ta dacă te mai cheamă, să te mai lase aici pentru o vreme. Şi un timp se aşternu liniştea, Chirpici rămânând impietrit şi nedumerit.
- Hai bă, că nu poţi să rămâi aşa în poarta cerului, dă-o dracu de treabă. Hai acasă că rezolvăm noi cumva. Trast mi! – încheie Preducea apoteotic şi Chirpici nu se mai împotrivi.
Aşa că în primul weekend purceseră amândoi la drum şi se înstalară în lanul de grâu din mijlocul pustietăţii. Cu mult înainte să ajungă însă la locul unde se întâmplase minunea, Chirpici ridicase un deget şi se oprise ca trăsnit. Se auzea iar. De data asta era Mirabela. Ce dor mi-a fost de ochii tăi. Pe urmă Dan Spătaru, aia cu ţărăncuţa. Pe urma, pe măsură ce înaintau altele, multe, mai noi sau mai vechi. Se auzeau clar şi tare ca şi cum cineva ar fi cântat chiar la urechea lui.
- Hai bă, chiar le auzi?! – se rotea Preducea în jurul lui ca în jurul Statuii Libertaţii, încercând să identifice cauza ciudatei întâmplări. Clar şi tare, zici?! Şi ce zice bă, ce zice?! Da unde naiba le auzi? În urechi?
- Tz – făcu Chirpici strâmbând din nas. Asta-i. Nu în urechi. Parcă aud aşaaa direct în creier.
Şi când deschise gura să-i arate cum o aude el pe Laura Stoica prin cerul gurii direct în creştet, fără să treacă muzica prin urechi, Preducea auzi pe dată “Viaţa e ca un cerc închis / Pân-acum nu l-am deschis”.
- Să fiu al dracu – bălmăji el albind pe dată, cu ochii cât cepele şi bale pe la colţurile căzute ale buzelor, de parca ar fi văzut-o pe Maica Precista. Ia deschide bă gura mare! Şi muzica se auzi şi mai tare şi mai clar. Era Laura Stoica fără doar şi poate!
Preducea îşi făcu cruce mare şi scuipă de trei ori înapoi.
- Ia ţine bă gura deschisă!
- De trecut nu-mi pare răuuu / Şi stau şi fac, tot ce vreau euuu / Dar nici azi, n-am atins nicio steaaa – cânta Laura Stoica fără să-i pese de încremenirea celor doi.
Şi poate ar mai fi stat ei mult şi bine aşa încremeniţi şi zăpăciţi, unu cu gura larg deschisă şi celălalt cu ochii cât cepele, dacă fix la doişpe nu s-ar fi auzit din gura lu Chirpici clar şi răspicat.
- A fost ora douăsprezece. Aici România actualităţi. Vă prezentăm ştirile.
- Ha, haaa – gâjâi Preducea încântat de aflarea noutăţilor. Gata, ştiu de unde vine - apoi se roti de jur împrejur, cercetă cu atenţie depărtările şi arătă victorios cu degetul. De acolo!
continuarea aici
continuarea aici
luni, 12 august 2013
Un roman scurt, foarte scurt
Dupǎ îndelungi chinuri am reuşit sǎ termin primul meu roman.
A fost o muncǎ migǎloasǎ şi istovitoare. Nu sunt construit mental pentru
romane. Nu-mi place sǎ bat câmpii, n-am rǎbdare sǎ mǎ lungesc, sǎ mǎ lǎţesc.
Mie îmi trebuie un spaţiu îngust şi dens din care sǎ extrag miezul, miez care sǎ-l
surprindǎ întotdeauna pe cititor. Romanul are o construcţie arborescentǎ, nu-ţi
permite s-o iei razna, trebuie sǎ rǎmâi integrat în coroana schiţatǎ şi sǎ înşiri
frunzele cu migalǎ precum mǎrgelele pe sfoarǎ.
Imediat ce-am terminat romanul am scris unui critic literar cǎruia
i-a plǎcut lucrarea şi mi-a fǎcut de îndatǎ legǎtura cu un editor. La editor
manuscrisul a stat ceva vreme. A stat ceva mai multǎ vreme. Dupǎ un an m-am
plictisit şi i-am cerut politicos sǎ-mi dea un rǎspuns oricare ar fi fost acela.
Şi rǎspunsul a sosit. Elegant, de bun simţ. “Domnule MB ,
romanul dumneavoastrǎ e bun, e foarte bun. Nu sunteţi un geniu, dar romanul
prinde, are pe vino-ncoace. E bine scris, are idei, are ritm.” Ştiam dupǎ cum a
început cǎ urmeazǎ partea cu dar. “Daaaar… - a cotit-o el – în ziua de azi nu
mai merg bine pe piaţǎ romanele. Oamenii nu mai au rǎbdare sǎ citeascǎ cǎrţi de
doua trei, sute de pagini. Timpul este din ce în ce mai scurt pentru fiecare
dintre noi. Şi aşa ar trebui sǎ fie şi textele. Eu cred cǎ ar ieşi o nuvelǎ
foarte bunǎ dacǎ aţi mai reduce puţin din partea introductivǎ, aţi mai condensa
miezul şi aţi renunţa complet la final. Oricum e bun puţin suspans. Asta place
cititorului, îl lasǎ sǎ saliveze la sfârşitul textului în aşteptarea unui ceva
pe care autorul îl poate controla cu abilitate. Aţi putea sǎ mai tǎiaţi şi din
umpluturǎ şi sǎ vǎ rezumaţi la esenţǎ. Cu talentul dumneavoastrǎ ar ieşi o
nuvelǎ mai mult decât interesantǎ” a încheiat el flatându-mǎ.
Bineînţeles cǎ nu mi-a picat deloc bine ce mi-a propus. Mie
care eram obişnuit cu texte scurte şi care fǎcusem un efort considerabil pentru
a scrie un roman. Dupǎ ce am mai luat legǎtura cu câţiva editori care au pǎrut
complet indiferenţi, a trebuit sǎ accept propunerile editorului şi sǎ ajustez serios
romanul. M-am bucurat totuşi cǎ am putut sǎ-mi pǎstrez toate personajele principale
şi ceea ce însemna ţesǎtura de relaţii migǎlos crosetatǎ dintre ele, ţesǎturǎ în
jurul cǎreia se înfiripǎ de fapt povestea. A durat ceva pânǎ am adus romanul la
nivelul unei nuvele dar ieşise binişor. Bine chiar! Aşa cǎ m-am proptit cu ea înapoi
la editurǎ. Aici însǎ surprizǎ! Domnului director îi fusese oferit un post în
minister pe care îl acceptase mintenaş iar în locul sǎu venise doamna T.A. care
m-a primit la fel de cordial. “Ştiţi, nuvela dumneavoastrǎ aratǎ bine. Are idei
interesante, are suspans, e plinǎ de fantezie, de rǎsuciri neaşteptate dar…
(ohhh, ştiam cu siguranţǎ cǎ va exista un dar şi de data aceasta) nu ştiu cum sǎ
vǎ spun, nuvela pareee amputatǎ, e ca un copac cǎruia i s-au rǎrit frunzele, ca
un schelet fǎrǎ carne. Eu zic sǎ bǎrbieriţi toate oasele astea de la schelet şi
sǎ pǎstrati doar coloana vertebralǎ, un fir narativ simplu, dar bine structurat,
consistent, rugos, care sǎ capteze imaginaţia cititorului ce va expanda ea
însǎşi într-un organism bogat, amplu, suculent. Mai subţiaţi un pic din nuvelǎ,
tǎiaţi din personaje cǎ sunt prea multe, simplificaţi acţiunea, restrângeţi
neesenţialul şi va ieşi o schiţǎ pe cinste. Vǎ asigur.”
Cu un nod în gât am purces la lucru. Ar fi fost un efort în
van sǎ încerc sǎ-i povestesc despre înţelegerea mea cu fostul director. Dupǎ o
muncǎ asiduǎ şi multe, foarte multe nopţi nedormite am scos schiţa. Arǎta binişor.
De altfel, cum sunt un specialist al textelor scurte, o schiţǎ se brodea numai
bine pe structura mea. Eram mai mult decât mulţumit de ceea ce-a ieşit, mai
ales cǎ renunţasem în cele douǎ tranşe la vreo douǎ sute cinzeci de pagini
încrustate cu migalǎ.
Cu schiţa în dinţi m-am înfiinţat din nou la biroul doamnei
directoare. Însǎ iar surprizǎ! Nuuu, doamna nu primise o ofertǎ în minister ci
pur şi simplu era plecatǎ în delegaţie. Fusese invitatǎ la un festival de
literaturǎ în America Latinǎ şi lipsea pentru o lunǎ. Aşa cǎ m-a preluat
directorul adjunct. “Domnule, eu nu ştiu ce aţi vorbit cu doamna directoare dar
eu vǎ spun franc cum stǎm. Stǎm prost, tare prost. Nu mai tipǎrim aproape
nimic. Doar clasici. Morţi sau în viaţǎ. Nimic din contemporani nelansaţi nu se
mai cumpǎrǎ. Nu ştiu domnule ce s-a întâmplat cu poporul ǎsta. Nimeni nu mai
citeşte. Doar revistele mai merg. Nu bine, dar merg. Aşa cǎ eu vǎ propun sǎ daţi
drumul la o povestire. Nu mai lungǎ de douǎ pagini. Schiţa e bunǎ nu zic nu,
dar ce sǎ facem cu ea?! Aşa singurǎ nu putem s-o publicǎm iar în revistǎ nu se încadreazǎ.
Bǎgaţi o povestire de douǎ pagini şi v-o public mâine. Talent aveţi nu e vorba,
trebuie doar sǎ gǎsim vehiculul potrivit pentru talentul dumneavoastrǎ.”
Recunosc cǎ începusem sǎ fierb. Dar pânǎ la urmǎ ce mare
lucru ar fi fost sǎ mai simplific o schiţǎ şi sǎ o reduc de la douǎzeci de
pagini la numai douǎ?! Floare la ureche. În trei zile m-am întors cu povestea
sperând cǎ locul din revistǎ promis nu s-a ocupat. Ei, dar socoteala de acasǎ
nu se potriveşte cu cea din târg. Când am sosit cu povestirea cel de la poartǎ
nu m-a mai lǎsat sǎ urc la “romane, nuvele şi schiţe” ci mi-a spus sǎ cobor la demisol
la “povestiri scurte şi ultrascurte”. Aici m-a luat în primire un redactor gras,
chel, cǎruia îi ieşeau bulbuci prin piele de ziceai cǎ stǎ cu fundul pe aragaz şi
fierbe domol în suc propriu. “Bunǎ dom’le, bunǎ zǎu. E amuzantǎ” m-a luat el
dupǎ ce şi-a arucat un ochi pe hârtie. Ce-o fi vǎzut amuzant nu ştiu cǎci
povestea era una uşor romanţioasǎ cu tente fine psihologice. “Numa cǎ n-am loc
la povestiri scurte. S-a umplut. Am însǎ loc berechet la poveşti ultrascurte.
Maxim 500 de semne. Aşaaa ochiometric ar fi vreo 5-6 rânduri. Dar cu cât e mai
concisǎ cu atât dǎ mai bine”.
Nu m-am mai dus acasǎ. Am ieşit val-vârtej din clǎdire, m-am
aşezat pe trepte, am scos creionul din buzunar şi am început sǎ tai, apoi am
adunat ce-a rǎmas pe ultima paginǎ în josul textului iniţial. Douǎ rânduri
jumate. Dens. Concis. Esenţǎ de literaturǎ.
M-am întors cu cele douǎ rânduri jumate în birou. Grasul însǎ
nu mai era acolo. “E dus puţin pânǎ la colţ sǎ-şi ia un kebab şi un suc – îmi
spune un coleg imberb cu douǎ tuleie de mustaţǎ mijite inestetic pe o faţǎ
smeadǎ şi plinǎ de coşuri – puteţi sǎ-l aşteptaţi sau dacǎ pot sǎ vǎ ajut
eu?!”. Îi întind nerǎbdǎtor colegului textul şi acesta zâmbeşte mulţumit. “Fainǎ
– dacǎ aţi vorbit cu Gogu acuş o bag la tipar. Sâmbǎtǎ iese. Şi intraţi şi în antologia
de literaturǎ pe care o scoatem la început de an”.
Sunt epuizat. Nici nu ştiu dacǎ sǎ mǎ bucur sau sǎ înjur. Înainte
sǎ mǎ hotǎrǎsc ce ar fi mai potrivit tânǎrul mǎ interpeleazǎ şoptit. “E bunǎ
domnule. Asta cu soarele e tare. Delicatǎ şi treaba cu descompunerea realitǎţii.
Iar imaginea finalǎ e colosalǎ. Sunǎ a haiku. Ştiţi, poeziile alea scurte, trei
versuri, şaptişpe silabe, cinci, şapte, cinci. Chiar mǎ gândeam dacǎ nuuu…”
“Nuuu! – am ţipat eu sǎrind de pe scaun şi dintr-o datǎ s-a
fǎcut linişte în tot biroul - Nici nu vreau sǎ aud. Niciun haiku! Cinşpe
silabe?! Dintr-un roman de trei sute de pagini?! Eşti nebun!” şi i-am smuls hârtiile
din mânǎ, le-am aliniat frumos şi le-am rupt cu furie. “Auzi, haiku! Dracu sǎ vǎ
ia cu haikurile voastre si cu editura voastrǎ cu tot, nu sunteţi în stare sǎ
publicaţi un roman!” am mai rǎbufnit şi am ieşit trântind uşa sub privirile uimite ale
junelui şi ale întregii asistenţe.
Apropo, nu ştiţi vreun editor care sǎ vrea sǎ publice un
roman bun?! Unul de vreo trei sute de pagini dar condensat. Foarte condensat!
Ultra condensat! Mmm… Uite cam atât a mai rǎmas din el:
“E cald, foarte cald. Soarele se aşeazǎ peste trotuare şi
case greu ca o marmeladǎ. Aerul îmbibat de umezealǎ descompune realitatea în tuşe
subţiri încreţindu-se sub efectul cǎldurii ca o vopsea scorojitǎ. Doi fluturi
pe o pǎpǎdie...”
sâmbătă, 10 august 2013
Aşteptare (povestiri foarte scurte)
Nu a putut să explice niciodată cât de mult o iubise. Ştia
doar că în ziua în care ea nu s-a mai întors, a simţit cum se scurge din lumea
reală printr-o pâlnie sfredelitoare cu ghinturi groase şi ascuţite, pentru a începe
să alunece apoi pe un tub lung şi întunecos ca un montagne russe nesfârşit închis
într-o cochilie de melc, către lumea subpământeană. Din prima clipă tot înlăuntrul
i se adunase în creştet ca un mănunchi de baloane multicolore pe tavanul
tavernei, ceea ce-i provoca o interminabilă senzaţie de vomă şi o accentuată sfârşeală.
Continua să şadă înţepenit lângă fereastră înapoia perdelei de in pe care amândoi o întinseseră cu două seri înainte să plece, sperând că are să se întoarcă cândva şi are să-i zâmbească din nou. Vecinii se întrebau miraţi când are timp să mănânce şi când doarme căci era zi şi noapte nedezlipit din rama ferestrei.
- Dragule, nu-i aşa că-i minunată?! Avem în sfârşit căsuţa
noastră. Nu-i mare dar e numai a noastră. Şi nici nu-i scumpă, oamenii ăştia
ne-au dat-o atât de ieftin de parcă au vrut să scape de ea – îi susură ea în
ureche cu şoapte umede pentru a-i prinde apoi buzele cu gura lacomă precum o nepenthes ingenua gărgăriţă.
Doar perdeaua asta nu vrea să iasă la spălat. Ai văzut că pare să aibă
imprimată în ea conturul unui bărbat?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)