Un roman scurt, foarte scurt

Dupǎ îndelungi chinuri am reuşit sǎ termin primul meu roman. A fost o muncǎ migǎloasǎ şi istovitoare. Nu sunt construit mental pentru romane. Nu-mi place sǎ bat câmpii, n-am rǎbdare sǎ mǎ lungesc, sǎ mǎ lǎţesc. Mie îmi trebuie un spaţiu îngust şi dens din care sǎ extrag miezul, miez care sǎ-l surprindǎ întotdeauna pe cititor. Romanul are o construcţie arborescentǎ, nu-ţi permite s-o iei razna, trebuie sǎ rǎmâi integrat în coroana schiţatǎ şi sǎ înşiri frunzele cu migalǎ precum mǎrgelele pe sfoarǎ.

Imediat ce-am terminat romanul am scris unui critic literar cǎruia i-a plǎcut lucrarea şi mi-a fǎcut de îndatǎ legǎtura cu un editor. La editor manuscrisul a stat ceva vreme. A stat ceva mai multǎ vreme. Dupǎ un an m-am plictisit şi i-am cerut politicos sǎ-mi dea un rǎspuns oricare ar fi fost acela. Şi rǎspunsul a sosit. Elegant, de bun simţ. “Domnule MB, romanul dumneavoastrǎ e bun, e foarte bun. Nu sunteţi un geniu, dar romanul prinde, are pe vino-ncoace. E bine scris, are idei, are ritm.” Ştiam dupǎ cum a început cǎ urmeazǎ partea cu dar. “Daaaar… - a cotit-o el – în ziua de azi nu mai merg bine pe piaţǎ romanele. Oamenii nu mai au rǎbdare sǎ citeascǎ cǎrţi de doua trei, sute de pagini. Timpul este din ce în ce mai scurt pentru fiecare dintre noi. Şi aşa ar trebui sǎ fie şi textele. Eu cred cǎ ar ieşi o nuvelǎ foarte bunǎ dacǎ aţi mai reduce puţin din partea introductivǎ, aţi mai condensa miezul şi aţi renunţa complet la final. Oricum e bun puţin suspans. Asta place cititorului, îl lasǎ sǎ saliveze la sfârşitul textului în aşteptarea unui ceva pe care autorul îl poate controla cu abilitate. Aţi putea sǎ mai tǎiaţi şi din umpluturǎ şi sǎ vǎ rezumaţi la esenţǎ. Cu talentul dumneavoastrǎ ar ieşi o nuvelǎ mai mult decât interesantǎ” a încheiat el flatându-mǎ.

Bineînţeles cǎ nu mi-a picat deloc bine ce mi-a propus. Mie care eram obişnuit cu texte scurte şi care fǎcusem un efort considerabil pentru a scrie un roman. Dupǎ ce am mai luat legǎtura cu câţiva editori care au pǎrut complet indiferenţi, a trebuit sǎ accept propunerile editorului şi sǎ ajustez serios romanul. M-am bucurat totuşi cǎ am putut sǎ-mi pǎstrez toate personajele principale şi ceea ce însemna ţesǎtura de relaţii migǎlos crosetatǎ dintre ele, ţesǎturǎ în jurul cǎreia se înfiripǎ de fapt povestea. A durat ceva pânǎ am adus romanul la nivelul unei nuvele dar ieşise binişor. Bine chiar! Aşa cǎ m-am proptit cu ea înapoi la editurǎ. Aici însǎ surprizǎ! Domnului director îi fusese oferit un post în minister pe care îl acceptase mintenaş iar în locul sǎu venise doamna T.A. care m-a primit la fel de cordial. “Ştiţi, nuvela dumneavoastrǎ aratǎ bine. Are idei interesante, are suspans, e plinǎ de fantezie, de rǎsuciri neaşteptate dar… (ohhh, ştiam cu siguranţǎ cǎ va exista un dar şi de data aceasta) nu ştiu cum sǎ vǎ spun, nuvela pareee amputatǎ, e ca un copac cǎruia i s-au rǎrit frunzele, ca un schelet fǎrǎ carne. Eu zic sǎ bǎrbieriţi toate oasele astea de la schelet şi sǎ pǎstrati doar coloana vertebralǎ, un fir narativ simplu, dar bine structurat, consistent, rugos, care sǎ capteze imaginaţia cititorului ce va expanda ea însǎşi într-un organism bogat, amplu, suculent. Mai subţiaţi un pic din nuvelǎ, tǎiaţi din personaje cǎ sunt prea multe, simplificaţi acţiunea, restrângeţi neesenţialul şi va ieşi o schiţǎ pe cinste. Vǎ asigur.”

Cu un nod în gât am purces la lucru. Ar fi fost un efort în van sǎ încerc sǎ-i povestesc despre înţelegerea mea cu fostul director. Dupǎ o muncǎ asiduǎ şi multe, foarte multe nopţi nedormite am scos schiţa. Arǎta binişor. De altfel, cum sunt un specialist al textelor scurte, o schiţǎ se brodea numai bine pe structura mea. Eram mai mult decât mulţumit de ceea ce-a ieşit, mai ales cǎ renunţasem în cele douǎ tranşe la vreo douǎ sute cinzeci de pagini încrustate cu migalǎ.

Cu schiţa în dinţi m-am înfiinţat din nou la biroul doamnei directoare. Însǎ iar surprizǎ! Nuuu, doamna nu primise o ofertǎ în minister ci pur şi simplu era plecatǎ în delegaţie. Fusese invitatǎ la un festival de literaturǎ în America Latinǎ şi lipsea pentru o lunǎ. Aşa cǎ m-a preluat directorul adjunct. “Domnule, eu nu ştiu ce aţi vorbit cu doamna directoare dar eu vǎ spun franc cum stǎm. Stǎm prost, tare prost. Nu mai tipǎrim aproape nimic. Doar clasici. Morţi sau în viaţǎ. Nimic din contemporani nelansaţi nu se mai cumpǎrǎ. Nu ştiu domnule ce s-a întâmplat cu poporul ǎsta. Nimeni nu mai citeşte. Doar revistele mai merg. Nu bine, dar merg. Aşa cǎ eu vǎ propun sǎ daţi drumul la o povestire. Nu mai lungǎ de douǎ pagini. Schiţa e bunǎ nu zic nu, dar ce sǎ facem cu ea?! Aşa singurǎ nu putem s-o publicǎm iar în revistǎ nu se încadreazǎ. Bǎgaţi o povestire de douǎ pagini şi v-o public mâine. Talent aveţi nu e vorba, trebuie doar sǎ gǎsim vehiculul potrivit pentru talentul dumneavoastrǎ.”

Recunosc cǎ începusem sǎ fierb. Dar pânǎ la urmǎ ce mare lucru ar fi fost sǎ mai simplific o schiţǎ şi sǎ o reduc de la douǎzeci de pagini la numai douǎ?! Floare la ureche. În trei zile m-am întors cu povestea sperând cǎ locul din revistǎ promis nu s-a ocupat. Ei, dar socoteala de acasǎ nu se potriveşte cu cea din târg. Când am sosit cu povestirea cel de la poartǎ nu m-a mai lǎsat sǎ urc la “romane, nuvele şi schiţe” ci mi-a spus sǎ cobor la demisol la “povestiri scurte şi ultrascurte”. Aici m-a luat în primire un redactor gras, chel, cǎruia îi ieşeau bulbuci prin piele de ziceai cǎ stǎ cu fundul pe aragaz şi fierbe domol în suc propriu. “Bunǎ dom’le, bunǎ zǎu. E amuzantǎ” m-a luat el dupǎ ce şi-a arucat un ochi pe hârtie. Ce-o fi vǎzut amuzant nu ştiu cǎci povestea era una uşor romanţioasǎ cu tente fine psihologice. “Numa cǎ n-am loc la povestiri scurte. S-a umplut. Am însǎ loc berechet la poveşti ultrascurte. Maxim 500 de semne. Aşaaa ochiometric ar fi vreo 5-6 rânduri. Dar cu cât e mai concisǎ cu atât dǎ mai bine”.           

Nu m-am mai dus acasǎ. Am ieşit val-vârtej din clǎdire, m-am aşezat pe trepte, am scos creionul din buzunar şi am început sǎ tai, apoi am adunat ce-a rǎmas pe ultima paginǎ în josul textului iniţial. Douǎ rânduri jumate. Dens. Concis. Esenţǎ de literaturǎ.

M-am întors cu cele douǎ rânduri jumate în birou. Grasul însǎ nu mai era acolo. “E dus puţin pânǎ la colţ sǎ-şi ia un kebab şi un suc – îmi spune un coleg imberb cu douǎ tuleie de mustaţǎ mijite inestetic pe o faţǎ smeadǎ şi plinǎ de coşuri – puteţi sǎ-l aşteptaţi sau dacǎ pot sǎ vǎ ajut eu?!”. Îi întind nerǎbdǎtor colegului textul şi acesta zâmbeşte mulţumit. “Fainǎ – dacǎ aţi vorbit cu Gogu acuş o bag la tipar. Sâmbǎtǎ iese. Şi intraţi şi în antologia de literaturǎ pe care o scoatem la început de an”.

Sunt epuizat. Nici nu ştiu dacǎ sǎ mǎ bucur sau sǎ înjur. Înainte sǎ mǎ hotǎrǎsc ce ar fi mai potrivit tânǎrul mǎ interpeleazǎ şoptit. “E bunǎ domnule. Asta cu soarele e tare. Delicatǎ şi treaba cu descompunerea realitǎţii. Iar imaginea finalǎ e colosalǎ. Sunǎ a haiku. Ştiţi, poeziile alea scurte, trei versuri, şaptişpe silabe, cinci, şapte, cinci. Chiar mǎ gândeam dacǎ nuuu…”

“Nuuu! – am ţipat eu sǎrind de pe scaun şi dintr-o datǎ s-a fǎcut linişte în tot biroul - Nici nu vreau sǎ aud. Niciun haiku! Cinşpe silabe?! Dintr-un roman de trei sute de pagini?! Eşti nebun!” şi i-am smuls hârtiile din mânǎ, le-am aliniat frumos şi le-am rupt cu furie. “Auzi, haiku! Dracu sǎ vǎ ia cu haikurile voastre si cu editura voastrǎ cu tot, nu sunteţi în stare sǎ publicaţi un roman!” am mai rǎbufnit şi am ieşit trântind uşa sub privirile uimite ale junelui şi ale întregii asistenţe.

Apropo, nu ştiţi vreun editor care sǎ vrea sǎ publice un roman bun?! Unul de vreo trei sute de pagini dar condensat. Foarte condensat! Ultra condensat! Mmm… Uite cam atât a mai rǎmas din el:

“E cald, foarte cald. Soarele se aşeazǎ peste trotuare şi case greu ca o marmeladǎ. Aerul îmbibat de umezealǎ descompune realitatea în tuşe subţiri încreţindu-se sub efectul cǎldurii ca o vopsea scorojitǎ. Doi fluturi pe o pǎpǎdie...”