Sunt complet derutat. Mǎ simt ca biletul pe care pânǎ mai adineauri îl ţineam între degete, imprimat cu un numǎr sec şi scuipat afarǎ pe fanta subţire a maşinǎriei. Amândoi suntem la fel, doar cǎ el are un drum precis, de la fanta maşinii pânǎ la biroul x, unde viaţa sa se sfârşeşte, adesea mizerabil, fǎrǎ niciun succes, fǎrǎ niciun drum împlinit, în timp ce al meu continuǎ sǎ se lungeascǎ şi sǎ se încolǎceascǎ precum un şarpe boa pe braţul lucios al copacului. Mǎ întorc cǎtre maşinǎria ce troneazǎ în mijlocul holului de la parter şi nu-mi pot scoate din cap o chestie. Atâta timp cât femeia care m-a expediat ştia precis numǎrul biroului unde trebuie sǎ ajung, de ce trebuie sǎ merg din nou la maşinǎ, şi în plus, de unde ştie maşina ce mi-a spus femeia?! Dacǎ mǎ trimite altundeva, ceea ce îmi pare foarte posibil, ce-ar trebui sǎ fac?! În puhoiul de oameni care se învârt în holul central împrejurul maşinii o recunosc pe bǎtrâna cu mustaţǎ de mai devreme. Parcǎ ar fi femeia care hrǎneşte porumbeii. Are o rochie largǎ facutǎ parcǎ din mai multe rochii ţesute una peste alta, având în faţǎ un pliu mare ca un buzunar numai bun de ţinut grǎunţele pentru pǎsǎri, are o pǎlǎrie cu boruri mari, pantofi negri stâlciţi şi o faţǎ îmbǎtrânitǎ cu obraji rotunzi traversaţi de crevase adânci. Mǎ apropii de maşinǎ şi ezit sǎ apǎs butonul de la etajul doi. Caut altceva, nici eu nu ştiu ce, care desigur nu e acolo.
- Apǎsaţi etajul doi – o aud pe bǎtrânǎ. Etajul doi domnu’. Dacǎ aţi trecut de unu, apǎsaţi etajul doi. Nu vǎ fie teamǎ, totul o sǎ fie în regulǎ – mǎ calmeazǎ porumbǎreasa.
Zâmbesc. Noi ǎştia care alergǎm derutaţi în jurul maşinii suntem copiii ei, noi suntem porumbeii moderni.
Apǎs butonul pentru etajul doi şi maşina scuipǎ un bilet asemǎnǎtor cu primul. 1493.
- O sǎ vǎ strige n-aveţi grijǎ. O sǎ vǎ strige – ţipǎ femeia în urma mea arǎtând difuzoarele de pe pereţi.
N-am nicio îndoialǎ, totul pare sǎ funcţioneze perfect. Perfect dar complet inutil. E o maşinǎrie care-şi da singurǎ de lucru doar pentru a continua sǎ funcţioneze. Şi atât. Rezultatul nu pare sǎ conteze niciunde. Nici participanţii. Suntem doar numere, aleatorii. Trebuie sǎ facem parte din joc doar pentru ca maşina, sǎ mimeze utilul, sǎ se poatǎ integra în real. Devin suspicios.
- O mie patrusute nouǎzeci şi unu la biroul douǎzeci şi unu, o mie patrusute nouǎzeci şi doi la biroul douǎzeci şi nouǎ, o mie patrusute nouǎzeci şi trei la biroul douǎzeci şi şapte...
E exact numǎrul pe care mi l-a spus femeia de mai devreme. Caut din priviri şi descopǎr repede ceea ce cǎutam. Sunt mici şi aşezate în locuri ferite, dar sunt multe şi acoperǎ întreaga suprafaţǎ a clǎdirii. Şi la parter sunt şi la unu şi la doi. Femeia de la douǎzeci şi şapte are o figurǎ de functionar clasic. Acrǎ, respingǎtoare, imobilǎ.
Întinde mâna şi primeşte degrabǎ bonul. Apoi întinde mâna din nou. Încerc sǎ-i explic...
- Ştiţi, eu am venit pentru cǎ...
- Ştiu! Hârtiile.
Ia plicul şi îl învârte pe toate pǎrţile aşa cum fǎcuse şi femeia de la etajul unu. Nu-i fals. Apoi citeşte scrisoarea. Ţinteşte cu degetul ceva şi cautǎ în calculator. Apoi coboarǎ cu degetul pe hârtie şi cautǎ din nou şi din nou.
- Nu la noi, eu n-am nimic. La etajul trei, la Georgeasca. Biroul treizeci şi unu. Coborâţi şi luaţi bon de la parter.
Încep sǎ mǎ enervez.
- Bine dar nu puteţi sǎ-mi spuneţi care e problema?! Eu n-am nimic de platǎ...
- Nu v-am spus domnule mai devreme?! Nu de la noi vine hârtia, e de la trei. Ce vreţi sǎ vǎ spun eu?! Mergeţi jos şi luaţi bon.
Caut în jur din priviri. E chiar în spatele scaunului femeii, sus, aproape de tavan, la douǎ palme de aparatul de aer condiţionat. Nu apuc sǎ spun nimic cǎci urmǎtorul client a intrat deja. Ies cuminte.
Sunt aproape douǎ ore de când am venit şi n-am înaintat niciun pas. Sunt tentat sǎ plec şi sǎ-i las dracu cu maşinǎria lor cu tot, cu funcţionarii lor îndobitociţi, cu sistemele lor supersofisticate de urmǎrire. Dar nu mi-am pierdut complet rǎbdarea. Mai am...
De-acum ştiu drumurile. Parter, maşinǎrie, bon, femeia cu porumbei, etajul trei. N-o las sǎ deschidǎ gura.
- Aş vrea sa vorbesc cu cineva care poate sǎ mǎ lǎmureascǎ. Oricine, dacǎ nu dumneavoastrǎ atunci spuneţi-mi la cine trebuie sǎ merg. Dar gata cu plimbatul, nu am o zi întreagǎ de stat aici.
Am senzaţia cǎ întrezǎresc un zâmbet ironic pe faţa femeii dinaintea mea. Oare ce îi pare amuzant?! Agitaţia mea? Faptul cǎ vreau sǎ vorbesc cu cineva care sǎ îmi rezolve problema? Faptul cǎ vreau sǎ plec acasǎ? Mda, probabil cǎ privind de pe scaunul acela fiecare este un motiv bun de zâmbit. Femeia îmi trece hârtiile prin acelaşi ritual, apoi începe sǎ caute în calculator.
- Nu apareţi în baza de date.
- Faptul cǎ nu apar în baza de date bǎnuiam şi eu cǎci nu am de ce sǎ apar. Totuşi cineva a scris hârtia aceea şi a trimis-o. Cǎutati persoana care a semnat-o şi întrebaţi-o.
Femeia priveşte hârtia atentǎ încercând sǎ descifreze semnǎtura.
- E semnatǎ de altcineva, nu de cel care al cǎrui nume e trecut aici. Nu ştiu ce sǎ spun. Cel mai bine ar fi sǎ mergeţi la patru la domnul Postelnicu. El vǎ va lǎmuri.
- Dar nu mǎ mai duc sǎ iau bon. Mǎ duc direct la domnul ǎsta Postelnicu. La ce birou?
- Biroul e patruzeci şi şase dar nu puteţi fǎrǎ bon. Nu vǎ va striga şi nici nu îi veţi putea da bonul. Dacǎ nu are bon nu poate deschide calculatorul. Mergeţi la maşinǎ şi luaţi bon!
- Cum adicǎ nu poate deschide calculatorul.
- Exact aşa! Uşa şi calculatorul nu se deschid decât dupǎ ce e anunţat în difuzoare numǎrul bonului şi biroul. Un sistem centralizat blocheazǎ uşa şi accesul la calculator pânǎ când numǎrul e anunţat. Astfel se asigurǎ intrarea în ordine a solicitanţilor. Nimeni nu poate vei peste rând, nimeni nu se poate bǎga în faţǎ, aşa cum se întâmplǎ la alte instituţii. La noi e ordine şi disciplinǎ şi fiecare e servit aşa cum se cuvine, când îi vine rândul.
Nu-mi vine a crede. Zâmbesc amar. Dar mǎ voi duce şi la patru. Recunosc cǎ pe mǎsurǎ ce urc am un gând ascuns. Unde voi mai fi trimis dupǎ ce ajung la patru?! Am vǎzut cu ochii mei cǎ aceastǎ clǎdire nu are mai mult de patru etaje. Pe de altǎ parte pe panoul maşinǎriei numerele etajelor sunt practic nelimitate. Abia aştept sǎ ajung la patru şi sǎ fiu trimis un etaj mai sus.
Înşfac un bon nou şi astept. Cu cât urc cu atât spaţiile sunt mai înguste şi oamenii mai puţini, mai tǎcuţi şi mai speriaţi. E normal sǎ fie mai puţini şi mai calmi, mulţi rǎmân la etajele de mai jos. Sau abandoneazǎ şi se întorc acasǎ. A dispǎrut agitaţia de la parter. Dar au apǎrut nervii. Agitaţia s-a infiltrat înǎuntru, nu mai e în afarǎ.
Domnul Postelnicu e gârbovit, are pǎrul cǎrunt şi rar, faţa obositǎ, mişcǎri lente şi vorba aşijderea. Nu scot nimic de la el. Degeaba mǎ enervez, degeaba ţip, degeaba, degeaba...
- Vreau sǎ merg la un şef. La şeful instituţiei. Vreau sǎ-mi spuneţi acum unde – mǎ rǎstesc şi mǎ aşez ostentativ pe scaun cu mâinile împreunate la piept.
- Mergeţi. Luaţi un bon de la maşina de jos.
- La cinci?
- La cinci!
- Şi cu cine vorbesc?
- Cu domnul Anghel.
Alerg într-o fuga jos. M-au omorât scǎrile. Oamenii în schimb au început sǎ mǎ cunoascǎ. Cei ce mǎ ştiu se dau într-o parte când cobor şi-mi fac loc sǎ-mi iau degrabǎ bonul scuipat de maşinǎ. Îl apuc în fuga şi dau sǎ o iau înapoi la fugǎ pe scǎri. Porumbǎreasa mǎ trage însǎ de mânecǎ. Parcǎ e un manual de utilizare porumbǎreasa. Îmi aratǎ din priviri liftul. Nu-l vǎzusem pânǎ atunci. De fapt aşa cum scrie pe uşǎ nici nu poate fi folosit pentru etajele 1-4. Doar de la cinci încolo. Urc. Sunt singurul pasager. Liftul se smuceşte şi urcǎ lin. Uşile se deschid singure la etajul cinci. Eu n-am apucat sǎ apǎs niciun buton. Nici nu sunt butoane în afara unuia singur, mare, pe care e indicatǎ o sǎgeatǎ în jos intr-un cerc. De sus din colţul din dreapta, mǎ priveşte fix unul din nenumǎraţii ochi negri.
Cobor şi privesc atent. Nu mai sunt ferestre la nivelul acesta, nu te mai poţi înşuruba în vânzoleala oraşului. Nu-mi dau seama unde am ajuns. O mai fi un nivel peste patru? Unul restrâns pe care e posibil sǎ nu-l fi observat?! Aici nu mai sunt scǎri. Doar lifturi, mai multe. Aştept. Mai sunt câţiva oameni care aşteaptǎ. E tare ciudatǎ treaba asta cu etajele. Vreau sǎ urc la şase. Apǎs butonul prin care se poate chema liftul şi aştept.
- Nu merge decât în jos – mǎ avertizeazǎ o doamnǎ cu faţa lividǎ şi un aer de vǎduvǎ proaspǎt îndoliatǎ. Ofteaza la fiecare inspiraţie. O face adânc ca şi cum s-ar hrǎni din asta. Liftul s-a oprit în faţa mea iar ochiul din tavan se holbeazǎ la mine. Îmi amintesc cǎ liftul nu are decât un buton pe care e arǎtatǎ o sǎgeata în jos, deci e foarte posibil ca vǎduva sǎ aibǎ dreptate. Mǎ depǎrtez şi uşile se închid.
- Aţi fǎcut foarte bine cǎ n-aţi urcat – mi se destǎinuie doamna.
- O mie cinci sute şaizeci şi trei la biroul şaptezeci şi doi, o mie douǎ sute douǎzeci şi unu la biroul douǎzeci şi şaşe, o mie o sutǎ şaisprezece sǎ nu mai calci pe aici...
Nu pot sǎ cred ce am auzit. Maşinǎria a trecut la ameninţǎri. E total absurd ce se întâmplǎ. M-am întâlnit în viaţa mea o asemenea atitudine, chiar dacǎ a fost vorba de autoritǎţi incompetente. Pânǎ aici n-a ajuns nimeni. S-o facǎo asemenea afirmatie public. Dar oare cât de public este locul acesta ca o cupa de mac?! Cineva cu spirit civic sigur a auzit asta şi va comunica undeva mai sus, se va duce probabil la ziar şi la televizuini.
- Nu se ştie unde aţi fi ajuns dacǎ aţi fi urcat – îmi şopteşte doamna de lângǎ mine şi totul începe sǎ aducǎ a teatru al absurdului. Simt fiori pe şira spinǎrii.
Dureazǎ mai mult ca de obicei. Mǎ plictisesc aşteptând. Pânǎ la urmǎ intru. Dar domnul Postelnicu nu e aici la cinci, e la şase. Maşina îşi bate joc de mine, dar e un pretext bun de a urca la şase.
Apǎs iar butonul de comandǎ al liftului. Urc, apoi apǎs butonul cu sǎgeata în jos. Nu-mi dau seama dacǎ ar fi pornit sau nu şi fǎrǎ sǎ-l apǎs. Ajuns în hol am impresia cǎ oamenii mǎ privesc altfel, de parcǎ m-aş fi întors din împǎrǎţia sufletelor adormite. Mi-e din ce în ce mai uşor sǎ-mi iau hârtia, mâini sunt tot mai puţine în jurul bonului încǎ nenǎscut.
Liftul zvâcneşte din nou. Nu pot sǎ apreciez dacǎ în jos sau în sus. E foarte posibil ca etajul şase sǎ fie jos, ca şi cinci, ca şi şapte. Sau în lateral.
Etajul şase e aproape identic cu cinci, doar cǎ îmi pare mai mic. Nicio fereastrǎ, nicio scarǎ, doar lifturi. Nu ştiu de ce dar am senzaţia cǎ fiecare dintre etajele astea sunt ca nişte capsule de mac fixate în capul unei tije verticale mai mari sau mai mici. Ele sunt rupte de fapt de clǎdirea propriuzisǎ şi plutesc undeva în eter.
Domnul Postelnicu nu e nici la şase. Mǎ opresc. Trebuie sǎ fie un mesaj pe care nu îl înţeleg în treaba asta. Probabil ca nu caut pe cine trebuie, sau unde trebuie. Maşina încearcǎ sǎ-mi spunǎ ceva iar eu nu sunt în stare sǎ-i descifrez mesajul.
joi, 26 iunie 2014
miercuri, 18 iunie 2014
Gângania (partea intai)
Întâmplarea pe care am să v-o povestesc vi s-ar putea părea desigur desprinsă din ireal, dar ea s-a petrecut întocmai, fără nici cea mai mică înflorire din partea mea, chiar dacă unele părţi ale sale nu pot fi explicate şi cu atât mai puţin înţelese. Cu toate acestea întâmplarea reflectă cred, cât se poate de limpede, relaţia mea cu Autoritatea, relaţie pe care am încercat să o păstrez la un minim decent de comunicare şi interacţiune, dar pe care Ea nu s-a sfiit nicio clipă s-o tulbure căutând orice pricină pentru a isca nelinişti.
Povestea a început simplu printr-o scrisoare primită într-o zi de joi în cutia poştală. “Către Domnul xxx / Dosar de executare nr xxx din xxx / Somaţie de plată nr xxx”. Cum nu mă ştiam dator la fisc cu niciun sfanţ somaţia mi s-a părut cel puţin nepoliticoasă dar cunoscând metehnele Ei, ale Autorităţii, n-am fost chiar atât de surprins. Aşa încât am purces la o analiză atentă a recipisei. Plicul era din cel cu fereastră lăsând să se vadă din exterior numele şi adresa destinatarului, hârtia simplă de xerox, textul sec. Enunţul în sine al scrisorii nu spunea prea mare lucru iar anexa care ar fi trebuit să clarifice totul era la fel de limpede ca o noapte ceţoasă pe o mare învolburată. Conform acestei anexe eram dator statului cu următoarele sume şi pentru următoarele motive:
Cr. mat. disp. amp. co. an. conf. dec. 17389/13.01.2014 - 1543 lei
Oc. dir. pas. moc. cr. sp. sac. lib. conf. dec. 23456/17.01.2014 - 783 lei
Dat. get. cord. nic. resp. dir. insp. conf. dec. 40021/25.01.2014 - 1983 lei
Ac. sum. dat. ag. fisc. 41032/27.01.2014 - 245,62 lei.
Cum sunt o persoană ale cărei linişti sunt lesne tulburate de elementele confuze şi nepoliticos sfredelitoare năvălind brusc din dejurîmprejur şi cunoscând modul ireproşabil de organizare a Autorităţii atunci când vine vorba de banii mei, am simţit cum mă cuprind ameţelile şi o uşoară năduseala pe siră spinării. Deşi am încercat să imaginez tot felul de scenarii simple şi de bun simţ, nu am găsit altă soluţie pentru rezolvarea misterului dinapoia hârtiei decât să mă deplasez personal la adrisant pentru a încerca a lămuri între patru ochi, două guri şi patru urechi problema şi a netezi neliniştile măcar până la nivelul unei brize uşoare cutremurănd faţa curată a mării. - Da, domnu, e clădirea aceea cu pereţi de faianţă, aia unde fu până mai deunăzi vama - îmi arată cu degetul o doamnă în vârstă o clădire de patru etaje, anostă, acoperită cu un soi de gresie cenuşie cu văluiri bleumarin, gheboşită ca un gândac uriaş, ghemuit şi posac.
E urâtă, cum urâtă îmi pare instituţia în sine, dar are mai puţină importanţă cum e pe dinafara ci cum e înăuntru, îmi spun în barbă şi dau să intru cu inima îndoită de succesul demersului. Pe măsură ce mă aproprii de stomacul lighioanei lucrurile par să se schimbe, treptele ample de marmură albă, holul larg, mult mai larg decât mi s-a părut a fi din afară, pavat cu plăci mari de gresie lucitoare, coloanele simple de susţinere acoperite cu fâşii lunguieţe de marmură roşie... Tot ansamblul îmi pare o gură de floare carnivoră căscată spre lume, colorată, înmiresmată, dulce, vie, pregătită să atragă micile zburătoare, pentru a le înghiti apoi şi a le topi în intestinul ei uriaş de clorofilă.
Tot holul e un furnicar de oameni alergând care încotro, de la un ghişeu la altul, la maşinăria instalată în mijlocul holului, în sus şi în jos pe scări, apoi iar la maşinăria instalată în mijlocul holului şi înapoi la ghişee, unii aparent fără niciun motiv exact, doar de dragul de a se încadra într-un fel de dans tribal al mulţimii, care desigur, de undeva sus din înalt ar putea părea cu totul excepţional. Pentru o secundă am rămas înţepenit, dar în secunda imediat următoare mulţimea m-a smuls din nemişcare şi m-a cuprins în freamătul ei, aşa cum valul te prinde în rostogolirea lui continuă şi picioarele au început să alerge singure de la un ghişeu la altul, în stânga, apoi în dreapta, la altul, şi la altul şi înapoi la cel la care fusesem deja, fără a reuşi să leg nimic, fără niciun fir de care să mă agăţ. Era un joc enervant dar căruia nu i te puteai împotrivi ca şi cum trupul ar fi căpătat roţi şi roţile ar fi alunecat într-un carusel imens întortocheat şi lung fără a-ţi lăsa opţiunea de a decide încotro s-o cârmeşti sau spre ce să te îndrepţi. La prima oprire a caruselului am constatat că minutarul de la ceas mâncase deja o jumătate de oră din zi şi nimeni, dar absolut nimeni nu mă putuse îndruma către un birou sau o persoana care m-ar fi putut lămuri cu privire la problema pentru care mă aflam în clădire.
- Uite acolo, ia şi dumneata un bilet de la ghişeu - îmi spune o doamnă voluminoasă, având în stânga o sacoşă la fel de voluminoasă ca dumneaei din care se scurgeau câteva legături de ceapă verde iar în dreapta o geantă în care fuseseră înghesuite grămadă o serie de cosmeticale cumpărate de la taraba din piaţă la preţ de nimic.
Se pare că nu am încotro. Cum altcineva în afara maşinăriei nu mă poate ajuta nu am altă soluţie. Mă apropii circumspect şi o cercetez atent. Seamănă cu o maşină de îngheţată din cele care vând pe stradă îngheţată la cornet de cacao sau vanilie. Pătrăţoasă, cenuşie, mare cam cât un stat de om, zumzăind ca un bondar printre flori. Undeva la mijloc faţa de tablă posomorâtă capătă ochi. Mai multe perechi de ochi, câte unul alb şi unul galben. Sub ultima pereche de ochi se cască o gură mică care la fiecare câteva secunde scuipă câte un petec de hârtie, petec ce e înhăţat imediat de mâinile avide aflate în preajmă, ca nişte peşti pirahnia unduind fremătător în ierburi în aşteptarea prăzii. Privesc peste umărul tânărului din faţa mea şi încerc să mă dumiresc la ce folosesc cei doi ochi. E mai simplu decât credeam. Cel din stânga, cel alb, nu e decât un indicator pe care scrie etajul, iar cel din dreapta, cel roşu, e un buton simplu, cam butucănos, construit parcă pentru a fi apăsat întru declanşarea războiului total. Privesc panoul de sus până jos, acelaşi lucru, etajul 1, etajul 2 şi tot aşa până la etajul 19. După perechea de ochi de la etajul 19 butonul e înlocuit cu o rozetă a cărei poziţie rostogolită indică mai departe etajul 20, 21, 22... Mi se par cel puţin ciudate indicaţiile acestea cu privire la numărul etajului atâta timp cât am văzut de afară cu ochii mei că nu sunt mai mult de patru. Nu apuc însă să-mi dumiresc neliniştile căci am ajuns în faţa maşinii şi încă nu ştiu ce caut şi ce vreau. Noroc că alţii au mai trecut pe aici şi primesc pe dată indicaţii din spate.
- Etajul unu. Apăsaţi pe etajul unu şi vă iese biletul.
- Bine, dar eu nu ştiu cu cine să discut la etajul unul. Treaba asta cu scrisorile primite de la fisc s-ar putea săăă - încerc eu să caut un soi de fir călăuzitor, un sens anume căutărilor mele oarbe.
- Domnuuu… mă trage de mânecă o bătrână a cărei mustaţă dizgraţioasă mă face să mă zburlesc ca un motan la vederea ogarului - toţi trecem pe la etajul unu, indiferent ce ne dorim. Şi-mi face complice cu ochiul, ca şi cum mi-ar fi destăinuit o chestie la fel de simplă ca diferenţa dintre viaţă şi moarte. Apoi fără să aştepte vreo confirmare din partea-mi apasă butonul de dec1ansare a războiului total – nivel 1, maşinăria zumzăie încruntat, scuipă un bilet, femeia îl inhaţă rapid şi mi-l întinde. Acum aşteptaţi, o să vă strige, n-aveţi grijă - îmi explică calm arătând spre difuzoarele vizibile în toate ungherele.
Mă uit la bilet. E o hârtie tare pe care sunt înşirate patru cifre. 1, 2, 7 si 5. Atât, nimic altceva. Nu e niciun nume de instituţie, nicio titulatură de serviciu, nicio referire la vreun birou specializat, niciun cuvânt, ca şi cum maşinăria ar vrea să păstreze totul cât mai simplu şi mai curat cu putinţă şi la o adică să poată şterge orice urmă a îndrumărilor sale dacă lucrurile s-ar fi complicat. Nu m-ar mira ca şi literele să dispară singure după o perioadă, ca şi cum ar fi fost tipărite cu cerneală simpatică.
- Opt sute nouăzeci şi trei la biroul nouă, trei sute douăzeci şi patru la biroul treizeci şi cinci, cinci sute şaisprezece la biroul optzeci şi patru... - turuie maşina. Nu-i tace gura, turuie întruna, nu s-a oprit nicio secundă. Patru sute douăzeci şi trei la biroul cincizeci şi şapte, şase sute doi la biroul douăzeci şi unu...
Mă uit încă o dată pe biletul meu. O mie două sute şaptezeci şi cinci. Sunt departe. Zâmbesc. Aici e ca la închisoare. Sau ca în iad. Odată intraţi nu mai avem identitate, orice urmă de identificare a fiinţei e ştearsă, niciun chip, niciun gând, niciun gest, nicio speranţă, suntem doar hârtii, un teanc de hârtii şi de cuvinte tipărite într-un dosar cu şină şi coperţi galbene cu un număr, o mie două sute şaptezeci şi cinci.
Cum nu am altceva de făcut urc la etajul unu. Lucrurile stau un pic altfel aici. Holul este mai mic, viermuiala mai puţin evidentă, în schimb par a fi mai multe birouri, iar intrarea şi ieşirea nu se mai face cu atâta viteză ca jos. Şi nu mai e nicio maşinărie. Privesc împrejur şi-mi pare că am aterizat de pe altă planetă în mijlocul unui popor care nu seamănă cu oamenii pe care îi ştiam. Am senzaţia că şi-au pierdut umanitatea, că sunt complet subjugaţi hârtiilor. Degetele au devenit plate şi s-au întărit semănând cu nişte lame de cuţit numai bune de dat paginile dosarelor groase pe care le ţin în braţe, ochii sunt mari, disproporţionat de mari pe conturul feţei ca şi cum ar vrea să înghită nemestecate literele şi paginile de hârtie şi dosarele şi vorbele, gurile au devenit rotunde, perfect rotunde şi simple, fără arcuiri, ca nişte pâlnii prin care sunt vărsate în lume cuvintele ca frunctele în damigeana pentru vişinată, iar trupul, trupul a devenit fusiform, atrofiat, ca un creion cu aceeaşi dimensiune a trunchiului de sus şi până jos, scuturate de subţirimea mijlocului, de unduirea crupei, de arcuirea gambei. Şi cuvintele s-au atrofiat. Nu mai au formă, nu mai au volum, sunt uscate, seci, sfrijite. Aprobare, semnătură, plată, ştampilă, birou, aviz, aşteptare, chitanţă, returnare, formular, domnul, copie xerox, cerere. Niciun pic de culoare, nicio urmă de viaţă.
- O mie două sute şaptezeci şi cinci la biroul doisprezece - aud deodată şi sar ca ars căutând din ochi biroul. O mie două sute şaptezeci şi cinci la biroul doisprezece - repetă vocea.
Îl găsesc repede. Un alt număr pe o uşă oarecare pe care mai sunt înşirate încă trei. Intru. O hârtie A4 împăturită în două ca un cort, pe care scrie cu pix roşu apăsat de mai multe ori pe fiecare linie "Biroul 12" îmi indică ceea ce căutam. O domniţă între două vârste, plictisită de moarte bate cu capătul bont al creioului în masă, privind pierdută spre niciunde. În jur alte trei birouri unde capete perechi zumzăie strident. Nu irită pe nimeni, ciocănitul creionului abia se aude în zarva generală venind din toate ungherele, din toate direcţiile, de sus şi de jos, înfundând deja urechile tuturor ca o vată pufoasă.
- Numărul! - îmi cere domniţa pe un ton imperativ şi îi întind copleşit de toată construcţia asta ca un muşuroi de furnici, atât de simplă şi de bine pusă la punct, biletul. Spuneţi.
- Ştiţi... am primit în cutia poştală joi o scrisoare de la dumneavoastră - încep eu calm şi dau să scot din mapă hârtia cu pricina. - Da, spuneţi! - întinde mâna doamna îndemnându-mă să continui povestea în timp ce caut hârtia pentru a nu consuma în van timpul niciunuia dintre noi.
- Deci joi am primit scrisoarea asta de la dumneavoastră în care scrie cum că aş fi dator nişte bani, chestie care nu înţeleg de unde vine.
Doamna ia scrisoarea, o cercetează atent, întâi plicul, apoi hârtiile, semnăturile, ştampila, apoi iar plicul, ca şi cum ar verifica dacă nu cumva am venit cu un fals în încercarea de a o induce în eroare şi a solicita plata unor bani necuveniţi.
- Etajul doi biroul douǎzeci si şapte. Mergeţi jos şi luaţi bon - decide ea rapid, apoi instantaneu aud în difuzoare “O mie două sute nouăzeci şi sapte la biroul doisprezece” şi deja un alt cap îşi face loc în uşă.
Vorbele mi-au rămas în gât, trupul mi-a rămas împietrit. Totul se desfăşoară atât de rapid, ca pe o bandă rulantă uriaşă precum cele din fabricile complet automatizate, unde produsele merg de la un punct de lucru la altul, capătă ici un punct de sudură, colo un petec de vopsea, dincolo o şlefuire lucitoare. Produsul nu se poate revolta, nu poate ieşi de pe linie, nu poate cere un retuş sau o operaţiune suplimentară. Totul se decide la sfârşit când se trage linie şi încep verificările. Vreau să mai spun ceva, sa încerc o clarificare, o informaţie de care să mă atârn, dar capul din uşă a căpăt umeri, umerii trup, mâini şi picioare şi cu toatele s-au înfipt în faţa mea înaintea femeii. Renunţ şi ies.
Cr. mat. disp. amp. co. an. conf. dec. 17389/13.01.2014 - 1543 lei
Oc. dir. pas. moc. cr. sp. sac. lib. conf. dec. 23456/17.01.2014 - 783 lei
Dat. get. cord. nic. resp. dir. insp. conf. dec. 40021/25.01.2014 - 1983 lei
Ac. sum. dat. ag. fisc. 41032/27.01.2014 - 245,62 lei.
Cum sunt o persoană ale cărei linişti sunt lesne tulburate de elementele confuze şi nepoliticos sfredelitoare năvălind brusc din dejurîmprejur şi cunoscând modul ireproşabil de organizare a Autorităţii atunci când vine vorba de banii mei, am simţit cum mă cuprind ameţelile şi o uşoară năduseala pe siră spinării. Deşi am încercat să imaginez tot felul de scenarii simple şi de bun simţ, nu am găsit altă soluţie pentru rezolvarea misterului dinapoia hârtiei decât să mă deplasez personal la adrisant pentru a încerca a lămuri între patru ochi, două guri şi patru urechi problema şi a netezi neliniştile măcar până la nivelul unei brize uşoare cutremurănd faţa curată a mării. - Da, domnu, e clădirea aceea cu pereţi de faianţă, aia unde fu până mai deunăzi vama - îmi arată cu degetul o doamnă în vârstă o clădire de patru etaje, anostă, acoperită cu un soi de gresie cenuşie cu văluiri bleumarin, gheboşită ca un gândac uriaş, ghemuit şi posac.
E urâtă, cum urâtă îmi pare instituţia în sine, dar are mai puţină importanţă cum e pe dinafara ci cum e înăuntru, îmi spun în barbă şi dau să intru cu inima îndoită de succesul demersului. Pe măsură ce mă aproprii de stomacul lighioanei lucrurile par să se schimbe, treptele ample de marmură albă, holul larg, mult mai larg decât mi s-a părut a fi din afară, pavat cu plăci mari de gresie lucitoare, coloanele simple de susţinere acoperite cu fâşii lunguieţe de marmură roşie... Tot ansamblul îmi pare o gură de floare carnivoră căscată spre lume, colorată, înmiresmată, dulce, vie, pregătită să atragă micile zburătoare, pentru a le înghiti apoi şi a le topi în intestinul ei uriaş de clorofilă.
Tot holul e un furnicar de oameni alergând care încotro, de la un ghişeu la altul, la maşinăria instalată în mijlocul holului, în sus şi în jos pe scări, apoi iar la maşinăria instalată în mijlocul holului şi înapoi la ghişee, unii aparent fără niciun motiv exact, doar de dragul de a se încadra într-un fel de dans tribal al mulţimii, care desigur, de undeva sus din înalt ar putea părea cu totul excepţional. Pentru o secundă am rămas înţepenit, dar în secunda imediat următoare mulţimea m-a smuls din nemişcare şi m-a cuprins în freamătul ei, aşa cum valul te prinde în rostogolirea lui continuă şi picioarele au început să alerge singure de la un ghişeu la altul, în stânga, apoi în dreapta, la altul, şi la altul şi înapoi la cel la care fusesem deja, fără a reuşi să leg nimic, fără niciun fir de care să mă agăţ. Era un joc enervant dar căruia nu i te puteai împotrivi ca şi cum trupul ar fi căpătat roţi şi roţile ar fi alunecat într-un carusel imens întortocheat şi lung fără a-ţi lăsa opţiunea de a decide încotro s-o cârmeşti sau spre ce să te îndrepţi. La prima oprire a caruselului am constatat că minutarul de la ceas mâncase deja o jumătate de oră din zi şi nimeni, dar absolut nimeni nu mă putuse îndruma către un birou sau o persoana care m-ar fi putut lămuri cu privire la problema pentru care mă aflam în clădire.
- Uite acolo, ia şi dumneata un bilet de la ghişeu - îmi spune o doamnă voluminoasă, având în stânga o sacoşă la fel de voluminoasă ca dumneaei din care se scurgeau câteva legături de ceapă verde iar în dreapta o geantă în care fuseseră înghesuite grămadă o serie de cosmeticale cumpărate de la taraba din piaţă la preţ de nimic.
Se pare că nu am încotro. Cum altcineva în afara maşinăriei nu mă poate ajuta nu am altă soluţie. Mă apropii circumspect şi o cercetez atent. Seamănă cu o maşină de îngheţată din cele care vând pe stradă îngheţată la cornet de cacao sau vanilie. Pătrăţoasă, cenuşie, mare cam cât un stat de om, zumzăind ca un bondar printre flori. Undeva la mijloc faţa de tablă posomorâtă capătă ochi. Mai multe perechi de ochi, câte unul alb şi unul galben. Sub ultima pereche de ochi se cască o gură mică care la fiecare câteva secunde scuipă câte un petec de hârtie, petec ce e înhăţat imediat de mâinile avide aflate în preajmă, ca nişte peşti pirahnia unduind fremătător în ierburi în aşteptarea prăzii. Privesc peste umărul tânărului din faţa mea şi încerc să mă dumiresc la ce folosesc cei doi ochi. E mai simplu decât credeam. Cel din stânga, cel alb, nu e decât un indicator pe care scrie etajul, iar cel din dreapta, cel roşu, e un buton simplu, cam butucănos, construit parcă pentru a fi apăsat întru declanşarea războiului total. Privesc panoul de sus până jos, acelaşi lucru, etajul 1, etajul 2 şi tot aşa până la etajul 19. După perechea de ochi de la etajul 19 butonul e înlocuit cu o rozetă a cărei poziţie rostogolită indică mai departe etajul 20, 21, 22... Mi se par cel puţin ciudate indicaţiile acestea cu privire la numărul etajului atâta timp cât am văzut de afară cu ochii mei că nu sunt mai mult de patru. Nu apuc însă să-mi dumiresc neliniştile căci am ajuns în faţa maşinii şi încă nu ştiu ce caut şi ce vreau. Noroc că alţii au mai trecut pe aici şi primesc pe dată indicaţii din spate.
- Etajul unu. Apăsaţi pe etajul unu şi vă iese biletul.
- Bine, dar eu nu ştiu cu cine să discut la etajul unul. Treaba asta cu scrisorile primite de la fisc s-ar putea săăă - încerc eu să caut un soi de fir călăuzitor, un sens anume căutărilor mele oarbe.
- Domnuuu… mă trage de mânecă o bătrână a cărei mustaţă dizgraţioasă mă face să mă zburlesc ca un motan la vederea ogarului - toţi trecem pe la etajul unu, indiferent ce ne dorim. Şi-mi face complice cu ochiul, ca şi cum mi-ar fi destăinuit o chestie la fel de simplă ca diferenţa dintre viaţă şi moarte. Apoi fără să aştepte vreo confirmare din partea-mi apasă butonul de dec1ansare a războiului total – nivel 1, maşinăria zumzăie încruntat, scuipă un bilet, femeia îl inhaţă rapid şi mi-l întinde. Acum aşteptaţi, o să vă strige, n-aveţi grijă - îmi explică calm arătând spre difuzoarele vizibile în toate ungherele.
Mă uit la bilet. E o hârtie tare pe care sunt înşirate patru cifre. 1, 2, 7 si 5. Atât, nimic altceva. Nu e niciun nume de instituţie, nicio titulatură de serviciu, nicio referire la vreun birou specializat, niciun cuvânt, ca şi cum maşinăria ar vrea să păstreze totul cât mai simplu şi mai curat cu putinţă şi la o adică să poată şterge orice urmă a îndrumărilor sale dacă lucrurile s-ar fi complicat. Nu m-ar mira ca şi literele să dispară singure după o perioadă, ca şi cum ar fi fost tipărite cu cerneală simpatică.
- Opt sute nouăzeci şi trei la biroul nouă, trei sute douăzeci şi patru la biroul treizeci şi cinci, cinci sute şaisprezece la biroul optzeci şi patru... - turuie maşina. Nu-i tace gura, turuie întruna, nu s-a oprit nicio secundă. Patru sute douăzeci şi trei la biroul cincizeci şi şapte, şase sute doi la biroul douăzeci şi unu...
Mă uit încă o dată pe biletul meu. O mie două sute şaptezeci şi cinci. Sunt departe. Zâmbesc. Aici e ca la închisoare. Sau ca în iad. Odată intraţi nu mai avem identitate, orice urmă de identificare a fiinţei e ştearsă, niciun chip, niciun gând, niciun gest, nicio speranţă, suntem doar hârtii, un teanc de hârtii şi de cuvinte tipărite într-un dosar cu şină şi coperţi galbene cu un număr, o mie două sute şaptezeci şi cinci.
Cum nu am altceva de făcut urc la etajul unu. Lucrurile stau un pic altfel aici. Holul este mai mic, viermuiala mai puţin evidentă, în schimb par a fi mai multe birouri, iar intrarea şi ieşirea nu se mai face cu atâta viteză ca jos. Şi nu mai e nicio maşinărie. Privesc împrejur şi-mi pare că am aterizat de pe altă planetă în mijlocul unui popor care nu seamănă cu oamenii pe care îi ştiam. Am senzaţia că şi-au pierdut umanitatea, că sunt complet subjugaţi hârtiilor. Degetele au devenit plate şi s-au întărit semănând cu nişte lame de cuţit numai bune de dat paginile dosarelor groase pe care le ţin în braţe, ochii sunt mari, disproporţionat de mari pe conturul feţei ca şi cum ar vrea să înghită nemestecate literele şi paginile de hârtie şi dosarele şi vorbele, gurile au devenit rotunde, perfect rotunde şi simple, fără arcuiri, ca nişte pâlnii prin care sunt vărsate în lume cuvintele ca frunctele în damigeana pentru vişinată, iar trupul, trupul a devenit fusiform, atrofiat, ca un creion cu aceeaşi dimensiune a trunchiului de sus şi până jos, scuturate de subţirimea mijlocului, de unduirea crupei, de arcuirea gambei. Şi cuvintele s-au atrofiat. Nu mai au formă, nu mai au volum, sunt uscate, seci, sfrijite. Aprobare, semnătură, plată, ştampilă, birou, aviz, aşteptare, chitanţă, returnare, formular, domnul, copie xerox, cerere. Niciun pic de culoare, nicio urmă de viaţă.
- O mie două sute şaptezeci şi cinci la biroul doisprezece - aud deodată şi sar ca ars căutând din ochi biroul. O mie două sute şaptezeci şi cinci la biroul doisprezece - repetă vocea.
Îl găsesc repede. Un alt număr pe o uşă oarecare pe care mai sunt înşirate încă trei. Intru. O hârtie A4 împăturită în două ca un cort, pe care scrie cu pix roşu apăsat de mai multe ori pe fiecare linie "Biroul 12" îmi indică ceea ce căutam. O domniţă între două vârste, plictisită de moarte bate cu capătul bont al creioului în masă, privind pierdută spre niciunde. În jur alte trei birouri unde capete perechi zumzăie strident. Nu irită pe nimeni, ciocănitul creionului abia se aude în zarva generală venind din toate ungherele, din toate direcţiile, de sus şi de jos, înfundând deja urechile tuturor ca o vată pufoasă.
- Numărul! - îmi cere domniţa pe un ton imperativ şi îi întind copleşit de toată construcţia asta ca un muşuroi de furnici, atât de simplă şi de bine pusă la punct, biletul. Spuneţi.
- Ştiţi... am primit în cutia poştală joi o scrisoare de la dumneavoastră - încep eu calm şi dau să scot din mapă hârtia cu pricina. - Da, spuneţi! - întinde mâna doamna îndemnându-mă să continui povestea în timp ce caut hârtia pentru a nu consuma în van timpul niciunuia dintre noi.
- Deci joi am primit scrisoarea asta de la dumneavoastră în care scrie cum că aş fi dator nişte bani, chestie care nu înţeleg de unde vine.
Doamna ia scrisoarea, o cercetează atent, întâi plicul, apoi hârtiile, semnăturile, ştampila, apoi iar plicul, ca şi cum ar verifica dacă nu cumva am venit cu un fals în încercarea de a o induce în eroare şi a solicita plata unor bani necuveniţi.
- Etajul doi biroul douǎzeci si şapte. Mergeţi jos şi luaţi bon - decide ea rapid, apoi instantaneu aud în difuzoare “O mie două sute nouăzeci şi sapte la biroul doisprezece” şi deja un alt cap îşi face loc în uşă.
Vorbele mi-au rămas în gât, trupul mi-a rămas împietrit. Totul se desfăşoară atât de rapid, ca pe o bandă rulantă uriaşă precum cele din fabricile complet automatizate, unde produsele merg de la un punct de lucru la altul, capătă ici un punct de sudură, colo un petec de vopsea, dincolo o şlefuire lucitoare. Produsul nu se poate revolta, nu poate ieşi de pe linie, nu poate cere un retuş sau o operaţiune suplimentară. Totul se decide la sfârşit când se trage linie şi încep verificările. Vreau să mai spun ceva, sa încerc o clarificare, o informaţie de care să mă atârn, dar capul din uşă a căpăt umeri, umerii trup, mâini şi picioare şi cu toatele s-au înfipt în faţa mea înaintea femeii. Renunţ şi ies.
luni, 2 iunie 2014
Gândurile domnului Nicholas
Domnul Nicholas are multe gânduri, foarte multe. În cap le are. Unele dospesc acolo, în ceea ce rămâne adunat din zilele, lunile sau anii din urmă si apoi dintr-o dată fără să existe un motiv anume, sau poate că el există dar îi este complet străin domnului Nicholas, încep rapid să crească. Ca o tumoare cresc. Întâi un semn, unul mic cât un vârf de ac, apoi altul şi altul şi altul. Se aliniază ca pe o pernuţă de ace din cele folosite de croitoresele ce pregătesc materialul, două trei ace în jumătate de gură, celelalte în pernuţă, înfig unul şi cu cealaltă jumătate liberă de gură întreabă aplecate în genunchi la picioarele clientei îndoind marginea de jos a stofei “Atât să fie, doamnă?!”. Apoi mustăţile astea de gânduri încep şi ele să crească, şi cresc, şi cresc, apar pe ele altele, mici, mici de tot ca vârful de ac, şi tot cresc, şi tot cresc până umplu tot spaţiul. Alteori gândurile vin din afară. Ca nişte fluturi cu aripile fragede şi viu colorate vin. Intră prin ochii, prin urechile şi prin nările domnului Nicholas sumedenie de frânturi de gânduri. Şi tot intră întruna până când formează un roi mare cât cele din pădurile amazoniene. Când roiul se aşează peste pădurea amazoniană o fac să dispară pur şi simplu cu totul, acoperind-o cu aripile lor mari şi viu colorate, aşa şi cu gândurile, acoperă tot trecutul, prezentul şi viitorul. Domnul Nicholas le analizează, le împarte pe specii şi subspecii, în funcţie de culoare, de mărime, de ariile de origine, el ştie după mai câte alte criterii.
Când stă în picioare, gândurile domnului Nicholas nu rămân în cap. Nici n-ar avea loc toate, căci domnul Nicholas are capul mic, mai mic decât al unui om obişnuit şi gânduri multe, foarte multe. Când stă în picioare gândurile domnului Nicholas se revarsă moi, calde, ca o fântână de ciocolată, prin tot trupul până în călcâie, pe unde ies subţiri şi albe ca nişte bucăţi de piele moartă. În fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, domnul Nicholas face baie şi îşi râcâie călcâiele cu o bucată mare de piatră ponce. Dacă nu ar face baie şi nu şi-ar râcâi cu o bucată mare de piatră ponce călcâiele bine înmuiate în apă cu sare de baie, domnul Nicholas nu şi-ar mai putea încălţa a doua zi pantofii. De altfel domnul Nicholas nici nu poartă pantofi. Decât atunci când are treburi prin oraş şi nici atunci întotdeauna căci vara poartă sandale. În casă el merge în picioarele goale pentru ca toate gândurile adunate în capul său să poată ieşi în voie prin câlcâie şi să lase loc altor gânduri mai proaspete şi mai curate.
Şi când stă pe scaun gândurile domnului Nicholas se revarsă ca o fântână de ciocolată. Şi tot prin călcâie ies. Doar când se întinde nu mai ies. Când se întinde şi vrea să se culce domnul Nicholas are o mare problemă. Gândurile sale nu mai ştiu încotro s-o apuce. Ar rămâne în cap, dar sunt împinse devale de altele noi care nu se mai prididesc să se reverse peste marginile circumvoluţionate ale creierului şi se duc prin plămâni, prin inimă, prin ficat, prin rinichi către călcâie. Doar că pe drum se întâlnesc cu alte gânduri care se întorc de acolo. Şi uite aşa rămân derutate undeva la mijloc, în burtă, dacă domnul Nicholas doarme pe burtă, sau în coapsa stângă, dacă domnul Nicholas doarme pe partea stângă, ceea ce în general e întocmai, ca un lichid incapabil să găseacă ieşirea dintr-o sticlă culcată la orizontală. Şi atunci capul său se umple cu gânduri necuminţi ca o colivie cu păsări speriate de apropierea felinei, iar domnul Nicholas nu mai poate să doarmă şi deschide un ochi, apoi pe amândoi, apoi crapă şi buzele şi rămâne aşa pentru ca gândurile să poată zbura şi să se poată întoarce de unde au venit.
Din cauza gândurilor domnul Nicholas nu doarme niciodată, ci stă aşa cu ochii deschişi de zici că-i mort. Dar nu-i, căci uneori domnul Nicholas oftează. Atunci, dacă priveşti atent, poţi observa cum prin orbitele sale ies şerpi subţiri precum creioanele şi negri ca amarul care se fac pe dată nevăzuţi în noapte. Uneori şerpii sunt puţini, alteori mulţi, cum sunt creioanele la librărie, mănunchi în pahar, din care fata de la tejghea alege unul şi te întreabă zâmbind “Ăsta să fie, domnu?”.
Când stă în picioare, gândurile domnului Nicholas nu rămân în cap. Nici n-ar avea loc toate, căci domnul Nicholas are capul mic, mai mic decât al unui om obişnuit şi gânduri multe, foarte multe. Când stă în picioare gândurile domnului Nicholas se revarsă moi, calde, ca o fântână de ciocolată, prin tot trupul până în călcâie, pe unde ies subţiri şi albe ca nişte bucăţi de piele moartă. În fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, domnul Nicholas face baie şi îşi râcâie călcâiele cu o bucată mare de piatră ponce. Dacă nu ar face baie şi nu şi-ar râcâi cu o bucată mare de piatră ponce călcâiele bine înmuiate în apă cu sare de baie, domnul Nicholas nu şi-ar mai putea încălţa a doua zi pantofii. De altfel domnul Nicholas nici nu poartă pantofi. Decât atunci când are treburi prin oraş şi nici atunci întotdeauna căci vara poartă sandale. În casă el merge în picioarele goale pentru ca toate gândurile adunate în capul său să poată ieşi în voie prin câlcâie şi să lase loc altor gânduri mai proaspete şi mai curate.
Şi când stă pe scaun gândurile domnului Nicholas se revarsă ca o fântână de ciocolată. Şi tot prin călcâie ies. Doar când se întinde nu mai ies. Când se întinde şi vrea să se culce domnul Nicholas are o mare problemă. Gândurile sale nu mai ştiu încotro s-o apuce. Ar rămâne în cap, dar sunt împinse devale de altele noi care nu se mai prididesc să se reverse peste marginile circumvoluţionate ale creierului şi se duc prin plămâni, prin inimă, prin ficat, prin rinichi către călcâie. Doar că pe drum se întâlnesc cu alte gânduri care se întorc de acolo. Şi uite aşa rămân derutate undeva la mijloc, în burtă, dacă domnul Nicholas doarme pe burtă, sau în coapsa stângă, dacă domnul Nicholas doarme pe partea stângă, ceea ce în general e întocmai, ca un lichid incapabil să găseacă ieşirea dintr-o sticlă culcată la orizontală. Şi atunci capul său se umple cu gânduri necuminţi ca o colivie cu păsări speriate de apropierea felinei, iar domnul Nicholas nu mai poate să doarmă şi deschide un ochi, apoi pe amândoi, apoi crapă şi buzele şi rămâne aşa pentru ca gândurile să poată zbura şi să se poată întoarce de unde au venit.
Din cauza gândurilor domnul Nicholas nu doarme niciodată, ci stă aşa cu ochii deschişi de zici că-i mort. Dar nu-i, căci uneori domnul Nicholas oftează. Atunci, dacă priveşti atent, poţi observa cum prin orbitele sale ies şerpi subţiri precum creioanele şi negri ca amarul care se fac pe dată nevăzuţi în noapte. Uneori şerpii sunt puţini, alteori mulţi, cum sunt creioanele la librărie, mănunchi în pahar, din care fata de la tejghea alege unul şi te întreabă zâmbind “Ăsta să fie, domnu?”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)