Gângania (partea a doua)

Sunt complet derutat. Mǎ simt ca biletul pe care pânǎ mai adineauri îl ţineam între degete, imprimat cu un numǎr sec şi scuipat afarǎ pe fanta subţire a maşinǎriei. Amândoi suntem la fel, doar cǎ el are un drum precis, de la fanta maşinii pânǎ la biroul x, unde viaţa sa se sfârşeşte, adesea mizerabil, fǎrǎ niciun succes, fǎrǎ niciun drum împlinit, în timp ce al meu continuǎ sǎ se lungeascǎ şi sǎ se încolǎceascǎ precum un şarpe boa pe braţul lucios al copacului. Mǎ întorc cǎtre maşinǎria ce troneazǎ în mijlocul holului de la parter şi nu-mi pot scoate din cap o chestie. Atâta timp cât femeia care m-a expediat ştia precis numǎrul biroului unde trebuie sǎ ajung, de ce trebuie sǎ merg din nou la maşinǎ, şi în plus, de unde ştie maşina ce mi-a spus femeia?! Dacǎ mǎ trimite altundeva, ceea ce îmi pare foarte posibil, ce-ar trebui sǎ fac?! În puhoiul de oameni care se învârt în holul central împrejurul maşinii o recunosc pe bǎtrâna cu mustaţǎ de mai devreme. Parcǎ ar fi femeia care hrǎneşte porumbeii. Are o rochie largǎ facutǎ parcǎ din mai multe rochii ţesute una peste alta, având în faţǎ un pliu mare ca un buzunar numai bun de ţinut grǎunţele pentru pǎsǎri, are o pǎlǎrie cu boruri mari, pantofi negri stâlciţi şi o faţǎ îmbǎtrânitǎ cu obraji rotunzi traversaţi de crevase adânci. Mǎ apropii de maşinǎ şi ezit sǎ apǎs butonul de la etajul doi. Caut altceva, nici eu nu ştiu ce, care desigur nu e acolo.
- Apǎsaţi etajul doi – o aud pe bǎtrânǎ. Etajul doi domnu’. Dacǎ aţi trecut de unu, apǎsaţi etajul doi. Nu vǎ fie teamǎ, totul o sǎ fie în regulǎ – mǎ calmeazǎ porumbǎreasa.
Zâmbesc. Noi ǎştia care alergǎm derutaţi în jurul maşinii suntem copiii ei, noi suntem porumbeii moderni. Apǎs butonul pentru etajul doi şi maşina scuipǎ un bilet asemǎnǎtor cu primul. 1493.
- O sǎ vǎ strige n-aveţi grijǎ. O sǎ vǎ strige – ţipǎ femeia în urma mea arǎtând difuzoarele de pe pereţi.
N-am nicio îndoialǎ, totul pare sǎ funcţioneze perfect. Perfect dar complet inutil. E o maşinǎrie care-şi da singurǎ de lucru doar pentru a continua sǎ funcţioneze. Şi atât. Rezultatul nu pare sǎ conteze niciunde. Nici participanţii. Suntem doar numere, aleatorii. Trebuie sǎ facem parte din joc doar pentru ca maşina, sǎ mimeze utilul, sǎ se poatǎ integra în real. Devin suspicios.
- O mie patrusute nouǎzeci şi unu la biroul douǎzeci şi unu, o mie patrusute nouǎzeci şi doi la biroul douǎzeci şi nouǎ, o mie patrusute nouǎzeci şi trei la biroul douǎzeci şi şapte...
E exact numǎrul pe care mi l-a spus femeia de mai devreme. Caut din priviri şi descopǎr repede ceea ce cǎutam. Sunt mici şi aşezate în locuri ferite, dar sunt multe şi acoperǎ întreaga suprafaţǎ a clǎdirii. Şi la parter sunt şi la unu şi la doi. Femeia de la douǎzeci şi şapte are o figurǎ de functionar clasic. Acrǎ, respingǎtoare, imobilǎ. Întinde mâna şi primeşte degrabǎ bonul. Apoi întinde mâna din nou. Încerc sǎ-i explic...
- Ştiţi, eu am venit pentru cǎ...
- Ştiu! Hârtiile.
Ia plicul şi îl învârte pe toate pǎrţile aşa cum fǎcuse şi femeia de la etajul unu. Nu-i fals. Apoi citeşte scrisoarea. Ţinteşte cu degetul ceva şi cautǎ în calculator. Apoi coboarǎ cu degetul pe hârtie şi cautǎ din nou şi din nou.
- Nu la noi, eu n-am nimic. La etajul trei, la Georgeasca. Biroul treizeci şi unu. Coborâţi şi luaţi bon de la parter.
Încep sǎ mǎ enervez.
- Bine dar nu puteţi sǎ-mi spuneţi care e problema?! Eu n-am nimic de platǎ...
- Nu v-am spus domnule mai devreme?! Nu de la noi vine hârtia, e de la trei. Ce vreţi sǎ vǎ spun eu?! Mergeţi jos şi luaţi bon.
Caut în jur din priviri. E chiar în spatele scaunului femeii, sus, aproape de tavan, la douǎ palme de aparatul de aer condiţionat. Nu apuc sǎ spun nimic cǎci urmǎtorul client a intrat deja. Ies cuminte.
Sunt aproape douǎ ore de când am venit şi n-am înaintat niciun pas. Sunt tentat sǎ plec şi sǎ-i las dracu cu maşinǎria lor cu tot, cu funcţionarii lor îndobitociţi, cu sistemele lor supersofisticate de urmǎrire. Dar nu mi-am pierdut complet rǎbdarea. Mai am...
De-acum ştiu drumurile. Parter, maşinǎrie, bon, femeia cu porumbei, etajul trei. N-o las sǎ deschidǎ gura.
- Aş vrea sa vorbesc cu cineva care poate sǎ mǎ lǎmureascǎ. Oricine, dacǎ nu dumneavoastrǎ atunci spuneţi-mi la cine trebuie sǎ merg. Dar gata cu plimbatul, nu am o zi întreagǎ de stat aici.
Am senzaţia cǎ întrezǎresc un zâmbet ironic pe faţa femeii dinaintea mea. Oare ce îi pare amuzant?! Agitaţia mea? Faptul cǎ vreau sǎ vorbesc cu cineva care sǎ îmi rezolve problema? Faptul cǎ vreau sǎ plec acasǎ? Mda, probabil cǎ privind de pe scaunul acela fiecare este un motiv bun de zâmbit. Femeia îmi trece hârtiile prin acelaşi ritual, apoi începe sǎ caute în calculator.
- Nu apareţi în baza de date.
- Faptul cǎ nu apar în baza de date bǎnuiam şi eu cǎci nu am de ce sǎ apar. Totuşi cineva a scris hârtia aceea şi a trimis-o. Cǎutati persoana care a semnat-o şi întrebaţi-o.
Femeia priveşte hârtia atentǎ încercând sǎ descifreze semnǎtura.
- E semnatǎ de altcineva, nu de cel care al cǎrui nume e trecut aici. Nu ştiu ce sǎ spun. Cel mai bine ar fi sǎ mergeţi la patru la domnul Postelnicu. El vǎ va lǎmuri.
- Dar nu mǎ mai duc sǎ iau bon. Mǎ duc direct la domnul ǎsta Postelnicu. La ce birou?
- Biroul e patruzeci şi şase dar nu puteţi fǎrǎ bon. Nu vǎ va striga şi nici nu îi veţi putea da bonul. Dacǎ nu are bon nu poate deschide calculatorul. Mergeţi la maşinǎ şi luaţi bon!
- Cum adicǎ nu poate deschide calculatorul.
- Exact aşa! Uşa şi calculatorul nu se deschid decât dupǎ ce e anunţat în difuzoare numǎrul bonului şi biroul. Un sistem centralizat blocheazǎ uşa şi accesul la calculator pânǎ când numǎrul e anunţat. Astfel se asigurǎ intrarea în ordine a solicitanţilor. Nimeni nu poate vei peste rând, nimeni nu se poate bǎga în faţǎ, aşa cum se întâmplǎ la alte instituţii. La noi e ordine şi disciplinǎ şi fiecare e servit aşa cum se cuvine, când îi vine rândul.
Nu-mi vine a crede. Zâmbesc amar. Dar mǎ voi duce şi la patru. Recunosc cǎ pe mǎsurǎ ce urc am un gând ascuns. Unde voi mai fi trimis dupǎ ce ajung la patru?! Am vǎzut cu ochii mei cǎ aceastǎ clǎdire nu are mai mult de patru etaje. Pe de altǎ parte pe panoul maşinǎriei numerele etajelor sunt practic nelimitate. Abia aştept sǎ ajung la patru şi sǎ fiu trimis un etaj mai sus.
Înşfac un bon nou şi astept. Cu cât urc cu atât spaţiile sunt mai înguste şi oamenii mai puţini, mai tǎcuţi şi mai speriaţi. E normal sǎ fie mai puţini şi mai calmi, mulţi rǎmân la etajele de mai jos. Sau abandoneazǎ şi se întorc acasǎ. A dispǎrut agitaţia de la parter. Dar au apǎrut nervii. Agitaţia s-a infiltrat înǎuntru, nu mai e în afarǎ.
Domnul Postelnicu e gârbovit, are pǎrul cǎrunt şi rar, faţa obositǎ, mişcǎri lente şi vorba aşijderea. Nu scot nimic de la el. Degeaba mǎ enervez, degeaba ţip, degeaba, degeaba...
- Vreau sǎ merg la un şef. La şeful instituţiei. Vreau sǎ-mi spuneţi acum unde – mǎ rǎstesc şi mǎ aşez ostentativ pe scaun cu mâinile împreunate la piept.
- Mergeţi. Luaţi un bon de la maşina de jos.
- La cinci?
- La cinci!
- Şi cu cine vorbesc?
- Cu domnul Anghel.
Alerg într-o fuga jos. M-au omorât scǎrile. Oamenii în schimb au început sǎ mǎ cunoascǎ. Cei ce mǎ ştiu se dau într-o parte când cobor şi-mi fac loc sǎ-mi iau degrabǎ bonul scuipat de maşinǎ. Îl apuc în fuga şi dau sǎ o iau înapoi la fugǎ pe scǎri. Porumbǎreasa mǎ trage însǎ de mânecǎ. Parcǎ e un manual de utilizare porumbǎreasa. Îmi aratǎ din priviri liftul. Nu-l vǎzusem pânǎ atunci. De fapt aşa cum scrie pe uşǎ nici nu poate fi folosit pentru etajele 1-4. Doar de la cinci încolo. Urc. Sunt singurul pasager. Liftul se smuceşte şi urcǎ lin. Uşile se deschid singure la etajul cinci. Eu n-am apucat sǎ apǎs niciun buton. Nici nu sunt butoane în afara unuia singur, mare, pe care e indicatǎ o sǎgeatǎ în jos intr-un cerc. De sus din colţul din dreapta, mǎ priveşte fix unul din nenumǎraţii ochi negri.
Cobor şi privesc atent. Nu mai sunt ferestre la nivelul acesta, nu te mai poţi înşuruba în vânzoleala oraşului. Nu-mi dau seama unde am ajuns. O mai fi un nivel peste patru? Unul restrâns pe care e posibil sǎ nu-l fi observat?! Aici nu mai sunt scǎri. Doar lifturi, mai multe. Aştept. Mai sunt câţiva oameni care aşteaptǎ. E tare ciudatǎ treaba asta cu etajele. Vreau sǎ urc la şase. Apǎs butonul prin care se poate chema liftul şi aştept.
- Nu merge decât în jos – mǎ avertizeazǎ o doamnǎ cu faţa lividǎ şi un aer de vǎduvǎ proaspǎt îndoliatǎ. Ofteaza la fiecare inspiraţie. O face adânc ca şi cum s-ar hrǎni din asta. Liftul s-a oprit în faţa mea iar ochiul din tavan se holbeazǎ la mine. Îmi amintesc cǎ liftul nu are decât un buton pe care e arǎtatǎ o sǎgeata în jos, deci e foarte posibil ca vǎduva sǎ aibǎ dreptate. Mǎ depǎrtez şi uşile se închid.
- Aţi fǎcut foarte bine cǎ n-aţi urcat – mi se destǎinuie doamna.
- O mie cinci sute şaizeci şi trei la biroul şaptezeci şi doi, o mie douǎ sute douǎzeci şi unu la biroul douǎzeci şi şaşe, o mie o sutǎ şaisprezece sǎ nu mai calci pe aici...
Nu pot sǎ cred ce am auzit. Maşinǎria a trecut la ameninţǎri. E total absurd ce se întâmplǎ. M-am întâlnit în viaţa mea o asemenea atitudine, chiar dacǎ a fost vorba de autoritǎţi incompetente. Pânǎ aici n-a ajuns nimeni. S-o facǎo asemenea afirmatie public. Dar oare cât de public este locul acesta ca o cupa de mac?! Cineva cu spirit civic sigur a auzit asta şi va comunica undeva mai sus, se va duce probabil la ziar şi la televizuini.
- Nu se ştie unde aţi fi ajuns dacǎ aţi fi urcat – îmi şopteşte doamna de lângǎ mine şi totul începe sǎ aducǎ a teatru al absurdului. Simt fiori pe şira spinǎrii.
Dureazǎ mai mult ca de obicei. Mǎ plictisesc aşteptând. Pânǎ la urmǎ intru. Dar domnul Postelnicu nu e aici la cinci, e la şase. Maşina îşi bate joc de mine, dar e un pretext bun de a urca la şase. Apǎs iar butonul de comandǎ al liftului. Urc, apoi apǎs butonul cu sǎgeata în jos. Nu-mi dau seama dacǎ ar fi pornit sau nu şi fǎrǎ sǎ-l apǎs. Ajuns în hol am impresia cǎ oamenii mǎ privesc altfel, de parcǎ m-aş fi întors din împǎrǎţia sufletelor adormite. Mi-e din ce în ce mai uşor sǎ-mi iau hârtia, mâini sunt tot mai puţine în jurul bonului încǎ nenǎscut. Liftul zvâcneşte din nou. Nu pot sǎ apreciez dacǎ în jos sau în sus. E foarte posibil ca etajul şase sǎ fie jos, ca şi cinci, ca şi şapte. Sau în lateral.
Etajul şase e aproape identic cu cinci, doar cǎ îmi pare mai mic. Nicio fereastrǎ, nicio scarǎ, doar lifturi. Nu ştiu de ce dar am senzaţia cǎ fiecare dintre etajele astea sunt ca nişte capsule de mac fixate în capul unei tije verticale mai mari sau mai mici. Ele sunt rupte de fapt de clǎdirea propriuzisǎ şi plutesc undeva în eter.
Domnul Postelnicu nu e nici la şase. Mǎ opresc. Trebuie sǎ fie un mesaj pe care nu îl înţeleg în treaba asta. Probabil ca nu caut pe cine trebuie, sau unde trebuie. Maşina încearcǎ sǎ-mi spunǎ ceva iar eu nu sunt în stare sǎ-i descifrez mesajul.