Dana

Domnul Petrișor se ridică cu greu din fotoliu, înfige tălpile pe jumătate în papucii îmblăniți și îi târâie până la măsuța de cafea cu picioare strâmbe și mâncată de vreme pe care șade telefonul. I s-a părut că l-a auzit sunând, dar nu e sigur. Ridică receptorul, îl lipește de urechea stângă, apoi își amintește că stânga e cea cu care nu mai aude, îl lipește de dreapta și spune nesigur: alo. Apoi moare. Așa, pur și simplu, moare din picioare spunând „alo”. 

Nimeni nu știe cu siguranță dacă telefonul chiar a sunat sau a fost doar o dorință a domnului Petrișor ca acesta să sune, sau dacă cineva era la celălalt capăt și a spus ceva sau a tăcut. Cert este că așa l-a găsit tanti Vasilica atunci când a venit să dea cu mătura, prăbușit lângă măsuța de cafea cu picioare strâmbe, cu receptorul strâns în mâna dreaptă și cu tonul de apel pierdut răsunând din difuzor. Tanti Vasilica nu l-a atins, știe din filmele polițiste cu Colombo că nu trebuie să atingi decedatul pentru că s-ar putea să ștergi eventualele urme, doar a luat receptorul și l-a pus în furcă, apoi a dat fuga jos la madam Pandele de la parter să-i spună grozăvia și să-i ceară o lumânare și o cutie de chibrituri. 

Tanti Vasilica e singura care mai are o cheie, pentru că în afară de faptul că spală scara blocului, mai intră uneori la domnul Petrișor să-i facă un pic de curat sau să-i aducă câte ceva de mâncare. Gratis! Fiindcă știe că domnul Petrișor nu o duce prea bine cu banii. În schimb mai primește câte un pantalon bărbătesc vechi, câte o pereche de pantofi, sau câte o cămașă pe care le răsucește pe o parte și pe alta și cel mai adesea le aruncă la coșul de gunoi din colțul blocului în drum spre casă. 

Bine, o cheie are și domnișoara Dana, însă n-a folosit-o probabil niciodată. Dumneaei e dincolo de mări, în țările cele de departe și n-a mai trecut pe la domnul Petrișor de multă vreme. Să tot fie vreo douăzeci de ani. Dacă nu douășcinci și mai bine, cine mai știe...

- Eu cred că de foame a murit – a spus tanti Vasilica polițiștilor veniți să cerceteze moartea domnului Petrișor. Niciunele nu mânca. Degeaba i-am făcut cumpărături că nu s-a atins de nimic patru zile. Și în frigider sunt de toate, dar nicio cutie nu e desfăcută, am verificat eu, puteți să verificați și dumneavoastră. Nu știu cine l-a sunat, când am ajuns eu nu vorbea nimeni, telefonul făcea așa, piu, piu, piu, cum face când celălalt capăt nu există. Poate că fusese moartea la telefon și i-a zis să vină și domnu Petrișor, moale cum e dumnealui, s-a dus, pardon, cum era am vrut să zic, Dumnezeu să-l ierte.

Însă madam Pandele care a sosit într-o fugă imediat după ce a sunat la 112 a avut o cu totul altă părere. 

- Ei, de foame, dumneata n-ai văzut ce gambe groase avea?! Ăsta mânca, nu vă luați după Vasilica, că nu știe ce vorbește. De dor a murit. Că netrebnica aia de fie-sa nici n-a mai vrut să audă de el de când a plecat. Era ros de dor, domnule, iar ea nici măcar un telefon nu-i dădea. Pe dinăuntru era ros. Pe dinafară nu se vedea nimic, dar se subțiase ca robineții ăia mâncați de rugină, care strălucesc pe afară, însă pe dinăuntru apa mănâncă și mănâncă din metal până se crapă un por și apa țâșnește de te și miri de unde se aude țîr-țîr. Poate că i-o fi dat acu, el s-a mirat atât de tare că a auzit-o încât i-a stat inima în loc de mirare și apoi inima n-a mai știut să pornească înapoi. Eu așa zic, să nu vă fie cu supărare. Puteți să vorbiți și cu Marioara de la șapte. O să vedeți că la fel vă spune. 

Însă doamna Marioara de la șapte a zis că nici de foame și nici de dor n-a murit.

- Nici vorbă. Cu domnișoara Dana încheiase socotelile, nu mai aștepta nimic de la ea. Era singurul lui copil și când plecase în America îi sfâșiase sufletul. Se rugase de ea cum s-a rugat Moise de Dumnezeu după treaba cu vițelul de aur, dar ea nici n-a vrut să-l asculte. Nu și nu că ea pleacă, că n-o să-și omoare tinerețile prin țara asta schiloadă și oarbă acu când are o șansă unică în viață. N-a luat decât un geamantan mic în care n-ar fi putut să încapă decât vreo două cămăși o fustă și-o pereche de pantofi și dusă a fost. De fapt de-aia a murit și mă-sa, de inimă rea. Domnu Petrișor de singurătate a murit, domnule, vă spun eu sigur. Păi cine îl mai suna pe el la nouăzeci și doi de ani? Nimeni. Că ea a fost făcută și târziu, s-au chinuit mult săracii s-o aibă. Vă spun eu că telefonul ăla n-a sunat, dar așa se mai ducea el din când în când să-l mai ridice să vadă dacă nu cumva e cineva agățat pe fir.

- Eu mai treceam uneori, că era singur și mă gândeam că poate vrea să mai schimbe un cuvânt cu cineva, că vorba aia stăm ușă în ușă. Dar era dus, zău era dus. Nu-i mai mergea mintea, eu îl întrebam una, el îmi răspundea alta. Eu întrebam de sănătate, el zicea de copacii din fața balconului, eu îl întrebam de mâncare, el zicea de vrăbiile care făceau cuib pe scară, eu întrebam de oboseală, el îmi vorbea despre vise. Vise avea, Dumnezeu știe de unde, da vise avea și pentru alții. Îmi mai povestea din ele până ajungea pe la jumătate, apoi se uita lung la mine ca și cum ar fi descoperit brusc că stătea de vorbă cu altcineva decât credea. Zicea mereu de domnișoara Dana. O mai sunam amândoi cu taxă inversă, că așa mi-a zis domnișoara. La amiază sunam. Dumneaei cred că dormea, dar răspundea de fiecare dată. Mi-a zis să nu sun pe seară că orele e diferite și acolo e noapte când aici e zi și acolo e zi când aici e noapte. Vorbeau mult și el îi tot spunea că e bine, că n-are nevoie de nimic, când de fapt nimic nu era bine, da așa sunt bărbații, nu vor să se știe că o duc rău. Mai ales cu sufletul nu vor bărbații să se afle că o duc rău. Se închid în ei ca peștele în năvod când îi înfășoară răul, că așa a fost și bărbatu-miu, s-a tot închis, s-a tot închis, până a crăpat, că n-au știu prea bine să-mi spună de la spital de ce a murit, știu doar că nu s-a mai deschis. Pe urmă ea îi spunea că trebuie să meargă la muncă și închidea, iar el plângea. Dar niciodată nu plângea la telefon. Doar după ce ea închidea, eu luam receptorul și îl puneam în furcă, iar el punea bărbia în piept și plângea. Nici nu-ți dădeai seama că plânge, că nu se auzea nimic, nici nu hohotea, nici nu se mișca vreun mușchi, vreun umăr, vreun deget, doar deodată vedeai șirurile groase de lacrimi care se prăvăleau pe obraji, cădeau până pe bărbie și pe urmă mai jos pe halatul de molton, că eu i-am zis să renunțe la el că e gros, mai ales vara, că așa făcea și cu papucii ăia îmblăniți, îi purta tot timpul, vara, iarna, primăvara, și pe halatul de molton se făcea așa o pată mare, ca o hartă, că halatul era cafeniu, dar imediat ce lacrimile se strângeau cafeniul se făcea negru, iar harta zău că arăta ca România, ca un pește mai rotund, așa, cu cap și coadă, că uneori mă și bucuram că plânge, că vedeam România cum înflorește pe halatul lui de molton și zău mă apuca așa o bucurie interioară, de cum se face dom’le să curgă lacrimile și să facă ele o țară ca și cum ar vrea să spună fără cuvinte că ăl de plânge o iubește și o ține fierbinte înăuntru, doar uneori din prea multă iubire iese harta aia de lacrimi și se varsă pe piepții halatului. Altfel era un om bun, zău că era. 

- Așa v-au zis? Niște zgripțuroaice! A fost un bărbat aspru domnu Petrișor în tinerețe. Noi ne știm de cincizeci de ani. O cam altoia pe nevastă-sa. Și pe aia mică uneori, da rar. Acu nu știu dacă de aia a plecat fata, dar după ce a murit maică-sa, of, mama ei de viață, cred că i s-a luat și a vrut să fugă, să uite de tot. Eu o înțeleg, săraca. O vreme nu s-a mai auzit de ea, credeam că a dispărut definitiv. Pe urmă a început să-l caute. El tare s-a mai bucurat. Nu cred c-au vorbit niciodată despre vremurile trecute, se făceau amândoi că plouă. Ea îi povestea că e greu acolo, dar răzbește, fiindcă e tânără și îndârjită. Asta îmi spunea el, că nu stam să-l ascult ce vorbește la telefon. Și era mândru de ea nevoie mare, că, uite, a plecat de aici de la nimic, o așchie de copilă și a ajuns acolo să aibă de toate, și casă și mașină și carnet și grădină cu flori și tot ce-i trebuie prin casă. Odată i-a trimis o scrisoare și un plic mare plin cu fotografii. Are casă frumoasă și mobilă aleasă, domn căpitan, da și ea e frumoasă, ptiu să nu-i fie de deochi. Acu e femeie în toată firea, dar noi o știm toți de domnișoara Dana, era un pic mai mare decât spătaru de la scaun când a plecat și acuuu... Femeie bună la suflet și muncitoare. Nu știu de ce n-a mai venit. Poate n-o lasă treburile de p-acolo, că înțeleg că ăștia, americanii, nu prea au concediu, și dacă vii și nu te întorci la timp te-au și dat afară, nu ca aici de poți să tragi mâța de coadă cât vrei și tot te plătește statul, că de-aia nici n-avem de niciunele, domn căpitan. Locotenent? Bine, domn locotenent, că dacă am pune toți osu la treabă s-ar urni căruța, dar așa, toți cerem, toți cerem și nimeni nu dă, d-aia n-o să fie mai bine nici mai departe, sau poate că n-a mai vrut să se întoarcă în timpurile alea cu bătăile și certurile și toată nebunia din casa lor. Da trimitea bani, domn locotenent. Grămadă trimitea, nici nu știu ce-i mai rămânea ei. Și lu Vasilica să-i facă curat, și lu doamna Pandele de la șapte să-i facă de mâncare, da asta venea numa pe furiș că nu voia să știe tot blocul că ea face de mâncare la un moș ramolit și pârlit, și lu madam Pandele care stă la parter și e toată ziua cu ochiu pe vizor să vadă cine intră în bloc și cine iese, și i-a zis să-i dea de veste la orice oră dacă iese și nu se mai întoarce și lu scorpia aia de Vancea de vizavi, că o rugat-o să mai treacă pe la el din când în când să stea de vorbă, să nu se simtă și el singur. De ce-a murit? Păi eu știu? Eu l-am dus de câteva ori la spital, că recunosc, și mie mi-a trimis domnișoara Dana bani, să-și facă analizele și era ok domn locotenent, zău era, m-am uitat și eu pe analize și erau puține însemnate cu roșu și pe urmă i le-am trimis lu domnișoara Dana prin poștă, cum m-a instruit. Zău că nu știu de ce a murit, cred că s-a obosit cu viața. Telefonul? Nu știu, dar cred că n-a sunat nimeni, însă firul de telefonul îl strângea în brațe de dragul fiică-sii, eu așa cred, eu cred că l-a pus la ureche în ziua aia dis de dimineață, cu mult înainte de a muri și a auzit în el tot, și cum a țipat când s-a născut, și cum a gângurit când avea numai o lună, și cum a cântat la prima serbare școlară și pe urmă în cor, că era pricepută la cântat, și când i-au cântat la mulți ani de majorat, cred că a auzit tot, domn... domn... să mă scuzați că lăcrimez bărbat în toată firea... 

Povestea împărăției florilor moarte

Povestea pe care v-o spun acum s-a întâmplat demult, de foarte mult timp, pe când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag. Ei bine, cam pe vremea aceea exista departe, foarte departe, o împărăție minunată, Împărăția Florii Soarelui. 

De la distanță nici nu puteai scruta înspre tărâmul acela, căci era la fel de strălucitor precum Soarele, iar o singură privire aruncată într-acolo îți topea ochii așa cum palma topește fulgii de zăpadă îndrăzneți. Doar o învoială cu florile soarelui care își strângeau petalele și lăsau lumea așa cum era pe când nici zmeii, nici feții-frumoși nu se născuseră, le permitea trecătorilor să vadă împărăția aceea plină de flori mari, galbene, uriașe, cu miezul negru-roșietic și cu cercul de lumină dimprejur ca o horă de fluturi. Dar asta doar în schimbul unei promisiuni, căci, vai, Împărăția Florilor Soarelui era pe moarte. Fiindcă îl iubeau toate atât de mult și se roteau după el urmărindu-l pe cer de la un capăt la altul, ajungeau una câte una să își piardă capul și să se prăvale moarte. Cine trecea prin împărăție putea observa lesne câmpul întreg presărat cu corolele lor putrezind, cu galbenul strălucitor descompunându-se palid și cu semințele negre ca niște dinți hidoși rânjind sinistru. „Fiindcă îl iubim, ne pierdem capul” a explicat regina lor. „Știm foarte bine că răsucindu-ne în continuu ajungem la capătul lumii și că nu putem supraviețui fără trupul care ne sprijină, dar iubirea ne e mai puternică decât judecata și în loc să privim în jos spre ceea ce ne e dat, privim în sus spre strălucirea orbitoare a celuilalt”. Tare s-au mai tânguit florile soarelui, tare s-au mai chinuit să afle de la suratele lor din Împărăția Câmpului de peste drum cum fac ele să nu-și lase privirile furate de soare, tare au mai cătat în stele semne care să le învețe ce-i bine și ce-i rău, că nimic n-au deslușit care le-ar fi putut fi de folos. Așa că florile soarelui s-au așezat la sfat și au hotărât să ceară ajutor oricărui drumeț care se încumetă să se oprească la împărăție, să le asculte păsul și să încerce să găsească o soluție pentru a curma implacabilul destin. 

S-au găsit tot felul de îndrăzneți care au venit cu o fel de fel de soluții care mai de care mai năstrușnică, să fie construit un alt Soare în împărăție și să fie așezat în mijlocul ei, să fie pusă o perdea albastră imensă între cer și pământ, să fie adusă ploaia care să locuiască permanent la palat și să umbrească astfel Soarele și multe altele asemenea. Dar fiecare a părut ca umbra unei frunze aleasă să țină răcoare unei întregi împărății. A sta până când a ajuns în Împărăția Florii Soarelui, Făt-Frumos din Lacrimă. Cum fusese născut dintr-o lacrimă, toate gândurile lui erau rotunde și limpezi. 

- Așa cum eu nu pot trăi în afara privirii care m-a născut, iar oamenii nu pot trăi fără să-și lase din suflet moșii, așa nici voi nu veți putea trăi fericite întorcând privirea dinspre pământ și aruncând-o mereu înspre Soare. 

- Oh, e foarte înțelept ceea ce spui. Dar din păcate nu te poți pune în locul nostru ca să înțelegi că nu ne putem împotrivi acestei vieți care ne încântă. Atracția pe care Soarele o exercită asupra noastră e mult prea puternică decât judecata noastră simplă de floare, e ca o vrajă, nu ne putem rupe de ea. 

- Știu asta. Pentru fiecare dintre noi există undeva un Soare, mai mic, mai mare, mai strălucitor sau mai puțin strălucitor, mai mult sau mai puțin insistent. Dar rădăcinile noastre ne vor ajuta mereu să rămânem cine suntem, noi personaje de basm, oamenii oameni și voi flori. Și fiindcă știu foarte bine cum e să fii floare a soarelui, pentru că ele s-au oglindit întotdeauna în lacrima din care m-am născut, vă spun să faceți astfel. Ziua, veți privi ca și până acum Soarele și îi veți urmări drumul pe cer, însă noaptea, în loc să dormiți, vă veți răsuci înapoi și veți redeveni ceea ce ați fost. În acest mod vă veți naște practic în fiecare dimineață și în fiecare dintre aceste vieți înșiruite ca mărgelele pe ață veți iubi Soarele și îl veți uita înspre seară, pentru a prinde drag de el în dimineața următoare. 

Și florile soarelui au făcut începând de a doua zi exact ce le-a spus Făt-Frumos din Lacrimă. Iar împărăția lor a rămas astfel probabil cea mai frumoasă dintre împărățiile lumii, de pe vremea când zmeii stăteau la taclale cu feții-frumoși la gura sobei și mai dădeau când în când pe gât câte o gură de tărie, iar ilenele-cosânzenele dădeau fuga una-două la zgripțuroaicele de peste drum să afle cum se pregătesc alivencii sau ciorba de lobodă dreasă cu chișleag și până în ziua de azi. 

Expresul foamei

Am ieșit la capătul străzii să aștept trenul așa cum mi s-a spus. În colțul străzii nu e nicio gară și cu atât mai puțin vreo șină de cale ferată, gara orașului este exact în partea cealaltă a orașului. Dar nu mă miră nimic. Știu foarte bine că există o realitate pe care o vedem, o simțim, dar există și o altă realitate, nu mai puțin importantă decât prima, care e invizibilă simțurilor noastre obișnuite și pe care o putem detecta doar prin interacțiunea cu oamenii, dar și cu lucrurile care ne înconjoară. Niciuna dintre regulile care se aplică uneia nu e valabilă în cealaltă.  

Trenul a sosit fix la ora 11, fără niciun minut de întârziere. Întâi s-au văzut luminile, subțiri și ascuțite ca Gungnir, sulițele făurite de fiii lui Ivaldi, apoi botul de lup al locomotivei înghițind traversele de lemn și zgomotul de furtună măturând pădurea. Evident, pe strada mea nu e nicio pădure, deși furtuni mai sunt. Mi s-a spus că nu am nevoie de bilet, ba mai mult, că biletul îl voi primi de la controlor când va fi vremea să cobor.  

Nu a mai urcat nimeni în afară de mine. Vagoanele erau un model vechi, cu pereții subțiri de tablă vopsiți în verde, cu streșinile acoperișului ieșind în afară de-o parte și de alta, cu scaune de lemn simple și rigide și cu lampioane cu petrol luminând interiorul. Am trecut din vagon în vagon încercând să-l găsesc pe controlor. Fără să verific în amănunt, mi s-a părut că erau fix atâția călători câte scaune, ceea ce un pic m-a mirat. Apoi brusc mi-a atras atenția un bărbat. Era uscat, cu barbișon, cu părul lung dat pe spate. Avea o pereche de pantaloni cenușii a căror dungă se ofilise demult, o cămașă de in de o culoare indecisă și o vestă de mătase care începuse să se descoasă pe ici pe colo, în timp ce pantofii, stâlciți în zona tocurilor și spre interior din prea multă călcătură, fuseseră recent acoperiți cu cremă și luceau ca cerul pudrat cu nori. Îi citea un poem, dintr-o carte veche cu paginile ce păreau gata să zboare, unei domnișoare care-i ședea alături. Nici figura boemă, nici hainele ciudate nu mi-au atras atenția, ci fizionomia. Îmi semăna perfect. M-am apropiat și am aruncat un ochi pe coperta cărții. Poezii, Frederik Aasgaard. Frederik Aasgaard este numele meu. Doar că eu sunt inginer, n-am scris niciodată poezii. E adevărat, am cochetat cu asta când eram în liceu. Am trimis câteva și la ziarul local, dar nu au fost publicate. În schimb mi se cerea mereu să-mi citesc poemele la serbările școlii. Profesoara de literatură m-a încurajat întotdeauna și m-a lăudat, iar la serbări am primit multe aplauze, în special de la profesorii și elevii din primele rânduri, cei din spate vorbeau tare și făceau haz naiba știe de ce sau de cine. Am renunțat să mai scriu poezii și nu-mi pare rău, cum să spun eu, mă simțeam în literatură ca peștele în găleată, apă era, nici vorbă, dar pereții erau prea aproape și locul prea strâmt. Am mai aruncat un ochi spre bărbatul care declama înflăcărat poeme și spre domnița care-i sorbea vorbele de pe buze și am plecat mai departe. 

Trenul ieșise demult din oraș. Am privit pe fereastră și nu știu de ce am avut senzația că trenul nu călătorește prin spațiu, ci prin timp. Afară nu se vedea nici câmpia, nici satele, nici șoselele, nici copacii, ci frânturi de imagini, ca și cum un copil ar fi luat cartea de colorat pe care o primise cadou, ar fi apucat foarfeca și ar fi ciopârțit toate paginile în bucățele mici, pentru a o risipi apoi de jur împrejur rotindu-se cerc.

Am căutat mai departe controlorul și tot aruncând privirea în stânga și în dreapta am dat peste un alt individ pe care l-aș fi putut rata foarte ușor dacă nu mi-ar sărit în ochi pata din creștet. Podoaba capilară îi dispăruse aproape complet, doar pe mijlocul creștetului avea o fâșie de păr care încă se mai înverșuna să reziste, în timp ce la spate un fel se șorț maroniu îi înconjura pudica ceafă. Pata din creștet era exact ca aceea pe care o aveam și eu. Instinctiv am dus mâna acolo unde știam că este și am pipăit-o. Nu aveam nicio îndoială că era vorba despre aceeași pată, iar bărbatul nu era altceva decât o altă copie a mea. Părea foarte obosit și muncit de gânduri. Stătea lângă o femeie a cărei vârstă era greu de ghicit, cu fața ridată, cu ochii încercănați și cu părul a cărui culoare părea că se spălase sub mulțime de ploi. Din când în când doamna se apleca înspre el, îi șoptea ceva la ureche, iar el dădea pierdut din cap fără să scoată o vorbă. I-am privit mâinile. Erau negre, pielea îi era crăpată, iar felul în care ținea degetele încovoiate și ușor depărtate îmi spunea că articulațiile îl dor. Mi-am amintit de îndată de tinerețile mele. Fuga Norei avusese un efect devastator asupra mea. Abandonasem facultatea, prietenii, familia. Mă refugiasem în băutură și în cărți. Citeam și beam toată noaptea, iar ziua dormeam. A trebuit ca maică-mea să mă zgâlțâie bine „copile, vrei să ajungi pe drumuri, vrei să cerșești, vrei să mori de foame?”. Mi-am revenit cu greu, am reluat cursurile și am ieșit din groapa în care mă prăbușisem.  

Am încercat să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și să pun pe făgaș ceea ce vedeam. Era evident că cineva încerca să-mi aducă înaintea ochilor diverse cărări pe care viața mea ar fi putut la un moment dat să le urmeze. De ce? Nu știu. Oricum nu puteam schimba nimic din ceea ce fusese. Deciziile luate atunci nu mai puteau fi modificate acum. Ceea ce puteam face era să învăț din trecut și să corectez prezentul. Dar nici asta nu-mi părea la îndemână, căci nu știam ce era de corectat. Da, aveam o viață mulțumitoare, dar departe de a fi fericită, însă cred că asta este o meteahnă a tuturor celor care pun judecata înaintea celorlalte îndeletniciri, căci căutarea rosturilor vieții e departe de a fi un drum lin, e mai degrabă unul plin de hârtoape și capcane, nesfârșit și zadarnic.     

I-am studiat mult mai atent pe bărbații așezați în stânga și-n dreapta. Mulți îmi semănau și pentru fiecare găseam o răscruce înapoi în timp, când din propria voință sau împins de împrejurări luasem o decizie radicală, alegând un drum anume și lăsând deoparte o viață ce-ar fi putut să se întâmple. Dar spre surpriza mea viețile acestea, pe care le-am considerat ca orice om cu capul pe umeri complet pierdute, își păstraseră cursul și merseseră mai departe în lumea aceea despre care vă vorbeam la început, cea underground, cea în care legile realității palpabile se risipesc ca fumul și în care atingerile noastre cu oamenii și lucrurile din jur însuflețesc entități imateriale.  

Mi-am privit ceasul. Era 11 fără un sfert și orice cititor de povești știe că tot ce ai de rezolvat e obligatoriu să se încheie până la miezul nopții, pentru că ora 0 aduce întotdeauna o schimbare crucială de lume. 

Vagonul în care am ajuns era vagonul-restaurant. Cel mai elegant dintre toate. Fețe de mese albe acopereau blaturile de lemn, scaunele erau capitonate, iar la geamuri erau perdele gălbui cu broderii fine. Domnul înalt, cu smoking, mi-a atras atenția din prima clipă. Sacoul negru cu revere ascuțite îmbrăcate în satin, închis cu un singur nasture îmbrăcat și el în satin, pantalonii de asemenea negri, cu galon de mătase, cămașa albă cu manșete duble pentru butoni și guler rândunică de sub care se iveau aripile papionului erau impecabile. O vestă simplă acoperind talia și pantofii negri de lac completau costumul. Era o prezență pe care nu puteai s-o scapi pe sub priviri. Stătea la o masă către capătul culoarului alături de o femeie mult mai tânără, de o frumusețe rară. Domnul citea ziarul desfăcut ostentativ pe de-a-ntregul, pufăind superior din când în când și sorbind cu guri mari din paharul de cristal cu bourbon. Tânăra de lângă el privea pe fereastră, dar nu spre ceva anume ce se afla imediat lângă tren, ci undeva mult mai departe, dincolo de spațiu și timp, ținând în palme o ceașcă de ceai aburind, degetele ei subțiri părând a fi o prelungire a porțelanului fin.     

Poate că acest ultim cuplu întâlnit, atât de plăcut privirii, m-a întors cu gândul la trenul în care mă aflam. În lumea underground i se spunea „Expresul foamei”. N-am înțeles nici atunci, nici acum când l-am parcurs de la un capăt la altul, de ce i s-ar spune așa unui tren cu fantome, căci până la urmă și la urmă trebuie să punem degetul pe I și să recunoaștem că nu era altceva decât un tren cu fantome, trupurile acelea nu puteau fi numite altfel. Nici vorbă de foame, oamenii arătau foarte bine, rotunzi la față, exista chiar și un vagon-restaurant. Și atunci?! Atunci, punând cap la cap cele văzute mi-am dat seama că era vorba despre altă foame decât crezusem eu, despre foamea de viață. Toți cei din jurul meu, deși o arătau mai mult sau mai puțin evident, împrăștiau, așa cum împrăștie animalele cuprinse de frică feromonii, o insațiabilă foame de viață.  

- Ai ajuns? – am auzit o voce puternică și fermă, dar cu o asemenea tonalitate de parcă eu însumi aș fi rostit cele două cuvinte.

Nu eram eu, sau, în fine, eram eu, dar într-o altă formă, a unui bărbat elegant, și neîndoielnic bogat, care purta un smoking impecabil și era însoțit de o tânără femeie de o frumusețe rară.

- Am sosit – am murmurat șovăielnic, privind peste umărul său șinele de cale ferată care fugeau speriate îndărăt. Eram chiar în ultimul vagon.

- Atunci hai să încheiem toată tărășenia. N-am timp de pierdut.  

A împachetat pe îndelete ziarul, l-a așezat pe masă, a aruncat un zâmbet politicos femeii de lângă el, apoi a făcut un semn discret ospătarului. Sau așa am crezut, căci imediat s-a apropiat de noi nu ospătarul, ci controlorul. În spatele lui aliniați ca bobocii de rață în urma cloștii, vreo șapte-opt capete de bărbați foarte asemănătoare între ele. Era 12 fără un minut. Știam deja ce are să se întâmple, controlorul o să-mi întindă biletul, eu o să-l iau, apoi totul împrejur are să se estompeze și până la urmă are să dispară complet. Și vagonul-restaurant, și trenul, și bărbații asemeni. Am simțit imediat fumul, sau aburul, nu știu exact ce era, vagonul a început să se desfacă în bucățele mici, din ce în ce mai mici, exact așa cum mă așteptam. Însă imediat am sărit speriat căci mi-am dat seama că nu primisem biletul, biletul meu de validare. Așa că am întins mâna lung, tot mai lung și am început să strig „biletul, biletul”. În zadar însă, cuvintele mele nu se mai auzeau, ele însele desfăcându-se în sunete primordiale, oamenii din jur se descompuneau și ei, controlorul dispăruse deja. Îngrozit mi-am dat seama că Frederik Aasgaard nu devenise niciodată inginer deși îi plăcuse ideea și pornise cu entuziasm la drum. Poate că rămăsese un simplu muncitor, sau fusese un poet mediocru, sau ajunsese un mare industriaș și se îmbogățise. Nu aveam însă să dezvelesc misterul acesta niciodată, căci eu însumi am început să mă descompun în particule elementare și să mă risipesc în neant...

                                       

sunt un orb

sunt un om orb, nu văd nimic

nici curgerea verdelui prin frunză

nici viitorul dăltuit în sămânță

nici mireasma liliacului coborând

petală cu petală

sunt atât de orb încât nu pot

răspunde îmbrățișărilor vântului

nici cuprinde în brațe

nașterea zilei între coapsele mării

sunt orb și nu pot vedea luna 

lepădându-și cămașa în vârful copacilor

și nici gândul tău tremurând înlăuntru

sunt un om orb, nu văd nimic

și de n-aș ști că sunt orb

luând privirea ca pe un dat cuvenit

aș trăi fericit până la capătul zilelor 

de-a viața într-o sâmbătă seara

mă pun la perete și număr

an-tan-te

dize-mane-pe 

dize-mane-compane 

an-tan-te

mă întorc și te caut

nu ești

ți-am spus de atâtea ori

să nu te mai ascunzi în neant

acolo nu te găsește 

nimeni 

7 minute

Totul arăta exact ca în grădina din spatele casei. Și copacii și florile și pergola și măsuța mică cu trei scaune. Doar că în loc să fie verzi sau colorate, erau complet albe și în loc să pară solide și zdravene, păreau mai degrabă făcute din vată de zahăr. La măsuță stătea un bărbat care semăna binișor cu Dudău a Petrii. Dar nu era el, era vorba de altcineva, n-ar fi putut spune cine deși își scormoni bine memoria. Avea bărbia prinsă într-o palmă și cu degetele de la cealaltă frunzărea paginile unui dosar destul de gros. Bărbatul părea că îl așteptase pentru că imediat ce dăduse colțul casei îi zâmbise, se ridicase în picioare și îi făcuse semn să ia loc. Nu înțelegea deloc unde se află. Locurile îi erau familiare, dar știa că e departe, foarte departe de casă. În afară de grădină nu se mai vedea nimic în jur, ca și cum o mână magică ar fi decupat-o și ar fi lipit-o pe pagină albă a unui caiet.

- Unde suntem?

- În cer.

Și bărbatul a arătat cu brațul înclinat la 45 de grade în jos.

Urmărindu-i degetul a observat peisajul care semăna cu ceea ce văzuse mai demult, când zburase cu avionul, casele mici-mici, orașele, râurile, munții.

- Ce naiba caut aici?

- Ai murit și ai ajuns în cer. 

Se scărpina în creștet și se strâmbă, așa cum făcea de fiecare dată când intra într-o mare încurcătură. Încercă să își amintească unde fusese ultima dată și ce făcuse. Rememoră încet-încet cearta, vasele sparte, cuțitul. Oftă.

- Și acum?

- Acum trebuie să stăm un pic de vorbă. 

- Despre ce?

- Despre ce a fost. Probabil că ai citit prin reviste, sau ai văzut pe internet că atunci când mor oamenii își revăd întreaga viață. Am aici dosarul tău, dacă ai nevoie pot să te ajut.

Bănuia că e vorba mai degrabă de un interviu, ca cel de angajare, pentru ca ei să se lămurească dacă va fi repartizat în Rai sau în Iad. I se părea evident că asta avea să urmeze. 

- Ai avut o viață frumoasă, plină? 

Se codi să răspundă. Știa că orice răspuns greșit îi pavează drumul spre Iad. Trebuia să vină numai cu răspunsuri deștepte, chiar dacă ar fi strecurat și mici minciuni inocente.

- Da, foarte frumoasă. Am avut o copilărie fericită, alături de părinți minunați. 

- Ce amintire neplăcută ai din copilărie?

- Moartea mamei. A fost foarte dureroasă.

- Și alta?

- N-am - minți el fără nicio reținere, deși copilăria îi era plină de ceasuri întunecate dintre care unele încă mai ticăiau și care i se perindau prin fața ochilor precum casele pârjolite de incendiu. 

- Și apoi?

- Apoi școală, facultate, căsătorie.

- Ce ți-a plăcut cel mai mult ca adolescent?

Ezită. Nu-i plăcuse nimic. Școala în întregul ei i se păruse grea și insipidă, colegii tâmpiți și profesorii niște roboti așezați pe șine. Încercă să-și amintească ceva drăguț pentru a-i vinde o gogoașă umflată bărbatului, dar nu găsi chiar nimic, deși acesta îl fixa cu privirea și părea că-i așteaptă răspunsul. 

- Ți-ai iubit mult soția?

- Ooo, imens - se grăbi să răspundă pentru a nu fi prins pe picior greșit și de data asta. 

Fără să vrea îi scăpă un oftat. Apoi se strâmbă iar. Mintea îi era plină de imagini cu ea, ca fotografiile dintr-un album frunzărite în grabă. N-aveau cum să nu știe ce relație tumultuoasă avuseseră. Asta ca să nu-i spună altfel. Apoi încercă să își imagineze cum de puteau ști atât de multe despre fiecare om în parte. Un singur ochi care să urmărească patru miliarde de indivizi i se părea de neconceput. Probabil că aveau patru miliarde de îngeri-spion. Sau două. Sau unu. 

- Și mai pe urmă?

- Pe urmă un job, munca, o casă, credite de returnat.

- Și în tot timpul ăsta ai fost vreodată fericit?  

Își pierdu răbdarea. Interviul începuse să-l enerveze. Și chiar considerase că se descurcase foarte bine până aici. Schimbă vorba.

- De când am început să discutam mă tot gândesc la ce mi-ai spus la început, treaba aia cu viața întreaga pe care o revezi în câteva minute. Noi stăm aici și vorbim probabil de mai bine de jumătate de oră. 

Străinul zâmbi.

- Așa îți pare. Aici timpul are o cu totul altă măsură. De fapt n-are nicio măsură. 

El ridică din umeri.

- Niște idioți. Unde să te grăbești decât înspre moarte. Ce alt capăt de drum ar mai putem exista? 

Bărbatul care semăna cu Dudău a Petrii își plecă fruntea, iar el luă semnul acesta ca pe o confirmare. 

Și atunci văzu ușa. Nu fusese acolo. Apăruse dintr-o dată, fără ca el s-o bage de seamă. Era o ușă simplă din lemn șlefuit, nevopsit, nelăcuit, prinsă într-un toc banal. Însă era doar o ușă și atât, nimic împrejur, nimic în spatele ei. O secundă îi trecu prin cap că așa era sfârșitul, o ușă și nimic în spatele ei. Sau poate că era?! 

- Pe aici trebuie săăă? – mormăi el arătând cu bărbia spre ușă.

- Da, pe aici – răspunse celălalt sec și limpede.

- Acum?

- Când vrei, nu ne grăbește nimeni. 

- Pe Pământ încă îmi mai trec în revistă viața?

Celălalt înclină din cap. Abia atunci, privindu-l atent, își dădu seama că bărbatul nu semăna cu Dudău a Petrii, ci cu doctorul care asistase la nașterea sa. Ceea ce i se păru iar ciudat, căci nu-și imaginase că memoria merge atât de departe, deși prima față și primele mâini pe care le vezi când apari pe lume probabil că rămân păstrate veșnic undeva, într-un buzunar mic al memoriei.    

- Da, ultima parte. Dar cum îți spuneam, nu trebuie să te grăbești, avem tot timpul din lume. 

Er curios însă să afle care îi era locul rezervat definitiv. Spera din tot sufletul să fie Raiul, cealaltă opțiune i se părea de neconceput. Deschise ușa cu mâna tremurând și păși dincolo. În prima clipă crezu că a ajuns înapoi pe Pământ, că primise un refuz de viză și îl trimiseseră îndărăt pentru că viața lui fusese prea tristă și era nevoie să repare lucrurile. Locurile arătau la fel, oamenii arătau la fel. E drept că nu recunoștea pe nimeni. Privind mai atent constată însă că oamenii nu arătau chiar la fel. De fapt ceea ce-i asemăna era faptul că arătau toți ca niște sticle de lapte. Erau mai plini sau mai goi de substanță în măsuri diferite. Unii erau atât de goi încât deveniseră complet transparenți. Îi trebuise mult timp ca ochiul să se obișnuiască cu noul peisaj pentru ca totuși să-i vadă și pe aceștia. Și iar se miră. Nu era vorba despre niciun Rai și niciun Iad, doar o lume în care oamenii deveneau tot mai goi până când nu mai rămânea nimic din ei, pe măsură ce dispăreau toți cei ce într-un fel sau altul îi atinseseră cu palmele, cu privirea sau cu sufletul.  

Era încă în anticameră. Până când toate trupurile vor fi devenit toate transparente. Apoi altă ușă se va deschide...

Privind pe fereastră

Tata m-a luat de mână și m-a dus la mânăstirea părăsită aflată în miezul cetății. Am urcat la ultimul nivel și acolo mi-a arătat fereastra. Privește, mi-a spus. Am privit atent. Era o fereastră veche cu păianjeni în colțuri, cu tocurile mâncate de apă și vânt, cu jumătate dintre ochiurile de sticlă căzute, iar cealaltă jumătate mânjită cu vălătuci albaștri de timp obturând privirea. Dincolo de ea se vedeau ca pe o tablă de șah pătrățele din acoperișurile roșii ale orașului și din zidul unei clădiri din apropiere, mai sus o cruce de pe turla bisericii aflată nu departe, iar și mai sus cerul și păsările. Ce să văd, l-am întrebat mirat. Ce vrei, mi-a spus oftând și atunci am înțeles că printr-o fereastră crăpată poți vedea orice îți dorești. 

time expired

era o cutie roșie cu burtă mare 

în care să încapă tot timpul

avea o gaură mică prin care respira

(am băgat și eu capul iar înăuntru nu era altceva

decât un cer întunecat nesfârșit și câteva stele)

și un ochi uriaș de ciclop cu care cântărea 

trecerea vremurilor pe trotuarul de vizavi

am crezut că e un parcometru pentru mașini

dar cadranul mi-a arătat că am tot mai puține de făcut

să tușesc o dată, de două ori

să salut un vecin cu o ușoară înclinare a capului

să oftez adânc

iar când a coborât către capătul din stânga 

m-am speriat, am căutat prin buzunare 

și am incercat să trec prin fantă o monedă mică

apoi una mai mare, una și mai mare 

însă n-au încăput

am tăiat la repezeală un nasture

acul s-a clătinat un pic și am câștigat două minute

am tăiat apoi toți nasturii hainelor 

până când am rămas gol și i-am dat

în speranța că voi căpăta un răgaz

când răgazul s-a terminat recunosc că m-am panicat

timpul, timpul, cu ce aș putea îmbuna timpul

am însăilat câteva versuri proaste 

pe spatele unei cutii de chibrituri și i le-am întins

le-a înghițit cu poftă și acul a săltat brusc

apoi am scris de mână un gând rotund și încă unul

i-au plăcut și le-a înfulecat plescăind

ca să mă asigur că scap 

i-am întins un vis răsucit ca un nautilus

pe care-l țineam pitit în buzunarul de sus al înlăuntrului

singurul de altfel

și o bucurie rămuroasă mai veche care începea să pălească

brusc acul a urcat către cer

de ieri m-am mutat pe trotuar lângă parcometru

am un scaun, un pat și o masă de scris 

pe care n-o folosesc niciodată

Stătea pitită între flori lumina

Lumina stătea încă pitită în bobocii de floare așteptând vremea deșteptării. Vălătuci de întuneric, groși și îndesați se adunau în jurul stâlpilor de iluminat rari și firavi, mai firavi decât vrejurile de caprifoi. Liniștea acoperea împrejurul ca o aripă de cloșcă puii abia ieșiți din ou. Drumul era pustiu, iar carapacea de broască țestoasă a podului începea să se ițească prin caierele nopții. Era o structură masivă din grinzi de metal părând a se încurca una pe alta în încercarea de a se ridica către cer. Fusese construit după război, după ce podul de piatră fusese distrus în bombardament. Sub pod, departe, foarte departe, apa mormăia nervoasă, ca un bătrân al cărui somn a fost întrerupt de zbaterea de aripi a uliului pândind zorirea păsăretului. Se aplecă peste balustradă. Nu se vedea nimic dedesubt. Nu-i era teamă, socotelile fuseseră făcute demult, timpul prezent fiind doar o prelungire, un apendice diform al unui timp care se încheiase pentru ea. Se sprijini de marginea oblică a uneia dintre grinzi și se ridică în picioare pe balustradă. Undeva departe un cocoș matinal fredona câteva acorduri ale unei muzici pe care avea s-o prezinte publicului puțin mai târziu. Câțiva câini îi ținură isonul dar renunțară degrabă din cauza notelor înalte pe care gâtlejurile lor groase nu le puteau scoate. 

- Bună dimineața!

Tresări. De fapt se sperie de-a dreptul. Tot corpul i se cutremură, iar mâna sprijinită de grinda de otel îi alunecă, fiind cât pe ce să se prăbușească în gol. Fusese sigură că nu mai era nimeni pe stradă sau pe pod. Avusese mare grijă de asta. Și atunci de unde răsărise individul? De fapt nici n-ar fi putut spune dacă glasul venea din dreapta, din stânga, sau din spate. Se uită surprinsă împrejur, dar nu era țipenie de om. Pentru o clipă își imagină că vocea vine de sus și că e o încercare disperată și zadarnică a cerului de a o opri. Iar vocea chiar venea de sus. Acum nu mai avea nicio îndoială. 

- Aici! Chiar deasupra ta, sus, pe grinda a treia. 

Își încordă privirea și undeva în îngrămădirea de metal descoperi silueta unui bărbat. Stătea complet întins pe o grindă oblică, cu picioarele proptite într-una verticală și cu mâinile sub cap.

- Ce naiba cauți aici la ora asta? – se răsti ea de-a dreptul furioasă. 

- Ce cauți și tu. Doar că eu am ajuns primul, așa că trebuie să stai la rând. 

Fata ezită o clipă. Nu se aștepta la un asemenea răspuns. Cu Cel-de-sus ar fi rezolvat rapid o eventuală cerere de a renunța, dar bărbatul care stătea deasupra o descumpănea pur și simplu.

- Și de ce nu-i dai drumul? – replică ea înveninat. 

- Mi-e teamă. Mi-e al dracu de teamă. E o chestie pe care n-am mai făcut-o și nu știu dacă doare. Apoi nici nu cred că sunt pregătit să las chestia asta superbă în urmă.

- Ce chestie?

- Viața!   

Tresari. Un zvâcnet ca un curent slab o traversă din pleoape până în călcâie. 

- La dracu! Atunci trebuia să rămâi acasă, nu să vii aici să-i încurci pe alții.

- Nu mai pot. Mă sufoc. Și tu te sufoci?

- Nu-i treaba ta dacă mă sufoc sau nu. 

Încă nu-i venea să creadă că stă de vorbă cu o persoană în carne și oase întinsă pe grinzile reci ale podului.

- Știi ce cred? Cred că nu semeni cu niciunul dintre cei care au încercat să facă asta până acum.

În loc să-i răspundă că n-o interesează ce crede el, se trezi că-i răspunde cu totul altceva. Și tare s-a minunat. Ba chiar s-a necăjit.

- Și de ce, mă rog?!

- Pentru că ești altfel. Nu cred că ai niciun motiv serios să faci asta. E mai mult o toană. 

Asta chiar o înfurie de-a binelea. Fierbea! Îi spusese „toană”. Viața ei insuportabilă era „o toană”. O toană cum au copiii de cinci ani. Scrâșni, dar până să apuce să-i dea replica bărbatul continuă. 

- Te-am văzut de când ai venit. Ai o siguranță în pași pe care numai oamenii cu picioarele pe pământ o au, dacă înțelegi ce vreau să spun.   

- Siguranță, nesiguranță, ai face bine să-ți vezi de ale tale și să mă lași pe mine în pace. Și hotărăște-te, sari sau nu? Dacă nu ești hotărât, lasă-mă pe mine înainte.

- Pun pariu că nu ai niciun motiv serios s-o faci. Uite, dacă îmi dovedești că ai, mă arunc acum. 

Fata vru să-l repeadă iar, dar se opri. 

- Hai! Zi-mi motivul.

Era îngrozitor individul, absolut îngrozitor! Trecu prin toate motivele pe care le avea șiii... Trecu iar prin toate. Erau multe dar niciunul mare, mare, cu care să-l convingă pe imbecil. O secundă crezu că pur și simplu a luat-o razna și că... Privi iar în sus. Bărbatul era acolo, viu, culcat pe grindă oblică. Și nici măcar nu avea bunul simț s-o privească. Era culcat pe spate și privea cerul și stelele. 

- Cred că pur și simplu nu mai găsești bucurie în jur. Viața ta e cenușie, opacă. Asta te face să apeși pe buton. Ăsta e un motiv serios, recunosc, dar remediabil.

În loc să-i spună că motivele sunt treaba ei, nu a lui, se trezi iar că vorbele îi ies printre buze fără să treacă prin creier. 

- O viață fără bucurii nu e viață. De aia o primim să ne bucuram de ea, altfel ce rost are?! Tu te-ai mai naște dacă ai știi că o să ai o viață plină de mizerii?  

- Nici vorbă! De acord cu tine.

O vreme tăcură amândoi. Undeva se auzi un zgomot surd ca un șuierat de locomotivă. Câteva licăriri apărură printre copacii întunericului.

- Dar?! Căci trebuie să fie un dar, nu?!

- Dar e rezolvabilă problema, ți-am spus. Nu te-ai înconjurat de oamenii potriviți, asta e. Atât.

- Nu m-am înconjurat de nimeni, nici potrivit, nici nepotrivit. Mi-e bine așa cum sunt, singură. 

- Câți ani ai?

- Ei, știi că ai tupeu?

- Bine, bine. Nu mă interesează câți ani. Probabil în jur de douăzeci și cinci. Ce voiam să spun e că dacă faci acum o schimbare, poți încă trăi fericită mult și bine. 

- Și ce schimbare ar trebui să fac, deșteptule? Hai, zi, să te văd!  

- Să te împrietenești cu cineva care are în primul rând umor, căruia îi place natura, îi place să doarmă pe grinzile de pod, să numere stelele pe cer, să iubească cântatul cocoșilor, liniștea nopții, curgerea apei...

- Eiii... Stai așa... Tu nu aveai de gând săăă...

- Nu! Te-am mințit – chicoti bărbatul. 

- Ești un ticălos mârșav. Și o să-ți rup gâtul dacă te prind. Ticălosule! – urlă fata și începu să escaladeze grinzile metalice cu o abilitatea pe care nu și-o cunoștea. 

- Ticălos mai mârșav n-am văzut în viața mea, dar o să dai socoteală pentru asta, îți promit – țipă furioasă. 

Ridică privirea drapată în mânie. Bărbatul nu mai era unde îl știa, se refugiase pe o grindă mai sus, apoi săltă pe alta și mai sus, pe alta și mai sus, până ajunse în vârful podului. Iar ea îl urmă mânioasă. De sus orașul se vedea grozav de frumos. Era învelit cu un cearceaf albăstrui pe care se croșetau steluțe mici galbene. Multe, din ce în ce mai multe. Auzi prima voce. Apoi păsările și animalele. Și râul părea că s-a trezit și stă la taclale cu sălciile de pe mal. 

Când ajunse în vârf și vru să-l lovească cu pumnul, el îi prinse ferm brațul și cu cealaltă mână îi căută ceafa. Îi aplecă capul înspre al lui și o sărută apăsat. Cu mâna liberă ea apucă însă să-l izbească în piept o dată, de două ori, de cinci ori. Constată surprinsă că pieptul lui era fierbinte.

zbatere

mi-am pierdut capul 

știi doar

eram amândoi la refugiul de la iezer

prinși ca-ntr-o capcană de albastru

a alunecat printre rododendroni

și dus a fost

când l-am găsit jos în oraș 

era plin de flori de munte

fire de iarbă și frunze îngălbenite 

iar între ele o gențiană roșie 

ca un chip de femeie

balans

lumea se-închide ca floarea de gutui

un univers întreg deschide gândul 

eu sunt o pasăre zburând 

prin propriu-i înlăuntru 

O pasăre neobișnuită

Magnus se oprește și ascultă cu atenție. Nu are nicio îndoială, este chiar pasărea aceea. N-a mai auzit-o de multă vreme, de foarte multă vreme, nici nu-și amintește de când. O perioadă a crezut că a dispărut și ultimul exemplar. Este o pasăre rară. Colorată, mică și cu un cântec minunat. O caută din priviri, dar tenebrele pădurii o ascund așa cum ascund valurile mării luna. Cântecul se oprește un timp, apoi revine dintr-o altă direcție. Cu pași moi înaintează într-acolo, atent să nu sfâșie pânza de liniște a pădurii. Întunericul se prăvale din înalt peste frunze, se întinde de-a lungul lor, coboară peste marginile zimțate răsucindu-le ușor, în timp ce frunzele clipocesc o clipă auriu, pentru a se prelinge apoi mai departe pe cea de dedesubt și a o întoarce și pe aceea o secundă stârnindu-i irizări strălucitoare. Cântecul se oprește iar, apoi revine de undeva de foarte aproape. Iar el tot n-o zărește. O simte însă, așa cum liliecii simt aproprierea oamenilor prin vibrația aerului. Cântecul ei face aerul să se cutremure și el reușește să o descopere la două brațe depărtare, așezată pe ramura unui fag. Este un mascul superb, cu spatele colorat în maroniu, cu pieptul alb și având bine-cunoscuta bărbiță albastră cu margini negre și cu pata roșie în centru. E o blåstrupe superbă. Rămâne încremenit de teamă să n-o sperie sperând că pasărea va continua să cânte. Și pasărea continuă să cânte. E verișoară cu privighetoarea și e una dintre cele mai bune interprete ale lumii. Fiindcă bărbătușul e în stare de grație și cântecul îi e impecabil, știe că el caută acum să își cucerească perechea, așa că încearcă să o descopere din priviri. Dar nu reușește. În schimb descoperă printre frunzele fagilor și cele ale întunericului un petic albastru de cer mic cât o blåstrupe. Are chiar și forma păsării. Închide ochii și ascultă mai departe. Simte cum tălpile se dezlipesc de pământ, cum plutește printre frunze. Cântecul păsării îl ridică tot mai sus, e în dreptul coroanelor, e deasupra lor, pădurea se face mică. El stă culcat pe-o parte ca și cum ar fi întins în iarbă și are între buze un pai. Îi place pădurea. I-a plăcut dintotdeauna. E singura lui prietenă. Nu cere nimic, are numai de oferit. Iar surprizele pe care i le oferă sunt nenumărate. 

Nu apucă să deschidă ochii, când aude în spatele său un zgomot stins și îngheață. Cineva a călcat pe o ramură uscată și a rupt-o sub talpă. Zgomotul a fost scurt și surd, trosc. Piciorul și trupul dinapoia lui sunt grele, foarte grele. A bătut prea mult pădurea ca să nu știe de unde vine zgomotul. Ce-l miră este că l-a auzit abia în ultima clipă. Dar înțelege că e din cauza păsării. A fost prea absorbit de cântec și toate simțurile lui s-au înmuiat. Se răsucește ușor, întâi capul, apoi gâtul, trunchiul și în cele din urmă restul trupului. Ceea ce doar intuise se transformă în realitate vie. În fața sa, la cinci pași, stă un urs imens. Când îl vede mișcând animalul se ridică în două labe și scoate un mormăit grunjos ca sunetul a două pietre de moară trecând una peste alta. E o ursoaică și are pui. Își dă seama de asta dintr-o privire. E de departe cea mai nepotrivită întâlnire. Caută din ochi puii, dar aceștia sunt ascunși în desișul de întuneric, nu apar în raza privirii. A lăsat garda jos și acum e într-o mare belea. Știe că în pădure nu trebuie să lași niciodată garda jos, taică-su i-a spus-o de atâtea ori. Ține încă pușca de țeavă. A lăsat-o să alunece cu patul pe pământ când a căutat pasărea. I-ar trebui câteva secunde pentru ca mâna s-o ridice, ochiul să-i dibuie cătarea, degetul să găsească trăgaciul și glonțul să lovească animalul drept între ochi. E singura opțiune. Ursoaicei în schimb îi trebuie doar o secundă să-l sfâșie. Și nu poate s-o condamne, el e la locul nepotrivit, nu ursoaica. Din punctul de vedere al ursoaicei el n-ar trebui să se afle acolo. Ar putea să ridice pușca și să tragă la întâmplare, dar asta n-ar face decât s-o rănească și s-o înfurie. Povestea ar fi pecetluită. Privește drept în ochii ursoaicei. Are ochii mici și aproape negri. Caută prin ei înăuntru. Scotocește după furie, teamă, grijă, îndrăzneală. Le găsește pe toate. Sunt acolo. Îi place mult pădurea. Iar ea îi oferă în fiecare zi surprize. Trebuie însă să știi să primești darurile ce ți se oferă. El n-a știut. Rămâne nemișcat. Ursoaica scutură nervoasă capul într-o parte și alta și mârâie necontenit ca apa unei cascade fugind peste pietre pentru a-și găsi liniștea. Ridică ușor pușca. O ține de țeavă acum. Dacă trage la întâmplare ursoaica nu va muri pe loc, îl va sfâșia și apoi se va retrage rănită spre inima pădurii unde știe că va fi în siguranță. Va muri mai târziu în chinuri. La fel și puii ei rămași singuri. Dă drumul pustii. Privește spre dreapta. Pasărea a încetat să mai cânte. Lăsă pușca jos. Gura ursoaicei miroase a hoit și a ierburi putrezite.

Circul ambulant

Soții Cernenko s-au mutat de curând la noi în bloc. La apartamentul 7, ultimul etaj. Cum au venit au întins o plasă de la ei din balcon până în teiul din parc. Aia e sala lor de exerciții și îi vezi toată ziua acolo. Așa ne-am și dat seama că sunt artiști de circ. Doamna Winkler nu s-a putut abține și a bătut la ușa lor a doua zi după ce au întins plasa. Le-a cerut socoteală, însă ei i-au arătat o aprobare de la primărie cum că își pot face o mică sală de antrenamente între balcon și teiul de pe alea din parc nu mai mare de o sută de metri pătrați. Soții Cernenko ies în fiecare zi în costumele lor cărămizii pe la ora 7 dimineața, scot casetofonul în balcon, pun caseta cu Ceaikovski și se apucă de exerciții. Ei fac tot felul de învârteli, dar cel mai interesant exercițiu e cel în care Cernenko-el o aruncă pe Cernenko-ea cu forță în sus, Cernenko-ea face un rostogol perfect în aer cu fruntea lipită de genunchi, apoi încă unul și încă unul, niciodată n-am reușit să le număr până la sfârșit, și în cele din urmă aterizează în brațele lui Cernenko-el care între timp a coborât cele patru etaje și o așteaptă la parter. E foarte de efect. 

La vreo două luni după venirea celor doi a mai apărut în bloc o familie de artiști de circ, familia Skupski. E ciudat, pentru că noi nu știam că ar mai fi un apartament liber în bloc. Și nici nu e. Familia Skupski și-a construit unul ca o cochilie pe zidul dinspre nord al blocului, acolo unde sunt ferestrele de la băi, mici cât o rachetă de tenis. Din depărtare arată ca un ghem de vâsc lipit de scoarța unui mesteacăn, dar de aproape arată foarte frumos, mai ales seara când familia Skupski aprinde luminile în toate încăperile. Atunci zici că e o veioza Tiffany cu multe ferestre colorate. Cei mai noi locatari ai blocului nostru sunt artiști la trapez. Au atârnat de vâscul lor un leagăn cum sunt cele din parc pentru copii, doar că mult mai mare și legat cu sfori, nu cu bare metalice sau cu lanț și se dau uța-uța toată ziua. Sar de pe bara de lemn, fac tumbe și se agață înapoi. Sau sar de pe bara trapezului pe balconul de la apartamentul trei, pentru ca unul dintre ei care e deja acolo cocoțat pe rama balconului să sară înapoi pe bară și tot așa. Doamna Winkler susține că au o înțelegere cu familia Svoboda și că în schimbul acceptului de a le folosi balconul și a le traversa apartamentul, ei le oferă bilete gratuite la spectacole. Doamna Winkler consideră că frumos ar fi să ne dea și nouă bilete la circ, doar că noi nu le dăm voie să treacă prin apartament, ceea ce mi se pare corect. Vecinii cei noi nu sunt doar doi, cum sunt Cernenkii, ci sunt cinci, trei bărbați și două femei, nu e clar cine cu cine e într-o relație, dar doamna Winkler spune că e inacceptabil acest concubinaj rușinos, însă Svobozii au și ei aprobare de la primărie pentru a locui toți cinci în apartamentul ăla ca un cuib de remiz pendulinus. Eliza, fata cea mai tânără din grup, mi-a zis că pot să urc la ei într-o seară și să mă dau și eu în trapez. Am urcat, dar un pic mi-a fost frică, pentru că atârna în jos trei etaje, dar Eliza mi-a spus să nu am teamă că ea o să fie pe rama balconului de la etajul unu și mă prinde în brațe cu siguranță. Când mi-am dat drumul am făcut întâi un balans lung de am ajuns până deasupra curții fabricii de conserve din spatele blocului. Acolo portarul și încă un individ îndesau conserve de pește într-un rucsac mare cât un vițel, dar trapezul m-a tras înapoi și n-am văzut ce s-a întâmplat cu rucsacul. Apoi am alunecat încet în gol însă Eliza era acolo și m-a prins în brațe așa cum mi-a promis. Tot acolo era și un bărbat cu bicepșii la vedere și brațul mai gros decât piciorul meu, așa că m-am întors acasă. 

În fine, o a treia familie de circari s-a mutat de două zile în bloc. Sunt săritori la basculă. Au adus vreo trei bascule, dar folosesc numai una, cred că celelalte sunt de rezervă. Doamna Winkler a verificat în prima zi și bineînțeles că și ei au aprobare să locuiască în blocul nostru deși nu e niciun apartament liber. Ei s-au instalat pe bloc. Și-au făcut acolo niște colibe din nuiele, poți să juri că sunt niște tukuluri etiopiene. De fapt nu e o singură familie, ci trei, sunt trei frați Antal care țin trei surori Teleki. Avantajul cu ei e că nu ne întâlnim niciodată pe scări. Ei sar de la parter direct pe bloc, la apartamentul lor. De obicei însă sar câte doi tot din balconul de la apartamentul trei pe o latură a basculei și aruncă în văzduh o fată așezată la celălalt capăt al ei. Sus pe bloc un alt membru al echipei o prinde pe fată pe umerii săi. Haios a fost când pe basculă s-a așezat câinele mops al doamnei Brenner. Băieții n-au băgat de seamă că fata fugise speriată de Max și l-au aruncat pe el în locul fetei. Max a zburat peste bloc, peste bulevard, peste parcare, până pe acoperișul blocului de vizavi, dar Antalii au fost atât de buni încât au reușit să-l prindă pe umeri chiar și acolo. 

Acum stau cu ochii pe fereastră să văd cine se mai mută în blocul nostru, a început să-mi placă, în timp ce doamna Winkler umblă cu petiții pe la primărie pentru evacuarea artiștilor. Aceștia însă nu s-au supărat când au auzit și nici răzbunători n-au fost, în schimb au început să ofere chiar în blocul nostru spectacole cu acces gratuit pentru toți locuitorii orașului. Doamna Winkler e înnebunită, s-a pornit să își caute apartament în capătul celălalt al urbei.     

de-a v-ați ascuns

seara se luau din orice și se certau

ca doi copii care-și apără jucăriile 

peste noapte el se trezea o învelea 

cobora la parter și ascundea

toate cuvintele ei mici și tăioase 

în cutia de halva cu bobine de ață 

în matrioska decolorată de vremi

și crăpată pe margini

între filele cărților biografice 

pe care nimeni nu le-a deschis vreodată 

în bomboniera de cristal de pe comodă 

care mirosea a tutun deși niciunul nu fuma

dimineața arăta ca o pajiște colorată 

din care se iteau mici gămălii de cuvinte

ca mustățile cârtiței 

mu

nichita n-a scris poezii

el a creat doar un alt limbaj 

prin care să comunice limpede cu zeii

așa cum comunică iedul cu capra

sau vițelul cu vaca

doar noi ne-am entuziasmat ca niște copii

ai văzut, ai văzut, iar a zis trimbulind

Scena decesului

Marele regizor, dar ce spun eu marele, de fapt uriașul, senzaționalul regizor Milan Šmicer s-a poticnit la cea mai importantă scenă a ultimului său film, „Durere absolută”. Este vorba de scena în care ea, Elena, jucată admirabil de Tereza Dubcová, moare, iar el, Peter, jucat la fel de grozav de către Lukáš Sadílek, e sfâșiat de durere și plânge infernal la marginea patului în care ea, moarta, e acoperită de flori. Ei bine, tocmai aici, la scena asta în care Peter trebuie să plângă infernal, neomenesc, Milan nu a găsit o soluție. Lukáš i se pare mult prea nepotrivit pentru lacrimile acestea.  

- Lukáš e un dulce, e un domn, e un Don Juan, e un fluture pe-o petală, e orice vreți voi, doar un bărbat sfâșiat, dar sfâșiat de-a dreptul de durere, nu poate fi! Pentru secvența asta trebuie să găsim pe altcineva, iar asta repede – a spus apropiaților Milan Šmicer, chiar acolo pe platou. 

Au fost testați mai mulți actori, figuranți, chiar și câțiva operatori de platou, doi sunetiști și un cascador. Niciunul nu plângea din suflet, deși s-au străduit cu toată sinceritatea. Se vedea imediat că e o făcătură, că privitorul e păcălit, iar Milan Šmicer nu voia cu niciun chip să-și păcălească admiratorii, pentru el meseria era undeva sus, aproape de cer și nimic n-o putea murdări. 

Oricâte instrucțiuni regizorale a schițat Milan Šmicer, oricâte ore de training a pierdut alături de persoanele cele mai potrivite în a-și smulge din interiorul sufletului o asemenea trăire, apăsătoarea scena a descompunerii ființei continua să fie un fiasco. 

- Scena asta trebuie să duduie de dramatism, să te rupă in bucăți, să simți cum împrejurul devine dens și deznădejdea crește ca o ciupercă uriașă, capătă consistență, te lipește de pereți, te sufocă, te ucide! Plânsul este o artă, așa cum sunt de exemplu mimica, vorbirea, cântecul. Nu oricine se pricepe. Iar dacă nu te pricepi, dacă nu o faci cu tot sufletul, se vede imediat că improvizezi. Uitați-vă la băieții ăștia – a mai adăugat Milan Šmicer învârtind mâna roată deznădăjduit pe deasupra capetelor plecate și încetând orice încercare de a mai rezolva problema așa cum fusese inițial concepută. 

- Trebuie să facem un casting nou. Pentru o singură persoană care sa fie dublura lui Peter în scena morții. Nu există altă soluție! Știți ce ne trebuie așa că, hai, la treabă! Dați-i bătaie, porniți rotițele, căutați, săpați, dezveliți. Până joi vreau să am cel puțin zece bărbați care să fie capabili să facă asta. Joi îi văd și vineri facem audițiile - a decretat marele regizor și s-a retras în cabina sa unde a stat încuiat trei zile întregi. 

- Dumneata nu ești rău, nu ești rău deloc. Ia te rog mai plângi o dată, un pic mai pătimaș, aș vrea o perspectivă mai scenică, știu că dumneata faci asta în mod natural, dar aici noi făurim artă, deci trebuie mai multă coloratură, un pic de sclipici, dacă înțelegi ce vreau să spun. Și am nevoie de un plânset cu accent pe deznădăjduire, pe sentimentul pierderii unei bucăți din tine, jelești că rămâi singur, al nimănui, pentru tine lumea devine mică cât un punct, iar viața nu mai are niciun sens. Deci te rog, mâinile pe marginea patului peste cearceaf, capul așezat spre obiectiv peste mâini, așa, și dă-i drumul. Fă ce știi tu mai bine. Motor! 

Spre surprinderea tuturor celor din jur, tipul era excepțional, cu adevărat excepțional, avea o asemenea naturalețe în hohote încât ai fi putut spune că asta a făcut toată viața. De altfel, chiar avusese destule ocazii să își practice pasiunea. La cinci ani murise maică-sa de tuberculoză, la șaisprezece murise taică-su strivit de un bloc de beton pe șantier, apoi, după numai trei ani murise și bună-sa care-l crescuse. De moarte bună. S-a însurat la douăzeci și trei de ani, dar fix după patru ani de la căsătorie, soția și-a luat fiica și a fugit în America cu un arab născut în Filipine. Asta l-a îmbolnăvit teribil și a stat cinci ani neîntrerupți prin spitale cu complicații cărora probabil niciun alt pământean nu le-ar fi putut supraviețui.

Scena a avut un succes fulminant. Despre ea singură s-ar fi putut vorbi cât despre un film întreg. A fost o capodoperă! De altfel, un trailer al „Durerii absolute”, cu accent pe scena morții, a apărut imediat după finalizarea secvenței respective pe IMDB și pe Rotten Tomatoes și a strâns trei milioane de vizualizări în numai 24 de ore. Imediat au apărut articole extrem de laudative în Inquiry, Vanity Fair, Cosmopolitan, Rolling Stone, dar și în multe alte reviste obscure din întreaga lume. 

Din păcate Dusan Šilhavý, șofer de autobuz la Dopravní Podnik Hlavního Města Prahy, n-a apucat să ajungă la premieră. A murit de durere la numai trei zile după filmarea ultimei duble a copleșitoarei scene a decesului, nemaiputându-se opri din plâns.  

Narcoleptic de ocazie

Nici nu știu cum s-a ajuns aici. Se zice că slăbiciunile astea vin dintr-o traumă psihică, că ceva gânduri tăioase strică legăturile pe care sinapsele unui neuron le fac prin dendrite cu alți neuroni. Dracu să le ia! Cert e că de la o vreme, deloc scurtă, nu m-am mai simțit deloc bine. De la despărțirea de Mia. Sau poate de la despărțirea de Roxana. Sau poate de Silvia. În fine, după una dintre ele.

Am ajuns o legumă. Nu-mi mai aparțin, nu-mi mai trăiesc viața, viața mă trăiește pe mine. Sunt tot timpul pierdut, plutesc, deschid ochii rar. Când încerc să merg mă preling de fapt peste lucruri ca umbra unui nor rătăcit. Uneori capul îmi cade într-o parte ca o gutuie împlinită. Noroc că am gât și capul rămâne agățat de el, altfel mi-e teamă că într-o zi se va rostogoli pe stradă și o mașină va da peste el. 

Ziua mai mult dorm. Noaptea am halucinații. Aia e partea mișto. Văd mai multe filme ca la Cityplexx. Cel mai mult îmi place când se bat Luke Skywalker și Darth Vader. Lightsabers-urile alea roșii și galbene și albastre și verzi. Vâââj, vâââj... Dar sunt mulți, mult mai mulți. Dihănii dezgustătoare cum era aia din Aliens cu Sigourney Weaver, sau care sperie oamenii ca în Fălci, sau chestii din astea horror cum e păpușa Chucky. Uneori mă trezesc speriat, lac de sudoare, nu știu unde sunt. Mă ridic, o pun pe Chucky pe scaunul de la fereastră, cu fața spre stradă, să privească trecătorii întârziați. Asta mă liniștește și mă culc la loc. Nu pot să spun că adorm, dar ajung înapoi de unde am plecat.  

De cele mai multe ori am senzația că sunt posedat. Încerc să mă scutur, dar din mine cad ca dintr-un copac uscat doar omizi vii. Nimic altceva. Merele stricate rămân acolo, pe ramurile de sus. De multe ori nici nu mai pot să mă mișc. Membrele nu mă mai ascultă, ca si cum aș fi o marionetă cu sforile tăiate. Nu pot să duc mâna la gură sau să întind picioarele. Noroc că stau tot timpul în pat, altfel aș cădea întruna.   

Doctorița m-a întrebat dacă intru repede în somnul REM, că asta e specific situației mele. „Situație mele”! Shit! Am întrebat ce e ăla REM. Mi-a zis că înseamnă Rapid Eye Movement, e un fel de semi-somn în care încă mai ești conștient, creierul nu s-a oprit și tot mormăie. Am râs. I-am zis că la mine ochii se învârt tot timpul ca roțile de la autocarul care coboară pe Transfăgărășan, fără șofer și fără frâne. Nici măcar nu mai fac diferența între starea de trezire și somn. E totuna. 

Cei mai mulți dintre prietenii mei se injectează. Mie mi-e frică de sânge. Mi-e frică și de seringi și de ace ascuțite. Unii trag pe nas. Mergem la casa părăsită și fiecare se descurcă cum știe. Eu pe nas nu mai trag în viața mea. Am fost anul trecut acolo, eram răcit cobză, tuse, durere în gât, muci, nas înfundat. Fusesem la mare de 1 Mai cu gașca. Eu cu Andra. Ce soare, ce cer albastru?! Era frig ca-n Honningsvåg, întuneric și bătea vântul, de ziceai că toți dracii sunt în concediu în Vamă. Așchie m-a tot bătut la cap să facem baie. „Te caci pe tine de frică” a țipat la mine și a intrat. Eu m-am uitat lung la Andra care râdea și am intrat și eu. Ce era să fac?! Când am ieșit m-aș fi îmbrăcat cu toate hainele pe care le-am purtat vreodată în viața mea. Și cu o blană de oaie netunsă de cinci ani peste ele. Și oaia să fie în burta unui urs. Mi-am luat porția și am tras pe nas. Nu s-a întâmplat nimic. Niciun high. Ăstora nu le-a venit să creadă. Eram bleg, dar deloc high. Jeg mi-a dat din porția lui. Tot nimic, Mi-a dat și Cioara porția lui. Tot nimic. Fiindcă am avut nasul înfundat tot praful s-a oprit acolo. Aveam o nară umflată de-ai fi zis că s-a proptit o nuca înăuntru. O lună am pufăit spray cu apă de mare să se înmoaie și să iasă. Râdeau toți de abia se țineau pe picioare. Când a căzut dopul în batistă mi-a făcut-o ferfeniță, ziceai c-am suflat acid sulfuric. Așa că nici nu mai trag pe nas, nici nu îmi fac injecții în venă. Iau prafurile cu lăptic. De-aia îmi și spun toți că sunt narcoleptic.   

Domnul Iorgu trebuie să moară

Știe că afirmația pare brutală, dar și-o asumă și consideră că cei care văd în aceste cuvinte o autoironie sordidă sunt fie naiv de tineri, fie sunt proști de-a dreptul. Moartea nu este o fatalitate biologică, pentru că până la urmă viața ne-a fost oferită cu împrumut, nu ne-a fost dată pentru folosire pe termen nedefinit, deci obligativitatea de a muri face parte din business. Închiderea unei vieți nu e un proces de distrugere, de lichidare, cum ar fi închiderea unui șantier, sau al unei sucursale a fabricii de conserve, ci unul de igienizare absolut necesar.

Domnul Iorgu cunoaște toate aceste detalii ale afacerii și s-a gândit din vreme cum să încheie socotelile. Dacă la bancă, de exemplu, lucrurile sunt foarte clare, returnezi totul până la ultimul bănuț, închizi contul, te codești dacă să strângi sau nu mâna întinsă și ieși până la urmă ușurat jurând să nu te mai întorci acolo în veci, cu viața lucrurile nu stau la fel de simplu. Sigur, trebuie să returnezi tot, dar asta ai tot făcut de-a lungul anilor, nici nu prea mai ai ce să dai înapoi. Însă ieșirea din scenă trebuie să fie mult mai fastuoasă, mai remarcabilă, nu în sensul unor manifestări festiv colorate și vibrant sonore, ci prin marcarea unor amprente de jur împrejur, fie în sufletele apropiate, fie în pământ, fie într-o foaie de hârtie. Asta pentru că omul are vanitatea de a crede că poate continua să existe și după ce procesul de predare-primire a fost semnat și ștampilat, măcar o perioadă, până când vântul cărând în spate perdele de frunze, praf și uitare, va acoperi orice urmă.  

Una dintre opțiunile avute în vedere de domnul Iorgu este elaborarea unei opere remarcabile care să dăinuiască peste ani, să fie răsfoită din când în când de unul sau de altul și să se vorbească un pic despre ea și despre autorul ei. Cel mai la îndemână ar fi o operă literară fără prea mari pretenții estetice, dar care să meargă la suflete, mai ales la cele tinere, originală și profundă, abordând ca temă, desigur, iubirea. Opera ar putea fi și muzicală, ar putea aparține și artelor plastice, un tablou de dimensiuni medii înfățișând dansul ielelor în inima pădurii i s-ar părea de bun gust de exemplu, doar că domnul Iorgu nu se simte redutabil în zonele acestea ale artei. Nici în ale scrisului nu se consideră redutabil, scrisul a fost doar un moft, acum poate să recunoască, dar e o opțiune și e una legitimă. 

O altă opțiune este plantarea unui copac. Pot fi plantați și mai mulți, dar domnul Iorgu crede că astfel gestul își pierde din semnificație. Pot fi de asemenea plantate flori, multe de data aceasta, dar florile necesită îngrijire, iar viața lor este scurtă, ceea ce domnul Iorgu vrea cu orice chip să evite. De aceea rămâne la varianta plantării unui copac. S-a gândit și la soiul cel mai potrivit. Teiul iese desigur din discuție, deși probabil e copacul cu cel mai înnebunitor parfum. Dar Eminescu s-a grăbit și cartea aceasta nu mai poate fi jucată. Stejarul și bradul i se par de asemenea că au călătorit prea mult prin vorbele oamenilor. Crede că i se potrivește ceva mai discret, dar în același timp puternic și impunător. De aceea a ales gorunul.  S-a interesat și a aflat că acest copac crește cam 15-30 centimetri pe an și ajunge la un metru înălțime în aproximativ cinci ani. Ce i-a plăcut cel mai mult domnului Iorgu este însă faptul că poate trăi până la șapte sute de ani. De aceea își freacă palmele mulțumit. 

O altă opțiune care i-a sărit în ochi recent e vitrificarea. A citit într-o revistă tehnică, nu-i mai știe numele. N-a reținut toate detaliile, dar ideea principală e că cenușa rezultată în urma arderii, la care se adaugă siliciu și alte chestii, poate fi prelucrată ulterior în cuptoare speciale obținându-se un produs similar sticlei sau ceramicii lustruite. La cerere, acest material poate fi prelucrat și făcută o vază de exemplu. Sau o statuetă. Sau o lampă. Idee e interesantă, deși un pic i se pare prea avangardistă pentru gusturile dumnealui care e un conservator. Și dacă n-a fost, a devenit. 

În ceea ce privește plantarea unor bucăți dintr-însul în sufletele celor din jur unde să prindă rădăcini, să crească și să înflorească, aici lucrurile i s-au părut incomparabil mai complicate. Chestia asta ori o faci dintotdeauna, sistematic și pragmatic, echitabil și uniform, ori n-o mai faci. Căci nu poți sta în ultima zi aplecat peste masă să îndeși în alții imagini și sunete, gânduri și acțiuni, vise și dorințe, așa cum îndeasă gospodina carnea amestecată cu orez, ceapă și mirodenii în cochiliile galbene de ardei pentru a găti ardeii umpluți. Iar el nu poate spune cu certitudine dacă a făcut-o sau nu. A fost un introvertit, nu i-au plăcut mulțimile, nu l-a încântat socializarea ca fenomen, nu și-a vărsat poveștile în paharul de bere al comesenilor. Are deci niște dubii. Și până la urmă ce mai înseamnă „ceilalți”?! Domnul Iorgu e conștient că majoritatea cunoscuților săi vor fi oale și ulcele atunci când el va decide să facă împărțirea a ceea ce a mai rămas. De altfel e foarte mulțumit că a avut de la părinți o genă bună, o sănătate de fier și ani mulți.

    

Domnul Iorgu n-a apucat să ia o decizie vizavi de ultima mare afacere a vieții sale. S-a culcat joi seară, a adormit, a visat ceva frumos cu o pisică a unui șofer de camion care privește leneșă lumea de pe bordul mașinii trecând în viteză și nu s-a mai trezit. 

               

       

palatul fericirii

dumnezeu era pe ducă

și înainte să se stingă de tot

i-am cerut o ultimă favoare

dă-mi doamne mie fericirea

trei săptămâni n-a zis nimic  

am crezut că s-a dus

apoi mi-a trimis semn prin husky, 

ăsta e numele lui, de neam e maidanez

m-a întrebat dacă palatul fericirii ar fi ok

i-am răspuns încântat că e perfect

m-a luat de mână și m-a dus 

în casa părăsită de la marginea satului

a deschis ușa și mi-a spus aici e

eu am privit în sus lăcrimând

în locul vechiului bec suspendat

era doar o gaură mare ca un ochi beteag

el m-a privit indiferent

mi-a arătat câmpul prin zidurile crăpate

cerul dincolo de tavanul căzând

și mi-a șoptit da ăsta e palatul fericirii 

pe care ți-l dăruiesc

ție îți mai rămâne doar să-l mobilezi

Picături pentru nas

Doamna Pascu este medicul meu de familie de peste douăzeci de ani. E o femeie cumsecade, mică, undeva între două vârste și între două lumi. Sincer nu prea știu să explic senzația asta pe care o am în privința celor două lumi și cum ar fi legate acestea de cele două vârste, dar are adesea comentarii stranii care par rupte de lumea reală și adresate unor ființe fantastice. De exemplu ultima dată când am fost la dânsa mi-a spus la plecare întinzându-mi rețeta: „cu astea o să te scuturi de cenușă și or să-ți crească aripi noi, vei putea să te înalți iar către cer”. De parcă eu aș fi fost pasărea Phoenix sau neam cu ea. Un pic m-am speriat și mi-am privit îngrijorat cămașa. Mă așteptam să o descopăr în flăcări, sau poate arsă în mare parte și curgând în fâșii. Dar totul era în regulă. Altă dată, când am avut probleme cu ochii din cauza cititului, doamna doctor mi-a prescris picături și mi-a spus zâmbind: „cu astea o să vezi și ielele care dănțuiesc în poiana din mijlocul pădurii, dar ai grijă să nu te prindă că le privești dezbrăcate căci îți vor lua graiul și nu vei mai putea să vorbești în veci”. Un pic m-am gândit că a greșit pacientul, căci nici vorbă să locuiesc în inima pădurii, eu locuiam la vremea aceea lângă spitalul militar, la doi pași de mare. De aceea, de fiecare dată când intram în cabinetul doamnei doctor căscam ochii mari să văd dacă nu cumva ies centauri din pereți, eram atent pe unde calc să nu strivesc vreo sirenă și trăgeam întruna cu ochiul sub masă și sub pat ca să fiu pregătit dacă apare vreun grifon.  

Vineri mă aflam în sala de așteptare. Nu pentru mine, pentru soție, trebuia doar să obțin prelungirea unei rețete. Mai erau două persoane care așteptau să intre și una în cabinet. Alte două persoane așteptau la cel de-al doilea cabinet aflat la aceeași locație. La un moment dat s-a făcut întuneric, unul adânc de nu ne-am mai văzut om cu om și ușa care dă în afară s-a deschis încet. Ne-am speriat îngrozitor. Nu auzisem nimic despre o eventuală eclipsă de soare sau despre vreo invazie extraterestră cu nave gigantice ca în Independence Day. Însă imediat ne-am lămurit. Oarecum! Pe ușă a intrat un balaur. Un balaur în carne și oase. S-a răsucit cu greu în sala de așteptare strâmtă și s-a așezat pe scaun lângă mine. Era un balauuur, cum să zic, ca toți balaurii. Semăna foarte bine cu un dinozaur cum văzusem eu la Antipa. Avea două picioare groase terminate cu cinci gheare ascuțite ca de vultur, un corp mătăhălos acoperit de solzi groși ca o armură de cavaler medieval, un gât lung terminat cu un cap masiv construit parcă din ciocan pe nicovală, dinți mulți și mari ca în secțiunea furci de la Dedeman și două nări de-ai fi spus că sunt coșuri de fum pe locomotivă. Coada era asemănătoare cu cea a unui crocodil, lungă și zdravănă. Deși de speriat ca prezență, avea o privire care mi s-a părut mai degrabă blândă decât fioroasă. După privirea bleagă, solzii care păreau cam ruginiți pe la colțuri și lipsa oricăror flăcări pe nări sau în ochi m-am gândit că trebuie să fie un balaur foarte bătrân. Presupunere care s-a adeverit imediat, pentru că asistenta a venit lângă mine și mi-a vorbit șoptit să nu audă balaurul. 

- Nu vă supărați, veți fi de acord să-l lăsați pe domnul Zmeu să intre înaintea dumneavoastră? La etatea dumnealui îi e foarte greu să aștepte până îi vine rândul.

Am fost imediat de acord. Dar din alt motiv decât cel prezentat de asistentă. La fel și ceilalți doi cetățeni care așteptau înaintea mea. Apoi femeia i-a făcut semn să poftească în camera asistentelor și i-am auzit vorbind mai departe.

- Dacă vreți să vă ridicați un pic solzii ca să vă pot măsura talia. 

A urmat un zgomot, ca și cum tancurile dintr-o întreagă companie de s-ar fi prăbușit unul peste altul în râpa de la capătul drumului nemarcată pe hărți.

- Patru metri cincizeci. Stați bine, n-ați făcut burtă. Sus pe cantar, vă rog. Două tone cinci sute optsprezece. Nu-i rău deloc. Acum spuneți, ce vă doare. 

- Am nasul înfundat. 

Mi s-a părut că o aud pe asistentă chicotind încet. Balaurul bag seama că a observat lipsa de condescendență a asistentei și a continuat. 

- Fiindcă am nasul înfundat, nu mai pot scoate flăcări pe nări. La noi la balauri asta e moarte curată. E de nesuportat. 

Apoi nu s-a mai auzit nimic dinspre cabinet. Balaurul s-a întors în sala de așteptare și s-a așezat lângă mine pe scaunul pe care stătuse și mai devreme. 

- De multă vreme pacientul doamnei doctor? 

- De vreo cinci sute de ani – a răspuns balaurul fără să mă privească. 

Am fost însă eu acela care a întors capul spre el cu ochii mari. Balaurul nici nu m-a privit, nici n-a răspuns, a ridicat doar din umeri și a strâmbat un pic din buze ca și cum ar fi vrut să spună „știu, pare un pic incredibil, dar ăsta e adevărul fie că vrei să-l accepți, fie că nu”. Apoi pacientul din cabinet a ieșit și am auzit vocea doamnei doctor prin ușa crăpată „Zmeu, hai domnule odată să vedem ce-i cu tine”.        

Apoi ușa s-a închis și n-am mai auzit nimic decât din când în când vorbe surde fără contur. Doar la final am auzit-o pe doctoriță vorbindu-i balaurului pe un ton ridicat: „Hai, acuma, suflă tare”, „Hai, Zmeu, doar atâta poți? Ce naiba, n-ai mâncat de dimineață?”. Aici recunosc că un pic m-am înfiorat. Dacă într-adevăr balaurul nu mâncase nimic de dimineață, oare nu-i era foame? Și dacă îi era foame nu cumva balaurii servesc la micul dejun oameni? Bine Feți Frumoși, Viteji Neînfricați, Greuceni, dar și ei tot oameni sunt. În fine, am trecut peste sperietură căci am auzit iar vocea doctoriței. „Trage aer în piept și suflă, Doamne iartă-mă, ca un balaur, nu ca o curcă plouată”. Se pare că asemănarea cu o curcă plouată i-a rănit sufletul balaurului, căci deodată sala de așteptare s-a transformat într-un bol de lumină. Chipurile celor din jur au căpătat dintr-o dată o strălucire atât de intensă încât le puteam număra ridurile de pe obraji, pereții și-au arătat cele mai mici imperfecțiuni, iar tablourile, reproduceri ieftine ale unor pictori celebri plus două reclame la medicamente, s-au prăbușit pe podea. M-am ridicat și am privit holul care avea pe dreapta și pe stânga cele două cabinete. Primul lucru în care s-a împiedicat privirea a fost pata mare cenușie de pe peretele opus cabinetului doamnei doctor Pascu. Arăta exact ca un soare, cu un miez intens care se disipa către margini, doar că era complet negru. La fel de neagră era și ușa cabinetului care arsese în întregime. Când am ajuns eu, cenușa care încă se mai agăța de cele două balamale s-a prăbușit permițându-mi să văd prin ramele fumegând balaurul care zâmbea și îi săruta mâna doamnei doctor. S-a ridicat apoi de pe scaun, și-a bălăbănit coada într-o parte și alta ca un cățel care și-a primit osul și a ieșit scoțând pe nări balonașe mici de aburi fierbinți, ca gemul de caise care clocotește pe aragaz.    

Privindu-ne în ochi

Markus apăsă butonul de andocare automată. Naveta încetini și se cuplă lin la stație. Auzi supapele de etanșare făcându-și treaba. Cele două uși se deschiseră deodată și intră în ecluză. Supapa de egalizare a presiunilor pufăi scurt, apoi a doua ușă a ecluzei se deschise și ea. Ridică de jos cutia cu scule și păși în interiorul stației. Deși era un angajat trecut prin multe și cu experiență bogată, jobul pe care îl primise îl neliniștea. N-ar fi putut explica de ce. Chiar atunci când pășise înăuntru, pleoapa stângă i se zbătuse ușor. Știa de la bunică-sa că ăsta e un semn. Și nu unul bun.   

Problema pe care o avea de rezolvat nu era deloc simplă. Așa ceva primea doar la examenele periodice pentru păstrarea licenței. Bancul Estic de celule solare nu mai funcționa. Trebuia să vadă de ce și cu puținele scule pe care le avea la dispoziție să remedieze situația. Care putea fi oricât de complexă, de la o simplă decuplare a cablului, până la distrugerea completă a Bancului Estic datorată unei furtuni de micrometeoroizi și praf cosmic. Și nu avea mult timp la dispoziție. 

Aruncă ochii împrejur. Stația era una din ultima generație, MartensXX24W. Nu cunoștea în detaliu rolul ei, căci el nu era decât un simplu tehnician, dar în mare familia de stații Martens aveau rolul unor bastioane aflate la marginea Sistemului Solar. Culegeau date din cosmos, MartensXX24W fiind orientată spre Super-roiul Fecioarei. Orice semnal neobișnuit era transmis către Pământ și analizat. Desigur că orice apariție fizică misterioasă primea întâietate absolută. Stațiile Martens nu aveau personal permanent și nu erau dotate cu niciun fel de armament, conducătorii Terra Magica fiind conștienți de pierderea lor imediată în cazul unei invazii. Tocmai de aceea informațiile pe care le colectau aceste stații erau atât de utile.   

MartensXX24W era organizată pe trei secțiuni comparabile ca dimensiuni, camera de comandă care conținea și camera tehnică, spațiul de depozitare și spațiul de odihnă și cercetare, unde se afla și un mic laborator. 

Trebuia să se grăbească. Își scoase tableta pe care avea planul de lucru și citi preambulul care conținea detalii privind pregătirea lucrării. Ca prim pas verifică parametrii Bancului Vestic de baterii solare pentru a se asigura că stația rămâne alimentată în orice condiții. Totul arăta perfect. Bifă și înregistră valorile parametrilor. Verifică apoi cablul venit din Bancul Estic. Cablul era intact dar tensiunea era zero.  

Markus ridică brusc privirea și privi atent peretele din fața sa. Nu era o iluzie. De când intrase avusese impresia că mai e cineva înăuntru. Nu știa să-și explice prea bine impresia aceea, dar părea să fie ceva fără formă fizica precisă. I se păruse că cevaul acela îi suflase în ceafă tot timpul de când făcuse primul pas înăuntru. Acum însă avea și o formă. În fața sa, pe suprafața lucioasă a interiorului stației se reflectau două capete. Al său și imediat lângă el un altul. Privi brusc peste umăr. Nu era nimeni. Cercetă sursele de lumină și nu, nu era din cauza a două surse diferite. Își privi îngrijorat mâna stângă. Tremura ușor pe genunchi. Se ridică, intră în camera-depozit și luă dintr-un sertar pistolul PGT. Era doar o sculă intens folosită, nu o armă, dar altceva mai bun nu avea. Armele erau interzise pe vehiculele spațiale. 

Căută în alt sertar costumul spațial. Restul verificărilor din planul de lucru trebuiau executate în afara stației. Îl îmbrăcă, verifică presiunea interioară și se îndreptă spre ecluza mică pe unde se făcea ieșirea în spațiu. Un fior îl străbătu iar din creștet și până în tălpi. Pe culoarul îngust spre ecluză erau fără nicio îndoială două umbre. Doi indivizi îmbrăcați identic, pășind unul lângă altul. Pufni! PGT-ul îl lăsase pe podea atunci când se echipase. 

Cum coordonatorul de la Terra Magica îi confirmase de câteva ori că pe stație nu mai e nimeni, nu putea decât să accepte că o ființă extraterestră ocupase stația de la ultima sosire a navetei de transport. Îi era necaz că nu verificase interiorul pentru eventuale urme la primul contact. Acum era prea târziu. Ușile ecluzei mici icniră pe rând și era deja în spațiu. Verifică centura care-l ținea legat de corpul stației și porni să verifice cablul de alimentare al Bancului Estic. Era intact pe întreaga suprafață exterioară, doar că... Nu-i venea să creadă. Cablul fusese scos de cineva din conexiunea de pe aripa cu baterii. Era clar că fusese scos intenționat. Piedica fusese dată la o parte și cablul extras din conexiune plutea acum în spațiu. Atunci îl văzu pe celălalt pe de-a-ntregul. Era de cealaltă parte a brațului de susținere, la nici un metru de el. Era îmbrăcat exact ca el, avea același costum, îi putea vedea până și sigla Terra Magica pe piept. Asta i s-a părut suspect. Dacă ar fi fost o ființă extraterestră de ce s-ar mai fi străduit să ia o formă umană? Mai degrabă ar fi spus că e cineva dintre ei. Dintre pământeni. Poate că fusese o încurcătură și la unul dintre transporturi fusese lăsat acolo un om din greșeală. Sau poate că cineva pur și simplu se strecurase neobservat în naveta de transport. Era foarte greu de crezut, dar i se părea că e sigura explicație plauzibilă. Alta nu avea. Sau poate căăă... Știa că în stație se executau o serie de experimente. Nu cunoștea detalii, doar biologii aveau acces la echipamente și informații. Și totuși aflase că unul dintre ele era legat de multiplicarea filamentelor ADN și obținerea cromozomilor complecși. În fapt, din ce înțelesese, biologii încercau să obțină viață în cosmos. Doar că toate aceste cercetări erau atent urmărite și controlate de pe Pământ. Nu exista nicio informație oficială și nicio bârfă că experimentul scăpase de sub control. Însă aceasta putea fi o altă cauză a inopinatei apariții. 

Cuplă înapoi cablul la locul lui, îi puse piedica și se grăbi să intre în stație. De data aceasta umbra intră fără teamă odată cu el. Trecu prin ecluza odată cu el, își dezbracă odată cu el costumul și Markus constată extrem de surprins că ființa din fața sa era chiar el. Nu avea niciun dubiu, arătau perfect la fel. Se scutură de imaginea din fața ochilor, ca și cum ar fi încercat să se lepede de o mantie de omizi căzute din dud și păși repede spre laborator. Cercetă camera video care înregistra experimentele și cablul de date care transmitea toate informațiile spre Pământ și înlemni. Cineva cuplase ambele dispozitive la o cutie electronică fără niciun însemn. Verifică imaginile transmise pe Pământ. Erau cu totul altele decât ceea ce se întâmpla cu adevărat în laborator. Intră în camera-depozit și apucă PGT-ul. Se întoarse brusc, îl porni și îl înfipse cu putere în copia sa. Vârful subțire al instrumentului trecu însă prin aer și se lovi cu un scâșnet ascuțit de zidul metalic al stației. Markus simți cum îi arde pieptul. Duse mâna la inimă și degetele descoperiră sângele șiroind. 

În drum înapoi spre Pământ Markus încercă să-și imagineze ce-or să spună șefii când vor citi raportul său. Nimeni nu-l va crede. Dar primii pământeni care vor coborî pe MartensXX24W vor găsi pe podea trupul celuilalt...               

Vara vrajbei noastre

Vara vrajbei noastre

Maia stă pe strada Castanilor într-un bloc mititel cu trei etaje și numai opt apartamente. Ea locuiește împreună cu Mama, Tata și Diavolul la numărul 5. Diavolul e un canopter, adică un amestec între un câine și o panteră. Așa i-a explicat bunica când a plecat în țări străine și i l-a lăsat în grijă. Maia știe că bunica n-a plecat în nicio țară străină, ci doar la spital, de unde nu s-a mai întors, dar îi lasă pe ai ei să creadă că a înghițit gălușca. Cât timp bunica trăia, Diavolul locuia cu ea, la 6, însă după aceea Maia a trebuit să îl aducă în camera ei. A folosit diverse tertipuri pentru a-l ascunde, căci Mama nu trebuie cu niciun chip să știe că a adus în casă un canopter. „Maică-ta nu suferă nici câinii, nici pisicile, cum crezi tu că ar accepta să trăiască alături de Diavol? Nici vorbă! Diavolul o să stea la mine, noi doi o să ne împăcăm de minune” îi spusese bunica când încerca să o adoarmă în patul din birou. Căci bunica avea o sufragerie care-i era și dormitor și o cămăruță puțin mai mare decât o debara unde aveau loc doar un pat îngust, o masă, un lampadar în formă de lotus și un scaun-balansoar, pe care o numea pompos „biroul meu”. Din seara aceea Diavolul a locuit continuu alături de bunica, iar Maia trecea în fiecare zi prin birou să se joace cu el. 

În blocul de pe strada Castanilor n-au fost niciodată certuri. Domnul avocat și soția, de la parter, erau doi bătrânei simpatici care îi căutau de vorbă tot timpul. Domnul colonel, tot de la parter, era foarte sobru, însă o lăsa să intre de câte ori voia pentru a-i admira colecția de săbii. La etajul unu stăteau domnul doctor și soția. Maiei îi păreau cu nasul pe sus, motiv pentru care nici nu le dădea bună ziua, deși știa că Mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Lângă ei stătea Ciupercuța. Așa o botezase bunica pe bătrâna înaltă și subțire de la 4, care făcea mereu prăjituri grozave cu fructe și le împărțea în tot blocul. La doi stăteau ei și bunica, iar la ultimul etaj o familie tânără cu doi copii și alături, în garsonieră, Fantoma. Așa îi spunea bunica, pentru că nimeni nu văzuse niciodată chipul locatarului de la 8.   

În vara aceea însă Maia n-a priceput ce i-a găsit pe toți. Ba că au descoperit păr de câine pe scară, ba că aud noapte mieunat de pisică, ba că miroase a pipi de câine în beci și tot felul de alte scorneli. Maia știa precis că sunt scorneli pentru că Diavolul dormea noaptea cu ea în pat, iar ziua se lăfăia pe șifonier unde Maia îi amenajase un cuibușor din rochiile ei vechi, de când era copil. Cel mai insistent a fost doctorul care a dorit să vorbească cu Mama și care i-a solicitat imperios să alunge animalul din casă. „Câinii și pisicile trebuie să stea afară. Au tot felul de boli care sunt periculoase pentru oameni” îi spusese doctorul Mamei, iar Mama l-a poftit să verifice personal că ei nu dețin niciun animal, ceea ce doctorul a refuzat politicos. Maia tare s-a mai speriat atunci. A simțit cum i-a trecut vrabia pe la ureche. Însă doctorul nu a fost singurul care a făcut presiuni asupra Mamei. Au venit mai târziu și soția avocatului și Ciupercuța și mama copiilor de la 7. Toți i-au cerut Mamei să scoată animalul din bloc. Maia s-a speriat și mai tare și s-a gândit ce ar fi putut face cu Diavolul, unde l-ar fi putut ascunde mai bine. A încercat să-l ascundă în Cartea Junglei. A crezut că s-ar împăca foarte bine cu Bagheera, însă deși a încăput fără probleme, Diavolul n-a vrut să rămână. A încercat să-l ascundă într-o cizmă, într-un borcan de guașă cyclam, într-o vază cu narcise, dar Diavolului îi plăcea cel mai mult pe șifonier și nu s-a lăsat dus de acolo. 

În seara aceea însă a crezut că totul s-a terminat. Când a sunat soneria și Tata a deschis, i-a văzut pe toți în ușă. Toți, absolut toți erau acolo, inclusiv Fantoma. Tata i-a invitat înăuntru și s-a dus să pregătească clătite. Tata face cele mai bune clătite din cartier. Specialitatea lui sunt cele cu dulceață de trandafiri. S-au codit ce s-au codit și până la urmă s-au pornit să cerceteze atenți apartamentul. Au răscolit cu privirea sufrageria, dormitoarele, terasa, debaralele, baia mare, cea de servici. N-au găsit nimic. Ba chiar vecina de dedesubt s-a grăbit să îi laude. „Vai, dar ce frumos miroase aici la dumneavoastră. Nici nu știu să spun a ce. A pădure, a iarbă, a pământ ud de ploi, a flori.”

„Ne cerem scuze pentru gândul nostru nelalocul lui, dar cu toții am simțit că undeva în bloc mai există un suflet. Un animal. Unul fantastic care seamănă și cu un câine, dar și cu o pisică. Unul negru, subțire și deșirat, care se strecoară ca o panglica de pălărie printre oameni și lucruri. Dar, desigur, așa ceva nu există, nicidecum să locuiască în apartamentul dumneavoastră” a râs avocatul cu ochii pe șifonierul din camera Maiei unde nu a văzut absolut nimic, deși Diavolul tocmai se trezise și își lingea lăbuțele. 

„O zi frumoasă să aveți” au mai adăugat ei, după ce au mâncat clătitele pregătite de Tata, care au ieșit ca întotdeauna grozave și au părăsit apartamentul împreună, în timp ce Mama a închis ușa în urma lor, a răsuflat ușurată și a făcut cu ochiul în direcția șifonierului.

triumful iubirii

în piața aurarilor 

la două case mai încolo de prăjitoria de cafea

e un zid care s-a umplut de graffiti

suge-o simona

cerul înstelat deasupra noastră și noi stăm cu ochii închiși ca proștii

fortza inter

magda mai dă-mi o șansă sunt tâmpit

și o inima săgetată din care picură trei stropi

pizdetz cu un t care acoperă ca o coroană de copac celelalte litere

apoi dacă ai răbdare să privești zidul dincolo de mâzgălelile astea

poți descoperi jos în dreapta porții mari o gaură de șoarece

iar dacă ai putea intra pe gaura aia până în capăt unde e o încăpere rotundă

ceea ce statistic e improbabil   

ai descoperi câteva pagini din sensul iubirii ediția din 1960   

alungate de vânt dintr-un morman de maculatură 

pe care noii vecini din casa de vizavi aflată în renovare

l-au lăsat la poartă pentru a fi ridicat de gunoieri

și pe care familia de șoareci le-a desfăcut în fraze subțiri 

pentru a fi rearanjate apoi într-un culcuș mic și pufos

unde stau înghesuiți doisprezece pui nou născuți

Fly market

Dintre toate ieșirile cel mai mult îi plăcea la târgul de vechituri. Știa și de ce îi place atât de mult, dar încerca să nu se gândească prea mult la lucrul acela. Până la urmă o viață e o viață și trebuie trăită frumos până la capăt. Toate lucrurile întinse pe mese îi aminteau însă de alte lumi, unele mai apropiate, ce abia își strânseseră pleoapele, altele închise în sticluțe mici și prăfuite vechi de sute de ani. Chiar dacă mai fuseseră și alte vieți, considera că acelea erau capitole închise. Ei, da, îi făcea plăcere să fugă cu gândul într-acolo, spre oricare dintre ele, dar nu voia să se lase înghițit de amintiri. Avea adesea senzația aceea de cufundare într-o baie de aburi, simțea cum se topește, cum plutește, cum se înalță deasupra acoperișurilor cu țiglă roșie, cum se răsucește în jurul coșurilor de fum obosite, cum se prinde în joacă cu păsările sau se așază pe-o margine de nor bălăbănindu-și picioarele și privește în jos pământul mic cât un capac de bere. 
Târgul de vechituri din cartier era organizat o dată pe lună și nu pierdeau niciodată ocazia de a-l vizita. Lui nu-i trebuia nimic, îi plăcea doar să privească lucrurile acelea vechi și oamenii înșirați de-o parte și alta a meselor, unii visători și bătrâni, împăcați cu timpurile și cu viața, ceilalți în marea lor majoritate tineri, efervescenți, volubili, căutând câte ceva care să le amintească că viața nu se întinde de la naștere până la moarte doar, ci mult înainte și mult după. 
Domnul Herskowitz însă mai vindea sau mai cumpăra câte ceva. Nu închiria loc căci i se părea imensă taxa cerută și apoi nu avea la el decât un singur obiect mic pe care îl ținea în buzunar, o broșă sau o pereche de butoni, un ac de cravată sau un lanț pentru ochelari, o tabacheră sau un lornion. Nu le vindea oricui. Cântărea omul, vorbea cu el, nimic despre piesa pe care o avea de vânzare, ci despre viață, despre muncă, despre locurile în care a trăit, despre ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut. Și știa apoi dacă omul e de încredere și dacă apreciază frumosul dincolo de fața lui materială. Abia atunci scotea tabachera, sau lornionul, sau butonii și întreba candid: „nu vă interesează așa ceva?”. Le explica pe îndelete valoarea obiectului și vechimea sa și le propunea un preț de vânzare de trei ori mai mare decât cel cu care ar fi vrut cu adevărat să vândă. Apoi continuau să vorbească despre lumea prezentă, despre greutățile vieții, despre boli și singurătate și pe măsura ce-și descopereau pasiuni comune, sau locuri prin care trecuseră amândoi, sau oameni pe care-i cunoscuseră, mai scădea procente bune până când ajungea la prețul de vânzare pe care-l avusese în cap și omul se învoia să cumpere, deși el venise acolo ca să dea nu ca să ia și avea pe masă zeci de obiecte expuse. 
De cumpărat cumpăra rar. Obiecte cu adevărat valoroase și care se vindeau pe nimic. „Ar fi păcat să le cumpere vre-un pezevenghi nechibzuit, care nu știe să aprecieze valoarea unui obiect vechi și prețios” obișnuia să-i spună când el îl privea cu uimire și cu buzele strânse a mustrare. „O să rămână acolo și poate că Ari o să facă un mic muzeu cu ce-am strâns după ce m-oi duce” ofta domnul Herskowitz. 
El nu era interesat de obiectele de valoare, lui îi fugeau ochii mai mult spre vechiturile autentice, cele roase de vreme, cele care-l duceau cu gândul la omul ce le-a deținut cândva. Și-l imagina sau și-o imagina ținându-l în mână, într-o cu totul altă recuzită, într-o casă veche, impunătoare, cu draperii groase din brocart și lămpi aurite cu cincisprezece brațe și lumânări, sau dimpotrivă, într-una modesta dar îngrijită, înconjurat, sau înconjurată de oamenii pe care-i iubea. 
Cel mai mult îi plăceau obiectele personale, în continuarea cărora vedea viu brațul care ținea discul de gramofon sau chiseaua pentru tutun de exemplu, buzele lipite senzual pe ceașca de cafea sau pe portțigaretul lung de sidef, sau ochii fixând tabloul miniatural sau cartea cu margini franjurate. 
În sâmbăta aceea era multă lume la târgul de vechituri. Era și foarte cald. Deși abia începuse iunie, ziua se arăta ca una din inima verii. Domnul Herskowitz avusese grijă să-și pună pe cap o pălărie de paie cu boruri largi și panglică bej și să îmbrace o cămașă subțire de in cu mânecă scurtă. Își luase preventiv și bastonul, căci știa că va face opriri dese și picioarele abia îl mai țineau. Adesea vânzătorii aveau un scaun în plus, unul pliabil și îl invitau să ia loc și deși înainte refuzase stoic, în ultima vreme lăsase la o parte mândria și se așeza ori de câte ori avea ocazia. Erau mulți oameni de-o parte și de cealaltă a meselor. Și desigur o mulțime de obiecte expuse. I-a amuzat pe amândoi vânzătorul arab de covoare cu câinele lui mic și alb, i-au încântat fotoliile Bergère în stil Louis XV, le-a atras atenția coperta cu chipul lui Dali având mustața ca o furcă ascuțită, au rămas amândoi cu ochii lungiți după domnișoara cu cizme de cowboy, s-au învârtit minute bune în jurul unei minunății de prin anii 30-40, Indian Chief, de 1200 centimetri cubi, cu motor în V la 42 grade și i-au ascultat pe cei doi muzicanți așezați la o masă cu o bere rece în față. 
Deși el ar fi vrut să se întoarcă acasă, domnul Herskowitz a insistat să mai dea o tură printre tarabe. Avea în buzunar o camee cu marcasite în montură de aur din perioada victoriană și tare ar fi vrut să îi găsească un proprietar potrivit. Nicio doamnă nu-i atrăsese însă atenția în primul tur printre tarabe. Nu trebuia să cerceteze prea mult, drumul său prin viață fusese lung și era în stare să citească oamenii din câteva priviri. 
Abia ajunseseră la a cincea sau la a șasea masă venind din celălalt capăt, când l-a auzit pe domnul Herskowitz tușind de două ori scurt dar puternic, coh, coh și un pic s-a îngrijorat. El tocmai trecea cu ochii printr-o cutie cu viniluri mici de 7 inci, vechi, dar cu nume bune: Police, Carlos Montoya, Spargo, Andres Segovia. Apoi a început să caute nerăbdător ceva anume. S-a uitat pe masa de alături, pe cea din stânga, pe cea din dreapta, pe cea dinapoi. Știa că trebuie neapărat să găsească obiectul acela. Și l-a găsit în cele din urmă. Era o casetă de bijuterii mică, din argint, cu motive florale și pietre semiprețioase, având o închizătoare în formă de cap de panteră. Domnul Herskowitz a mai tușit o dată, de data asta lung, foarte lung, apoi s-a făcut liniște o clipă. Doar o clipă. În timp ce el a simțit cum plutește, cum se înalță deasupra acoperișurilor cu țiglă roșie, cum se răsucește în jurul coșurilor de fum obosite, cum se prinde în joacă cu păsările și se așază pentru o clipă pe marginea unui nor, jos, oamenii se strângeau în jurul trupului prăbușit al domnului Herskowitz. Apoi au început să se audă sirenele. 
Când paramedicii s-au apropiat de trupul înțepenit, sufletul său se închidea în caseta de bijuterii din argint cu motive florale și pietre semiprețioase răsucind cu îndemânare închizătoarea în formă de cap de panteră a cărei cheie se pierduse de mai bine de-un secol.