Vara vrajbei noastre

Vara vrajbei noastre

Maia stă pe strada Castanilor într-un bloc mititel cu trei etaje și numai opt apartamente. Ea locuiește împreună cu Mama, Tata și Diavolul la numărul 5. Diavolul e un canopter, adică un amestec între un câine și o panteră. Așa i-a explicat bunica când a plecat în țări străine și i l-a lăsat în grijă. Maia știe că bunica n-a plecat în nicio țară străină, ci doar la spital, de unde nu s-a mai întors, dar îi lasă pe ai ei să creadă că a înghițit gălușca. Cât timp bunica trăia, Diavolul locuia cu ea, la 6, însă după aceea Maia a trebuit să îl aducă în camera ei. A folosit diverse tertipuri pentru a-l ascunde, căci Mama nu trebuie cu niciun chip să știe că a adus în casă un canopter. „Maică-ta nu suferă nici câinii, nici pisicile, cum crezi tu că ar accepta să trăiască alături de Diavol? Nici vorbă! Diavolul o să stea la mine, noi doi o să ne împăcăm de minune” îi spusese bunica când încerca să o adoarmă în patul din birou. Căci bunica avea o sufragerie care-i era și dormitor și o cămăruță puțin mai mare decât o debara unde aveau loc doar un pat îngust, o masă, un lampadar în formă de lotus și un scaun-balansoar, pe care o numea pompos „biroul meu”. Din seara aceea Diavolul a locuit continuu alături de bunica, iar Maia trecea în fiecare zi prin birou să se joace cu el. 

În blocul de pe strada Castanilor n-au fost niciodată certuri. Domnul avocat și soția, de la parter, erau doi bătrânei simpatici care îi căutau de vorbă tot timpul. Domnul colonel, tot de la parter, era foarte sobru, însă o lăsa să intre de câte ori voia pentru a-i admira colecția de săbii. La etajul unu stăteau domnul doctor și soția. Maiei îi păreau cu nasul pe sus, motiv pentru care nici nu le dădea bună ziua, deși știa că Mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Lângă ei stătea Ciupercuța. Așa o botezase bunica pe bătrâna înaltă și subțire de la 4, care făcea mereu prăjituri grozave cu fructe și le împărțea în tot blocul. La doi stăteau ei și bunica, iar la ultimul etaj o familie tânără cu doi copii și alături, în garsonieră, Fantoma. Așa îi spunea bunica, pentru că nimeni nu văzuse niciodată chipul locatarului de la 8.   

În vara aceea însă Maia n-a priceput ce i-a găsit pe toți. Ba că au descoperit păr de câine pe scară, ba că aud noapte mieunat de pisică, ba că miroase a pipi de câine în beci și tot felul de alte scorneli. Maia știa precis că sunt scorneli pentru că Diavolul dormea noaptea cu ea în pat, iar ziua se lăfăia pe șifonier unde Maia îi amenajase un cuibușor din rochiile ei vechi, de când era copil. Cel mai insistent a fost doctorul care a dorit să vorbească cu Mama și care i-a solicitat imperios să alunge animalul din casă. „Câinii și pisicile trebuie să stea afară. Au tot felul de boli care sunt periculoase pentru oameni” îi spusese doctorul Mamei, iar Mama l-a poftit să verifice personal că ei nu dețin niciun animal, ceea ce doctorul a refuzat politicos. Maia tare s-a mai speriat atunci. A simțit cum i-a trecut vrabia pe la ureche. Însă doctorul nu a fost singurul care a făcut presiuni asupra Mamei. Au venit mai târziu și soția avocatului și Ciupercuța și mama copiilor de la 7. Toți i-au cerut Mamei să scoată animalul din bloc. Maia s-a speriat și mai tare și s-a gândit ce ar fi putut face cu Diavolul, unde l-ar fi putut ascunde mai bine. A încercat să-l ascundă în Cartea Junglei. A crezut că s-ar împăca foarte bine cu Bagheera, însă deși a încăput fără probleme, Diavolul n-a vrut să rămână. A încercat să-l ascundă într-o cizmă, într-un borcan de guașă cyclam, într-o vază cu narcise, dar Diavolului îi plăcea cel mai mult pe șifonier și nu s-a lăsat dus de acolo. 

În seara aceea însă a crezut că totul s-a terminat. Când a sunat soneria și Tata a deschis, i-a văzut pe toți în ușă. Toți, absolut toți erau acolo, inclusiv Fantoma. Tata i-a invitat înăuntru și s-a dus să pregătească clătite. Tata face cele mai bune clătite din cartier. Specialitatea lui sunt cele cu dulceață de trandafiri. S-au codit ce s-au codit și până la urmă s-au pornit să cerceteze atenți apartamentul. Au răscolit cu privirea sufrageria, dormitoarele, terasa, debaralele, baia mare, cea de servici. N-au găsit nimic. Ba chiar vecina de dedesubt s-a grăbit să îi laude. „Vai, dar ce frumos miroase aici la dumneavoastră. Nici nu știu să spun a ce. A pădure, a iarbă, a pământ ud de ploi, a flori.”

„Ne cerem scuze pentru gândul nostru nelalocul lui, dar cu toții am simțit că undeva în bloc mai există un suflet. Un animal. Unul fantastic care seamănă și cu un câine, dar și cu o pisică. Unul negru, subțire și deșirat, care se strecoară ca o panglica de pălărie printre oameni și lucruri. Dar, desigur, așa ceva nu există, nicidecum să locuiască în apartamentul dumneavoastră” a râs avocatul cu ochii pe șifonierul din camera Maiei unde nu a văzut absolut nimic, deși Diavolul tocmai se trezise și își lingea lăbuțele. 

„O zi frumoasă să aveți” au mai adăugat ei, după ce au mâncat clătitele pregătite de Tata, care au ieșit ca întotdeauna grozave și au părăsit apartamentul împreună, în timp ce Mama a închis ușa în urma lor, a răsuflat ușurată și a făcut cu ochiul în direcția șifonierului.