Picături pentru nas

Doamna Pascu este medicul meu de familie de peste douăzeci de ani. E o femeie cumsecade, mică, undeva între două vârste și între două lumi. Sincer nu prea știu să explic senzația asta pe care o am în privința celor două lumi și cum ar fi legate acestea de cele două vârste, dar are adesea comentarii stranii care par rupte de lumea reală și adresate unor ființe fantastice. De exemplu ultima dată când am fost la dânsa mi-a spus la plecare întinzându-mi rețeta: „cu astea o să te scuturi de cenușă și or să-ți crească aripi noi, vei putea să te înalți iar către cer”. De parcă eu aș fi fost pasărea Phoenix sau neam cu ea. Un pic m-am speriat și mi-am privit îngrijorat cămașa. Mă așteptam să o descopăr în flăcări, sau poate arsă în mare parte și curgând în fâșii. Dar totul era în regulă. Altă dată, când am avut probleme cu ochii din cauza cititului, doamna doctor mi-a prescris picături și mi-a spus zâmbind: „cu astea o să vezi și ielele care dănțuiesc în poiana din mijlocul pădurii, dar ai grijă să nu te prindă că le privești dezbrăcate căci îți vor lua graiul și nu vei mai putea să vorbești în veci”. Un pic m-am gândit că a greșit pacientul, căci nici vorbă să locuiesc în inima pădurii, eu locuiam la vremea aceea lângă spitalul militar, la doi pași de mare. De aceea, de fiecare dată când intram în cabinetul doamnei doctor căscam ochii mari să văd dacă nu cumva ies centauri din pereți, eram atent pe unde calc să nu strivesc vreo sirenă și trăgeam întruna cu ochiul sub masă și sub pat ca să fiu pregătit dacă apare vreun grifon.  

Vineri mă aflam în sala de așteptare. Nu pentru mine, pentru soție, trebuia doar să obțin prelungirea unei rețete. Mai erau două persoane care așteptau să intre și una în cabinet. Alte două persoane așteptau la cel de-al doilea cabinet aflat la aceeași locație. La un moment dat s-a făcut întuneric, unul adânc de nu ne-am mai văzut om cu om și ușa care dă în afară s-a deschis încet. Ne-am speriat îngrozitor. Nu auzisem nimic despre o eventuală eclipsă de soare sau despre vreo invazie extraterestră cu nave gigantice ca în Independence Day. Însă imediat ne-am lămurit. Oarecum! Pe ușă a intrat un balaur. Un balaur în carne și oase. S-a răsucit cu greu în sala de așteptare strâmtă și s-a așezat pe scaun lângă mine. Era un balauuur, cum să zic, ca toți balaurii. Semăna foarte bine cu un dinozaur cum văzusem eu la Antipa. Avea două picioare groase terminate cu cinci gheare ascuțite ca de vultur, un corp mătăhălos acoperit de solzi groși ca o armură de cavaler medieval, un gât lung terminat cu un cap masiv construit parcă din ciocan pe nicovală, dinți mulți și mari ca în secțiunea furci de la Dedeman și două nări de-ai fi spus că sunt coșuri de fum pe locomotivă. Coada era asemănătoare cu cea a unui crocodil, lungă și zdravănă. Deși de speriat ca prezență, avea o privire care mi s-a părut mai degrabă blândă decât fioroasă. După privirea bleagă, solzii care păreau cam ruginiți pe la colțuri și lipsa oricăror flăcări pe nări sau în ochi m-am gândit că trebuie să fie un balaur foarte bătrân. Presupunere care s-a adeverit imediat, pentru că asistenta a venit lângă mine și mi-a vorbit șoptit să nu audă balaurul. 

- Nu vă supărați, veți fi de acord să-l lăsați pe domnul Zmeu să intre înaintea dumneavoastră? La etatea dumnealui îi e foarte greu să aștepte până îi vine rândul.

Am fost imediat de acord. Dar din alt motiv decât cel prezentat de asistentă. La fel și ceilalți doi cetățeni care așteptau înaintea mea. Apoi femeia i-a făcut semn să poftească în camera asistentelor și i-am auzit vorbind mai departe.

- Dacă vreți să vă ridicați un pic solzii ca să vă pot măsura talia. 

A urmat un zgomot, ca și cum tancurile dintr-o întreagă companie de s-ar fi prăbușit unul peste altul în râpa de la capătul drumului nemarcată pe hărți.

- Patru metri cincizeci. Stați bine, n-ați făcut burtă. Sus pe cantar, vă rog. Două tone cinci sute optsprezece. Nu-i rău deloc. Acum spuneți, ce vă doare. 

- Am nasul înfundat. 

Mi s-a părut că o aud pe asistentă chicotind încet. Balaurul bag seama că a observat lipsa de condescendență a asistentei și a continuat. 

- Fiindcă am nasul înfundat, nu mai pot scoate flăcări pe nări. La noi la balauri asta e moarte curată. E de nesuportat. 

Apoi nu s-a mai auzit nimic dinspre cabinet. Balaurul s-a întors în sala de așteptare și s-a așezat lângă mine pe scaunul pe care stătuse și mai devreme. 

- De multă vreme pacientul doamnei doctor? 

- De vreo cinci sute de ani – a răspuns balaurul fără să mă privească. 

Am fost însă eu acela care a întors capul spre el cu ochii mari. Balaurul nici nu m-a privit, nici n-a răspuns, a ridicat doar din umeri și a strâmbat un pic din buze ca și cum ar fi vrut să spună „știu, pare un pic incredibil, dar ăsta e adevărul fie că vrei să-l accepți, fie că nu”. Apoi pacientul din cabinet a ieșit și am auzit vocea doamnei doctor prin ușa crăpată „Zmeu, hai domnule odată să vedem ce-i cu tine”.        

Apoi ușa s-a închis și n-am mai auzit nimic decât din când în când vorbe surde fără contur. Doar la final am auzit-o pe doctoriță vorbindu-i balaurului pe un ton ridicat: „Hai, acuma, suflă tare”, „Hai, Zmeu, doar atâta poți? Ce naiba, n-ai mâncat de dimineață?”. Aici recunosc că un pic m-am înfiorat. Dacă într-adevăr balaurul nu mâncase nimic de dimineață, oare nu-i era foame? Și dacă îi era foame nu cumva balaurii servesc la micul dejun oameni? Bine Feți Frumoși, Viteji Neînfricați, Greuceni, dar și ei tot oameni sunt. În fine, am trecut peste sperietură căci am auzit iar vocea doctoriței. „Trage aer în piept și suflă, Doamne iartă-mă, ca un balaur, nu ca o curcă plouată”. Se pare că asemănarea cu o curcă plouată i-a rănit sufletul balaurului, căci deodată sala de așteptare s-a transformat într-un bol de lumină. Chipurile celor din jur au căpătat dintr-o dată o strălucire atât de intensă încât le puteam număra ridurile de pe obraji, pereții și-au arătat cele mai mici imperfecțiuni, iar tablourile, reproduceri ieftine ale unor pictori celebri plus două reclame la medicamente, s-au prăbușit pe podea. M-am ridicat și am privit holul care avea pe dreapta și pe stânga cele două cabinete. Primul lucru în care s-a împiedicat privirea a fost pata mare cenușie de pe peretele opus cabinetului doamnei doctor Pascu. Arăta exact ca un soare, cu un miez intens care se disipa către margini, doar că era complet negru. La fel de neagră era și ușa cabinetului care arsese în întregime. Când am ajuns eu, cenușa care încă se mai agăța de cele două balamale s-a prăbușit permițându-mi să văd prin ramele fumegând balaurul care zâmbea și îi săruta mâna doamnei doctor. S-a ridicat apoi de pe scaun, și-a bălăbănit coada într-o parte și alta ca un cățel care și-a primit osul și a ieșit scoțând pe nări balonașe mici de aburi fierbinți, ca gemul de caise care clocotește pe aragaz.