Zbor

- Ce faci acolo?

Și dacă ar fi fost să se termine lumea și-ar fi trebuit să rămânem doar doi, ultimul om cu care aș fi vrut să mă întâlnesc, tot Neluțu a lu Cârnu ar fi fost. În primul rând pentru că își ținea tot timpul un deget în nas. Niciodată n-am înțeles de ce. Dacă avea acolo un muc, de ce nu îl scotea, pentru ca pe urmă să nu-l mai caute?! Dar apoi tot eu m-m gândit că poate n-avea un muc, poate că avea un pește și un pește ar fi fost mult mai greu de prins fiindcă alunecă printre degete. Apoi pentru că era mai mereu murdar de praf pe față și de noroi pe mâini. Noroiul nu știu pe unde îl găsea, că noi ăștilalți chiar când voiam să-l găsim, de exemplu când ne jucam de-a cauboii și indienii și voiam să ne vopsim obrajii ca vajnicii urmași ai lui Winetou, nu reușeam să-l aflăm. Și în fine, dar asta mă enerva cel mai tare, fiindcă era un pisălog și indiferent unde erai și ce făceai, se băga în sufletul tău, ridica țeasta lui plată și întreba pe un ton lipsit de curiozitate, ci mai degrabă plictisit: „ce faci acolo?”.  

Și apoi mă prinsese în cel mai prost moment posibil. Scosesem aripile prin lucarna rotundă, având grijă să nu se desfacă, ieșisem și eu cu totul ținând-mi picioarele sprijinite pe brâul lat de două palme și ședeam cu fundul pe marginea de jos a rotundului privind în zare, dincolo de uliță, dincolo de casele de partea cealaltă a ei, dincolo de pajiștea verde, până hăt încolo spre munți. Noaptea era limpede și luna lumina totul ca un sfeșnic cu trei brațe. Sau poate mai multe. 

Ce căta Neluțu a lu Cârnu acolo la ora aceea a nopții n-ar fi putut spune nimeni. Dar așa era el! Te pomeneai că apare acolo unde nici prin minte nu-ți trecea c-o să fie și în momentele cele mai nepotrivite.

Ideea de a zbura îmi venise demult. Mi-era frică și de înălțime și de zbor, dar visasem de câteva zeci de ori că planez și deși îmi bătuse inima în piept cum bate ciocănitoarea în scoarță, îmi plăcuse alunecarea. Două vise îmi umpluseră neliniștea nopților copilăriei, zborul pe deasupra satului și căderea printre balustradele blocului. Dacă primul vis se desfășura în satul bunicilor de la țară, al doilea se petrecea în blocul nostru din Balta Albă. Amândouă se terminau cu bine. În timp ce zborul chiar îmi plăcea și căutam mereu să-mi inclin aripile spre dreapta sau spre stânga ca să aleg cele mai frumoase locuri de iscodit, în căderea printre balustrade aerul se umplea cu un fel de baloane de aer dens pe măsură ce coboram de la etajul zece spre parter și căderea încetinea tot mai mult până când, în final, se oprea cu totul în dreptul ușii lu Tanti Elefteria. Baloanele astea nu doar că îmi încetineau căderea, dar mă și sufocau, ceea ce nu-mi plăcea deloc, însă odată ajuns cu picioarele pe pământ, dispăreau complet. 

Când visele cu zburatul s-au evaporat definitiv, mi-a încolțit ideea de a-mi face propriile aripi. Adevărate de data asta. Găsisem locul din pod perfect pentru decolare, cu lucarna aceea rotundă crestată în zidul vertical dinspre uliță, chiar sub acoperiș. Casa bunicilor avea de jur împrejur un brâu lat de două palme chiar sub ea, ceea ce-mi permitea să scot picioarele și să stau așa spânzurat deasupra uliței, deasupra satului. Lumea se vedea cu totul altfel de la înălțimea aceea. Doar că se vedea numai noaptea, ziua n-aș fi îndrăznit să ies, căci m-ar fi văzut toți vecinii, m-ar fi pârât bunicilor și aventura mea zburătoare s-ar fi terminat înainte de a începe. 

Aripile le-am construit pe scheletul a două ramuri uscate de brad. Mi s-a părut mie că seamănă cel mai bine cu aripile. Peste ele am cusut cu sfoară pene de găină și de curcă. Avea bunica vreo zece-cinșpe găini și câteva curci, păzite de un curcan înfoiat cu mărgele roșii. Asta mă nedumerise dintotdeauna, de ce mărgelele le purta curcanul și nu curcile, dar m-am gândit că ar fi costat mult ca bunica să cumpere mărgele pentru toate curcile, în timp ce curcanul era doar unul. În fine, trei, patru, cinci pene în fiecare zi, uneori chiar mai multe și aripile mele au căpătat formă. Ieșeam cu ele prin lucarnă, mă așezam cu fundul pe marginea de jos a ei și priveam zările întinzându-le din când în când. De zburat îmi era teamă să zbor. 

- Zbor – i-am răspuns mai mult în necaz lui Neluțu a lu Cârnu.

- O să cazi și-o să-ți rupi oasele – a mai zis și a băgat un deget în nas căutând peștele acela mic și alunecos.

Asta m-a enervat la culme, fiindcă știam precis că fix așa ar fi spus și bunicul și bunica și mama și tata, chiar și vecinii dacă m-ar fi văzut acolo.

- Asta e părerea ta – i-am spus îmbufnat. 

Dar cum să ai aripi și să nu vrei să zbori?! Asta mi se părea de neconceput. Era o lașitate. Era complet lipsit de sens.

Apoi mi-am amintit că și păsările de curte au aripi, dar nu zboară. Doar se bucură că au...