Alegerea

O vedeam în oglinda din hol prin deschiderea ușii de la baie. Făcuse dus, avea părul înfășurat într-un prosop răsucit în jurul capului ca un turban și în rest era complet goală. Stătea în fața oglinzii și își ungea pielea cu cremă. De cea din jurul ochilor se ocupa în mod deosebit. Din când în când lăsa jos flaconul cu cremă și se apropia de oglindă cercetând de aproape pigmentul necuminte. Avea un corp impecabil. Nu-i puteai găsi nicio hibă.

N-am știut niciodată că din patul meu din dormitor, șezând pe perna ridicată pe tăblia patului, se poate vedea atât de bine în baie prin oglinda de pe hol. Aveam impresia că cineva așezase anume patul din dormitor, oglinda din hol și întredeschiderea ușii de la baie doar pentru ziua aceea, pentru momentul acela, pentru ca eu să o văd pe ea în toată strălucirea. Altminteri ele nu s-ar fi aliniat niciodată, chiar ar fi fost un pic obscen să se întâmple așa, un arhitect sau un maistru mai priceput ar fi trebuit să observe nefericita aliniere și o împiedice. În plus știam foarte bine că ea nu e acolo, că nu e nimeni în baie, că eram singur acasă și că mă simțeam complet pierdut, de parcă aș fi ajuns la capătul lumii, ședeam cu picioarele chiar pe marginea ei un pic fragilă și mă întrebam înciudat ce înseamnă înainte. 

În timp ce își masa cu cremă gatul, apoi pieptul și sânii, i-am auzit glasul. Dar în mod ciudat glasul ei nu venea din baie, venea din fotoliul grena, singurul scaun mai acătării din casă, unde nu stătea nimeni. Avea un glas melodios. La început nici nu i-am auzit cuvintele. M-am lăsat dus doar de cântecul lor. De fapt nu semăna nici cu un cântec, ci părea a fi mai degrabă un zgomot familiar, lin, unduitor, ca un fâlfâit de aripi, sau ca un bâzâit de albină, sau ca un zumzet de greieri. Sau mai degrabă ca apa unui pârâu de munte rostogolindu-se printre pietre, găsisem noi unul așa în Grecia, pe un vârf de munte, într-o pădure unde liniștea creștea ca o ciupercă uriașă, nu mai era altceva acolo decât copacii, ciuperca, pârâul și cerul. Apoi am început să aud și cuvintele. Spunea ceva despre o prietenă a ei pe care o știam și eu, o văzusem de două-trei ori în oraș, dar o cunoșteam cel mai bine din poveștile ei. Îmi spunea că are probleme cu bărbat-su, că îi pare rău pentru ea, că altfel e fată bună, dar face mereu alegerile greșite. M-am întrebat de ce îmi povestește tocmai asta. Era ceva ce voia să-mi transmită, vreun mesaj subliminal pe care creierul ei voia să mi-l împărtășească fără cumva ca ea să fie implicată?! 

Din când în când glasul se oprea, ca și cum ar căutat să vadă dacă îl urmăresc, deși știam foarte bine că glasul nu are ochi și nu poate să vadă dacă sunt atent sau nu. 

În fine, mai era și o altă întrupare a ei, una pe care nu pot s-o descriu în cuvinte pentru că se închega doar în minte mea. Erau frânturi din ea, bucăți de trup, imagini din vremurile când fusesem împreună, sunete scurte cum ar fi o respirație sau un icnet, bucăți mici de obiecte pe care le cunoșteam doar noi, vorbe care însemnau ceva doar pentru noi și nimic pentru altcineva, de exemplu „a nimicuri” ceea ce însemna „a te bucura din nimic”. La început toate astea s-au învârtit ca într-un vârtej, poate ca acela care a dus-o pe Mary Poppins, sau ca acela care a luat-o pe Dorothy și pe cățelușul ei, Toto. Apoi vântul s-a oprit, bucățile au rămas în aer ca niște piese dintr-un puzzle uriaș împrăștiate pe o masă acoperită cu o învelitoare din velur verde fin. Apoi bucățile au început să se așeze una lângă alta fără ca eu să mișc vreun deget. De aceea nici nu pot să vă explic mai bine cum arăta ea închegată din toate bucățile astea, trebuie să vi se pară un pic nenatural să pui unul lângă altul, sunete, bucăți de obiecte disparate, imagini, dar mie mi se părea că ieșise aproape perfectă. 

Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat, casa a început să se clatine, la început ușor, apoi mai tare, pereții au început să se dezmembreze, podeaua să urce, eram undeva în aer, prin pereții plecați se vedea cerul, obiectele din casă se depărtau de mine plutind în aer, însă eu tot mai vedeam în baie prin oglinda de pe hol, tot mai auzeam glasul din fotoliul grena și tot mai simțeam cum se încheagă ea din bucățile acelea disparate care la prima vede păreau că nu pot fi împerecheate niciodată. Doar că imaginea ei în oglinda, glasul din fotoliul și puzzle-ul neterminat se depărtau și ele de mine ca și restul obiectelor din casă, fiecare plecând într-o altă direcție. Știam că trebuie să mă hotărăsc repede și să o aleg pe una dintre ele. Nu puteam rămâne acolo singur, casa nu mai exista, nu mai era nimic în jur și nici nu mai aveam prea mult timp la dispoziție. 

Am ales-o pe ultima...