Apucă strachina de pe poliță și intră în cămară. Trecu o dată cu ea prin sacul deschis și strachina se umplu ochi cu boabe de porumb. Deschise apoi cu greu ușa ce sta să se prăvale, având grijă să nu verse boabele. Se opri pe prispă și privi cerul. Apoi împrejurul. Ziua avea în ea ceva ciudat, n-ar fi putut spune ce. Se vedea limpede până spre trecătoare, ceea ce se rar se întâmpla. Cel mai adesea pasul dintre munți era acoperit de nori. Pădurea respira greu și vaietul ei se proptea drept între cele două stânci masive, ca un nod în gatul unui bărbat în putere, neîndrăznind parcă nici să urce spre cer, ceea ce nu era dat norilor de rând, dar nici îndemnându-se să coboare în partea cealaltă, spre sat, poate de teama destrămării printre case și garduri, sau poate doar fiindcă de acolo de sus priveliștea era atât de frumoasa încât s-ar fi temut să o tulbure.
În fapt, pasul printre cei doi munți era atât de îngust încât, privind de jos, dinspre sat, cele două creste păreau a fi părți ale aceleiași stânci. Nimeni n-ar fi crezut că pe acolo se poate trece spre un mic platou și apoi printre cremeni ascuțite în jos, pe partea cealaltă. Ceea ce nu făcea nimeni, căci nu era nici cărare, nici pas bătut, ci doar ierburi înalte și cremeni. Nici dacă ai fi spus unui străin să urce cu nădejde că pe acolo e cărăruie subțire și în spatele munților mai sunt șase case prăpădite și uitate de lume, nimeni n-ar fi crezut. Doar localnicii știau locul și mai aburcau din când în când să vadă cine a mai murit, să îngroape leșul pentru a nu-l lăsa pradă vulturilor și să încerce să-i înduplece pe cei rămași să coboare în sat. Ceea ce nimeni nu accepta, căci așa le era mersul vieții și nu voiau să-l strice taman spre bătrânețe. Așa că noii veniți lăsau merindele aduse și se întorceau înapoi în satul din vale să-și vadă de ale lor.
Sus nu exista un cimitir adevărat, însă nimeni nu s-ar fi ostenit să coboare cu coșciugul plin în vale. Drumul era lung și dificil, cărăruia îngustă și plină de bolovani. Cândva, demult, fusese drum lat de căruță, dar cu timpul netrecerii roților, pietrele de pe vârfuri își găsiseră cuibar, în timp ce iarba se încumetase să se adune din stânga și din dreapta, lăsând la mijloc doar o poteca îngustă pe care pașii osteniți să aluneca fără omul de-l cară-n spinare, ale cărui griji neostoite îl purtau în timpul ăsta spre alte locuri mult îndepărtate.
În loc de cimitir exista o pajiște cât o gradină obișnuită întinzându-se din cărare înspre geamlâc, cum îi spuneau sătenii deschiderii dinspre sud, cea care ducea spre niciunde, căci coborârea era abruptă și se pierdea între pietre, dar care arăta ca o fereastră deschisă spre zări greu de atins. Primul suflet care-și luase zborul de acolo fusese ăl mic al Mariei a Tudorii. Cinci zile, atât trăise, apoi se stinsese ca o lumânare pe care te-ai tot trudit s-o aprinzi, deși vântul potrivnic îți tot spune limpede că nu-i cu putință. După ăl mic al Mariei au urmat ceilalți, nu mulți, să tot fi fost vreo douj dă suflete din cătun.
Privi din nou cerul. Și împrejurul. Acum știa. Ziua îi părea ca o pâlnie. Poteca era partea ei subțire, în dreptul cimitirului se lărgea un pic, pentru ca apoi, după geamlâc, să se deschidă larg înspre lume. Nu avea nicio îndoială, arăta exact ca o pâlnie. Coborî cele patru trepte cu ochii pe boabe, făcu doi pași, dar imediat se împiedică și căzu. Strachina i se smulse din palme și fugi vreo doi stânjeni mai încolo după care se opri privind tâmp înapoi. Boabele se împrăștiară, iar găinile năvăliră să le înhațe. Sudui amarnic în timp ce se uita aspru îndărăt. Era târnul. Știa că îl pusese în dosul casei unde îl punea întotdeauna, nu-l lăsase în mijlocul ogrăzii. Pesemne că dracul de vulpe l-a adus, își spuse încercând să se ridice. Dar nu izbuti. Se răsuci pe-o parte și încercă să se sprijine în mâna dreaptă și în genunchiul stâng. Nici așa nu merse. Rămase pe-o parte. Ciulin, cocosul, se apropie la o palmă de obrazul său și îl privi cu interes. Nu mai era Moș Dobrotă pe care-l știa, era o altă dihanie care nu aducea a nimic din ce văzuse in viața lui, nici a cal, nici a șarpe, nici a oaie, nici a câine. Ciulin răsuci capul la 45 de grade spre dreapta și continuă să-l cerceteze atent, de data asta pe oblică. Cel mai ciudat era că nu părea să aibă picioare ca restul vietăților din curte. Oare se târăște ca râma, se întrebă Ciulin. Bătrânul se răsuci iar și încercă aceeași manevră pe partea cealaltă. Da data asta reuși să se ridice.
Ridică strachina, o șterse cu poalele cămășii și o așeză pe parmalâcul pridvorului. Apoi aruncă ochii spre găini. Nu știa dacă să le închidă sau nu. Privi cerul. Nu era niciun vultur, dar știa că stau pitiți pe aproape. Avea un drum lung de făcut, ar fi putut să le închidă. Însă nu avea să se întoarcă. Și atunci cine le-ar mai fi deschis? Și pentru ce? Le lăsă libere și porni spre portiță. Observă că ulucile din stânga se înclinaseră toate până aproape de pământ. Doar parul porții le mai ținea. Știa că următoarea furtună avea să le pună la pământ. At fi trebuit să vorbească cu Liviu să le îndrepte, l-ar fi ajutat de bună seamă, da n-a vrut să-l înhame la trebi. Deschise portița si ieși în potecă. Nu privi nici în dreapta, nici în stânga. Porni încet pe potecă având grijă să nu calce peste bolovanii de piatră sau peste movilele de pământ. Când ajunse la geamlâc văzu crucea. Era doar una, a lu a mică a Mariei. Ceilalți odihneau fără cruce. Fie nu avusese cine să le pună, fie o biruiseră vântul și ploaia. În dreptul crucii poteca se oprea.
Privi dincolo de geamlâc. Nicio așezare, niciun om, nicio altă vietate. Doar cremene, ierburi și cer. Cerul acoperea cea mai mare parte a privirii. Privi în jos încercând să pășească pe locuri limpezi, dar privirile începură să-i joace. Movilele dănțuiau, colții de piatră alergau în cercuri ba mai mari, ba mai mici, iarba se clătina, acu acoperind pământul, acu dezvelindu-l. Se împiedică de o rădăcină de fag și căzu. Nu-și mai simțea mare parte din trup. Doar palmele le mai simțea. Își aminti brusc de găini. Făcuse bine că le lăsase libere. De vulturi s-ar mai fi ascuns ele sub lemne, sau în șopron. Începu să scormonească cu degetele pământul, așa cum valul sfios scormonește nisipul. Dădu peste un os. Era o tibie subțire și lungă. A lui Flămându, căci doar el fusese înalt și ciolănos. Degetele merseră mai departe și descoperi omoplatul lat al lui Jordie, sternul puternic al lui Pestrițu, coastele rotunde ca o butie ale lui Movilă. Toate acolo...
Niciunul nu ajunsese la capăt. Iar el era ultimul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu